Ferma Dacilor este un loc minunat administrat de o familie extinsă împreună cu o mică dar harnică echipă de angajați. Pe parcursul șederii aici (7 nopți, inclusiv Crăciunul) am apreciat amabilitatea gazdelor și interesul personal manifestat față de noi, pentru a ne simți bine. Am fost în multe locuri în ultimii 15 ani, și pot să spun că e primul loc în care am întâlnit o astfel de abordare personalizată în industria ospitalității deoarece aici ești oaspete, nu turist. Munca celor care administrează Ferma Dacilor este susținută de multă pasiune și rezultatele se văd pentru un ochi avizat, pentru că nu se face rabat la calitate. În acest sens argumentez cu punctele forte pe care le-am bifat aici:
mâncarea, ah mâncarea, punctul nevralgic și lipsit de imaginație al multor popasuri în Romania! Dar am găsit aici locul cu mâncare bună, gătită după rețete tradiționale românești și în porții generoase! Felurile de mâncare gătite, plus atmosfera în care este servită, m-au dus cu gândul la un han de pe vremuri. Soțul meu s-a delectat cu o pastramă de berbecuț care i se topea în gură, iar eu încântată de borșul de cocoș și cârnații de Mangalița serviți cu cartofi copți în coajă și murături din cele puse local, în gospodărie. La fel și dulcețurile, și zacusca. Micul dejun a fost divers și bogat, în regim de bufet suedez. Restul meselor, în regim a la carte, cu consultarea disponibilității zilnice (cel puțin trei opțiuni din fiecare fel). Masa de Crăciun, tot în regim suedez, a fost un festin, cu sumedenie de aperitive reci și calde, apoi sarmale, caltaboș, friptură… gustoase, proaspete, bine pregătite și prezentate! Sunt vrednici de laudă toți cei care depun eforturi în bucătărie (cred că acolo focul plitei nu se stinge niciodată, doar li s-a dus vestea și oaspeții vin mereu, nu doar în zile de sărbătoare), iar și tinerii (fete și băieți) care servesc sunt amabili, atenți, oameni calmi și primitori;
Căsuță în pom -Ferma Dacilor
despre vinuri nu aș putea să mă pronunț dar este un flux de oaspeți cel puțin în trecere care vin aici special pentru oferta de vinuri locale. Ferma se află pe Drumul vinului, adică într-un loc unde vinul este legat de istorie încă din antichitate;
Căsuță în pădure – se rezervă separat
paturile sunt noi, saltelele de calitate asigură un somn de calitate, așternuturile curate, prosoapele imaculate, curățenie. Confortul termic este asigurat de un adevărat univers al instalațiilor bine puse la punct și supravegheat de personal dedicat. Interioarele camerelor au un design unitar, finisajele atent executate, cu grijă pentru durabilitate și detaliu. Felicitări celor care au gândit arhitectura locului și au pus-o în operă, cu diferite opțiuni de cazare. Noi am avut plăcuta ocazie de a sta într-una din cele șase cabane de lemn de pe culmea dealului. Prin peretele-cortină de sticlă am avut sub ochi priveliștea amplă asupra văii și a unui spațiu deschis până la orizont, cu dealuri domoale.
Pentru toate aceste lucruri mulțumim gazdelor generoase, adevărați gospodari, dar și la personalului local bine ales, prietenos și discret care își face treaba cu hărnicie, fiecare pe sectorul său, de la recepție, sală de mese, bucătărie, curățenie, la instalații și anexele gospodărești, astfel încât ne-am bucurat de o ședere plăcută, sperând să mai revenim aici, cu bine!
Sunt multe voci care afirmă că, din cauza corona-virusului, ”viața e grea”. Opinia generală regretă un trecut recent în care ”eram fericiți dar nu știam asta”. Da, s-au schimbat multe, este adevărat. Întrebarea este câte schimbări putem suporta și câte din ele depind, sau nu, strict de fiecare dintre noi.
Enunțul cu ”viața grea” l-am auzit prima dată spus, dar la timpul trecut, de la bunica mea, demult, într-o vacanță școlară. Puțin contrariată, tonul ei fiind senin spre detașat, am întrebat-o de ce.
Pe bunica mea o chema Maria. Am aflat de la ea că s-a născut în 1900. Așa începea răspunsul ei la întrebarea mea. Și i-am dat întâietate acestei amintiri pe care am completat-o cu date istorice care confirmau spusele ei, sau mai bine zis lista lungă de schimbări, despre care nimeni nu a întrebat-o atunci dacă îi convin sau nu.
Despre unele din evenimentele istorice care și-au pus amprenta asupra amintirilor ei nici nu știam, sau îmi fuseseră predate la școală dar nu mă gândisem cum le-a văzut o femeie simplă de la țară, care le-a trăit. O femeie fără știință de carte, dar cu știință de ogor. Știința asta a pământului se învăța practic, din generație în generație de plugari, de la o vârsta la care noi acum ne dăm copii la grădiniță, nivel de clasă pregătitoare.
Bunica mea cea de-o seamă cu secolul XX a văzut lumina zilei într-un sat de pe valea Neajlovului, numit Vânătorii Mari, comuna Vânătorii Mici. Cine circulă pe autostrada A1 poate vedea indicatoarele laterale spre drumurile județene care ajung acolo, cam la 60 km de București.
Diferența între Vânătorii ”cei mari” și ”cei mici” nu era de statură, deși sunt încredințată că primii localnici din vatra neolitică descoperită de arheologi aici chiar se îndeletniceau la început cu vânătoarea. Aveau și unde: în codrii Vlăsiei, din care au mai rămas și acum câteva petice de pădure cu denumiri care mai de care mai arhaice (Belimoaica, de exemplu).
Diferența toponimică se explica prin diferența de nivel: satul bunicilor mei este situat pe un deal, unul din primele rânduri de înălțimi cu care relieful Podișului Getic saltă față de Câmpia Română. Asta o știu de la bunica (mai puțin partea cu geografia fizică a locului). A trăit 85 ani, statornic în satul ei cu nume preistoric. Mormântul ei se găsește încă în cimitirul satului. Cimitirul este înghesuit pe o coastă a dealului, destul de sus încât să fie ferit de apele Neajlovului. Atunci când au avut loc inundații, apele nu au ajuns să împrăștie oasele morților, dar au acoperit complet lunca cu islazul pentru vite și cel mult au rupt podul, lăsând satul izolat de lume. Cred că obștea satului a hotărât tare demult să fie păstrate locurile bune de pe culmea plată a dealului pentru gospodăriile celor vii.
Bunica Maria era o copilă de 14 ani când a izbucnit primul Război Mondial. Dacă la început evenimentul părea a fi departe, când ea avea 16 ani, România (în forma aceea de după Unirea din 1859) a intrat în război. Tatăl ei a plecat pe front. După plecarea bărbaților pe front, în sat au rămas copiii, femeile și bătrânii. În termenii conflictului, civilii. Printre ei și bunica care își amintea că avea 17 ani atunci când ”au trecut nemții prin sat, cu rechizițiile”. Era o consecință a ocupației Puterilor Centrale, satul se găsea pe aliniamentul de front care a cedat după înfrângerea armatei române la Turtucaia.
Tatăl ei nu s-a mai întors de pe front, mama a murit acasă, nu a mai prins încheierea războiului. Orfană de ambii părinți, pe Maria au luat-o în grijă niște unchi mai în vârstă. Tot ei i-au aranjat căsătoria cu Tudor, tot orfan, dar numai de mamă. Maria s-a mutat la el, într-o gospodărie în care singurul adult era tatăl soțului ei, prea vârstnic pentru înrolare. Bunica povestea că bunicul era cu un an mai mic decât ea… și bine că era socrul pe acolo să le mai dea un sfat, un ajutor la treburile câmpului sau să stea cu copii care au urmat.
În primăvara anului în care Maria intra în al 18-lea an al vieții, gripa spaniola secera multe vieți, devenind pandemică. Molima asta a ajuns și în satul ei unde oamenii o numeau “gripcă” (deformând denumirea auzită de la autorități). Gripa spaniolă a ucis 50 milioane de oameni, mai mult decât a ucis conflictul armat al primului război mondial, grăbind sfârșitul acestuia și încheierea tratatului de pace de la Versailles (28 Iunie 1919).
Bunica mea i-a născut lui Tudor zece copii, din care au supraviețuit numai patru. Cei care au murit de mici nu treceau de 2 ani. ”Pojar” îi spunea bunica la orice boală care începea cu febră, dar erau cu siguranță bolile copilăriei pentru care nu exista atunci niciun vaccin. Boli care erau letale pentru majoritatea copiilor (sau dacă fac un eșantion din copiii Mariei, erau letale în procent de 60%)… bieților copii morți bunica le spunea și numele, pe rând, dar eu nu mi le mai amintesc.
În 1917, aflat încă în război, regele Ferdinand, într-un discurs mobilizator ținut pe front, le promitea țăranilor, cei care alcătuiau grosul armatei, pământ. România Mare a adus împroprietărirea țăranilor. Bunica a primit lotul ei de orfan de război ca urmare a Reformei agrare din 1921. L-a alăturat la pământul soțului. Apoi au mai cumpărat alte loturi din banii chivernisiți împreună cu grijă. Vindeau excedentul de cereale, în principal, și ocazional ouă și păsări din gospodărie, când veneau achizitorii pentru oraș în sat. Bucureștiul avea piețele lui, aprovizionate atunci (ca și acum) de intermediarii comercianți.
Când Maria avea 29 spre 30, a început Marea Depresiune Economică, sau Criza, cu prăbușirea bursei din New York. America era departe, bunica auzise ceva vag despre țara de dincolo de Ocean, dar efectele crizei s-au simțit și în România. Cu o valiza plină de economii strânse inițial cu scopul să mai cumpere pământ, adică bani devalorizați și titluri pe hârtii mari, colorate dar fără acoperire, Tudor s-a întors de la târg cu o dublă (10 litri) de mălai. Adică un fund de sac. Lipsurile erau mari, recolta acelor ani de secetă cumplită și prelungită a fost slabă, din fericire Maria și Tudor nu aveau copii mulți ca alții. De aceea au sacrificat și economiile, au scos-o la capăt cu greu.
”Dar alții o duceau și mai greu…” zicea ea, dovadă că oamenii din sat comunicau și își știau unii altora necazurile.
Ce era mai greu abia urma, dacă ne gândim că în anii aceia, ca efect al Marii Crize, a început ascensiunea Naziștilor la putere în Germania, cu Hitler la putere, în calitate de cancelar.
La 34 de ani, bunica o năștea pe mama mea. Un copil nedorit pe motiv de gen: era tot fată, a treia. (peste alți 34 ani, pe culmea unui baby-boom generat de politica demografică comunistă, am venit eu pe lume, cu aceeași decepție pentru tata care, după sora mea mai mare, își dorea și el un băiat. Culmea este că, dintre toate nepoatele avute, eu am copiat-o cel mai mult la înfățișarea fizică pe bunica).
Revenind la bunica, când ea avea 41 ani, a dat naștere unui băiat (în fine!). Singurul vlăstar masculin mult dorit le-a supraviețuit bolilor copilăriei care decima majoritatea pruncilor (v-am spus că nu existau vaccinuri), spre bucuria părinților care nu erau nici ei prea tineri. De fapt, atunci era normal ca femeile din sat să nască până la menopauză, dacă o apucau. Se supărau copiii cei mai mari pe ăi bătrâni (părinții adică) că au frați mici când ei erau de însurătoare, și le spunea să se mai astâmpere.
Asta după ce, numai cu un an înainte, izbucnea al doilea Război Mondial și bunica, însărcinată la cei 40 ani ai ei, a văzut, ca și ceilalți oameni din sat, bombardamentele asupra rafinăriilor din Ploiești, flăcările care înroșeau cerul noaptea.
Bunicul, proaspătul tătic, a fost concentrat ca rezervist pe frontul de vest, după ce România a schimbat alianțele, în August 1944.
Schimbarea alianței a adus trecerea prin sat a rușilor dinspre est spre vest. Bunica avea 44 ani și s-a ascuns din calea lor împreună cu copii (rușii violau fetele și femeile dacă le prindeau la drum, holbându-se). Ea nu s-a holbat și au scăpat, în schimb a fost rechiziționat ce nu a putut ascunde – singurul cal din gospodărie, un cal bun de tracțiune, cu care bunica făcea muncile agricole, rușii lăsându-le în schimb o mârțoagă. De la soldați, satul a fost contaminat cu tifos și păduchi (purtătorii tifosului).
Bunicul s-a întors bine întreg din război când ea avea 45 ani. Un an mai târziu, Cortina de fier a separat estul de vestul Europei.
Bunica avea 48 de ani și la București și în toată România guvernul a confiscat prin lege tot ce era industrie, comerț, bănci și asigurări. Doi ani mai târziu, în țară au început exproprierile de pământ.
Familia Constantin (Maria și Tudor, bunicii mei) au avut puțin peste 10 hectare de pământ, suprafețe prin care au intrat în categoria “mijlocași/țărani înstăriți”. În fapt, aveau o mică gospodărie agricolă: 12 hectare (terenuri arabile și o bucată mai mică cu viță-de-vie), un atelaj, unelte agricole. Pământul îl lucrau împreună cu copiii lor (de fapt cu fetele, că băiatul era odorul) și cu rude sau vecini cu care se ajutau pe rând.
Până la vreo 60 ani, cât au fost proprietari, bunicii au trăit cu frica cotelor (impozite în natură pe producția obținută). Le mai rămânea ceva din moment ce prin `57, un an cu recoltă bună, au vândut cerealele de pe lotul de zestre al mamei plus vaca (tot zestre). Mama împreună cu tata, tineri căsătoriți, au ales să se mute la oraș. Părinții mei erau la prima lor casă, făcută de ei din chirpici frământat cu picioarele, pe un teren cumpărat la marginea Bucureștiului, cu banii primiți de la părinții mamei. Tata avea salariul de muncitor calificat ca lăcătuș, format la școala profesională din București. Despre tata am mai scris aici.
Cooperativizarea avansa încet-încet, a ajuns inevitabil și în Vânătorii Mici. Bunicii au intrat de voie, de nevoie, în cooperativa agricolă. Au predat și pământurile, și bucata de vie, vitele de muncă, plug, grapă, tot. S-au predat și pe ei, ca membrii cooperatori.
Au rămas cu casa, curtea și o mică livadă de pomi fructiferi în care intrai din curte. Și o vacă pentru lapte, asta numai pentru că muncind la CAP primeau și plăți în natură: furajele cu care să hrănească vaca. Baza era însă la copiii rămași cu bunicii în gospodărie, unchiul și soția lui erau salariați la un spital județean înființat într-un conac expropriat dintr-o comună învecinată. Când bunicii mei au devenit pensionari de la CAP, pensia lor era o bancnota albastră de 10 lei și ceva mărunțiș lângă.
La 76 de ani, bunica l-a pierdut pe soțul ei în moarte. L-a jelit mult, fără ipocrizie, și l-a regretat toți anii până la moartea ei, spunând mereu că s-au înțeles bine, au muncit mult împreună, au fost harnici amândoi.
La 85 de ani, moare și ea, măcinată de un cancer de colon.
Ea a fost bunica Maria, cea aproape de-o seamă cu secolul trecut. Nu a trăit chiar 100 de ani, dar a prins cele mai grave evenimente, cele de început, inclusiv o pandemie. Despre care nu a știut decât că era o ”gripcă” de care au murit mulți oameni.
I see the current book as a history of the love triangle in the history of France as of the early XVIth century, and up to the beginning of the French Revolution (XVIIIth century). The Ancien Regime Monarchy was governed by the Salic Law, which allowed only men to reign, being considered even back then as the “stronger sex”. But given that the “stronger sex” had a weakness for the “weaker sex”, there were moments in history where certain women gained the power, aiding their personal endeavors through their ambitions, intelligence, and beauty.
The book is based on the age’s documentation sources, the author offering a still literary presentation, however, one that is not romanticized, but rather one that is objective, chronological, and approachable for the reader, one of the feminine personalities of the Ancien Regime of France. Thus, we find here the women that were queens (only temporary, as widows, and only until the son, rightful heir, became of age), and those who were mistresses, possessors of the title of known royal favorite, that exceeded the title of prime-minister, ruling indirectly through the formidable influence they had on their kings.
The histories of these women are interesting mainly because they are real; there were women that meant enough in the mechanisms of power that they created alliances, distributed favors, succeeded in corrupting individuals, punishing others, and using their presumed weakness as an instrument of domination.
The first love triangle we find is that between Henry IInd – Caterina de Medici – Diane de Poitiers.
In 1533, Caterina de Medici, the niece of Pope Clement the VIIth, at the frail age of 14, became the wife of Henry, the second born of King Francisc I. The marriage was a misalliance, as Caterina was not an offspring of royal blood as her husband, however, their matrimonial connection had strong political motivations, consolidating France’s relations with the popes’ powers, and, implicitly, with European Catholicism. Furthermore, Caterina brought along a substantial inheritance, being the child of a line of Italian bankers. In order to integrate into the court, she learned impeccable French!
Three years after their wedding, Dauphin – the first born of Francisc I died unexpectedly, in the context in which, after the death of Francisc I, the succession would have fallen to the second born – Henry IInd, and the sons that he could have with Caterina de Medici. But Henry was irrevocably in love, since his adolescence, with the court’s beauty – Diane de Poitiers (who was 19 years older than him). For 10 years, consumed by jealousy, and wrongfully accused of sterility (which could have led to her repudiation and her being sent back to Italy), Caterina wanted to, but did not, have children with her husband. Moreover, after the death of her father-in-law, she had to recognize Diane’s ascension and to humbly listen to her, as this is how great the power of the royal favorite was! Diane de Poitiers wore the jewels of the Crown and received as gift the Chenonceaux castle, built for her at the command of Henry IInd.
In order to strengthen the Valois dinnasty, Henry IIndrequired heirs; from political considerations, Diane de Poitiers urged him to settle his conjugal obligations, and thus Caterina de Medici became a mother, three of her sons becoming kings after the death of Henry IInd, having governed successively, interpolated by their mother’s periods of regency.
The first two, Francisc IInd and Carol IXth, reigned for a short period of time and died young, victims the Valois hereditary vices (tuberculosis, syphilis). The reign of Carol IXth and his mother’s name shall be associated in history with the bloody episode known as “St. Bartholomew’s Day massacre” – a religious massacre between Catholics and Huguenots (protestants), a massacre that began in Paris, after the celebrations brought about by the wedding of catholic Margueritte, one of Caterina’s daughters, and Henry of Navarre, a Huguenot prince.
Henry the III, Caterina’s only son to have his health, had a complex, ambiguous, and strained personality. He did not let his mother be involved in choosing a wife, and he died without heirs, killed by a fanatic. Before his passing, the last “option” among Caterina de Medici’s sons also died, that is her youngest – the Duke of Anjou. Under these circumstances, the first in line to the become the successor, as the king’s cousin twenty times removed, was none other than Henry of Navarre, Margueritte’s husband (known due to literature by the name of Queen Margot). The two were separated by the river of blood that filled the streets of Paris on “St. Bartholomew’s Day massacre”, a tragic event linked to their wedding (although, at least apparently, Caterina de Medici had set up this union as a reconciliation between the two religious groups that divided France at that time). When Prince Henry of Navarre became Henry IVth, Queen Margot had already left him, having gone into exile. Great was her despair when she realized that due to her much too grand desire for freedom, she had lost the Crown of France, which had fallen into the hands of the one that once was her rightful husband! Finding himself in this circumstance, Henry IVth asked for the marriage to be annulled. The sole condition with regards to which Queen Margot was unwilling to negotiate while discussing the marriage annulment was that her place be taken by a princess of the country, dignified to wear the French crown, and not by a “woman of low social class”. And upon saying these words, Margot was thinking about the one with who Henry had been madly in love for nine years and who had already given birth to three of his sons – Gabrielle D’Estrees.
Gabrielle D’Estress, a beautiful and cheerful blond (as described by her contemporaries) had not chosen to become Henry’s mistress, she had simply resigned herself to it, having given up under the pressure of her parents. Although in the beginning she had experienced a repulsion towards that small state man, who was thin, with a disheveled aspect, and with the gaze of a satyr, who was 20 years older than her, once he became the lawful sovereign of France, Gabrielle began to see her old and too scarcely loved adorer with different eyes. “If, until then, her life had been a series of coercions and renouncements, now, she had a purpose to fight for, a reasoning to answer Henry’s feelings, and to keep him bound to her: she thought of becoming his wife and ruling alongside him” – underlines Benedetta Craveri in her book.
Gabriella and Henry’s third child had the same honors due to a Dauphin, due to his mother’s ambitions and the king’s concessions. Regardless of how great Gabrielle’s ascension was on Henry, her status remained fragile, random, as she depended on the king’s benevolence who, in turn, was not always completely in charge of his decisions. The king knew that a woman who had been his concubine in a public manner could not be queen, and the sons had with Gabrielle were the fruit of adultery, and therefore, they too were not apt to sit on the throne. Henry put off making a decision, as he found qualities in Gabrielle that he valued, that is gentleness, grace, benevolence. Because of this, the formalities of annulling his marriage to Margot extended over a period of 6 years, the most intense and happy years that Henry had with Gabrille, years during which Gabrielle never ceased to hope. Without keeping her hope of marrying the king a mystery, Gabriella flaunted her power with insolence, intervened upon appointments, and threatened ministers that dared to oppose.
Having gained the title of king by chance, in the case of Henry, his unyielding individualism shall conquer the circumstances, including those regarding the “troubled aspect” of marrying Gabrielle. Perhaps you already know the fate of the king’s mistress, but if not, you can find out by reading the book.
France’s history makes way for Maria de Medici, a new Florentine wife that Henry IVth brought to the altar in Lyon, on December 17th, 1600. At 27 years of age, Maria de Medici was already old, according to the criteria of the age, however, she corresponded to the conditions of annulment imposed by Queen Margot, even more so, she fit the dynasty exigences of the French monarchy, and the political interests of the Great Duchy of Tuscany and the Holy Chair. The extremely wealthy inheritance covered “the debts of a husband who, although had occupied the throne of Europe’s oldest monarchy, came from a minor branch and had needed to conquer his kingdom through the force of weapons“. And with regards to fertility, things could not have been more ideal, as only 9 months and 10 days after their wedding night, Maria gave birth to a male heir, the future Louis XIIIth. France had not seen the birth of a Dauphin for half a century, and the joy with which the people welcomed the birth of the child was unmeasurable.
In accordance with royal mentality, Henry believed that the relationship he had with his new mistress – Henriette d’Etrangues, had nothing to do with his marriage and he acted in an affectionate and understanding manner towards the queen, expecting her to do the same towards him. However, the benevolence and understanding towards the king’s mistress were not the strengths of Maria’s character, who was violently inclined towards jealousy.
The day that followed the one during which Maria de Medici was crowned Queen of France was the day Henry the IVth was attacked by a catholic fanatic, who stuck a dagger in his heart. Transported quickly to the Louvre, Henry was already dead by the time he got there. This is how Maria de Medici began her regency, until Louis XIIIth became of age. However, given that Maria loved power more than anything and wanted to keep it at any cost and for as long as possible, France witnessed a conflict like no other between mother and son. The artisan of their reconciliation was Cardinal Richelieu, who Maria would impose as prime-minister for her son. After 5 years, she understood that Richelieu no longer worked for her, but for himself, thus becoming indispensable for Louis XIIIth.
Due to political opportunity, as well as moral reasonings, Louis XIIIth wished to end the conflict with his mother. She, however, continued the fight against Richelieu, and even more so, she incited her second son, Gaston, to rebellion, Gaston who, in the absence of a Dauphin, would inherit the throne. This limitless egocentrism brought along a treason accusation and authorized Louis the XIIIth to issue an order of exile and to confiscate her goods, leaving her without any means of subsistence. Maria de Medici took refuge abroad and requested political asylum in countries that were at war with France, and, after 11 years of exile, she died in Koln, alone, left to herself, full of debt, after she had assisted from afar to the failure of all plots against Richelieu and the triumph of the prime-minister’s policy.
Maria de Medici was the artisan of her son Louis XIIIth’s marriage to Ana of Austria, Spanish princess. Because of her passion for power, Maria systematically sabotaged her daughter-in-law as she was convinced that, in order to have absolute power on the young king, his wife, Ana of Austria, was not supposed to get along with him. The royal pair had few happy moments, only in the absence of Maria de Medici. “Having returned to Court, Maria de Medici took care to once again disband the royal couple; and then, upon the moment of the definitive exile, her wicked campaign of denigrating Ana was to be continued by Richelieu. For both of them, maintaining Louis’ trust, putting his doubts, suspicions, and the oscillations of his own disposition to rest, were a matter of sufficient difficulty to allow a wife to complicate things even further.“
As Ana possessed infinite seduction, the king sometimes acted courteously, almost gallantly with her, and he gladly joined her at the Court’s parties. “This grace period was not meant to last. Louis was probably being deceived by the fact that the desired heir had yet to be born, and the success that his wife had everywhere due to her gentleness, grace and affability, made him feel as if he, of course, was a long way from possessing such traits.“
Given that even as a child his relationship with his mother had been difficult and tensed, Louis was suspicious in his relationships with women, in general. He had no mistress, in fact, certain historians speculate that he might have had a weakness for beautiful men, having remained unmoved by his wife’s charm, who he had treated with great mistrust.
Ana was believed to be one of the great beauties of the century, and Maria de Medici and Richelieu’s hostility towards her was linked to the fact that few remained not fascinated by the young queen. She became a mother at almost 40 years old, when she gave birth to the one that would become Louis XIVth. “That awaited son was about to be not just her salvation, compensating her for all her suffering, but also the one who would miraculously fulfill her need for affection. In an era where maternal instinct was still uncertain and was often confused with genealogical interests, Ana discovered the joy of loving that being that God had sent to her after many prayers, more than anything in the world.“ After the birth of the Dauphin, both Louis XIIIth and Richelieu were gravely ill, with not much longer to live, and the regency of Ana of Austria seemed inevitable.
After Richelieu’s death, Louis the XIIIth had only 6 more months to live to enjoy ruling alone, finally free of his prime-minister’s tyranny. As opposed to Maria de Medici, Ana of Austria had a different manner of understanding the double duty of being a queen and a mother during her regency. Ana worshiped her son, and spent all of her energy, resisted through the Fronde, in order to transfer the royal authority intact.
What is certain is that, as opposed to his father, having been unconditionally supported from childhood by his mother, Louis XIVth had a different perspective with regards to his relationships with women. “The most adored of sons first and foremost loved himself […] and was preparing to become the most disloyal of husbands and the most arrogant of lovers.”
You have to read the rest of the book to find about how the Louis XIVth, his wife, Maria Theresa of Austria from the Hapsburg dynasty, and Louise de la Valliere – “that small violet hiding in the grass”, then replaced by Madame de Montespan – “a brilliant beauty” love triangle came to be. His direct successor – Louis XVth – formed the love triangle in his relationship with his wife Maria, royal princess of Polish origin, and with those who were successively queens in his heart: the Mailly-Nesle sisters, Madame de Pompadour, and Madame du Barry. The last French king, Louis XVIth was too shy in his relationship with his wife, Marie Antoinette, that he did not have a mistress. The French Revolution eliminated them both, and their children, from the historical limelight.
Benedetta Craveri – Mistresses and Queens
Benedetta Craveri
Benedetta Craveri was born in Rome in 1942. Nowadays Craveri is a famous writer, professor in French literature at the University of Naples ‘Suor Orsola Benincasa’, a visiting lecturer at the Sorbonne as well as a literary critic. Professor Craveri also works as a journalists in some cultural radioshows and contributes to the Italian newspaper ‘La Repubblica’, but also for ‘The New York Review of Books’, ‘Revue d’histoire litteraire de la France’. She is a member of the Italian Encyclopedia Institute. The books of Benedetta Craveri are deeply embedded in the French history and culture. A large part of them have been translated in many languages around the world. Some of her best known works include „Madame du Deffand and her world’, ‘Mistresses and Queens’, ‘Marie Antoinette and the necklace scandal’, ‘The Last Libertines’.
Nici sfinții nu sunt perfecți, cel puțin cu ceva timp înainte de a fi considerați așa de alții.
Inițial au fost păcătoși în sensul doctrinar al cuvântului, devenind sfinți prin căință, autodisciplină și penitență. Aceasta din urmă este excesivă și în curat stil bizantin-ortodox în cazul eroului literar care poartă, în raport cu devenirea sa spirituală, numele de Arseni, poreclinit Rukinețul sau Vraciul (în etapa cunoașterii, a renunțării și a drumului) apoi Ambrozie și respectiv Laur (în etapa liniștii care cuprinde perioada sa monastică și apoi sihăstria).
O carte, un subiect (de fapt un buchet de teme privind condiția umană: relația cu divinitatea, refuzul de accepta moartea și apoi întrebarea ce este dincolo de ea, puterea și rostul sacrificiului de sine și al dragostei de semeni, păcatul și izbăvirea), la pachet cu un scriitor și un stil care m-au uimit (iar la câtă literatură am consumat nu mă uimesc cu una cu două). Cu ceva timp în urmă, după ce l-am citit pe copleșitorul, controversatul și recent nobelizatul Mo Yan (vezi Sorgul Roșu), nu speram că voi mai descoperi pe plan literar ceva care să mă miște. O doză de uimire mi-a rămas și acum când scriu despre această carte a lui Evgheni Vodolazki (de care trebuie să mă despart pentru a o restitui la biblioteca publică).
Ferindu-mă de a povesti ceva despre subiect (spre dezamăgirea unora și bucuria altora care detestă spoilerele), aș pune accent numai pe plusurile ale aceastei lecturi și care cred că au declanșat sentimentul unei revelații nesperate (despre care am vorbit mai devreme).
Unul ar fi viziunea asupra noțiunii de timp, ca timp istoric căci, în raport cu profețiile, trecutul și viitorul se leagă într-un mod inedit și plin de farmec de a spune povestea. Timpul este necesar numai lumii materiale, îl citez din memorie, fără ghilimele, pe Arseni (dacă ar fi să copiez câteva citate, cred că aș reda 90% din carte!).
Totuși, pentru a avea un reper acțiunea începe pe la 1492, într-un Ev Mediu când oamenii erau mai atenți la semnele și soroacele timpurilor, iar preoții și laicii deopotrivă se gândeau cu seriozitate la Sfârșitul lumii, în preajma împlinirii a 7000 de ani de la Facerea ei. Și deși așteptatul sfârșit nu s-a produs, chiar în acel an Cristofor Columb, în chip neașteptat pentru sine și pentru ceilalți, a descoperit America (atunci nu s-a dat atenție acestui lucru).
Al doilea aspect este modul în care sunt redate conflictul interior, stările, gândurile, frământările și atitudinea eroului în raport cu evenimentele și vârstele parcurse. Se pare că sfinții medievali erau niște oameni cu spirit de observație și multă inițiativă. Așa este Arseni care se îngrijea de ciumați, dincolo de frica de a se contamina, căutând iertarea și izbăvirea într-un târg stabilit numai de el cu divinitatea. Practicile excesive sunt delicat puse de autor în contrast cu o nedumerire a unui reprezentant al ereticilor (curentul religios protestant):
Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.
Anyway, acest Arseni, alias Ambrozie și apoi alias Laur este același erou care își va croi calea spre iertarea divină mai degrabă în raport cu ceea ce el consideră că este prețul corect al păcatelor sale, într-o negare a sinelui aproape echivalentă cu autodistrugerea (vezi faza de nebun al lui Dumnezeu în care te și miri că i-a supraviețuit, asta în condițiile în care eroul, fugind de mulțumiri, de recunoștință, de orice stare de bine și chiar de propria identitate, nu mai pune deloc preț pe viața sa). Legat de modul aparte de redarea a stărilor eroului, care m-a impresionat constant pe tot parcursul lecturii, dau un singur citat, găsit la o deschidere aleatoare (asta pentru că filonul sensibilității străbate constant cartea de la un capăt la altul), sugestiv însă pentru dimensiunea iubirii și tragismului condiției umane:
La început au fost lacrimi de durere. Ambrozie îi plângea pe Ustina și pe prunc, dar după ei – pe toți cei pe care îi iubise în viață. Îi plângea și pe cei pe care îl iubiseră pe ei. Căci credea că viața lui nu le dăduse bucurie. Ambrozie îi plângea și pe cei care nu îl iubiseră și îl chinuiseră, fiindcă așa se exprimase dragostea lor. Se plângea și pe sine și viața sa, și nu știa cu precizie despre ce putea fi vorba aici. Sperând că viața Ustinei, pentru a fi socotită propria ei viață, Ambrozie nu mai înțelegea unde este viața lui, de vreme ce el nu murise totuși. În sfârșit, îi plângea amar pe cei care nu reușise să îi salveze de la moarte, și nu erau puțini.
În subsidiar, tot ca particularitate a stilului, alături de sensibilitate este împletit umorul subtil cu exprimarea modernă a personajelor în contextul epocii pentru care te-ai aștepta la cine știe ce limbaj cronicăresc (o surpriză, având în vedere timpul acțiunii, dar poate tocmai pentru a sublinia relativitatea lui). Spre pigmentare, limbajul este presărat și cu termeni arhaici, un uz fără abuz, cum ar fi: posadnic, izbă, gramotă, slobozia, lucina ș.a. al căror sens se dezleagă din context dar și din notele de subsol, alături de numeroase denumiri populare ale plantelor medicinale legat de care aflăm ce necazuri avea omul Evului Mediu (nu mult diferite de cele ale omului modern), în folosirea lor de către vraci pentru a tămădui: tusea, negii, probleme ale patului, obținerea reușitei în negoț (acordată cu sfatul de a se feri de mândrie, căci mândria este rădăcina tuturor păcatelor), depistarea ereticilor, gelozia, insomnia, hemoroizii, ispitele și visele rătăcite, mușcătura de motan, combaterea celor care joacă măscărici.
Uitându-mă la capitolele anterioare din Enciclopedie observ că sunt nume care iubesc înghesuiala, depinde de inițiala lor: la litera C am avut un record de 42 de nume! Iar la litera D, alte 26 (vorbind numai despre nume de personalități în viață).
Alte nume preferă să rămână solitare, cum sunt cele care încep cu inițiala J, numai două, sau cele care le urmează, începând cu inițiala K, în număr de patru. Sunt nume mai rare, care par timide… asta are de-a face cu un fel de statistică pe capitol, nu neapărat cu personalitățile care poartă aceste nume și care, veți vedea, unele sunt departe de a fi timide – fiecare în domeniul său: muzică, medicină, sport sau chiar justiție!
În semn de respect, să dăm întîietate la două nume – ale celor care au trecut deja în neființă în timpul scurs de la editarea Enciclopediei:
Smaranda JELESCU (n. 1942, Murfatlar, jud. Constanța – d. 10 aprilie 2017) – scriitoare și realizator de televiziune. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București (1958-1962), a lucrat ca redactor la Editura Meridiane, a debutat publicistic în 1964 în revista ”Contemporanul” și editorial în 1969 cu volumul de versuri ”Totdeauna marea”. Au urmat plachete poetice, romane și eseistică.
Pentru cei care au prins televiziunea alb-negru, numele Smaranda Jelescu sună cunoscut deoarece a semnat peste 3000 de emisiuni culturale la secția Cultură din TVR, unde a lucrat 20 ani, din care timp de 10 ani a colaborat la realizarea emisiunii de top ”Duminica în familie” de care îmi amintesc că mai îndulcea griul cotidian al perioadei comuniste.
Mariana KAHANE (n. 1922, Tecuci, jud.Vrancea – d. 23 martie 2008, București) – etnomuzicolog. Fiind de origine evreiască, a studiat la Școala de Arte pentru evrei din București (1941-1946), apoi la Facultatea de Canto și la cea de Pedagogie/Dirijat din cadrul Conservatorului din București (1946-1952). A lucrat la Institutul de Folclor din București de la înființare până la ieșirea la pensie (1949-1981), perioadă care a cuprins și specilizarea sa în domeniul etnomuzicologiei printr-o bursă în SUA, la Indiana University din Bloomington și la California University din Los Angeles (1969-1970). A fost asistent și lector la Catedra de Folclor a Conservatorului din București (1949-1955). A publicat antologii de folclor (în anii 1953 și 1964) și studii de folclor (1988), ca rod al cercetărilor sale avizate asupra folclorului muzical românesc și a vastei experiențe de teren (investigații și transcrieri ale melodiilor populare culese după metoda lui Constantin Brăiloiu). A obținut Premiul Uniunii Compozitorilor și Premiul Academiei Române în anul 1988.
Marina KRILOVICI (n. 1942, București) – interpretă de operă. A studiat la Academia de Muzică din București, unde a fost admisă cu amânare de doi ani pe motiv de ”origine socială nesănătoasă”, iar după terminarea facultății a fost angajată la Opera Națională din București. Premiată la concursurile internaționale de canto, părăsește țara în anul 1971. Din acest punct începe cariera sa internațională, cântând pe marile scene ale lumii: Royal Opera House Covent Garden din Londra, Metropolitan Opera din New York, Staatoper din Viena etc. Rolurile au fost de răsunet, colegii de scenă dintre cei mai cunoscuți ca Placido Domingo, Luciano Pavarotti, Jose Carreras, prin intermediul primului l-a cunoscut pe baritonul Kostas Paskalis, care i-a fost partener de scenă și soț, stabilindu-se împreună la Atena. Aici predă canto la ”Maria Callas Atheneum Conservatory”. La aniversarea a 70 de ani a fost invitata de onoare a Operei Naționale din București, iar cu privire la revenirea în România declara curajoasă într-un interviu dat în anul 2013 ziarului ”Adevărul”:
Mă sperie fundamentalismul religios al românilor, cum se calcă lumea pe picioare la moaşte sau la înmormântările artiştilor săi. Eu sunt credincioasă, dar nu habotnică. Cred foarte mult într-o forţă supremă. Nu suport parastasele, pot să mă critice preoţii. Am o bisericuţă, în Atena, moştenită de la neamul grecesc, cu criptele familiei, însă nu am mai pus piciorul acolo, de când au murit ai mei. Eu pe mama mea, pe Kostas îi simt tot timpul în jurul meu, nu am nevoie să mă duc să mă închin la mormintele lor. Interviul poate fi citit integral aici.
Iar despre amintiri legate de tinerețe și motivul plecării, precum și alte destăinuiri de o sinceritate dezarmantă, în interviul dat în 2013 revistei ”Tango” spunea: Cel mai drag îmi e când vin aici, în România. Anii primei mele tinereţi i-am petrecut aici… Am avut primii prieteni, am mers la şcoală, prin Parcul Cişmigiu, am făcut Conservatorul, am debutat în operă… Amintirile astea, Bucureştiul, şoseaua, plimbările şi bucuriile, dragostea, chiar și greutăţile pe care le-am avut în anii ăia nu se şterg, sunt primii mei paşi în viaţă. Nu se pot uita. Am spus-o de multe ori, eu n-aş fi plecat niciodată dacă nu aş fi fost victima acelor persecutări care altfel m-ar fi dus în puşcărie. Nu mă deranja că nu aveam portocale, rochii sofisticate sau că stăteam la coadă. Nu astea m-au făcut să plec, ci lipsa libertăţii de exprimare. Nu poţi să faci meseria asta când nu te poţi exprima. Când te cer teatrele din străinătate şi tu nu te poți duce, e păcat, e mare păcat. Nu poţi deveni Cineva dacă eşti limitat doar la Bucureşti. Acest interviu poate fi citit integral aici.
O puteți asculta și vedea aici, în tinerețe, într-o înregistrare din arhiva TVR (1969):
Marta KAROLYI (n. 1942) – antrenoare de gimnastică. Alături de soțul său Bela, a antrenat echipa națională de gimnastică feminină a României încă de la momentele sale de debut și până la începutul anilor 80. Școala specială de la Onești destinată formării viitoarelor gimnaste a creat cuplului Karolyi cadrul propice pentru selectarea sportivelor valoroase care au adus României recunoașterea prin sport. Marta Karoly a fost responsabilă pentru latura tehnică și artistică a participării gimnastelor românce la competiții internaționale, stabilind parametri tehnici, elemente de coregrafie, acordând asistență gimnastelor în concurs. În 1981, în timpul unui turneu cu echipa României în SUA, ea și soțul ei au cerut azil politic, refuzând să se mai întoarcă la București. Sala de gimnastică condusă de soții Karoly a promovat gimnaști de vârf aducând, după niște rezultate mai modeste la început, 44 de medalii pentru SUA la competiții internaționale din perioada 2001-2008. Din păcate, ultimele vești din SUA despre soții Karolyi nu sunt lăudabile, ei au ignorat abuzuri cu tentă sexuală ale medicului echipei, fiind dați în judecată de o fostă sportivă.
Dana Mihaela JIANU (n. 1963, com. Vama, jud. Suceava) – medic chirurg plastician, director general al Centrului Medical ”ProEstetica”. Fiică de medic, a urmat cursurile Facultății de Medicină Generală din cadrul Universității de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București, pe care a absolvit-o în anul 1988. Au urmat specializarea în chirurgie plastică și reparatorie, stagii de perfecționare în Germania, Marea Britanie, Italia, Belgia, SUA și Franța. În anul 2002 a obținut doctoratul în științe medicale. În perioada 1993-1997 a activat la Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică și Reconstructivă și la Spitalul Bagdasar, ulterior în cadrul Centrului Medical ”ProEstetica” (fondat în 1994). Cu peste 5000 de operații la activ, și-a împărtășit experiența în lucrări științifice și articole despre metodele chirurgiei estetice în cadrul a peste 30 de congrese internaționale la care a fost invitată. A fost distinsă cu o serie de premii și distincții la saloane internaționale de invenții, cele mai cunoscute invenții ale sale în domeniul chirurgiei plastice fiind pensa de sutură intradermică tisulară, metoda rapidă și atraumatică de sutură, folosind pensa (2004) și păpușa cu trăsături faciale și corporale interșanjabile (2005). Este primul medic din România care a introdus toxina botulinică în tratamentul estetic (1999).
În calitate de pionier în domeniul chirurgiei estetice la noi în ţară, dna dr. Jianu afirmă: Perfecţiunea nu există. Chirurgia estetică trebuie să păstreze bunul simţ şi să rămână în cadrul chirurgiei plastice ca filosofie. Chirurgia plastică este o chirurgie reconstructivă, corectoare, care poate crea armonie. A, ce este armonia? Aici putem discuta. Dar ce este perfecţiunea nu ştim, pentru că este apanajul divin. Noi putem doar să corectăm. (…)
A schimba înfăţişarea oamenilor este o mare responsabilitate şi noi vedem acum în cabinet extrem de multe excese, care sluţesc şi denaturează înfăţişarea umană. Buzele Angelinei Jolie sunt frumoase, e drept, dar ei i se potrivesc. Nu tuturor ne stă bine cu asemenea buze. Şi ajungem astfel să vedem nişte figuri modificate, cu buze foarte mari, ca de alergie, sau cu obraji foarte umflaţi.
Am ales aceste citate care mi-au plăcut mult dintr-un interviu al domniei sale din anul 2015 publicat în ”Adevărul”, secțiunea Sănatate-medicină, care poate fi citit integral aici.
Laura Codruța KOVESI (n. 1973, Sf. Gheorghe, jud. Covasna) – procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și din 2013 actualul procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA). A absolvit în 1995 Facultatea de Drept a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, după care s-a specializat în drept judiciar la Facultatea de Drept a Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu (1996-1997). Este doctor în științe juridice, cu teza ”Combaterea crimei organizate prin dispoziții de drept penal”, susținută la Universitatea de Vest din Timișoara (2008). În anii 1995-2000, a deținut funcția de procuror-șef al Parchetului de la Sibiu, apoi procuror-șef (2000-2006), după care, chemată la București, a fost desemnată procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (2006-2013).
Este co-autoare de cursuri universitare de procedură penală și drept penal, lucrări de specialitate ”Corupția și crima organizată” (2002) și ”Arestarea pericolului social concret pentru ordinea publică” (2009). În anul 2011 a primit Ordinul ”Meritul Național” în grad de Ofițer.
Ca urmare a atacului asupra DNA lansat de oameni de afaceri și de politicieni care doresc subminarea instituției, ultimele știri publicate în Financial Times despre Laura Codruța Kovesi nu sunt de bine. În cazul ei, pare a se regăsi izolarea numelui (de care scriam la început) cu izolarea personalității în cauză, într-un domeniu atât de bombardat politic ca justiția din România…
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
Am găsit cartea de față căutând o lectură potrivită pentru vacanță. Pentru vacanța la mare, mai precis. Titlul ei m-a încurajat să o aleg, deși nu am fost niciodată la Vama Veche, nici măcar în trecere. Și am ales-o și pentru că anul acesta vacanța de vară în toi am petrecut-o la Marea Neagră. O mare cam capricioasă, cu ape când calde, când reci… cu o săptămână înainte de venirea noastră fusese măsurată oficial o temperatură minimă de 130 C.
Nu am mai citit până acum nimic de acest autor. Cristian Pepino este regizor, el și-a încercat talentul scriitoricesc, ascuns până la prima ”Carte de la Vama Veche”. Succesul acesteia l-a încurajat să o scrie pe a doua, pe seama aceluiași gen de amintiri. Faptul că mi-a plăcut cartea a doua mă îndeamnă să o caut și, dacă o găsesc, să o citesc și pe prima. Nu știu ce mă face să cred că ar putea fi mai bună! Sau cel puțin la fel… pentru că autorul se dovedește a fi un remarcabil spirit sclipitor, prin ironia și comicul cu care evocă la modul anecdotic timpurile demult apuse la Marea Neagră, întâmplări legate politic de lumea spectacolului, poante, personaje artistice și întâmplări din vilegiatură marină.
De fapt, majoritatea amintirilor evocate sunt legate de un loc ajuns aproape mitic (pentru că nu s-a mai păstrat acum mai nimic din farmecul de altădată) – țărmul acela dintre 2 Mai și Vama Veche, sau Mamaia-sat (care nici nu mai există, a fost demolat pentru extinderea Constanței). Acestea erau locuri unde artiștii, dar și oameni de rând, dornici de liniște și pustietate, nonconformiștii dar și cei cu buget redus – ajungeau să se bucure de mare. Chiar dacă locuiau la cort, sau la localnici, sau într-o tabără de vară a lui Napochim, unde condițiile de cazare nu erau chiar ilustre. Dar exista senzația de libertate! Printre acești evadați, autorul l-a recunoscut ulterior, cu ocazia difuzării Procesului de la Timișoara, pe însuși Filip Teodorescu care, la vremea campării sale în Vama Veche, era șeful spionajului extern al României.
Multe întâmplări sunt savuroase, mai ales pentru că se desfășoară în cadrul plajei sălbatice pe atunci unde se făcea nudism (unii la mare distanță de alții), se mâncau chiar midiile pe care odată vilegiaturiștii le adunau cu găleata, aduse încă vii de valurile unei furtuni foarte puternice din larg (Pepino cu soția sa le-au adunat și pregătit la grătar, spre consternarea gazdei care le considera scârboase!).
Antrenată de aceste amintiri am ajuns să-mi amintesc și eu că scoicile acelea negre, cu carne galbenă în interior, adică vii, aduse la mal de valuri, nu am mai văzut din copilărie, când veneam cu părinții mei, încă tineri, vara, la mare… Lectura aceasta, o lectură ușoară, amuzantă și puțin nostalgică m-a făcut să retrăiesc un pic din trecutul vacanțelor mele din copilărie, la mare… cu aceea liniște și tihnă prelungită… când timpul curgea altfel, mai blând.
Pe vremea aceea era posibil și ca un trib de artiști să trăiască cu bani puțini, o vară întreagă, la mare.
Cum reușeau?! Cu ”Grătare extreme și tornadă la Vama” și cu ”Tăcerea guvizilor”!
Foarte amuzante mi s-au părut episoadele anecdotice din lumea teatrului vehiculate de artiști când stăteau la taclale, în curte la gazdă, de seară până spre dimineață (vezi ”Ilegaliști într-o grămadă de pepeni murați” – despre jurizarea trupelor de artiști amatori, la care am râs cu lacrimi, ”Domnul Costăchel”, ”Pauza maestrului”, ”Aventuri cu un shakespearelog”), alte două legate de Cenaclul Faclăra (din perspectiva altor artiști decât cei implicați care folkăiau – expresie inventată de Alexandru Tocilescu), altele cu eroi chiar din zona vilegeaturii: cu copiii de pe plajă, pisici și șoareci în case de vacanță, un câine neastâmpărat adus la mare, năvodul dezgropat de un ciopor de oameni în toată firea cu ajutorul lopățelelor de nisip, frizerița din 2 Mai care cunoștea toate bârfele și știa mai bine cine urma să vină în sezon și la ce gazdă, având o memorie fantastică, încât ”cei de la Secu erau niște dulci copii față de ea”, fata lui Pacepa, pe vremea când fetele de seama ei purtau saboți de lemn…
Pare o anecdotă că, pe vremea când alimentele de bază erau raționalizate, truda Cristinei Pepino – scenografă care făcea pe comandă rochii de mireasă unicat pentru ”Fondul Plastic” – ajungea să fie răsplătită de una din clientele fidele în fazani (dar așa s-a întâmplat în realitate!).
Nu toate povestirile m-au entuziasmat în egală măsură, dar fiind o lectură ușoară și cu tematică de vacanță în cea mai mare parte, cu un stil lejer și subtil în egală măsură, limbaj fără vulgarități, am savurat-o de minune dimineața pe plajă, având ca fundal sonor foșnetul valurilor, și după-amiezile, la piscină, stând sub umbrelă. E de prisos să vă spun că am dat-o gata rapid.
Oricum, a fost o alegere cu mult mai inspirată decât cea din altă vacanță estivală când, într-un cadru asemănător (sau chiar mai relaxat), eu citeam ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak a cărui acțiune are loc în timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar povestitorul nu este altul decât Moartea care răpea atâta duium de vieți!
Cristian Pepino – A doua carte de la Vama Veche
Cookies help to deliver content on this website. By continuing to use the website, you agree to the use of cookies.
By 
By 
