By Mo Yan se traduce din limba chineză prin ”nu vorbi/nu vreau să vorbesc” și este pseudonimul primului scriitor de naționalitate chineză care a luat premiul Nobel pentru literatură, în anul 2012. Iar dacă scriitorul a avut perioade din tinerețe când a fost povățuit de rude să nu vorbească pentru că așa era mai bine pentru el, în schimb a scris într-un mod de-a dreptul genial și uluitor. Se spune că Mo Yan preferă scrisul de mână oricărui alt mod de redactare pentru a nu-și limita vocabularul. Rezultatul este evident prin poezia din proza lui, prin puterea de evocare a unor evenimente istorice atât de sângeroase, de crude și tragice, încât pentru un om obișnuit acestea sunt dincolo de cuvinte. Au avut loc în ținutul Gaomi, provincia de nord-est a Chinei, la sfârșitul anilor 30, în timpul invaziei japoneze, parte din războiul dintre cele două țări început încă din 1931, declarat abia în anul 1937 și denumit ”războiul de rezistență”.
Narațiunea este realizată din prisma unei istorii de familie care acoperă trei generații, nearanjate strict cronologic, ci mai degrabă din crâmpeie de memorie ale supraviețuitorilor iadului adus de război într-un ținut descris ca fiind al extremelor:
”… fără îndoială că ținutul Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos și locul cel mai urât de pe pământ, cel mai altfel și cel mai lumesc, cel mai neprihănit și cel mai întinat, cel în care bărbații sunt cei mai viteji și cei mai nemernici, cel în care se poate bea cel mai bine și se poate iubi cel mai bine.”
Detaliile peisajului care devine teatru de război sunt percepute ca printr-un uriaș ochi magic căruia nu-i scapă nici culorile cerului, soarele de la răsărit la asfințit, stelele și râul învolburat de alb al Căii Lactee, vegetația cu toate ierburile și florile; animalele de pe uscat (iepuri, vulpi, șoareci de câmp), cele din văzduh (de la vrăbii și gâște sălbatice la ciorile a căror hrănire îmbelșugată din cadavre devenise a doua natură), inclusiv peștii și crabii care viețuiau în apele Râului Negru. Râul traversează câmpia de la nord la sud, câmpie care își unduie sub vânt valurile lanurilor de sorg – cultura aceea din care la noi se fac măturile, atunci la chinezi asigura hrană din abundență țăranilor din satele răsfirate și, în același timp, fiind deasă ca o perie și cu fire de până la 2,5 metri înălțime, oferea adăpost bandiților (asemănător cu modul la care le asigura la noi codrii adăpost haiducilor).
”În ținutul Gaomi din nord-est, bandiții erau câtă frunză și iarbă. Ca peștii în apă, ieșeau și se scufundau în lanurile de sorg fără vreo regulă anume; strânși în cete și bande, furau și răpeau, nerămânându-le fărădelege de făcut, dar și faptă bună nesăvârșită.”
Bandiții, un fel de seniori locali, făceau legea în acest colț uitat de lume mai ceva decât în Vestul Sălbatic american, problema era a face rost de o armă și a căpăta priceperea de a o mânui, până se ridica un alt bandit mai îndemânatic sau mai viclean care să-i ia locul celui dominant. Așa s-au perindat, unii tolerați în înțelegere tacită cu primarii satelor mici, bandiți ca Gât-Pătrat sau Ochi-Negru. Pe scena războiului cu japonezii, într-un schimbător echilibru de forțe, bandiții și cetele lor au fost ba inamici, ba aliați cu Leng Ciupitul-de-Vărsat, conducătorul detașamentului de naționaliști sau cu comandantul Jiang Picioruș din fruntea regimentului Jiao-Gao al comuniștilor.
Lectura are darul de a te conecta la atmosferă urmărind peripețiile unor personajelor care intrigă, căci nu este o istorie oarecare! Îi aruncă în față cititorului, ca pe o momeală, câte un deznodământ cu miros de praf de pușcă, sânge și moarte, după care firul narațiunii se derulează în zig-zag spre trecut, reconstituind fapte, motivații și replici (puține, unele enigmatice), povești în poveste asemeni unor păpuși Matrioșka, plus detalii de un umor negru încât pe alocuri relatarea capătă un aer șugubăț pe care numai poveștile populare și trecutul fabulos pe care îl evocă îl pot avea.
Nu lipsește nici povestea de dragoste – doar se petrece în ținutul în care se putea iubi cel mai bine! Iar în ce o privea pe frumoasa Dai Fenglian, la vârsta de 16 ani, ea ”când mergea pe drum, dansa cu brațele fluturânde și fremăta din șale ca sălciile pălălăind în vânt”, având picioarele mici – acei feudali dar apreciați și seducători ”lotuși de aur”, iar pe ceafă o coadă mare și lucioasă de păr negru-corb. Iar povestea ei de iubire trece peste orice aranjamente matrimoniale tradiționale.
”Cred că pe cei sortiți să fie împreună îi trage un fir și de la o mie de li* și că iubirile de-o viață sunt hotărâte de Cer și Pământ – acesta este un adevăr cu neputință de tăgăduit. Faptul că Yu Zhan’ao a strâns puțin piciorul bunicii mele a deșteptat în inima lui inspirația măreață de a-și făuri o viață nouă și i-a schimbat întreaga existență de după aceea – la fel cum i-a schimbat și bunicii întreaga viață.”
Greu de găsit cuvinte să caracterizez acest roman. Fabulos. Colorat. Provocator. Sau visceral, pentru că angrenează personaje (de care ajungi să te atașezi) în vâltoarea unui conflict fără reguli și fără limite. Imaginile măcelului ajung să te doară, sunt detalii ca decupaje precise dintr-un compediu de anatomie, pentru a reda multele fațete ale nenorocirii în care oamenii aceia au fost uciși, cadavrele adunate într-o movilă acoperită mai târziu de pământ, destul de înaltă în câmpia plată, ajungând ca după 46 de ani să fie lovită de trăsnet care i-a risipit osemintele albe. Urmașii celor din satul aproape exterminat au numit movila ”Mormântul celor o mie de oameni” – chinezi, japonezi, comuniști, naționaliști, oameni de rând și soldați – toți victime anonime în calea tăvălugului războiului absurd, de o violență și (din păcate) un realism al istoriei care ar merita cu prisosință eticheta ”nepermis copiilor sub 15 ani”.
Douguan, deși are abia 14 ani, este încredințat de mama sa – frumoasa Dai Fenglian, tatălui său natural, vestitul bandit local Yu Zhan’ao, băiatul participând curios și înfricoșat la prima lui bătălie. Tatăl conduce o ceată de săteni înarmați într-o ambuscadă îndreptată împotriva unui convoi militar japonez care urma să traverseze podul peste Râul Negru. Atacul este o vendetă și are legătură cu evenimente dureroase în amintirea sătenilor, petrecute cu un an înainte: unchiul băiatului fusese jupuit de viu de către japonezii care duraseră podul peste Râul Negru prin munca forțată a sătenilor și rechiziționarea tuturor animalelor de povară din sat.
Așa începe povestea. Dar de ce a fost unchiul Luohan jupuit de viu de japonezi, drept pildă, sub ochii întregului sat?! Este dificil să-l rezumi pe Mo Yan, doar v-am spus deja că el știe mai bine să scrie decît să vorbească. Rămâne să descoperiți singuri o istorie atroce care, altfel ar fi rămas uitată și un stil copleșitor, dinamic și profund, adică amprenta unică a unei opere încununate pe bună dreptate cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2012.
Motivația comitetului Nobel din acel an pentru alegerea lui Mo Yan dintr-un total de peste 210 scriitori eligibili a fost: ”pentru modul de un realism halucinatoriu în care îmbină poveştile populare cu istoria şi contemporanul”.
*
* *
* li= unitate de măsură tradițională a distanței în China, valoarea căreia de-a lungul timpului a variat considerabil, iar în prezent în sistemul metric internațional echivalează cu 500 metri.
What do you think?