David Mitchell – Atlasul norilor

Original și ingenios roman!

Cred că nu sunt nici prima, nici ultima care spune acest lucru după o lectură care constituie o provocare intelectuală, în a reface un puzzle de întâmplări… Sunt șase povestiri, dintre care cinci sunt rupte în două, iar jumătățile așezate simetric de o parte și de alta celei de-a șasea. Această tehnică compozițională inedită plasează fine conexiuni care există între întâmplări din epoci diferite și, în același timp, induce imaginea de vortex, mai altfel spus un vârtej care, asemeni celui din lumea apelor, te atrage în spirală spre adânc. În adâncul timpului viitor, spre care te conduce pe cale de consecință firul epic comun al celor cinci povești diferite se găsește ultima, cea despre o lume primitivă și fragilă, de după distrugerea globală pe care omenirea a înfăptuit-o cu propria mână (a se citi prin lăcomie, nedreptate, ură și exploatare irațională a orice de fel de resurse).

Subiectele sunt diferite, dar istoria se repetă mereu și mereu, dar la scară și mai mare, cu efecte mai distrugătoare. Este un roman de anvergură (ca și ”Sorgul roșu” de Mo Yan) care se impune a fi așa pentru că lecția se repetă, până va fi fost învățată. Este vorba de lungul drum, plin de peripeții, al condiției umane pe care scriitorul alege să o ilustreze la modul universal, folosind mai multe verigi și mai multe stiluri.

Începutul îl constituie jurnalul de bord al lui Adam Ewing, un notar american din a doua jumătate a secolului XIX, publicat într-un volum de fiul acestuia. În călătoria sa pe mare, de întoarcere din Australia în America, corabia face o escală într-o insulă din Pacific, pentru reparații. Iată ce nota el în jurnal despre băștinașii de aici – populația Moriori din Rekohu (denumirea dinaintea colonizării britanice când a căpătat numele de Insulele Chatham):

”Pretenția de unicitate a vechii populații din Rekohu stătea însă, orice s-ar zice, în crezul lor pacifist singular. Din vremuri imemoriale, casta preoțească a Moriorilor a decretat că oricine vărsa sângele vreunui om își ucidea propria mana – onoarea lui, valoarea lui, statutul lui, sufletul lui. Niciun Moriori nu l-ar fi adăpostit, hrănit, ascultat sau privit măcar pe cel devenit persona non grata. Presupunând că ucigașul ostracizat supraviețuia celei dintâi ierni, disperarea singurătății îl mâna, de regulă, până la un puț de aerisire de la Capul Young, unde-și punea capăt zilelor.

Două mii de sălbatici consfințesc porunca ”Să nu ucizi” în vorbă, dar și în faptă, și formulează o Magna Charta orală care definește o armonie necunoscută nicăieri altundeva în toate cele șaizeci de secole de când Adam a gustat din rodul Pomului Cunoașterii. Războiul este pentru Moriori o noțiune la fel de străină precum telescopul pentru Pigmei. Pacea – dar nu un hiat între un război și altul, ci milenii de Pace atotstăpânitoare – domnește peste insulele acestea aruncate la capătul Pământului. (…)

Sticla și pacea deopotrivă își trădează fragilitatea sub lovituri repetate. Prima lovitură a primit-o populația Moriori de la Drapelul Britanic plantat pe țărmul de la Golful Ambuscadei, în numele Regelui George, de Locotenentul Broughton de pe HMS Chathman, numai acum cincizeci de ani.”

Adam Ewing este luat drept naiv, dar îl salvează chiar bunătatea lui.

Jurnalul lui este descoperit și citit în anii 30 ai secolului XX în biblioteca unui castel din Belgia de către un muzician britanic, autorul sextetului ”Atlasul norilor” (de unde și titlul romanului). În scrisorile sale, Robert Frobisher se dezvăluie ca fiind cartofor, renegat de familie, bisexual, ironic și amuzant în remarcile sale legate de muzică. Pentru casă și masă, se oferă a servi drept ochii și condeiul unui muzician evreu în vârstă, celebru și capricios. Acesta va intui talentul și originalitatea lui Frobisher și, profitând de situația lui deloc comodă, este tentat să-l plagieze pe tânărul asistent, spre furia acestuia.

Robert Frobisher trimite jurnalul lui Ewing împreună cu scrisorile sale unui prieten, Sixsmith care era cercetător în domeniul fizicii, la Cambridge.
Pe acest Sixsmith îl regăsim mai târziu, prin anii 70, în timpul administrației președintelui Gerald Ford, ca personaj al celei de-a treia povești – un roman cu iz polițist despre descoperirile unei ziariste de investigație pe nume Luisa Rey privind matrapazlâcurile corporațiilor americane din domeniul energiei nucleare.

A patra poveste, scrisă sub forma unor memorii și intitulată ”Cumplitele încercări ale lui Timothy Cavendish”, pare a fi ancorată în prezent din moment ce personajul principal declară că trăiește în ”era limitei de credit”. Cavendish este un editor britanic peste care a dat un succes financiar neașteptat dar și un necaz pe măsură, încât este nevoit să se dea la fund, ascuns într-un azil de bătrâni din Scoția. Legătura lui cu povestea anterioară este dată de faptul că manuscrisul romanului despre investigațiile Luisei Rey ajunge prin poștă la mica editură a lui Cavendish, spre a fi publicat.

De aici viitorul este zugrăvit de două povestiri SF:
– a cincea poveste este relatată sub forma unui interviu înregistat audio-video, dat de o clonă umană pe nume Sonmi-451, întâmplările prin care trece ea au loc undeva în Coreea, într-o epocă a ingineriei genetice avansate, folosite pentru a delimita oamenii pur-sânge de clonele umane create anume cu caracteristici corespunzătoare pentru a presta munca de jos. Religiile convenționale fuseseră demult desființate, singura religie unanim acceptată și practicată fiind consumul, încurajat de Corporații (veți descoperi singuri ce consumau, din cauza lipsei de resurse!).
– ultima poveste, sub forma povestirii bătrânului păstor Zachery spusă fiilor și nepoților săi, la ceas de seară în jurul focului din vatră, pe o insulă din arhipelagul Hawaii, se petrece într-o orânduire primitivă și violentă în care oamenii au redevenit păstori, vânători, culegători, iar vestigiile civilizației avansate de odinioară sunt privite ca niște enigme sau minuni. Legătura cu epoca anterioară constă într-o astfel de relicvă ajunsă din întâmplare în posesia populației din comunitatea din cele Nouă Văi Întretăiate – un aparat care, încălzit în palme, capătă energie pentru a reda înregistrarea interviului lui Sonmi-451, fără ca nimeni să mai înțeleagă limbajul ei, imaginea fetei devenind baza unei noi religii.

Scriitorul se joacă glisând de la o poveste la alta, de la un stil la altul, SF-urile beneficiază chiar de o joacă cu limbajul în sine alcătuit fie din cuvinte derivat-inventate pentru a reda noile rânduieli ale omenirii genomizate, fie din cuvintele stâlcite, cu silabe înghițite ale poveștii spuse de bătrânul Zachery, ceea ce o face mai greu de parcurs (și de înțeles).

Un film bun te provoacă sa citești o carte cel puțin la fel de bună. Așa am ajuns eu să citesc romanul, după ce am văzut filmul realizat după el. Filmul a fost cu adevărat interesant, dar a pus mai mult accent pe acțiune, în schimb personajele interpretate de actori m-au ajutat să le văd mai bine pe cele din carte! Cartea m-a ajutat să pătrund mesajul filozofic, îndeosebi în replicile clonei din distopie și în opiniile lui Adam Ewing, din final. Distopia poate fi sau nu o profeție despre viitor, în funcție de alegerile pe care le facem acum, în special aceea de a fi sau nu nepăsători la suferință și asuprire, de fapt de a fi mai puțin egoiști. Depinde de noi dacă vom alimenta sau nu un ciclu, fără a învăța nimic, într-o perpetuu conflict dintre bine și rău, dintre civilizație și violență, dintre libertate și sclavie. Un semnal de alarmă pe care nu l-am sesizat în film, acesta a bătut mai mult moneda pe ideea de reîncarnare… care este mai facilă și mai comercială.

Mai profundă este ideea că, întotdeauna au fost oameni, puțini ce-i drept, care s-au ridicat împotriva ordinii „naturale” (adică cea considerată naturală în societatea lor) tocmai pentru că nu au fost indiferenți la modul în care unii au dobândit Puterea și ce fac aceștia cu ea. Ei n-au fost egoiști pentru că, în primul rând, nu și-au pierdut simțul dreptății. Faptul că, în epoci diferite, acești indivizi curajoși – bărbați sau femei, aveau același semn din naștere, ca o stea cu coadă, este pentru că au fost diferiți de semenii lor și rari precum cometele. Asemeni acestora, ei au lăsat o dâră luminoasă, prin încercarea lor izolată de a schimba sistemul.

Iar dacă asta depinde de oameni și dacă mai mulți vor face așa, civilizația umană nu ar ajunge să se autodistrugă, prin canibalism mai mult sau mai puțin indirect. Astfel, vortexul istoriei se va opri, fără a ajunge în spirală, la fund, în lumea precară a lui Zachery. Cred că acesta este mesajul cărții și motivul pentru care autorul a fost inclus de Time Magazine în topul celor mai influente o sută de personalități din lume.

Atlasul norilorDavid MitchellHumanitas FictionRaftul Denisei