Constanța Buzea – Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971

Așa cum am stabilit în planul de lectură pentru acest an, o secțiune a lui este rezervată literaturii feminine din România, pe considerentul că autoarele de proză sau poezie sunt d-ale noastre, sunt personalități, deci merită!

Ideea mi-a fost inspirată de partea a doua parte a Enciclopediei personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, cea care tratează personalitățile contemporane. Am citit cărți ale unor autoare despre care recunosc că nu auzisem până acum, ca Annie Bentoiu cu ale sale memorii, urmată acum de Constanța Buzea – poetă, soția timp de 16 ani a unui tip care a făcut mai multă vâlvă decât oricine din generația lor literară, prin inițierea unui fenomen cultural de masă – Cenaclu Flacăra. V-ați dat seama desigur cine i-a fost soț, nimeni altul decât Adrian Păunescu – poet foarte cunoscut, contestat după 1990, devenit senator de Dolj, decedat în 2010 (Constanța Buzea nu a venit la înmormântarea lui atât de mediatizată, ea a decedat doi ani mai târziu).

Detaliile despre viața cuplului Păunescu au fost consemnate la vremea lor într-un jurnal al ei din anii 1969-1971 (trei ani de la nașterea lui Andrei, al doilea copil). Mă raportez la cronologia acestor ani într-un mod oarecum personal-nostalgic: sunt anii în care și eu am venit pe lume, deși părinții mei erau un pic mai vârstnici (mama mea încă trăiește, fiind cu 7 ani mai mare decât Constanța Buzea).

Pornind de la faptul că ei sunt din aceeași generație cu părinții mei, jurnalul acesta are pentru mine rol de document social al unei epoci. Spre deosebire de memoriile lui Annie Bentoiu, jurnalul este brut, fără inserții retrospective. Acestea îi revin exclusiv cititorului care trebuie să se descurce în plus cu multele personaje amintite numai pe numele mic, pe inițiale sau prescurtat, dintre care, din păcate, nu am recunoscut decât o parte (ăsta fiind minusul redactorului cărții de la Editura Humanitas, care ar fi trebuit să vină cu niște note de subsol lămuritoare, cel puțin pentru generațiile mai tinere!)

Deci, avem un cuplu de intelectuali, căsătoriți de foarte tineri (ea 20, el 18 ani!), colegi ca studenți ai Facultății de Filologie din cadrul Universității din București și care au o căsnicie aparent exemplară, în primul rând datorită soției care rezistă într-o relație disfuncțională (chiar ea recunoaște că este dificil de trăit alături de Adrian). Îi reușește acest lucru cultivând o anumită detașare față de partener și aventurile lui extraconjugale din care multe afișate și notorii în cercul literaților (cerc restrâns, dar nu și neapărat select!) dar și pentru că și-a construit un univers personal alcătuit din creația poetică în care își decantează tristețea și singurătatea – numai în acești trei ani evocați în jurnal i-au fost publicate câte o carte pe an: ”Agonice”, ”Coline” și ”Sala nervilor” (de-ai putea spune, dacă ai fi cinic, că nefericirea i-a priit din punct de vedere al carierei literare!). Din acest univers personal ea l-a exilat pe Adrian printr-un vers – ”Fii exilatul lumii mele-ntregi” într-un moment în care se va fi simțit incapabilă să-l ierte; în schimb i-a pus în centrul acestuia, în mod firesc, pe cei doi copii pe care i-a crescut acasă (cu un statut de semi-casnică, dacă ținem cont că nu depindea exclusiv de soț, având un oarecare venit personal din poezie – colaborări cu reviste literare și cu editurile). Același univers l-a populat cu rude – părinții ei (în casa acestora din Berceni, str. Găzarului 82#, soții Păunescu au locuit pe vremea studenției lor, până când au obținut o locuință de stat cu chirie, uzând de calitatea lor de membrii ai Uniunii Scriitorilor), cu prietena cea mai bună, doctorița Anca care a ajutat-o să-și nască copii prin cezariană, cu altă prietenă, Lena, văduva unui scriitor Miron (nu am reușit să-l identific!) la a cărui casă de la Vălenii de Munte a stat toată toamna anului 1971, pentru a ordona manuscrisele acestuia și a le dactilografia; alte cunoștințe literare cu care se vizitează sau se întâlnește când ea cu copii merg în vacanțe la casele de odihnă ale scriitorilor din Cumpătu sau Mogoșoaia.

Momentul publicării jurnalului este anul 2009, pe vremea când fostul soț, foarte bolnav, se apropia încet și sigur de inevitabilul sfârșit.

Titlul sub care a fost publicat jurnalul – ”Creștetul ghețarului”, este o străvezie metaforă deoarece, privită din exterior, căsnicia lor părea exemplară pentru mulți, dar partea care nu se vedea, mult mai mult din întreg, era foarte diferită de aparențe:

”Prinsă în artificial și în fals, cu sufletul obosit, încerc nebunește să rezist prin extenuare fizică. Temperamentul lui torențial, caracterul lui în stricare lentă, anormalitatea în manifestări tenace – le primesc într-o amorțeală și într-o somnolență acutizate în crize amarnice de fiere. Nu mai am puterea să mă simt jignită atunci când mă jignește. Mă îmbolnăvesc instantaneu. O stare de confuzie se perpetuează între noi și nu am energia să o limpezesc, să mi-o explic sau să renunț eroic la tot, urlându-mi revolta și resentimentele, acceptând dezastrul, anomalia și spectacolul abuziv. Amân și-mi găsesc de lucru. Ne plictisim unul de altul. Nu mai facem efortul de a ne minți că suntem o pereche, noi între noi, măcar de dragul Ioanei. Dar prăpastia nu s-ar umple cu atât…”

”Suntem împreună de opt ani. Anii euforici au fost primii patru. În septembrie 1961, când ne-am căsătorit oficial, fuseserăm amândoi temerari în sărăcia noastră. Credeam că starea aceasta de solidaritate leagă oamenii fără să-i sălbăticească pe dinăuntru. Schimbarea s-a produs relativ lent, cu oscilații și cu reveniri, alunecând semeț către răul de proporții de-acum. Calea – preserată cu clipe de bine și de poezie, de întreținere perversă a iluziilor. Împreună cu enigma lui, cu secretele lui de familie, cu iubirile posibil penibile din adolescență, cu mizeria materială frustantă pentru un tip intempestiv, inteligent și îndrăzneț. A fost o nebunie să mă las ocrotită de un copil plin de demoni în creștere, de o ființă anarhică și nedisciplinată, fără măcar nostaligia disciplinei în vreo direcție. Grăbit să învingă, nu conta prin ce mijloace. Să mă ocrotească spre a mă supune, poate ca pe o victimă ideală, ușoară, nu ca pe un partener. Să-i rămân în permanență la îndemnână, ca o pradă pe care să nu o extermine fizic. Grăbit să parvină, să-i compleșească pe naivii investitori de suflet printre care mă număram.”

Un cuplu în care, în crizele de furie el spărgea farfurii; în care ea bătea la mașină săptămâni în șir manuscrisele lui, pentru ca ele să nu-i dea afară din casă.

”Devotamentul cu care o fac e dictat de spiritul meu de ordine, în primul rând. Casa este sufocată de manuscrise. Dau deoparte pamfletele și proza. Încerc să reconstitui ființa adevărată din versuri, dar e o utopie. Treaba e dificilă, și concluziile mele sunt și ele mișcătoare ca nisipul. «Fântâna somnambulă» – un muzeu sentimental strict, pe care îl cunosc și îl evit.”

Casa este sufocată de manuscrise, Păunescu fiind o adevărată mașină de versificație, capabil de performanțe cantitative, ca și Petru Dumitriu care era prolific pe tărâmul prozei, după cum am aflat din prefața de la ”Cronica de familie”, cel care îl inhiba pe Marin Preda din acest punct de vedere.

Aceeași inhibiție o încearcă pe timida soție a lui Păunescu care consemnează o amintire în acest sens, în jurnal, la data de 7 ianuarie 1970:

”Erau timpuri când ne adunam câțiva prieteni, la noi acasă, ca să scriem pe o temă dată. (…) Scriam după puteri și ne citeam timorați, dacă nu chiar invidioși pe producția cu care ne copleșea Adrian. Rar de tot reușeam și eu două-trei texte. În zilele lui bune, Ilie Constantin reușea să scrie uluit până la opt poezioare, căci el scrie scurt. Iar Adrian ne umilea scriind nouăzeci. Pe Ilie îl podidea un râsu-plânsu, între ciudă și admirație. Nu-i venea să creadă.”

Reticența Constanței față de volumul ”Fântâna somnambulă” este legată de sursa de inspirație care a constituit-o istoria amoroasă dintre soțul ei și poeta Ana Blandiana (pomenită în jurnal ca Nana Otilia). Încurajat de cochetăriile ei, Păunescu i-a făcut o curte asiduă timp de câțiva ani buni (încă din studenție, deși amândoi erau căsătoriți, starea civilă nu a fost o piedică în calea amorului pătimaș!), însă fără ca Blandiana să-i accepte avansurile până la capăt; respins fizic, poetul suferea la domiciliul conjugal:

”În vremea aceea, Adrian venea acasă și se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu fața la perete, suferea. Ofta cu ochii strânși, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrățișându-se și prelungind agonia unei dorințe apocaliptice. Așa și-a scris cartea cu care a luat premiul și a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc și o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii și se apuca de scris. Scria și mă chema să mi le citească. Mie, acele texte, în care eram și în care am rămas personaj secundar, ca un duhovnic surdo-mut, fără să-i pese că mă mutilează și mă castrează de sentimente, și mă îmbolnăvește de stupoare…

Am scris și eu, parcă în replică, tot felul de texte, versuri, pe stările pe care mi le crea. Cum vine asta, Constanța: «A fi a doua, a rămâne prima»? sau «Tu de ce te-arăți statornic când imaginea ta umblă»? extrase din «Norii» mei, nominalizat fără șansă alături de ”Fântâna somnambulă” pentru premiul Uniunii și pierzând, după cum mi s-a relatat, la un vot distanță.” (…)

”Altul și-ar fi lins rănile în tăcere. Dar el, fire indiscretă și tribun al propriului destin, și incapabil de cavalerism, face public episodul într-o carte întreagă. Se supără pe femeia dorită cu atâta ardoare și face să pară că el se leapădă de ea.”

Mai stupefiant de atât este episodul dezvăluirii care i-o face Păunescu soției sale, înainte cu puțin timp de nașterea fiului său, Andrei, cum că mai este tată la altă casă, mama fiind o femeie căsătorită. Este vorba de una din fiicele familiei Bârlea, născută la două luni diferență de Ioana Păunescu.

Rar am mai întâlnit un așa cuplu al contrastelor:
– el foc, ea gheață (și aici ar fi o corelație cu titlul jurnalului), fiind rece cel puțin din vedere al rațiunii și consemnării lucide, al neimplicării în bârfe, fiind absentă ura față de iubitele pasagere ale lui Păunescu, vinovăția atribuind-o numai poetului pe care, în contextul numeroaselor aventuri amoroase, știute și neștiute, l-a catalogat drept ”obsedat erotic”. Elanurile lui donjuanești au continuat și în timpul bursei de un an pe tărâm american, unde au mers împreună (și fără ca asta să fie un impediment, căci ”engleza o înveți cel mai bine în pat cu o englezoaică” spunea el atunci).
– el extrovertit și coleric, ea flegmatică și introvertită atât de mult că am avut impresia că nici jurnalului nu i-a încredințat chiar toate trăirile, se pare că acestea au fost ”cifrate” mai bine în versuri (din precauție ?!);
– el indiscret, ea discretă (v-am spus deja că nu se preta la bârfe nici în jurnal, nici nu încuraja confidențele din partea altor femei înșelate din cercul său de cunoștințe);
– el în permanentă atingere cu lumea, ea – izolată în universul casnic, robită de furia laptelui, alăptat, plânset de copil mic și scutece îmbibate cu pipi.

Pe parcursul șederii în America, Constanța consemnează printre altele câteva pagini de jurnal care vor face deliciul admiratorilor lui Eliade: despre vizita lor la el acasă, la New York, la universitatea unde asistă când acesta preda istoria religiilor, despre șederea lor într-o casă închiriată pe aceeași stradă, unde locuise înainte Eliade și soția lui, despre cărțile împrumutate din biblioteca savantului, despre interviul luat de Păunescu lui Eliade și publicat la întoarcerea în țară într-un număr din revista literară ”Luceafărul” care s-a epuizat în ziua apariției.

Familia Păunescu a stat cu chirie la stat, pornind de la apartamentul dintr-un bloc nou din Berceni-Metalurgiei (care ei i-a plăcut dar nu și lui, pentru că nu era central), spre mult râvnitul Centru, începând cu blocul Dalles (într-o chichineață la etajul opt, sub mansardă, cu un mare cuibar de gândaci de bucătărie), de unde s-au mutat în blocul Scala, iar de aici, spre finalul jurnalului, într-o casă naționalizată cu curte, subsol, parter și etaj din strada Sandu Aldea (Cartierul Cașin-Domenii, altă viață!) prilej de jubilație pentru tânăra mămică dar și de furie – singura consemnare din jurnal a vreunei furii a sale – atunci când scriitorul Alexandru Ivasiuc i-a spus că o casă vecină cu a lor, unde locuia poetul Ion Brad, aflată în rând pe aceeași stradă, aparținuse bunicului său și că se jucase fericit când avea cinci ani, în curtea aceea (Constanța nu-i zice nimic în față, dar revarsă asupra lui Ivasiuc, în jurnal, epitete ca nesuferit, îngâmfat, plin de el, invidios).

Când soțul a fost ales șef al Uniunii Scriitorilor (în 1971), Constanța ajunge și ea să aibă ”fete” pentru curățenie la casa cea mare, așa cum la interviul dat de Păunescu, reporterul este însoțit de șase tinere stenografe (denumite ironic, în jurnal, ”gâsculițe”). Acum cei doi par a fi chit.

Privind retrospectiv, ce contrast între averea estimată la aproape 4 milioane de euro de la finalul vieții și începuturile mai mult decât modeste ale poetului la vârsta când s-a căsătorit cu Constanța Buzea, consemnate de aceasta cu sinceritate: a îndurat calvarul foamei, cărând bagaje în Gara de Nord și locuind cu chirie într-o cămăruță la subsol din strada Spiru Haret, ”cu tencuiala coșcovită, fără lumină electrică și cu dușumea putregăită, cu o chiuvetă de fontă pe culoar” și unde tânăra soție i-a tricotat un pulover din firele trase dintr-un macat oltenesc adus de Adrian de acasă, de la Bârca de Dolj !!!

Averea lăsată în urmă de poet a fost disputată în instanță între urmașii supraviețuitori: Andrei (nu și Ioana, sora sa, decedată în 2011, la un an după tatăl său), d-ra Bârlea – fiica naturală recunoscută de poet, cea de-o seamă cu Ioana; și Ana Maria – fiica lui Păunescu cu a doua soție, Carmen Antal (o frumusețe recrutată din liceu pentru Cenaclu Flacăra și din cauza căreia Păunescu a fost acuzat atunci că are relații sexuale cu minore, Carmen fiind mai tânără cu doi ani decât Andrei Păunescu, fiul său cel mic din prima căsătorie).

O carte relativ scurtă dar densă care mi-a lăsat un gust amar. Pentru că este o carte despre goana după succes și prețul lui, despre o singurătate în doi și lumi separate, despre o căsnicie cu uzură accelerată, despre un abis afectiv care se cască pe zi ce trece, dar și despre o mamă poetă care ne-a lăsat pagini despre maternitate și copii cum rareori s-au scris în limba română.

# prilej de a mai descoperi o vecinătate literară, aici în cartierul Berceni, nesemnalizată în nici un alt fel decât acest Jurnal al Constanței Buzea.

Constanța BuzeaCreștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971Editura Humanitas