Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european

Dacă la scrierea memoriilor sale sub titlul ”Timpul ce ni s-a dat”, regretata Annie Bentoiu s-a folosit de jurnalele sale din anii 1944-1947, completate cu informații culese din ziarele aceleași perioade, răsfoite în biblioteca/arhiva Academiei, în schimb Stefan Zweig (1881-1942) și-a consemnat amintirile – ”Amintirile unui european”, fără nici un punct de sprijin pentru memorie: nici una din cărțile sale, nici un fel de notițe, nici una din scrisorile de la prieteni. Toate acestea au ajuns inaccesibile sau pierdute din pricina împrejurărilor nefavorabile, autorul scriindu-și memoriile în timp de război (al doilea Război Mondial izbucnise cu un an în urmă, scriitorul îl trăise și pe primul) și în străinătate (părăsise continentul european pentru a ajunge în SUA și apoi în Brazilia).

La vârsta de 60 de ani, istoricul evocă istoria timpului său, cel al unor ”fantastice schimbări” și al celor mai ”stupide politici”, în care consideră că a trăit mai multă istorie decât oricare dintre înaintași.

Dar cum arăta lumea, lumea aceea de ieri a lui Stefan Zweig, cea dinainte de primele ore ale Războiului din 1914, izbucnit după aproape o jumătate de secol de pace?!

”Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba. Ritmurile noilor viteze nu se extinsese încă de la mașini, telefon, radio, avion la om, timpul și vârsta aveau o altă măsură. (…) chiar la începutul copilăriei mele, când tatăl meu încă nu împlinise 40 de ani, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată urcând sau coborând în fugă scările sau, în general, făcând ceva în mare grabă. Graba era socotită o lipsă de eleganță, ea era de fapt inutilă, căci în această lume burgheză bine clădită, cu nenumăratele ei asigurări și măsuri de acoperire, nu se întâmpla niciodată ceva neașteptat; catastrofele, câte se produceau pe la periferia lumii exterioare, nu pătrundeau prin peretele bine căptușit al vieții «asigurate». (…)

Lumea se plângea mai mult de obișnuință decât din convingere de impozitele «mari» care, la drept vorbind, în comparație cu cele de după război, reprezentau numai un fel de mic bacșiș plătit statului.

Încă se mai stipula în testamente în modul cel mai precis cum să fie ajutați nepoții și strănepoții să nu-și piardă averile, ca și când printr-un invizibil titlu de creanță s-ar putea obține garanții de la puterile veșnice, și în timpul acesta oamenii își trăiau viața lor tihnită și-și mângâiau micile lor griji ca pe niște bune și ascultătoare animale domestice de care, în fond, nu se temeau.”

Tocmai în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în vechea și adormita Austrie, unde domnea bătrânul împărat Wilhelm II, masele au început să-și ceară drepturile făcând ca politica să erupă brusc cu rafale violente, care au dislocat calmul vieții confortabil clădite.

”Noul secol cerea o ordine nouă, o așezare nouă.”

Apare Partidul Național-German care, slab numeric, caută să-și compenseze lipsa de identitate prin agresivitate feroce și brutalitate fără măsură. Acționa cu o brutală forță de șoc în vederea distrugerii monarhiei austriece și în favoarea unei Germanii mari – un vis anterior lui Hitler. În ideile și tehnica lui Georg Schonerer, unul din deputații acestui partid antebelic, și-a avut Hitler (un alt austriac de la marginea imperiului) inspirația și modelul, cel puțin în două direcții: teoria rasistă antisemită și ”ideea unor trupe de asalt, dezumanizate, oarbe în sălbăticia lor, și de aici metoda prin care un grup mic terorizează majoritatea cu pondere numerică mai mare, dar mai slabă prin pasivitatea oamenilor ce-o compun.” Iar aceste trupe de asalt erau, pentru început, alcătuite din studenții germani care ”la adăpostul imunității universitare, au instaurat o neegalată teroare a bâtei și care la orice acțiune politică, la semnalul ordonat și fluierat, porneau în marș, organizați militărește (…) înarmați cu bastoane grele, dure, provocând fără încetare, se năpusteau când asupra studenților slavi, când asupra celor evrei, catolici, italieni și-i alungau din universitate pe cei lipsiți de apărare.”

Prima mare spaimă, când scriitorul a visat oarecum războiul cu ochii deschiși, a fost în anul 1913, cu ocazia «afacerii Redl» când autoritățile imperiale au descoperit că, în timpul războiului balcanic, planul strategic al armatei austriece fusese vândut Rusiei chiar de către un ofițer austriac de rang înalt, omul de încredere al moștenitorului tronului (un lucru care ”ca toate episoadele din arieplanul istoriei, este mai puțin cunoscut” – consemnează Zweig).

La fel de precis, scriitorul identifică în amintirile sale tragicul eveniment cu care a început nenorocirea Germaniei, nenorocirea Europei:

”Pe poporul german nimic nu l-a îndârjit așa de mult, nimic nu i-a turnat atâta ură în suflet, nimic nu la predispus așa de mult la ideea de a-l accepta pe Hitler, ca inflația.” Odată cu asasinarea ministrului de externe german al Republicii de Weimar – Walther Rathenau, panica s-a instaurat și marca s-a năruit ”și nu s-a mai oprit din prăbușire până când nu au fost atinse cifre fantastico-nebunești de miliarde. (…) un șiret de ghete costa mai mult decât costa o gheată înainte, nu, mai mult decât un magazin de lux cu două mii de perechi de ghete, reparatul unui geam spart mai mult decât înainte întreaga casă, o carte mai mult decât înainte tipografia cu sutele de mașini. Cu o sută de dolari puteai să cumperi în serie case de câte șase etaje pe Kurfurstendamn. Erau fabrici care, după recalculare, nu costau mai mult decât costa mai înainte o roabă. (…)

Toate valorile erau cu semn schimbat și nu numai din punct de vedere material; reglementările inițiate de stat erau luate în derâdere, nu se mai respecta nici o normă, nici o morală, Berlinul se transformase într-un fel de Turn Babel al lumii.”

O analiză istorică amănunțită a începutului ascensiunii politice a lui Adolf Hitler prin folosirea grupului fără responsabilitate oficială al studenților național-socialiști# împotriva scriitorilor proscriși, printre care și Zweig (onorat de o companie selectă ca Thomas Mann, Freud, Einstein și alți intelectuali de origine evreiască). Ca expresie a ”indignării” populare, cărțile lor erau arse pe rug*, conform unui obicei german din Evul Mediu.

Plusuri: Deși Zweig s-a sinucis la un an după finalizarea memoriilor de față, tonul narațiunii nu trădează acest deznodământ, nu are un ton deprimant. Sunt unele analize/conexiuni istorice complexe care fac legătura între evenimente simptomatice și crizele pe care le-au declanșat. Un avertisment spre vigilență, valabil și pentru timpurile noastre.

Minusuri: capitolele legate de devenirea lui intelectuală, căutări și călătorii – cam fade, au ajuns să mă obosească/plictisească. Un ton (prea) patetic, pe alocuri. Sau poate m-am obișnuit eu prea mult cu cel zeflemist al lui Mo Yan.

# istoria se repetă: este același grup de manevră și teroare folosit spre intimidarea adversarilor de către Partidul național-german înainte de primul Război Mondial.
* Episod evocat și de Markus Zusak în ”Hoțul de cărți” când Liesel fura a doua sa carte din mormanul de cenușă în care se transformaseră o grămadă uriașă de cărți mistuite de foc – un foc festiv în piața din centrul orașului, organizat cu ocazia aniversării zilei lui Hitler dar și a victoriei ”asupra dușmanilor și obstacolelor care ținuseră Germania în loc de la sfârșitul Primului Război Mondial.”

Editura HumanitasLumea de ieri. Amintirile unui europeanStefan Zweigvintage