Sebastian Barry – Jurnalul ascuns

Pacientă și medic. Față în față: el, dr.Grene, psihiatrul care încercă să afle povestea ei (nu din simplă curiozitatate, mai degrabă din motive administrative). Ea, Roseanne, este pacienta despre care se presupune că are vârsta în jur de 100 de ani. A fost internată într-un azil de nebuni de atât de multă vreme încât prin degradarea arhivelor și transferul actelor de colo-colo odată cu femeia dintr-un spital în altul, s-au pierdut identitatea exactă și motivul internării ei, cu multe decenii în urmă.

Însă femeia nu și-a pierdut memoria, ea are o poveste. Amintirile le încredințează nu doctorului iscoditor, ci unui teanc de hârtie pe care l-a găsit într-un dulap de provizii printre alte lucruri de prisos, scriindu-le cu pixul frumos cu mină albastră, primit chiar de la prietenul său, doctorul. Scrierea sa, colile albe și pixul alcătuiesc o comoară pe care o ascunde sub o scândură care se desprinde din dușumeaua camerei sale din vechiul azil.

”Sunt singură-singurică, nu mă știe nimeni pe lume în afara acestui așezământ, toți ai mei, mâna de oameni care au viețuit cândva, în primul rând vrăbiuța de mama, toți s-au prăpădit. S-au prăpădit, mă gândesc eu, și cam toți cei care m-au persecutat, și cred asta din pricină că acum sunt tare bătrână, s-ar putea să am o sută de ani, deși nu știu, și nimeni nu știe. Nu sunt decât o rămășiță, o femeie uitată, și nici nu mai arăt a ființă umană, toată numai o piele zbârcită trasă peste ciolane, cu o fustă și o bluză decolorate, cu surtuc de doc, și stau aici în ungherul meu ca un prihor necântător. (…)

Nici măcar nu știe nimeni că am și eu o poveste. Fără îndoială, la anul, peste o săptămână, mâine, o să mă prăpădesc și nu o să am nevoie decât de un coșgiuc mititel și de o groapă îngustă. N-o să am piatră la căpătâi, dar e totuna.

Dar poate că mici și înguste sunt toate cele omenești.”

Doctorul Grene are bănuiala că motivele internării lui Roseanne, în tinerețe, au fost mai mult de natură socială, decât cauze patologice. Are și el un caiet de notițe, însemnările lui despre scurtele conversații cu Roseanne, alte frământări și probleme personale, rezultatele căutărilor sale în alte arhive decât cele spitalicești, în încercarea de a dezgropa trecutul pacientei sale, toate acestea autorul le intercalează fragmentar cu confesiunea bătrânei. Stăpânind bine dozele, dezvăluirile ei țin pasul (sau ritmul, ca să spun așa) cu descoperirile doctorului. Și imaginea se completează treptat, având în centru, desigur, figura din tinerețe a lui Roseanne, povestea ei având drept cadru un mic orășel de provincie din Irlanda, pe parcursul istoriei sale din ultimul secol. O istorie marcată de un război civil între cei care susțineau independența Irlandei și cei care o doreau încă parte a regatului Marii Britanii (după câștigarea independenței cei care susținuseră poliția regală fiind foarte prost văzuți – unul dintre aceștia fiind chiar tatăl Roseannei). Cu conflictele religioase dintre catolici și protestanți. Dar și cu bombardamentul german asupra Belfastului, în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Și în toată această mare și învolburată istorie, imaginea lui Roseanne ca tânără femeie, cea mai frumoasă fată din ținut, căsătorită la 21 de ani cu marea sa iubire, Tom McNulty, în ciuda împotrivirii familiei lui. Apoi trăind izolată trei ani într-o colibă de tablă ondulată, timp în care ea își îngrijește tufa de trandafiri altoiți și își așteaptă bărbatul. Sperând ca dincolo de evenimente, de politică, de deosebirile de ordin religios, să-și trăiască mai departe visul de iubire. Visul care începuse cu ceva timp în urmă, la salonul cu muzică și dans denumit ”Plaza” al familiei McNulty, unde lumea petrecea în fiecare week-end.

”Era un steag frumos ce flutura deasupra acoperișului pe care scria P-L-A-Z-A. Nu prea era lumină, dar cine avea nevoie de lumină, când clădirea era Mecca visurilor și a gândurilor tuturor peste săptămână. Puteai să robotești toată săptămâna într-o slujbă mizerabilă la oraș, dar atâta timp cât avei Plaza… pot să îți spun că era mai însemnat decât religia dansul. Era o religie. Să ți se ia dansul ar fi fost ca o, cum se zice, excomunicare, adică să nu ți se dea împărtășania, precum celor din IRA în timpul războiului civil.”

Povestea Roseannei este alcătuită din fraze scurte și simple, aparent de-a valma cu redarea trăirilor, așa cum curg din fluxul amintirilor eroinei, abundența de detalii m-au făcut să văd personajele, reacțiile lor, locurile și întâmplările. Comparativ cu alte surse mai detașate (vezi mărturia părintelui Gaunt, descoperită de dr. Grene prin arhivele altor instituții), unele evenimente au altă versiune decât cea reală, deosebire explicată ulterior de dr. Grene prin reacția de atenuare a traumei pe care o au copii, de fapt o distorsionare a amintirii prin reinterpretarea convenabilă a unor detalii. În cazul lui Roseanne, așa se întâmplă cu amintirile din copilărie care au legătură cu persecutarea tatălui ei. El stăruie mai mult în amintirea fiicei sale prin poveștile despre tinerețile lui (o scurtă istorie cu iz de groază, și o alta, de-a dreptul miraculoasă), dar mai ales prin ceea ce a învățat-o: să cânte la pian.
Peste ani, ea va cânta la pian în formația lui McNulty Bătrânu, la Plaza, pe vremea când era iubita lui Tom McNulty.

Ce împrejurări o ajută pe Roseanne, ce alte aparențe îi distrug fericirea, ce rol a avut ”omniscientul” preot Gaunt (ca autoritate religioasă a comunității) – toate se deduc din sincera confesiune a eroinei (și nu aș dori să stric resorturile intrigii, doar insist pe autenticitatea atmosferei).

Consemnările doctorului Grene privesc evenimente personale mai recente – el este o voce narativă care o secondează pe cea a bătrânei sale paciente, plasată în context cu o doză de empatie vis-a-vis de psihoza geriatrică a fiecăruia:

”Nu a existat persoană în căminele de bătrâni care să nu se uite cu suspiciune la ceilalți locatari.

Ei sunt bătrânii, ei sunt clubul în care nu vrea nimeni să intre. Dar nu suntem niciodată bătrâni pentru noi înșine. Aceasta pentru că, atunci când facem socoteala, barca în care plutim pe ape este sufletul, nu trupul.”

Așa cum era de așteptat, psihiatrul ajunge în final să unească firele evenimentelor din trecut cu deznodământul lor, atunci când, fiind descoperite, însemnările pacientei ajung la el. În plus, tot el ajunge să citească o scrisoare rămasă nedeschisă – singura primită din exterior, adresată lui Roseanne. Asta mi s-a părut puțin forțat, dar fie! … așa puzzle-ul e complet, la pachet cu alte surprize.

Am citit cartea, inclusă în planul meu de lectură, care a avut ca inspirație, în acest caz, recenzia de pe Bookish style. Lectura mi-a amintit în parte de ”Casa de la Riverton” de Kate Morton datorită narațiunii prin prisma amintirilor unei unei foste menajere aproape centenară, internată (tot) într-un azil. Narațiunea lui Sebastien Barry poate primi un punct în plus, fiind mai condensată, fără a face rabat la capitolul expresivității stilistice.

Editura UNIVERSJurnalul ascunsSebastian Barry