Ken Kesey – Zbor deasupra unui cuib de cuci

La unele cărți titlul mă atrage, în mod irezistibil. În cazul de față, titlul mi s-a părut incitant, ori de câte ori îl amintea cineva: fie cineva care văzuse filmul, în montarea regizorală a lui Milos Forman, fie cineva care văzuse, înainte de 1990, piesa montată pe scena Teatrului Național din București.

Nu am văzut nici filmul, nici piesa. În schimb, dorind să merg la originea ambelor forme artistice amintite, am ales să citesc romanul.  Este cel editat de Polirom și care chiar are pe copertă imaginea personajului principal din filmul omonim, în interpretarea carismaticului și tânărului (atunci) Jack Nicholson… interpretare pentru care actorul a și primit premiul Oscar, în anul 1976.

Ce pot să spun despre roman?! L-am găsit teribil, fascinant și răscolitor ! Sunt de ”vină” povestea,  depănată retrospectiv,  chiar de către unul din personajele implicate, care trece totul prin propria percepție, detaliile care fac farmecul povestirii, fără a fi prea descriptive, ci doar pentru a pune accente, tușe pe personaje, pe reacțiile lor, dialogurile savuroase care fac povestea atât de  dinamică și plină de farmec …

Fiecare carte este un univers, iar el este cu atât mai veridic cu cât cartea este mai bună… iar în cazul de față lucrul acesta se confirmă,  cartea fiind scrisă de Ken Kesey, la vârsta de 27 de ani. Este prima sa carte, fără a fi autorul unei singure cărți, dar cu aceasta a devenit memorabil pentru literatura americană modernă.

Universul din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” este cel al unui spital de boli nervoase, în America anilor 70 iar personajele sunt nebunii, caracterizați global ca ”un fel de psiho-ceramică, ulcelele sparte ale umanității”, și personalul medical care se ocupă de ei.

Mi s-a părut frumoasă și plină de tâlc metafora aceasta care redă un trist adevăr. De ce s-au spart acele ”ulcele” ?! Fiecare are o poveste, și o afli din frânturi: în cazul povestitorului, Marele Șef Bromden, din cauza faptului că făcea parte dintr-o minoritate nedorită, care sta în calea progresului. Și care, oricum, nu conta. El este un indian din cheile Columbiei, care împreună cu tribul său fuseseră strămutați de autorități, pentru că acolo urma să se ridice o hidrocentrală.

În cazul lui Harding,  singurul absolvent de colegiu, din cauza relației tensionate de cuplu, având o soție frumoasă, dar insensibilă și adulterină. În cazul lui Billy Bibbit care este schizofrenic, din cauza lipsei de curaj și a timidității excesive, induse în parte de o mamă dominatoare și hiper-protectoare. Cei doi fac parte din categoria ”acuților”, ca și cei doi epileptici – Scanlon și Fredickson.

La spital, ”acuții” sunt aduși ”la recondiționare, ca să nu mai umble brambura pe străzi și să facă firma de rușine.” ”Rebuturile” sunt ”cronicii”, cei care sunt aduși la spital pe vecie, și care la rândul lor sunt de mai multe feluri: ”umblăreții” ca Bromden, adică cei care mai pot circula primprejur dacă sunt hrăniți, ”motorizații” și ”legumele”. Majoritatea ”legumelor” sunt vârstnici,  dar nu toți. Fac excepție unii din ”cronici”care, la venirea în spital, au fost ”acuți” dar au devenit ”cronici” ca urmare a unor greșeli de tratament. Descrierea situațiilor din spital nu cade în patetic, datorită unui bine venit umor negru, ca în pasajul de mai jos:

”Ellis e un ”cronic” internat ca ”acut”, dar l-au stricat în așa hal atunci când l-au conectat la suprasarcină în odaia aia jegoasă și criminală căreia tuciurii îi zic  ”Prăvălia cu șocuri”, că acuma-i țintuit de un perete în aceeași stare în care l-au cules de pe masa de tratament ultima oară, în aceeași poziție, cu brațele răstignite, degetele chircite, cu aceeași groază bezmetică întipărită pe față. E răstignit în halul acesta pe perete, ca un trofeu de vânătoare împăiat. Îl scot din cuie când vine ora mesei ori vremea să  se culce și vor să-l miște din loc ca să pot șterge cu cârpa balta adunată sub el. la vechiul sediu îl ținuseră atâta într-un singur loc, că urina rosese podeaua și bârnele de sub picioarele lui și el tot cădea prin podea în salonul de dedesubt, dându-le celor de jos mari bătăi de cap la numărătoare când se făcea apelul.”

Însă stilul cărții este departe de genul bancurilor cu nebuni. Mesajul transmis este că și ei sunt oameni, iar a-i trata cu empatie și cu afecțiune este calea de a le alina suferința, cel puțin, dacă vindecarea nu este posibilă.

Programul zilnic al bolnavilor este stereotip ca într-un balet mecanic, al cărui principal coordonator tehnic este Sora Șefă, ajutată de cei trei infirmieri de culoare, aleși de ea după măsura răutății manifestate în timpul supravegherii bolnavilor. Medicul curant este și el la mâna ei, deoarece demiterea lui depinde de directorul administrativ, o femeie cu care Sora Șefă este veche și bună prietenă. După perindarea mai multor medici în funcția de șef de secție, a rezistat cel care a lăsat toate deciziile  privind terapiile aplicate bolnavilor în seama Sorei Șefe, așa cum își dorea aceasta. Folosind descrieri ca în benzile desenate, acest personaj feminin pare aproape complet robotizat, inspirând teroare datorită lipsei omeniei, a dorinței de control absolut. Orice ieșire din tipar este aspru pedepsită, orice slăbiciune este manipulată pentru a submina demnitatea pacienților și pentru a-i stârni pe unii împotriva altora. Orice revoltă este tratată cu o doză mare de sedative și cu Izolatorul. Dacă sunt recidive din partea unui bolnav, Sora Șefă poate dispune măsuri mai drastice: internarea la agitați, trimiterea la terapia cu șocuri electrice și pedeapsa ultimă – lobotomia.

Știind cu toții la ce represalii poate recurge Sora Șefă, ”acuții”, cei care mai sunt conștienți, trăiesc în teamă și se supun orbește programului și medicamentelor prescrise, chiar dacă nimeni nu le spune ce li se administrează. Curiozitatea cu privire la acest subiect trece drept nesupunere în ochii Sorei Șefe, pentru că ea știe ce face.

În acest loc monoton până la alienare și programat de către Sora Șefă la fix, în fiecare minut și mișcare a bolnavilor și personalului subordonat, intriga apare odată cu internarea în spital a lui MacMurphy (Mack). El este un irlandez roșcovan, voinic, scandalagiu și cu vocație pentru jocuri de noroc, acestea fiind motivul condamnării sale cu trimitere la ferma de muncă obligatorie.  Se pare că, pentru a scăpa de munca grea de acolo, nu se împotrivește ca, la ultimul scandal să fie considerat de instanțele de judecată drept psihopat. Această schimbare este pentru el un real motiv de veselie, râsul lui răsună în valuri în salonul bolnavilor, cu care face pe rând cunoștință, prezentându-se fiecăruia. Îl intrigă însă adunătura posomorâtă a bolnavilor și reacția acestora: ”Acuții au mutre îngrijorate și stânjenite atunci când izbucnește în râs, ca puștii de  școală când vreun coleg mai deșuchiat face prea mare tărăboi în lipsa învățătoarei și se tem cu toții că aceasta ar putea să intre oricând și să-și pună în cap să-i țină pe toți după terminarea orelor.”

Este evident pentu toți că MacMurphy îi va da mult de furcă Sorei Șefe, pe care își propune să o scoată din minți, fără a se manifesta violent (dacă devenea violent, atunci Sora Șefă putea trece la represalii). Deși va câștiga câteva bătălii, va pierde Războiul. Un final previzibil, Sora Șefă având ascendentul Puterii. Fiecare confruntare și victorie temporară a lui MacMurphy a însemnat pentru ceilalți bolnavi un pas în plus spre luciditate, demnitate și curaj. Și nu în ultimul rând redobândirea puterii de a râde de unele situații. În acest sens, mi s-a părut antologic episodul excursiei pe mare, la pescuit de somoni, când îi lasă pe toți să se descurce cu undițele, în lupta cu peștele prins, tocmai pentru ca fiecare să se încredințeze că este bun de ceva, că poate găsi curajul să facă față unei situații noi.

”Iar MacMurphy stă și râde. Pentru că știe că trebuie să râzi de lucrurile care dor ca să nu pierzi cumpăna dreaptă, ca să nu lași lumea să te scoată de-a binelea din minți. știe prea bine că există și o latură dureroasă a lucrurilor; (…) dar el nu lasă durerea să-i înece râsul, după cum nu lasă nici râsul să-i înece durerea. Bag de seamă că Harding s-a prăbușit lângă MacMurphy râzând și el în hohote. Și Scanlon râde de pe fundul vasului. Râd de ei înșiși, ca și de ceilalți. (…) Râsul a izbucnit timid, apoi s-a dezlănțuit, făcându-i pe oameni să se umfle, să crească tot mai mari. ”

Prin exemplul personal, Mack va readuce între pacienți, colegii săi de salon, valorile prieteniei, ale solidarității. Acuzat de Sora Șefă că ar avea interese materiale și că profită de banii acuților, Mack va încerca să demonstreze contrariul. El va sări să-l scape pe George, unul din ”cronici”, din mâinile infirmierilor care doreau să-l trateze cu dezinfectant, deși acesta refuza. George avea obsesia curățeniei, se spăla încontinuu cu apă de o presupusă mizerie, iar acest tratament, inutil de altfel, l-ar fi scos și mai tare din minți.

Bătaia administrată infirmierilor îl va costa pe Mack o vizită la ”Prăvălia cu șocuri”. Dar nu va trece mult timp și Mack organizează o petrecere nocturnă pentru grupul său de amici, cu complicitatea unuia din paznici. În excursia pe mare, tânărul și timidul Billy Bibbit se îndrăgostise de Candy, fata adusă de Mack pe vas. La petrecere, ea venea special pentru Billy, strecurându-se în spital, conform învoielii puse la cale de Mack cu paznicul. Restul personajelor (inclusiv Mack și paznicul complice)se îmbată atât de tare cu un cocktail din votcă cu sirop de tuse (siropul e subtilizat din dulapul cu medicamente al asistentelor), încât idila celor doi tineri, ca de altfel tot dezastrul și dezordinea din secție, sunt descoperite la lumina dimineții de Sora Șefă !!!

Văzându-l pe Billy alături de tânăra intrusă, Sora Șefă îl culpabilizează, iar pentru a-l readuce sub controlul ei îi amintește de relația lui cu mama sa autoritară. Acest  ”amănunt” îi va declanșa lui Billy o criză, urmată de sinucidere. Triumfătoare, Sora Șefă va arunca întreaga vină asupra lui Mack, informându-l despre tragicul eveniment. Îndurerat de veste dar și revoltat de atitudinea acuzatoare a Sorei Șefe, care era autoarea morală a morții lui Billy, el se va năpusti asupra ei, încercând să o sugrume. Sora Șefă scapă din mâinile lui cu ajutorul forțelor de ordine din spital. După acest incident, Mack ajunge la lobotomie, care îl va readuce între pacienți într-o formă de nerecunoscut – o ”legumă”. Motiv pentru care aceștia vor avea îndoieli că acea ”legumă” este chiar eroul lor.

Cel care va recunoaște primul că aceasta este realitatea crudă este Marele Șef Bromden. Pentru că nu acceptă înjosirea în așa hal a eroului său, nici folosirea lui de către Sora Șefă, ca un simbol al victoriei ei și al sistemului reprezentat de ea (”Organizația” cum îi spunea el), matahala de indian îl sufocă pe MacMurphy cu perna, într-o noapte.

În final, pe rând, tovarășii săi vor părăsi spitalul, de bună voie, Marele șef Bromden chiar printr-o evadare spectaculoasă și plină de forță, care echivalează cu o regăsire împăcată cu sine.

“Vreau să verific prin Portland și Hood River și Cataracte dacă mai găsesc pe vreunul dintre băieții cunoscuți pe vremuri, care încă nu și-au băut mințile. Vreau să văd ce-au mai făcut de când guvernul a-ncercat să le cumpere dreptul de a mai fi indieni. Am auzit chiar că mai mulți din vechiul trib s-au apucat să ridice din nou schelăria aceea subredă de lemn pe tot întinsul digului ăluia de-un milion de dolari, și că prind acum somoni cu țepușa drept în deversor. Ce n-aș da s-o văd și pe-asta. În mare, însă, aș vrea doar să mai arunc o privire prin ținutul din jurul cheilor, doar să-mi reîmprospătez puțin memoria cu el. Am lipsit de-acasă atâta vreme.”

Am aflat de unde vine titlul incitant, enigmatic al romanului. Este un vers dintr-un cântec de copii care, urmare tratamentului cu șocuri electrice, revine în memoria marelui șef Bromden,  împreună cu un vârtej de emoții și trăiri din perioada copilăriei sale fericite la Cataracte. Originalul în engleză sună cam așa: „Tingle, Tingle, Tangle Toes / She’s a good fisherman / Catches hens, puts’em inna pens / Wier blier, limber lock / Three geese inna flock / One flew east, One flew west, / One flew over the cuckoo’s nest / O-U-T spells out / Goose swoops down and plucks you out.„

BTW,  replicile colorate ale lui Mack, datorită argoului folosit, cred că au fost o mare provocare pentru traducător.

Ken KeseyZbor deasupra unui cuib de cuci