Cristian Pepino – A doua carte de la Vama Veche

Am găsit cartea de față căutând o lectură potrivită pentru vacanță. Pentru vacanța la mare, mai precis. Titlul ei m-a încurajat să o aleg, deși nu am fost niciodată la Vama Veche, nici măcar în trecere. Și am ales-o și pentru că anul acesta vacanța de vară în toi am petrecut-o la Marea Neagră. O mare cam capricioasă, cu ape când calde, când reci… cu o săptămână înainte de venirea noastră fusese măsurată oficial o temperatură minimă de 130 C.

Nu am mai citit până acum nimic de acest autor. Cristian Pepino este regizor, el și-a încercat talentul scriitoricesc, ascuns până la prima ”Carte de la Vama Veche”. Succesul acesteia l-a încurajat să o scrie pe a doua, pe seama aceluiași gen de amintiri. Faptul că mi-a plăcut cartea a doua mă îndeamnă să o caut și, dacă o găsesc, să o citesc și pe prima. Nu știu ce mă face să cred că ar putea fi mai bună! Sau cel puțin la fel… pentru că autorul se dovedește a fi un remarcabil spirit sclipitor, prin ironia și comicul cu care evocă la modul anecdotic timpurile demult apuse la Marea Neagră, întâmplări legate politic de lumea spectacolului, poante, personaje artistice și întâmplări din vilegiatură marină.

De fapt, majoritatea amintirilor evocate sunt legate de un loc ajuns aproape mitic (pentru că nu s-a mai păstrat acum mai nimic din farmecul de altădată) – țărmul acela dintre 2 Mai și Vama Veche, sau Mamaia-sat (care nici nu mai există, a fost demolat pentru extinderea Constanței). Acestea erau locuri unde artiștii, dar și oameni de rând, dornici de liniște și pustietate, nonconformiștii dar și cei cu buget redus – ajungeau să se bucure de mare. Chiar dacă locuiau la cort, sau la localnici, sau într-o tabără de vară a lui Napochim, unde condițiile de cazare nu erau chiar ilustre. Dar exista senzația de libertate! Printre acești evadați, autorul l-a recunoscut ulterior, cu ocazia difuzării Procesului de la Timișoara, pe însuși Filip Teodorescu care, la vremea campării sale în Vama Veche, era șeful spionajului extern al României.

Multe întâmplări sunt savuroase, mai ales pentru că se desfășoară în cadrul plajei sălbatice pe atunci unde se făcea nudism (unii la mare distanță de alții), se mâncau chiar midiile pe care odată vilegiaturiștii le adunau cu găleata, aduse încă vii de valurile unei furtuni foarte puternice din larg (Pepino cu soția sa le-au adunat și pregătit la grătar, spre consternarea gazdei care le considera scârboase!).

Antrenată de aceste amintiri am ajuns să-mi amintesc și eu că scoicile acelea negre, cu carne galbenă în interior, adică vii, aduse la mal de valuri, nu am mai văzut din copilărie, când veneam cu părinții mei, încă tineri, vara, la mare… Lectura aceasta, o lectură ușoară, amuzantă și puțin nostalgică m-a făcut să retrăiesc un pic din trecutul vacanțelor mele din copilărie, la mare… cu aceea liniște și tihnă prelungită… când timpul curgea altfel, mai blând.

Pe vremea aceea era posibil și ca un trib de artiști să trăiască cu bani puțini, o vară întreagă, la mare.

Cum reușeau?! Cu ”Grătare extreme și tornadă la Vama” și cu ”Tăcerea guvizilor”!

Foarte amuzante mi s-au părut episoadele anecdotice din lumea teatrului vehiculate de artiști când stăteau la taclale, în curte la gazdă, de seară până spre dimineață (vezi ”Ilegaliști într-o grămadă de pepeni murați” – despre jurizarea trupelor de artiști amatori, la care am râs cu lacrimi, ”Domnul Costăchel”, ”Pauza maestrului”, ”Aventuri cu un shakespearelog”), alte două legate de Cenaclul Faclăra (din perspectiva altor artiști decât cei implicați care folkăiau – expresie inventată de Alexandru Tocilescu), altele cu eroi chiar din zona vilegeaturii: cu copiii de pe plajă, pisici și șoareci în case de vacanță, un câine neastâmpărat adus la mare, năvodul dezgropat de un ciopor de oameni în toată firea cu ajutorul lopățelelor de nisip, frizerița din 2 Mai care cunoștea toate bârfele și știa mai bine cine urma să vină în sezon și la ce gazdă, având o memorie fantastică, încât ”cei de la Secu erau niște dulci copii față de ea”, fata lui Pacepa, pe vremea când fetele de seama ei purtau saboți de lemn…

Pare o anecdotă că, pe vremea când alimentele de bază erau raționalizate, truda Cristinei Pepino – scenografă care făcea pe comandă rochii de mireasă unicat pentru ”Fondul Plastic” – ajungea să fie răsplătită de una din clientele fidele în fazani (dar așa s-a întâmplat în realitate!).

Nu toate povestirile m-au entuziasmat în egală măsură, dar fiind o lectură ușoară și cu tematică de vacanță în cea mai mare parte, cu un stil lejer și subtil în egală măsură, limbaj fără vulgarități, am savurat-o de minune dimineața pe plajă, având ca fundal sonor foșnetul valurilor, și după-amiezile, la piscină, stând sub umbrelă. E de prisos să vă spun că am dat-o gata rapid.
Oricum, a fost o alegere cu mult mai inspirată decât cea din altă vacanță estivală când, într-un cadru asemănător (sau chiar mai relaxat), eu citeam ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak a cărui acțiune are loc în timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar povestitorul nu este altul decât Moartea care răpea atâta duium de vieți!

A doua carte de la Vama VecheCristian PepinoEditura HumanitasMemorialistică & Diaristică