Evgheni Vodolazkin – Laur

By Posted on 12 Comments5min read2263 views

Nici sfinții nu sunt perfecți, cel puțin cu ceva timp înainte de a fi considerați așa de alții.

Inițial au fost păcătoși în sensul doctrinar al cuvântului, devenind sfinți prin căință, autodisciplină și penitență. Aceasta din urmă este excesivă și în curat stil bizantin-ortodox în cazul eroului literar care poartă, în raport cu devenirea sa spirituală, numele de Arseni, poreclinit Rukinețul sau Vraciul (în etapa cunoașterii, a renunțării și a drumului) apoi Ambrozie și respectiv Laur (în etapa liniștii care cuprinde perioada sa monastică și apoi sihăstria).

O carte, un subiect (de fapt un buchet de teme privind condiția umană: relația cu divinitatea, refuzul de accepta moartea și apoi întrebarea ce este dincolo de ea, puterea și rostul sacrificiului de sine și al dragostei de semeni, păcatul și izbăvirea), la pachet cu un scriitor și un stil care m-au uimit (iar la câtă literatură am consumat nu mă uimesc cu una cu două). Cu ceva timp în urmă, după ce l-am citit pe copleșitorul, controversatul și recent nobelizatul Mo Yan (vezi Sorgul Roșu), nu speram că voi mai descoperi pe plan literar ceva care să mă miște. O doză de uimire mi-a rămas și acum când scriu despre această carte a lui Evgheni Vodolazki (de care trebuie să mă despart pentru a o restitui la biblioteca publică).

Ferindu-mă de a povesti ceva despre subiect (spre dezamăgirea unora și bucuria altora care detestă spoilerele), aș pune accent numai pe plusurile ale aceastei lecturi și care cred că au declanșat sentimentul unei revelații nesperate (despre care am vorbit mai devreme).

Unul ar fi viziunea asupra noțiunii de timp, ca timp istoric căci, în raport cu profețiile, trecutul și viitorul se leagă într-un mod inedit și plin de farmec de a spune povestea. Timpul este necesar numai lumii materiale, îl citez din memorie, fără ghilimele, pe Arseni (dacă ar fi să copiez câteva citate, cred că aș reda 90% din carte!).

Totuși, pentru a avea un reper acțiunea începe pe la 1492, într-un Ev Mediu când oamenii erau mai atenți la semnele și soroacele timpurilor, iar preoții și laicii deopotrivă se gândeau cu seriozitate la Sfârșitul lumii, în preajma împlinirii a 7000 de ani de la Facerea ei. Și deși așteptatul sfârșit nu s-a produs, chiar în acel an Cristofor Columb, în chip neașteptat pentru sine și pentru ceilalți, a descoperit America (atunci nu s-a dat atenție acestui lucru).

Al doilea aspect este modul în care sunt redate conflictul interior, stările, gândurile, frământările și atitudinea eroului în raport cu evenimentele și vârstele parcurse. Se pare că sfinții medievali erau niște oameni cu spirit de observație și multă inițiativă. Așa este Arseni care se îngrijea de ciumați, dincolo de frica de a se contamina, căutând iertarea și izbăvirea într-un târg stabilit numai de el cu divinitatea. Practicile excesive sunt delicat puse de autor în contrast cu o nedumerire a unui reprezentant al ereticilor (curentul religios protestant):

Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.

Anyway, acest Arseni, alias Ambrozie și apoi alias Laur este același erou care își va croi calea spre iertarea divină mai degrabă în raport cu ceea ce el consideră că este prețul corect al păcatelor sale, într-o negare a sinelui aproape echivalentă cu autodistrugerea (vezi faza de nebun al lui Dumnezeu în care te și miri că i-a supraviețuit, asta în condițiile în care eroul, fugind de mulțumiri, de recunoștință, de orice stare de bine și chiar de propria identitate, nu mai pune deloc preț pe viața sa). Legat de modul aparte de redarea a stărilor eroului, care m-a impresionat constant pe tot parcursul lecturii, dau un singur citat, găsit la o deschidere aleatoare (asta pentru că filonul sensibilității străbate constant cartea de la un capăt la altul), sugestiv însă pentru dimensiunea iubirii și tragismului condiției umane:

La început au fost lacrimi de durere. Ambrozie îi plângea pe Ustina și pe prunc, dar după ei – pe toți cei pe care îi iubise în viață. Îi plângea și pe cei pe care îl iubiseră pe ei. Căci credea că viața lui nu le dăduse bucurie. Ambrozie îi plângea și pe cei care nu îl iubiseră și îl chinuiseră, fiindcă așa se exprimase dragostea lor. Se plângea și pe sine și viața sa, și nu știa cu precizie despre ce putea fi vorba aici. Sperând că viața Ustinei, pentru a fi socotită propria ei viață, Ambrozie nu mai înțelegea unde este viața lui, de vreme ce el nu murise totuși. În sfârșit, îi plângea amar pe cei care nu reușise să îi salveze de la moarte, și nu erau puțini.

În subsidiar, tot ca particularitate a stilului, alături de sensibilitate este împletit umorul subtil cu exprimarea modernă a personajelor în contextul epocii pentru care te-ai aștepta la cine știe ce limbaj cronicăresc (o surpriză, având în vedere timpul acțiunii, dar poate tocmai pentru a sublinia relativitatea lui). Spre pigmentare, limbajul este presărat și cu termeni arhaici, un uz fără abuz, cum ar fi: posadnic, izbă, gramotă, slobozia, lucina ș.a. al căror sens se dezleagă din context dar și din notele de subsol, alături de numeroase denumiri populare ale plantelor medicinale legat de care aflăm ce necazuri avea omul Evului Mediu (nu mult diferite de cele ale omului modern), în folosirea lor de către vraci pentru a tămădui: tusea, negii, probleme ale patului, obținerea reușitei în negoț (acordată cu sfatul de a se feri de mândrie, căci mândria este rădăcina tuturor păcatelor), depistarea ereticilor, gelozia, insomnia, hemoroizii, ispitele și visele rătăcite, mușcătura de motan, combaterea celor care joacă măscărici.

O carte care merită citită și recitită!

Evgheni Vodolazkin – Laur
Evgheni Vodolazkin – Laur
What do you think?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

12 Comments
  • Dana
    iulie 13, 2018

    Am intrat așa pe blog într-o doară, să văd dacă ai mai postat. Văd ca mai în toate blogosfera citită de mine bate vântul, inclusiv la mine. Eu am făcut pauză pentru că am renovat un apartament nou cumpărat, dar din mai de când am terminat tot nu simt nicio tragere să mă reapuc de recenzii. Tu de ce ai făcut pauză?

    • Antoaneta MOGA
      iulie 13, 2018

      Bună! Mă bucur că ai intrat totuși, articolul de față l-am scris după o lungă pauză. Am citit cărți, unele chiar bune, pauza a fost de fapt de la scris. Cauza a fost una medicală dar luna trecută am fost operată și sper ca problema să fie de domeniul trecutului.
      Felicitări pentru noua ta casă, renovările sunt foarte obositoare dar in final recompensatoare!

  • Zina
    august 16, 2018

    Draga mea Antoaneta, mă bucur mult să văd că ai revenit, dar, citind răspunsul tău către Dana, îmi pare rău că ai avut un asemenea motiv să faci pauză de blog. Sper ca sănătatea să ți se refacă în totalitate, cât mai grabnic.
    Cât despre cartea recenzată, recunosc faimosul stil rus, în care literatura e împănată cu suferințele umane, chiar dacă există și un filon comic. Nu l-am citit pe Vodolazkin și poate nici n-am să-l citesc, dar articolul tău mi-a făcut un dor teribil de Cehov, Tolstoi, Dostoievski, pe care precis îi voi reciti.

    Îți doresc numai bine și multă sănătate!

    P.S. Am mutat povestirile la adresa povestiripescurt.blogspot.com pe blogul ”Povestiri pe scurt de lecturi școlare”. M-aș bucura dacă ai face schimbarea în blogroll. Mulțumesc!

    • Stefan-Mihai MOGA
      august 16, 2018

      Am făcut eu modificarea în blogroll. Spune-mi te rog frumos dacă vrei să scot vreuna din adresele vechi.

      • Zina
        august 16, 2018

        Mulțumesc frumos! Da, aș vrea să scoți ”Povestiri acasă” – http://lecturirecenzate.ro Am mutat articolele de acolo în blogul nou și acesta va dispărea cu totul în scurt timp.
        Numai bine!

        • Stefan-Mihai MOGA
          august 16, 2018

          Am șters blogul ”Povestiri acasă” – http://lecturirecenzate.ro

        • Antoaneta MOGA
          august 16, 2018

          Buna, scumpă Zina!

          Cehov este omagiat din plin într-unul din momentele narațiunii din romanul lui Vodolazkin “Solovyov și Laroniov” pe care îl consider o frumoasa surpriza pentru orice admirator al clasicului rus.

  • Zina
    august 24, 2018

    Ei bine, asta mă face să caut cartea. 🙂

    • Cristiana
      august 29, 2018

      Este o carte foarte interesanta, merita citita!

  • Zina
    decembrie 21, 2018

    Antoaneta, nu pot să cred că n-ai mai citit tu o carte de o jumătate de an… Ce e cu tine? Ești bine?

    • Antoaneta MOGA
      decembrie 30, 2018

      Cititul nu l-am lăsat deoparte, mai mult scrisul. Este o reașezare a priorităților, în limita a ceea ce se cheamă tradițional timp liber. Este un balans greu de echilibrat, dacă mă lăcomesc în a citi, nu mai apuc să scriu despre, nu mai rămâne timp. Am citit în ultima vreme cartea lui Kristen Blixen ”Din inima Africii”… de fapt, mint. Am citit-o și recitit-o, este atât de elegant scrisă și de actuală în privința lipsei de prejudecăți, deși relatează episoade autobiografice de peste 100 de ani în urmă.

      Am recitit și cărți despre care am scris deja, ”Poveste despre dragoste și întuneric” de Amos Oz, o carte despre care am spus la vremea recenziei că este din categoria celor la care poți reveni oricând. Chiar așa am făcut cu mai puțin de o lună înainte ca autorul să treacă în întunericul neființei, fără a fi lipsit vreodată de dragostea cititorilor săi. Vestea morții sale am resimțit-o ca pe cea a unei persoane apropiate, poate datorită nuanței predominant autobiografice a romanului său și a faptului că a fost contemporan cu mama mea care, cu 5 ani mai vârstnică decât scriitorul israelian, este în viață (asta mă face să trăiesc cu mai mare apreciere fiecare clipă alături de ea!)

      Am citit multă memorialistică și istorie legată de casele și locurile vechi din București (grație acestei teme pe care o urmăream în alegerea cărților împrumutate, anul viitor urmează a fi invitată la Bibioteca metropolitană să prezint despre istoria cartierului în care locuiesc. Totul a pornit de la o discuție care s-a legat spontan pe această temă a memoriei orașului cu o doamnă de acolo care se ocupa de planificarea unor evenimente. Doamna mi-a spus: ”Sunteți exact persoana de care avem nevoie! Prelegerile celor de specialitate tind să devină prea rigide, căutam pe cineva care să vorbească ca de la cititor la alți cititori, natural, în fluxul amintirii…” Se pare că acesta este trendul, așa că… am cam ieșit din on-line și am trecut în off-line, pe linia acelorași preocupări literare, istorice… asta pe lângă invitații alte evenimente legate de lansări de carte din partea directorilor de vânzări de la diferite edituri.)

      Ultima carte citită este una a unui autor neconvențional: ”27 de pași” a lui Tibi Ușeriu despre care nu am apucat până acum să vorbesc decât cu soțul meu și cu o tânără maratonistă care îl cunoaște personal.

      Sunt constrânsă de timp, dar pentru mine a scrie a fost un prilej de introspecție și expresie legate de literatură. În fond, nu poveștile sunt noi, nou și personal este modul fiecăruia de a le spune, de a le da mai departe. Eu am fost gata să le primesc, iar citind, fie că era ficțiune, fie memorialistică, mi-au transferat, prin rezonanță, mai multe vieți decât aș fi putut trăi eu într-una singură.

      A scrie a fost și un mod de vindecare și de recuperare a demnității, în vremea în care la jobul cel de toate zilele treceam printr-un război rece și de uzură în același timp. M-a ajutat să mă recuperez dintr-un mediu conflictual și să-l las în urmă fără regrete. Iar dacă vindecarea s-a încheiat la un timp după, înseamnă că s-a consumat o etapă, cea a scrisului. Decât să stau cu spatele la cei dragi pentru a scrie un articol, prefer să mă întorc cu fața spre ei și să le ofer cât mai mult din timpul meu.

      • Zina
        ianuarie 7, 2019

        Draga mea, îndrăznesc să spun că ai putea fi un model.
        Îți doresc un an cu împliniri și succese, cu sănătate și bucurii alături de cei dragi ție!