Secolul 20 și bunica mea maternă

Sunt multe voci care afirmă că, din cauza corona-virusului, ”viața e grea”. Opinia generală regretă un trecut recent în care ”eram fericiți dar nu știam asta”. Da, s-au schimbat multe, este adevărat. Întrebarea este câte schimbări putem suporta și câte din ele depind, sau nu, strict de fiecare dintre noi.

Enunțul cu ”viața grea” l-am auzit prima dată spus, dar la timpul trecut, de la bunica mea, demult, într-o vacanță școlară. Puțin contrariată, tonul ei fiind senin spre detașat, am întrebat-o de ce.

Pe bunica mea o chema Maria. Am aflat de la ea că s-a născut în 1900. Așa începea răspunsul ei la întrebarea mea. Și i-am dat întâietate acestei amintiri pe care am completat-o cu date istorice care confirmau spusele ei, sau mai bine zis lista lungă de schimbări, despre care nimeni nu a întrebat-o atunci dacă îi convin sau nu.

Despre unele din evenimentele istorice care și-au pus amprenta asupra amintirilor ei nici nu știam, sau îmi fuseseră predate la școală dar nu mă gândisem cum le-a văzut o femeie simplă de la țară, care le-a trăit. O femeie fără știință de carte, dar cu știință de ogor. Știința asta a pământului se învăța practic, din generație în generație de plugari, de la o vârsta la care noi acum ne dăm copii la grădiniță, nivel de clasă pregătitoare.

Bunica mea cea de-o seamă cu secolul XX a văzut lumina zilei într-un sat de pe valea Neajlovului, numit Vânătorii Mari, comuna Vânătorii Mici. Cine circulă pe autostrada A1 poate vedea indicatoarele laterale spre drumurile județene care ajung acolo, cam la 60 km de București.

Diferența între Vânătorii ”cei mari” și ”cei mici” nu era de statură, deși sunt încredințată că primii localnici din vatra neolitică descoperită de arheologi aici chiar se îndeletniceau la început cu vânătoarea. Aveau și unde: în codrii Vlăsiei, din care au mai rămas și acum câteva petice de pădure cu denumiri care mai de care mai arhaice (Belimoaica, de exemplu).

Diferența toponimică se explica prin diferența de nivel: satul bunicilor mei este situat pe un deal, unul din primele rânduri de înălțimi cu care relieful Podișului Getic saltă față de Câmpia Română. Asta o știu de la bunica (mai puțin partea cu geografia fizică a locului). A trăit 85 ani, statornic în satul ei cu nume preistoric. Mormântul ei se găsește încă în cimitirul satului. Cimitirul este înghesuit pe o coastă a dealului, destul de sus încât să fie ferit de apele Neajlovului. Atunci când au avut loc inundații, apele nu au ajuns să împrăștie oasele morților, dar au acoperit complet lunca cu islazul pentru vite și cel mult au rupt podul, lăsând satul izolat de lume. Cred că obștea satului a hotărât tare demult să fie păstrate locurile bune de pe culmea plată a dealului pentru gospodăriile celor vii.

Bunica Maria era o copilă de 14 ani când a izbucnit primul Război Mondial. Dacă la început evenimentul părea a fi departe, când ea avea 16 ani, România (în forma aceea de după Unirea din 1859) a intrat în război. Tatăl ei a plecat pe front. După plecarea bărbaților pe front, în sat au rămas copiii, femeile și bătrânii. În termenii conflictului, civilii. Printre ei și bunica care își amintea că avea 17 ani atunci când ”au trecut nemții prin sat, cu rechizițiile”. Era o consecință a ocupației Puterilor Centrale, satul se găsea pe aliniamentul de front care a cedat după înfrângerea armatei române la Turtucaia.

Tatăl ei nu s-a mai întors de pe front, mama a murit acasă, nu a mai prins încheierea războiului. Orfană de ambii părinți, pe Maria au luat-o în grijă niște unchi mai în vârstă. Tot ei i-au aranjat căsătoria cu Tudor, tot orfan, dar numai de mamă. Maria s-a mutat la el, într-o gospodărie în care singurul adult era tatăl soțului ei, prea vârstnic pentru înrolare. Bunica povestea că bunicul era cu un an mai mic decât ea… și bine că era socrul pe acolo să le mai dea un sfat, un ajutor la treburile câmpului sau să stea cu copii care au urmat.

În primăvara anului în care Maria intra în al 18-lea an al vieții, gripa spaniola secera multe vieți, devenind pandemică. Molima asta a ajuns și în satul ei unde oamenii o numeau “gripcă” (deformând denumirea auzită de la autorități). Gripa spaniolă a ucis 50 milioane de oameni, mai mult decât a ucis conflictul armat al primului război mondial, grăbind sfârșitul acestuia și încheierea tratatului de pace de la Versailles (28 Iunie 1919).

Bunica mea i-a născut lui Tudor zece copii, din care au supraviețuit numai patru. Cei care au murit de mici nu treceau de 2 ani. ”Pojar” îi spunea bunica la orice boală care începea cu febră, dar erau cu siguranță bolile copilăriei pentru care nu exista atunci niciun vaccin. Boli care erau letale pentru majoritatea copiilor (sau dacă fac un eșantion din copiii Mariei, erau letale în procent de 60%)… bieților copii morți bunica le spunea și numele, pe rând, dar eu nu mi le mai amintesc.

În 1917, aflat încă în război, regele Ferdinand, într-un discurs mobilizator ținut pe front, le promitea țăranilor, cei care alcătuiau grosul armatei, pământ. România Mare a adus împroprietărirea țăranilor. Bunica a primit lotul ei de orfan de război ca urmare a Reformei agrare din 1921. L-a alăturat la pământul soțului. Apoi au mai cumpărat alte loturi din banii chivernisiți împreună cu grijă. Vindeau excedentul de cereale, în principal, și ocazional ouă și păsări din gospodărie, când veneau achizitorii pentru oraș în sat. Bucureștiul avea piețele lui, aprovizionate atunci (ca și acum) de intermediarii comercianți.

Când Maria avea 29 spre 30, a început Marea Depresiune Economică, sau Criza, cu prăbușirea bursei din New York. America era departe, bunica auzise ceva vag despre țara de dincolo de Ocean, dar efectele crizei s-au simțit și în România. Cu o valiza plină de economii strânse inițial cu scopul să mai cumpere pământ, adică bani devalorizați și titluri pe hârtii mari, colorate dar fără acoperire, Tudor s-a întors de la târg cu o dublă (10 litri) de mălai. Adică un fund de sac. Lipsurile erau mari, recolta acelor ani de secetă cumplită și prelungită a fost slabă, din fericire Maria și Tudor nu aveau copii mulți ca alții. De aceea au sacrificat și economiile, au scos-o la capăt cu greu.

”Dar alții o duceau și mai greu…” zicea ea, dovadă că oamenii din sat comunicau și își știau unii altora necazurile.

Ce era mai greu abia urma, dacă ne gândim că în anii aceia, ca efect al Marii Crize, a început ascensiunea Naziștilor la putere în Germania, cu Hitler la putere, în calitate de cancelar.

La 34 de ani, bunica o năștea pe mama mea. Un copil nedorit pe motiv de gen: era tot fată, a treia. (peste alți 34 ani, pe culmea unui baby-boom generat de politica demografică comunistă, am venit eu pe lume, cu aceeași decepție pentru tata care, după sora mea mai mare, își dorea și el un băiat. Culmea este că, dintre toate nepoatele avute, eu am copiat-o cel mai mult la înfățișarea fizică pe bunica).

Revenind la bunica, când ea avea 41 ani, a dat naștere unui băiat (în fine!). Singurul vlăstar masculin mult dorit le-a supraviețuit bolilor copilăriei care decima majoritatea pruncilor (v-am spus că nu existau vaccinuri), spre bucuria părinților care nu erau nici ei prea tineri. De fapt, atunci era normal ca femeile din sat să nască până la menopauză, dacă o apucau. Se supărau copiii cei mai mari pe ăi bătrâni (părinții adică) că au frați mici când ei erau de însurătoare, și le spunea să se mai astâmpere.

Asta după ce, numai cu un an înainte, izbucnea al doilea Război Mondial și bunica, însărcinată la cei 40 ani ai ei, a văzut, ca și ceilalți oameni din sat, bombardamentele asupra rafinăriilor din Ploiești, flăcările care înroșeau cerul noaptea.

Bunicul, proaspătul tătic, a fost concentrat ca rezervist pe frontul de vest, după ce România a schimbat alianțele, în August 1944.

Schimbarea alianței a adus trecerea prin sat a rușilor dinspre est spre vest. Bunica avea 44 ani și s-a ascuns din calea lor împreună cu copii (rușii violau fetele și femeile dacă le prindeau la drum, holbându-se). Ea nu s-a holbat și au scăpat, în schimb a fost rechiziționat ce nu a putut ascunde – singurul cal din gospodărie, un cal bun de tracțiune, cu care bunica făcea muncile agricole, rușii lăsându-le în schimb o mârțoagă. De la soldați, satul a fost contaminat cu tifos și păduchi (purtătorii tifosului).

Bunicul s-a întors bine întreg din război când ea avea 45 ani. Un an mai târziu, Cortina de fier a separat estul de vestul Europei.

Bunica avea 48 de ani și la București și în toată România guvernul a confiscat prin lege tot ce era industrie, comerț, bănci și asigurări. Doi ani mai târziu, în țară au început exproprierile de pământ.

Familia Constantin (Maria și Tudor, bunicii mei) au avut puțin peste 10 hectare de pământ, suprafețe prin care au intrat în categoria “mijlocași/țărani înstăriți”. În fapt, aveau o mică gospodărie agricolă: 12 hectare (terenuri arabile și o bucată mai mică cu viță-de-vie), un atelaj, unelte agricole. Pământul îl lucrau împreună cu copiii lor (de fapt cu fetele, că băiatul era odorul) și cu rude sau vecini cu care se ajutau pe rând.

Până la vreo 60 ani, cât au fost proprietari, bunicii au trăit cu frica cotelor (impozite în natură pe producția obținută). Le mai rămânea ceva din moment ce prin `57, un an cu recoltă bună, au vândut cerealele de pe lotul de zestre al mamei plus vaca (tot zestre). Mama împreună cu tata, tineri căsătoriți, au ales să se mute la oraș. Părinții mei erau la prima lor casă, făcută de ei din chirpici frământat cu picioarele, pe un teren cumpărat la marginea Bucureștiului, cu banii primiți de la părinții mamei. Tata avea salariul de muncitor calificat ca lăcătuș, format la școala profesională din București. Despre tata am mai scris aici.

Cooperativizarea avansa încet-încet, a ajuns inevitabil și în Vânătorii Mici. Bunicii au intrat de voie, de nevoie, în cooperativa agricolă. Au predat și pământurile, și bucata de vie, vitele de muncă, plug, grapă, tot. S-au predat și pe ei, ca membrii cooperatori.

Au rămas cu casa, curtea și o mică livadă de pomi fructiferi în care intrai din curte. Și o vacă pentru lapte, asta numai pentru că muncind la CAP primeau și plăți în natură: furajele cu care să hrănească vaca. Baza era însă la copiii rămași cu bunicii în gospodărie, unchiul și soția lui erau salariați la un spital județean înființat într-un conac expropriat dintr-o comună învecinată. Când bunicii mei au devenit pensionari de la CAP, pensia lor era o bancnota albastră de 10 lei și ceva mărunțiș lângă.

La 76 de ani, bunica l-a pierdut pe soțul ei în moarte. L-a jelit mult, fără ipocrizie, și l-a regretat toți anii până la moartea ei, spunând mereu că s-au înțeles bine, au muncit mult împreună, au fost harnici amândoi.

La 85 de ani, moare și ea, măcinată de un cancer de colon.

Ea a fost bunica Maria, cea aproape de-o seamă cu secolul trecut. Nu a trăit chiar 100 de ani, dar a prins cele mai grave evenimente, cele de început, inclusiv o pandemie. Despre care nu a știut decât că era o ”gripcă” de care au murit mulți oameni.