By Deşi săracă în kilometrii, ca pentru o ţară săracă în bugete pentru aşa ceva, autostrada a fost săracă şi în trafic, încât am reusit să ajungem la destinaţie, zburând ca vântul şi ca gândul…fără prea mari obstacole… în comparaţie cu anul anterior, când o mare de maşini, ca un stol de lăcuste metalice, migra spre mare…
Acum, liber… surpriză ! inclusiv la pensiunea „noastră”, adică unde avem cazare.. am primit rapid cele mai bine poziţionate camere, cu balcon, pentru care anul trecut am insistat cu toată drăgăleşenia clintului fidel…după aruncarea bagajului în cameră şi pe mine a unei rochii vaporoase pentru plajă, am pornit cu Mihai într-o incursiune la malul mării. Era ora 10, dar din cauza unor stropi răzleţi de ploaie, am găsit plaja pustie… norii şi-au descărcat incărcătura în altă parte, iar răsplata celor curajoşi, adică noi doi care nu ne-am impresionat de ei, a fost ca toată plaja era a noastră… am regăsit-o aşa sălbatică cum era, presărată cu stânci albe, spălate de valuri, în vecinătatea falezei înverzite şi pe alocuri cu maluri roşii de pământ datorate felierii ei in timp prin surpările cauzate de ploi … la câţiva metri de malul erodat se găsesc grădinile şi piscinele unor superbe vile private, care sunt locuite cel mult câteva săptămâni pe an … Eroziunea nu pare a descuraja dezvoltarea imobiliară a zonei, pentru că, fata de anul trecut, au apărut vile noi, reşedinţe de vară elegante…
Dar sa revenim la plajă, care fiind a tuturor, acum era şi a noastră… mai curată ca anul trecut, mai puţine peturi, doze de aluminiu, hârtii… Cauza: mai puţini turişti. Partea rea e că se face simţit efectul crizei, pentru că anul trecut, chiar şi acest capăt izolat de staţiune, fără mari atracţii, era foarte populat cu viligeaturişti…partea bună e că natura a demostrat capacitatea remarcabilă de autocurăţare, chiar dacă vor trebui secole ca marea să rumege complet peturile şi pungile de plastic, în rest urmele trecerii omului nu par a fi prea durabile…
Nisipul începe de la hotarul de gresii suprapuse care, de la Creaţie, sunt singurele care susţin povara malului de pământ, pentru a nu înghiţi fâşia îngustă de plajă. Plajă care este autentică şi acolo de la începuturile lumii, spre deosebire de plaja din Spania, care era creată de om, cu nisip de albie de râu, adus acolo pentru a răpi Mării Mediterane teren de sub ape şi pentru a aduce acolo turişti. Acolo am căutat în zadar o scoică, se găseau doar pe tarabele vânzătorilor de suveniruri. Nici nu aveam cum să găsesc vreuna, pentru că dintr-un ghid local, gratuit pentru turişti, am aflat povestea acestei plaje pentru care nisipul a fost adus din altă parte, curăţat şi filtrat, fără pietre şi fără trecutul scoicilor tocite… Din pricina lipsei de naturaleţe în apariţie, în apă intrai brusc până la gât, dar asta favoriza acostarea liniei de feribot, care culegea turiştii direct de pe plajă, la un punct fix, ca un autobuz care opreşte in staţie… Lucru necunoscut nouă care, ignoranţi, ne-am întins la soare fix în acel loc … şi nu înţelegeam de ce marinarii de pe feribot ne făcea semne de alungare, pentru că acolo aruncau scara pentru urcarea şi coborârea turiştilor… ne-am luat în grabă catrafusele pentru a nu perturba orarul curselor, orar afişat pe un indicator a cărui semnificaţie am înţeles-o, în cele din urmă… Nu observasem indicatorul ca de autobuz, dar pentru feribotul care făcea curse din Barcelona în fiecare staţiune de pe Costa Brava, până în nord, la graniţa cu Franţa, având pe mare un traseu paralel cu cel al şoselei şi al liniei de cale ferată de pe coastă…
Dar sa revenim la rustica dar autentica plajă de la Eforie, care ea însăşi e în pericol sa dispară, cu trecutul ei cu tot…. trecut care se citeşte in scoicile mai vechi şi mai noi, dovada ca fauna inca exista…chiar si pesti, suportul existentei unei mici aşezări de pescari din vecinătate, gen Vama Veche, cu năvoadele sale întinse la uscat şi cu bărcile de lemn, unele cu burţile în sus, pentru a fi unse cu smoală…o aşezare aparent din alt timp…
Unii vor spune că scoicile acelea taie la picior, e adevărat, nu este un avantaj, trebuie să fii atent sau bine incălţat cu papuci de plajă, asta face parte din sălbăticia locului, ca şi stâncile albe sau cele uşor înverzite de alge, intrarea lină în apă, chiar şi limpezimea ei atunci când marea e liniştită… Printre gresiile suprapuse de la hotarul dealului cu plaja, din loc în loc, susură mici izvoare care sapă dâre în nisipul plajei pentru a se pierde apoi în valurile care ling ţărmul. Izvoraşele sunt dovada pânzei freatice din deal, care menţine stufărişul şi verdeaţă, din care se aud cosaşii cântând de căldură, amestecat cu foşnetul monoton al valurilor.
Ajunşi pe plaja pustie, am regăsit stâncile albe ca pe nişte vechi prieteni fideli, în acelaşi loc unde au fost şi anii trecuţi… locul era învăluit în vraja luminii filtrate a soarelui şi în singurătate, fapt care mi-a permis să-mi exteriorizez bucuria revederii cu marea şi să cochetez cu obiectivul aparatului foto cu care Mihai m-a urmat. Marea era calmă ca un lac imens, când verde, când albastră, cu un orizont nebulos care făcea ca vapoarele sa pară suspendate în aer….
A doua zi, în ciuda optimismului nostru că ploaia ne va ocoli, am ajuns să fugim ultimii de pe plajă, goniţi de rafalele de vânt şi ploaia torenţială care ne-a lipit hainele ude de trup… tot doream noi o baie, dar am primit-o sub altă formă, ajungând ciuciulete la hotel, luminaţi de lumina fulgerelor…
Seara, când s-a potolit ploaia, am ieşit să vedem din nou marea, care era acum agitată şi tulbure, dar cu o linie clară a orizontului, curăţat de ploie. În schimb pe mal valurile scormonitoare depuneau o saltea groasă de alge brune, amestecate pe alocuri cu alge verzi, ca nişte fâşii de salată.
