By Tatăl meu povestea absolut fabulos. Îmi spunea întâmplări de demult, despre familia lui numeroasă în care era cel mai mare băiat și mâna dreaptă a bunicului pentru a-l ajuta să-i crească pe frații mai mici. Mai îmi povestea și un fel de autoficțiuni, pentru că a stat foarte bine la capitolul imaginație. (Și comunicare. Deși se spune că femeile vorbesc mai mult ca bărbații, la noi acasă tata vorbea mai mult decât mama. Ea îl asculta.) Autoficțiunile lui porneau de la cititul cărților împrumutate de la biblioteca fabricii, pe care le înflorea apoi la nesfârșit. Îl ascultam fascinată, nerăbdătoare să aud în fiecare seară continuarea din seara precedentă. Poate nu auzise el de Șeherezada, dar aplica intuitiv metoda folosită de ea, rămânând mereu o poveste neterminată, pentru care pregătea un ”va urma”.
Tata era un om muncitor și liber, în măsura în care priceperea și faptul de a fi cel mai bun în meseria lui i-au putut da un grad de libertate. Pentru că, spunea el, în orice schemă este nevoie și de cineva să muncească.
A fost șeful echipelor sau atelierelor pe unde a lucrat, pentru că acesta era nivelul până la care nu a fost obligat să se închine politicului din vremea lui. Era ales de oamenii cu care lucra pentru că era comunicativ și știa să facă echipă, un lucru natural pentru cel mai mare băiat dintr-o familie mare cât un trib, lângă care mobiliza rapid, la joacă sau la treabă, după caz, toți băieții de seama lui de pe uliță. Avea vocație și experiență în ceea ce se cheamă acum ”team building”, pentru că știa să unească oamenii pentru a face ceva, făcând acel ceva împreună cu ei. Într-o fotografie din anii ‘60, el cu ”băieții” din echipa lui de lăcătuși, implicată în construcția de termocentrale, toți zâmbeau! Mă întreb, acum, câți ar mai zâmbi dacă ar face o muncă grea, asemănătoare?!
Nu a avut carnet de partid. Când l-am întrebat de ce, mi-a declarat frica sa de ședințe, nu pentru că nu știa să vorbească, dar pentru el ședințele erau ”vorbe goale” și ”pierdere de vreme”. Nu avea rost să piardă timp cu așa ceva, pentru că el era ocupat, avea multe preocupări. La serviciu, dacă își termina treaba sau ”planul” cum se spunea atunci, în timpul rămas făcea curat în atelier, din proprie inițiativă, pentru că îi plăcea să aibă ordine în jur. Oriunde, omul sfințește locul, zicea el. Asta era mentalitatea lui de țăran care la 15 ani a plecat din sat și a ajuns la oraș nu pentru a fi acolo codaș, cum spunea zicala, ci pentru că pământul fusese luat la ”colectivă” și așa nu mai avea nici o motivație. Nu a spus asta deschis, nu avea rost, a realizat că astea erau vremurile iar omul subt ele, vorba cronicarului. Iar vremea industrializării a însemnat pentru el dobândirea unei meserii, lucru care l-a văzut ca un avantaj.
Iar dorința de a face loc lui ”mai bine” a avut-o mereu pe parcursul vieții, cât l-am cunoscut eu, până la final!
Ioanide
decembrie 31, 2012Atunci cand citesti ceva de multe ori iti poti da seama daca autorul a pus suflet sau nu in ceea ce a scris. La tine se vede ca ai pus suflet, pasiune… Esti mandru de tatal tau, din cate am citit ti-a fost si un model (daca ma insel , ma poti corecta). Nu stiu de ce, dar am senzatia ca si el ar fi mandru de tine.
Iti multumesc … e placut sa simti dragostea pusa in acele cuvinte.
Ps: Iti doresc un an nou fericit, plin de impliniri
Antoaneta Moga
decembrie 31, 2012Eu vă mulțumesc pentru apreciere ! recunosc, am pus suflet în cele câteva rânduri în care l-am evocat pe tatăl meu. Privind în urmă cu ochii copilului care am fost și ai maturității de acum, recunosc că am multe motive pentru a-l prețui pe tatăl meu. Discut deseori despre el cu mama mea, cu sora mea și cu soțul meu. Tatăl meu a fost un părinte foate atent, afectuos, ocrotitor. Un bărbat temperamental, harnic, inteligent, creativ și autodidact. O minte iscoditoare și foarte bogată în informații de care eram mereu uimită. Dinamic, plin de neastâmpăr : de a face, de a învăța ceva nou, chiar de a se juca cu noi când eram mici : cu mine , cu cei doi nepoți (când a devenit bunic). Un OM ! mă bucur că în ultimii ani ai vieții lui i-am spus mereu că îl iubesc ! deși declarația era atipică pentru educația primită, se bucura să audă asta!
roberts
ianuarie 1, 2013mie mi se pare foarte emotionant gestul tau de a scrie despre tatal tau. nu este deloc usor sa-ti dezvalui sufletul si sa reinvii amintiri si simtaminte din trecut. una e sa povestesti ceva hazliu, alta e sa sa rasucesti cutitul in rana si sa -ti expui sufletul si inima noua, celor care te citesc si te urmaresc. cred ca esti o fata puternica dar si sensibila in acelasi timp. cred ca esti fiica tatalui tau, un om care si-a asumat alegerile,a venit la oras si a luat totul de la zero. felicitari pentru curaj, pentru loialitate si-ti doresc ca 2013 sa fie un an senin, plin de „va urma”….
Antoaneta Moga
ianuarie 3, 2013Draga mea Iulia, am scris aceste randuri cu gândul la tata, pentru ca îi datorez foarte mult, în multe privințe. Am comprimat memoria lui în cîteva rânduri. Pentru el familia conta cel mai mult. Despre tatăl meu se poate scrie o carte… pentru că nu a avut o viață simplă și nici ușoară, pentru că a avut o personalitate puternică. L-am admirat și m-a uimit de multe ori, tata era așa spontan!
Fotografia a fost facută într-un lan de grâu verde, în urmă cu aproape 40 de ani, când începea vara… în apropiere de satul natal al părinților mei. Lanul bogat l-a atras ca un magnet, și am oprit să facem fotografii. Încă de când erau copii, părinții mei au mers la muncile câmpului. Își aminteau de seceriș, povestindu-mi cum familiile se mobilizau cu mic cu mare și cât de greu era; secerau cu mâna, snop cu snop. La fel cum, mai târziu, am citit în ”Moromeții” lui Marin Preda. Aceași perioadă istorică și aceași cultură rurală, de regățeni. Până în detaliu, cum ar fi invitația la masă, pe câmp, care dacă nu se repeta de trei ori nu era valabilă (când am citit asta i-am întrebat pe ai mei și mi-au confirmat, așa era și la ei, pe vremea lor!) Din cauza asta am iubit mult scrierile lui Marin Preda, scriitorul român care a suprins un crâmpei de istorie pe care o pot privi, în parte, ca pe o relativ recentă ”istorie de familie” …
Alex
noiembrie 19, 2013Foarte emotionat articolul. Nu stiu cati avem curajul sa ne deschidem sufletele si sa scriem atat de frumos despre parinti. Eu unul nu stiu sa scriu nici macar cateva cuvinte despre parintii mei. Tot ce simt pentru ei port in suflet, nici macar lor nu le spun….
Antoaneta Moga
noiembrie 19, 2013@Alex: Cred ca de la el am mostenit curajul. Tata a avut curajul de a nu-si trada principiile. Spun asta pentru ca am citit recent dosarul lui de la CNSAS, 24 de file despre el, un om simplu. Erau rapoartele celor din securitate care, inca din perioada stagiului militar, au incercat sa-l racoleze ca informator pentru ca, spuneau ei, tata avea origini sanatoase, era sociabil si muncitor. Pana la urma au renuntat, pentru ca tata nu era harnic in a-i turna pe altii. Plus ca atunci era foarte indragostit de mama si prefera sa-i scrie ei scrisori de dor. Stagiul militar a durat 3 ani, timp in care ea l-a asteptat, nu s-a mai curtat cu altcineva, in ciuda presiunilor parintilor ei, ca ramane fata batrana.
Am scris despre el pentru ca nu am apucat sa-i spun mereu cat de mult il iubesc si-l pretuiesc atunci cand el traia. Poate l-ar fi ajutat sa-si suporte batranetea, boala. A pierit brusc, intr-un accident, nu mai era constient cand am ajuns eu la el. Am scris pentru a pune un obstacol in calea uitarii: sa nu-l uit eu, nepotii mei, cei care l-au cunoscut. Iar tata este acum o parte din mine pe care, la maturitate, am reusit s-o identific, asa cum un fruct recunoaste in seva lui ceva din copacul in care a crescut.