No any image found. Please check it again or try with another instagram account.

Marilyn pe divan

By Posted on 5min read221 views

Am pus ochii pe cartea asta încă de prin 2006, când era proaspăt apărută în librării și declarată un best-seller la Diverta, în perioada aceea prețul m-a cam ținut la distanță dar, ca și cum mi-aș fi pus o dorință în gând, ea s-a împlinit din pricina crizei: am găsit-o în septembrie 2009 la librăria Humanitas din Sibiu, la la reduceri (10 lei). M-am felicitat că am vizitat centrul istoric al orașului (am o pasiune pentru arhitectura veche, dar și frumos renovată și conservată a orașului ardelean), și că am intrat în librăria de aici.

Revenind la carte, pot să spun că e genul care te întristează, dar te și atrage prin finețea descrierii  unei epoci și a personajului actriței, folosind mărturiile celor care au gravitat în jurul ei: psihoterapeutul ultim care a tratat-o, Ralph Greeson,  fotograful ei preferat, machiorul ei, copii terapeutului, profesoara de actorie, fiecare aducând o piesă dintr-un puzzle care nu va fi niciodată complet…  și care încearcă să răspundă la întrebarea cum era Marilyn Monroe ca persoană.

Răspunsul: o femeie ambițioasă dar fragilă, marcată de abuzurile suferite în copilărie, motiv pentru care a lăsat prin testament drepturile de autor, inclusiv cele pentru folosirea postumă a imaginii sale, în beneficiul fundației care se ocupă de tratarea prin psihoterapie și psihanaliză  a copiilor cu perturbări emoționale,  înființată de Anna Freud. Moștenirea de la Marilyn Monroe a apărut în momentul în care Anna începuse activitatea de cercetare axată pe suferințele copiilor care, ca și Marilyn, au fost plimbați în plasament pe la mai multe familii.

În trecerea sa meteorică prin această lume, Marilyn Monroe s-a întâlnit la Londra chiar cu fiica părintelui psihanalizei, Anna Freud care, văzând-o pe actriță, a catalogat-o drept schizofrenică și narcisistă, după care a încredințat-o spre tratament cunoscutului psihanalist al Holywood-ului.

Descrisă din prisma ultimilor ani în care a urmat terapia, Marilyn apare ca fiind o persoană foarte singură și nefericită, deși foarte dorită, dar părăsită din pricina neîmpăcării cu propriul eu, devorată de propriile dezechibre afective.

Harul ei a constat în inteligența folosirii proprii imagini, în expresivitatea figurii și a corpului, însuflețite de o multitudine de stări, de aici și aspectul ei cameleonic, de-a lungul carierei imaginii sale. Mai mult imaginea ei a făcut carieră, din cauza experienței în modelling și a relației ei bune cu cei care au fotografiat-o, unul din ei bun prieten al actriței, ca și machiorul, cel care i-a făcut fața chiar și ultima dată, când a fost înmormântată …

Marilyn a fascinat prin imagine, dar marea ei luptă a fost cuvântul, frica ei de  cuvinte o făcea să-și uite replicile de zeci de ori, spre disperarea regizorilor care o urau, marea majoritate … frica de cuvinte, timiditatea, n-a împiedicat-o pe domnișoara „Mmmm” din liceu (porecla datorată ticul ei verbal cu care își începea orice frază) să devină starleta M.M. deoarece studiourile MGM au exploatat în primul rând imaginea cu mare priză la public, de blondă sexy, în ciuda altor inconveniente ale idolului, deoarece publicul, odată cucerit, asta și vroia.

Actrița a rămas prizionera acestei imagini de blondă prostuță (oare de atunci au apărut primele bancuri cu blonde ?!), din care nu a mai putut ieși în ciuda eforturilor sale ambițioase de a recupera prin lectură (au rămas de la ea cărți cu adnotări, pentru care s-au plătit bani grei la licitațiile postume) și prin lecțiile de actorie luate la New York.

Psihanaliza nu a salvat-o pe Marilyn, poate era prea târziu pentru actrița complet nesigură de ea și rătăcită urmare cantităților considerabile de barbiturice pe care le lua de ani de zile, de fapt adevărate droguri, plus alcoolul din când în când, prin care fugea de realitate, de frica de a nu mai fi frumoasă și dorită, dar și de lipsa propriului control asupra vieții sale ..

Relația cu doctorul său a fost una dificilă, o prea mare dependență transformată apoi în manipularea acestuia. Actrița i-a revelat terapeutului său atâtea fețe și forme în labilitatea sa psihică cam câte foițe are o ceapă din care, pe măsură ce o dezvelești, nu mai rămâne nimic…

Deși a fost persoana cu care Marilyn a vorbit cel mai mult înaintea morții sale (avea ședințe zilnice), nici el nu a descoperit calea recompunerii personalității inițiale, deformate din cauza multiplelor traume ale acesteia, provenite din copilăria trăită în orfelinate și familii de împrumut, plus  compromisurile făcute apoi de dragul carierei de actriță. Carieră spre care a fost împinsă, fiind singura setare care i se dat din fragedă pruncie, ca o proiecție ambițiilor mamei ei nebune și a prietenei acesteia (care a crescut-o o vreme, după ce mama ajunsese la ospiciu), două monteuze aflate la periferia haloului strălucirii Holywoodului.

Autorul sondează relațiile actriței, dintre care una foarte interesantă și relevantă a fost cea cu scriitorul Truman Capote, cel care a declarat apoi că personajul feminin din Mic dejun la Tiffany i-a fost inspirat de nimeni alta decât de Marilyn Monroe! Scriitorul homosexual declarat a cunoscut-o bine și i-a fost bun prieten în perioada șederii ei la New York, oraș de care actrița se simțea mai atașată decât de frivolul Los Angeles …

Ecranizarea cărții l-a scandalizat pe Capote, din cauza diferenței mare de imagine dată personajului feminin principal de actrița Audrey Hepburn, la care s-a adăugat fabricarea de către producători a unui final fericit…

Așadar, dacă vedeți filmul, el este de fapt lansarea unui alt icon, al androginității lui Audrey, departe de feminitatea cuceritoare a adevăratei muze a lui Capote, de unde devine ușor de înțeles revolta scriitorului.

Eu una mi-am propus să recitesc Mic dejun la Tiffany având în minte acest lucru aflat datorită cărții Marilyn pe divan…