Kaui Hart Hemmings – Descendenții

Într-un stilul alert, direct, cu proporție potrivită între tragism pe de o parte, ironie și umor pe de altă parte, acest roman este o poveste despre avere versus relații de familie, un fel de radiografie a vulnerabilităților, a locurilor unde părțile implicate au greșit și care au fost consecințele pe termen scurt și lung. Vocea narațiunii în ”Descendenții” este una masculină, este vocea lui Matthew King: ”La tropice deprimarea e o chestie dificilă. Pun pariu că în orașele mari poți să te plimbi pe stradă boscorodind și nimeni n-o să te întrebe ce s-a întâmplat sau n-o să te încurajeze să zâmbești, dar aici toată lumea are atitudinea asta, cum că suntem norocoși că locuim în Hawaii; paradisul bate tot. Eu zic că paradisul poate să se ducă dracului.”

Pentru că Insulele Hawaii seamănă atât de mult cu paradisul, locul vacanțelor perfecte pare a fi incompatibil cu producerea unei tragedii și cu moartea. Din păcate, cadrul natural fermecător nu împiedică evenimentele nefericite să se întâmple, așa cum s-a produs și accidentul nautic al lui Joanie King. Ea participa la o cursă și a fost aruncată dintr-o barcă cu motor care gonea în larg cu optzeci de noduri la oră. Cu traume neurologice, în a patra zi de comă profundă, Joanie se află într-o rezervă de spital și pare că doarme ”așezată în capul oaselor pe patul de spital ridicat în unghi drept, poziționată în felul în care dorm oamenii în avioane, cu corpul țeapăn și capul înclinat într-o parte”. Fiind ținută în viață în mod artificial, ea ”are o perfuzie și o chestie numită tub endotraheal care-i iese din gură și intră într-un ventilator care o ajută să respire. E hrănită printr-un tub și i se administrează suficiente medicamente cât pentru un sat întreg din Fidji.” Soțul său, Matt King, o privește și speră că ea își va reveni.

Cele două fiice ale soților King sunt Scottie, de 10 ani și Alexandra, de 18 ani, Matthew nu s-a ocupat de problemele lor până acum, lăsându-le în seama soției sale, Joanie. Deși este un bogat moștenitor de terenuri în insulele Hawaii, Matt a ales să nu trăiască din moștenire, el practică meseria sa de avocat, facturând ore clienților săi. Cu un soț cufundat în munca de la birou, Joanie se simte neglijată, iese mai des cu prietenele în oraș, bea în neștire, băutura devine un hobby al său, la fel și sporturile cu nivel ridicat de adrenalină, cum ar fi competițiile de ambarcațiuni cu motor. În timpul unei astfel de competiții, la vârsta de 40 de ani, Joannie a suferit accidentul din pricina căruia a ajuns în starea de comă:

”Joanie concura împreună cu Troy într-o cursă care se ține o dată pe an. Conduceau un catamaran Skater de 12 metri lungime și Joanie era singura femeie înscrisă în competiție. (…) trecând pe lângă o altă baliză, Troy a încercat din nou să întreacă cealaltă ambarcațiune, așa că au fost aruncați de pe un val, s-au învârtit în aer și Joanie a fost aruncată din barcă. Nu mai respira atunci când scafandrii salvamari au scos-o din apă. Când Troy a adus barca la mal, repeta întruna : o mulțime de lovituri și de găuri. o mulțime de lovituri și de găuri. Era prima dată când conducea o barcă. De obicei conducea Joanie. (…) Troy nu poartă cămașă. El nu poartă niciodată cămăși. Omul ăsta are mușchi de a căror existență habar n-aveam. Are un corp atletic, e bogat și prost și-are ochii de culoarea unei piscine de hotel. Exact genul de persoană cu care se împrietenește Joanie.”

Așa cum am mai spus, povestea este relatată din perspectiva lui Matt. El încearcă să preia frăiele gospodăriei și ale creșterii celor două fiice. Pentru început, este nevoit să se ocupe de fiica sa cea mică și așa începe să o redescopere. Ultima data când aceasta s-a aflat doar în grija sa era pe când Scottie avea un an, un an și jumătate, așa cum își amintește el: ”Joanie a trebuit să zboare în Muai pentru o ședință foto și n-a reușit să găsească o bonă, iar părinții ei n-au putut să vină, din nu știu ce motiv. Eram în mijlocul unui proces și lucram de acasă, dar trebuia neapărat să-mi termin treaba, așa că am pus-o pe Scottie în cadă, cu un săpun alături. M-am uitat să văd ce se întâmplă. A stropit în jur și a încercat să bea din apa din cadă, după care a găsit săpunul și s-a întins să-l apuce. Dar nu ajungea la el și a încercat din nou, cu fețișoara plină de nedumerire, iar eu m-am strecurat în hol, unde îmi instalasem un computer și o stație cu difuzor prin care s-o aud. O auzeam râzând și așa știam că nu se înecase.” (În treacăt fie spus, pentru părinții cu copii la fel de mici, nu încercați asta acasă !!!).

Chestia asta nu mai merge acum pentru că Scottie are 10 ani, așa că Matt nu are încotro și ia copila cu el peste tot, inclusiv la spital unde, în ciuda îndemnurilor sale, ea refuză să vorbească cu o mamă care nu îi răspunde, indiferent ce i-ar povesti. Privind-o cu un ochi critic, comportarea lui Scottie este un motiv de îngrijorare pentru tatăl său: ”E sensibilă la orice și ciudată. Are zece ani. Ce fac oamenii toată ziua la vârsta de zece ani? Își trece degetele peste geamul ferestrei și mormăie: ”aș putea să iau gripă aviară de pe chestia asta”, după care își mâna cerc în jurul gurii și scoate niște sunete ca și cum ar cânta la trompetă. E nebună de legat. Cine știe ce-i trece prin căpșorul ăla al ei și, vorbind de cap, e clar că are nevoie de-o tunsoare ca lumea sau măcar de o pieptănătură. Are șomoioage de fire încurcate în creștetul capului. Unde se tunde oare? Oare s-a tuns vreodată? se scarpină în cap, după care își privește unghiile. Poartă un tricou pe care scrie : ”NU SUNT GENUL ĂLA DE FATĂ. DAR POT FI!” Sunt mulțumit că nu e prea drăguță, dar îmi dau seama că asta s-ar putea schimba.”

Scottie mai are și alte tricouri cu mesaje care î-l descumpănesc pe tatăl său: unul pe care scrie ”Doamna Clooney”, altul cu inscripția ”VOTAȚI-L PE PEDRO!” și un altul pe spatele căruia ”se află imaginea unui elefant, cu picioarele în aer și limba atârnându-i afară din gură ca un topogan într-un părculeț pentru copii. FĂCUT PRAF, asta scrie pe el. Observ dozele de bere împrăștiate prin deșertul din spatele elefantului.”

Scottie face poze într-una cu aparatul Polaroid și are multe întrebări fără răspuns, în special cele privind șansele de supraviețuire ale mamei sale. Doctorul evită să-i spună lui Matt care este verdictul cu privire la starea lui Joanie, pentru că Scottie refuză să-i lase pe cei doi să discute singuri. Iar pentru că durerea fizică pare a fi mai ușor de suportat decât cea emoțională, copila lovește aricii de mare găsiți la reflux pentru a rămâne cu țepii lor în palmă, prilej cu care crede că a făcut rost de o poveste pentru mama sa, prin care să-i arate cât de curajoasă poate fi. Mai mult, atunci când merge să înoate, Scottie rămâne în apă pentru a răbda sutele de înțepături ale unor meduze veninoase pe care tatăl său le numise, demult, în glumă, ”războaiele minore”: ”Când era mică, obișnuiam să beau câteva beri pe plajă în fața recifului și să privesc apusul de soare în timp ce Joanie își făcea orele de sport. Ea îmi arăta diferite creaturi marine și eu le dădeam denumiri greșite. Le spuneam ”războaie minore” pentru că arătau ca niște soldăței cu arme impresionante – bășici cu gaz, cozi ca de bici, tentacule toxice – care avansau în roiuri. Peștilor-balon le spuneam ”Taica Balon”, aricilor de mare, ”Porci țepoși de ocean”, iar țestoasele marine primeau numele de ”caschete de apă sărată”. Pe-atunci chestia asta mi se părea ceva amuzant, dar acum mă tem că Scottie nu știe adevărul despre anumite lucruri. Mă tem că lecțiile mele ne-au băgat pe toți în bucluc.”

Isprăvile lui Scottie, care îl pun în dificultate pe Matt, nu se limitează la aceste cascadorii menite să-i demonstreze curajul. Cu ajutorul Blackberry-ului din dotare, ea trimite mesaje sarcastice unei colege de școală, Lani. Mama acesteia reclamă scuzele imediate pentru partea lezată, ocazie cu care Matt, în calitate de tată, este pus într-o situație nouă și dificilă, mai ales că își dă seama că mama lui Lani ”nu e supărată pe Scottie pentru ce a făcut. E supărată pe Scottie pentru că provine din familia din care provine.”

Nici un copil nu are probleme din senin, adevăratele probleme sunt cele ale adulților care se răsfrâng și asupra copiilor lor, motiv pentru care Scottie are o izbucnire furioasă și lucidă la adresa părinților săi: ”De ce e toată lumea de pe-aici așa de înnebunită după sporturi? Tu, mama și Troy vă credeți așa de grozavi. De ce nu vă înscrieți într-un club de lectură? De ce nu poate mama să-și petreacă timpul liber acasă?”

Cealaltă fiică, deși este mai mare, Alexandra nu este mai puțin dificilă, cauza se pare că are legătură cu mama sa care îi dorise o maturizare mai rapidă, pentru a-i călca pe urme în cariera de model: ”Când Alexandra avea cincisprezece ani, poza pentru felicitările Isle Cards, ale căror texte spunea chestii ca: ”Viața e o plajă a naibii de fierbinte.” Costumele întregi au devenit bikini. Aceștia s-au făcut și mai mici, bikini de ața dentară. Ea și mama ei mi-au zis de ședințele astea foto numai după ce pozele apăruseră déjà, după care am pus capăt micuței ei cariere de fotomodel, dar din când în când mai văd câte una dintre ilustratele astea în Longs.( …) Poartă o pereche de bikini albi, stă călare pe o placă de surfing, în timp ce o persoană care nu apre în poză o stropește cu apă și ea se apără cu mâinile. (…) de fapt, poza asta e preferata mea, dac-ar fi să aleg una, pentru că cel puțin aici râde și zâmbește și face un lucru obișnuit pentru o persoană de vârsta ei. În celelalte poze arată mai matură, sexy și exasperată. Arată de parc-ar ști tot ce se poate ști despre bărbați și asta o face să pară și agasată, și plină de vino-ncoace în același timp. E o privire pe care nu vrei s-o vezi pe chipul fiicei tale.”

Matthew King simte că și-a făcut apariția în viața fetelor lui prea târziu pentru ca rolul lui de tată să funcționeze cu adevărat. Se simte încolțit și depășit de situațiile noi și neprevăzute în care îl pun fiicele sale, în condițiile absenței mamei lor, motiv pentru care își caută scuze: ”E nebunie curată câte chestii trebuie să știe un tată din ziua de azi. Eu sunt produsul unei școli de gândire care spune că absența unui tată e un lucru de la sine înțeles. Și-acum văd pe toți bărbații ăștia cu genți pline de scutece și cu bebelușii atârnați la piepturile lor ca niște statui minuscule de la prova unei corăbii. Pe când eram eu un tată tânăr, îmi aduc aminte că fetele mă cam deranjau, așa mici cum erau, și mă deranja și felul în care toată lumea alerga de colo-colo ca să le facă lor toate poftele. Uneori, s-o văd pe Alex în cărucior mă irita – își scotea căte un picioruș pe deasupra barei de siguranță și se afunda în scaun. Joanie îi aducea ceva și ea dădea din cap, după care Joanie încerca iar și iar, până când unul din daruri se întâmpla să funcționeze și Alex i-l smulgea din mâini. Mă uitam la Alex, satisfăcută în sfârșit de gustarea ei, convins că exista o persoană matură înăuntrul ei, care își bătea joc de noi toți. Scottie doar arăta cu degetul înspre diverse lucruri și mârâia sau țipa. Mi se părea că locuiesc cu membrii familiei regale. I-am spus lui Joanie că aveam să aștept până mai creșteau ca să mă apropii de ele, și ele au crescut, și au tot crescut fără știrea mea.”

În absența soției sale, Matthew King își amintește, din punctul său de vedere, cum funcționa în ultima vreme relația sa cu Joanie, mai ales pentru că aceasta avea o viață în afara celei de acasă: ”Nu e vorba că nu ne purtăm bine unul cu celălalt ; doar că ne simțim suficient de bine împreună ca să știm că sarcasmul și distanța ne mențin pe linia de plutire și-așa nu e niciodată nevoie să fim atenți la pasul următor.(…) Dar îmi amintesc și de toate nopțile în care ea rămânea în oraș până târziu, cu prietenele ei. Când în cele din urmă se băga în pat, abia se ținea pe picioare și mirosea a tequilla sau a vin. Se întorcea acasă la ore foarte târzii și uneori nici nu era beată. Se furișa în pat în tăcere, cu grație, cu pielea mirosind a parfum de gradenii. Mă întreb dacă nu cumva o parte din mine se bucura că ea era ocupatăm permitându-mi astfel să mă concentrez asupra muncii mele, atât de prins cu crearea propriei mele moșteniri în loc să fi preluat moștenirile celor care trăiseră înaintea mea. Da. Probabil că o parte din mine se bucura că era lăsat în pace.”

Aceasta era percepția lui Matt în ce privește relația cu soția sa. Mai târziu, cu ajutorul unor prieteni de familie și a Alexandrei, fiica sa cea mare, el va afla că Joanie îl înșela. Cum va reacționa el la acestă infidelitate, când va afla și verdictul medicilor în legătură cu starea soției sale? Cum va găsi calea de a aplica prevederile testamentului ei biologic? Cum își va regăsi locul de tată în relația cu fiicele sale dificile? Ce decizii va lua în legătură cu moștenirea sa?

Ultima întrebare are legătură cu o responsabilitate care pe Matt King îl copleșește și al cărui termen de rezolvare se precipită tocmai în zilele de după accidentul soției sale: ”După ce Curtea Supremă a confirmat ierarhia pentru împărțirea fondului, făcându-mă cel mai mare acționar al său, tot ce-am vrut să fac a fost să mă ascund. E prea multă responsabilitate pentru un singur om, și poate că mă simt puțin vinovat să am atâta control. De ce eu? de ce depind atâtea lucruri de mine? Și ce au fîcut oamenii dinaintea mea ca eu să pot avea atâtea?” (…) ”Am probleme cu moștenirea. Fac parte dintr-una din acele familii din Hawaii care fac bani pe seama norocului și a morților. Întâmplător, stră-străbunica mea era prințesă. Membrii unei mici monarhii au hotărât care pământ le aparținea și ei i-au revenit o mare parte din el. Stră-străbunicul meu, un om de afaceri alb, se descurca și el binișor. Era un bun evaluator de trenuri și un bancher priceput. Toți descendenții lor, precum și descendenții misionarilor ajunși în Hawaii, descendenții proprietarilor de plantații de zahăr și-așa mai departe, beneficiază încă de pe urma acestor vechi tranzacții. Noi stăm deoparte și urmărim cum trecutul rostogolește milioane în poala noastră. Bunicul, tatăl meu și cu mine ne-am atins foarte rar de banii care i-am făcut de pe urma depozitului nostru. Nu mi-a plăcut niciodată că suma pe care o dețin este o informație de ordin public. Sunt avocat și mă folosesc numai de banii pe care-i câștig de pe urma meseriei mele, și nu de cei pe care i-am moștenit. Tatăl meu îmi spunea mereu că așa este corect și că în cele din urmă voi avea mai mulți bani pe care să-i las moștenire copiilor mei. Oricum, nu-mi plac moștenirile. Cred că toată lumea ar trebui să pornească de la zero.”

În maniera cu care sper că v-ați obișnuit, aceea de a face analogii cu ce am mai citit și recenzat deja pe acest blog, aș putea spune că, asemeni unei mărgele de sticlă multicoloră care se potrivește mai bine lângă o alta, diferită, cartea de față îmi amintește de scrierea Katerinei Hagena – ”Gustul sâmburilor de măr”. Iată, dincolo de alte particularități de mediu și atmosferă, am regăsit tema moștenirii și a deciziei dificile pe care o implică pentru cel care primește ștafeta de la înaintași, împreună cu o mare responsabilitate. Acel descendent va alege între a se atașa de trecut sau a vinde moștenirea, cu amintiri cu tot. În cele din urmă, această decizie va fi luată ținând cont de universul complex al relațiilor de familie, familia cuprinzându-i pe toți: cei care nu mai sunt demult, cei a căror moarte e la timpul prezent, cei care supraviețuiesc și pentru care, în viitor, moștenirea poate însemna ceva sau nu.

Generalizând, văd o asemănare între cele două cărți din perspectiva vieții ca o mare trecere, sau altfel spus o călătorie la capătul căreia nimeni nu știe când și cum va ajunge, confirmând mereu fragilitatea condiției umane, indiferent dacă obiectul moștenirii este o casă cu livadă dintr-un sat în nordul Germaniei sau pământul familiei dinastice locale din insulele Hawaii.

DescendențiiEditura HumanitasHumanitas FictionKaui Hart HemmingsRaftul Denisei