George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Serialul dedicat Enciclopediei feminine românești a ajuns la al 15-lea episod, cel dedicat literei P, care ne prilejuiește întâlnirea cu un grup numeros de doamne, 21 în total, dintre care se detașează cea care a stabilit o dublă premieră: una la nivel mondial doamna Elena Pușcariu-Densusianu – prima femeie profesor la o clinică de oftalmologie din lume și alta la nivel național – prima femeie doctor în medicină și profesor universitar în domeniul medical din România; ca premieră mondială se mai remarcă, de data aceasta în sfera politicului, o personalitate roșie – Ana Pauker, prima femeie ministru de externe din lume.

Revenind la premierele românești, acest capitol ne oferă ocazia de a le cunoaște pe:
• Emilia Puhallo-Lungu, învățătoarea din inițiativa căreia a fost înființată prima școală de fete românească din Banat, în anul 1874;
• Constanța Pompilian-Zossima, cea dintâi româncă licențiată în matematici la Sorbona, în anul 1895;
• Hortensia Papadat-Bengescu, prima autoare de proză psihologică românească, în primele decenii ale secolului al XX-lea;
• Elena Pătrășcanu, scenografă și una dintre fondatoarele primului teatru de marionete din țară, Teatrul Țăndărică, în anul 1945.

În rest, se conturează un grup de personalități din lumea artelor, denumire generică sub care regăsim lumea cântului, fie jazz sau muzică lăutărească; teatrul cu cinci actrițe și artele plastice cu alte patru talente feminine. În ”tabloul de grup”, ca să-i spun așa, al figurilor feminine din acest bogat capitol mai apar o militantă pentru emanciparea femeilor din Transilvania, o memorialistă și doi istorici, din care una s-a ocupat de cultura balcanică și alta de istoria artei.

Pentru o abordare în contextul epocii lor, prezentarea doamnelor va fi în ordine cronologică, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în zilele noastre, astfel:

1) Emilia PUHALLO-LUNGU (1853, Sânnicolau Mare, jud. Timiș – 1932, Timișoara) este învățătoarea din inițiativa căreia a fost înființată prima școală de fete românească din Banat, în anul 1874, în comuna Izvin (jud. Timiș), dar și cea dintâi reuniune feminină din Banat – ”Reuniunea Damelor” întrunită la Timișoara cu doi ani înainte, în 1872. A fost fiica unui ziarist bănățean, o copilă foarte isteață care știa să scrie și să citească de la vârsta de cinci ani. După ce a urmat liceul la Timișoara, urmează cursurile Institutului Pedagogic din Arad, pe care l-a absolvit în 1877. În paralel cu aceste cursuri, a înfințat școala din Izvin unde a fost învățătoare. S-a căsătorit cu un ofițer croat – Puhallo, după care a stat o vreme în Bosnia și apoi în Herțegovina. A revenit la Timișoara unde a scris și publicat articole, poezii, nuvele, schițe și un roman. Aveți drum prin Timișoara și vreți să-i luați urma dnei. Puhallo-Lungu?! Puteți găsi o placă comemorativă pe casa în care a locuit scriitoarea, pe str. Timocului nr.19!

2) Elena POP-HOSSU LONGIN (1862, com. Băsești, jud. Sălaj – 1940, com. Băsești, jud. Sălaj) – militantă pentru emanciparea femeilor din Transilvania. A fost fiica unui celebru politician ardelean (Gheorghe Pop de Băsești – unul dintre liderii mișcării memorandiste, care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru românii din Transilvania aflată în imperiul austro-ungar). Acesta, după studiile primare făcute la Cluj, a trimis-o pe Elena să studieze la un colegiu din Budapesta.

Asemeni Emiliei Lungu în Banat, Elena Pop a avut inițiativa fondării ”Reuniunii femeilor Române Sălăjene” în anul 1880. După căsătoria cu avocatul Francisc Hossu-Longin, în 1882, soții s-au mutat la Deva unde ea a pus bazele ”Reuniunii Femeilor Române Hunedorene” (1886) – asociație care organiza cursuri de cusut, croitorie, dantelărie, țesut, scluptură și olărit. La vârsta de 56 ani, Elena și-a văzut un vis împlinit: Marea Unire din 1918! În 1879 a fost decorată cu ”Crucea Elisabeta” penru activitatea de strângere de fonduri destinate soldaților români care au luptat în Războiul de Independență (1877).

În prezent, Casa memorială ”Gheorghe Pop de Băsești” în care au locuit, până în 1940, Elena și soțul ei, se află în administrarea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș și, fiind un loc în care s-au luat decizii care au schimbat istoria României, dacă aveți drum prin Maramureș, merită văzut!

3) Aglae PRUTEANU (1866,Vaslui – 1941, Iași) – actriță. Când a debutat la Teatrul Național din Iași, a jucat alături de Agatha Bârsescu și Aristizza Romanescu. Timp de 44 ani a întruchipat roluri dramatice de referință din dramaturgia românească și universală. O stradă din Iași și o sală de repetiții a Teatrului Național din același oraș îi poartă, în amintire, numele.

4) Constanța POMPILIAN-ZOSSIMA (1870, București – 1936, București) cea dintâi româncă licențiată în matematici la Sorbona, în anul 1895. A studiat primele clase în particular, apoi la Gimnaziul ”Gheorghe Lazăr” cu derogare de la minister, deoarece era o școală de băieți. A obținut licențe în matematici la Facultatea de Științe a Universității din București (1892) și apoi la Sorbona. Face parte din grupul celor 10 fondatori ai revistei ”Gazeta matematică”. Ea și tatăl său, profesorul Dumitru Pompilian, a înființat pe cheltuiala proprie la București, în anul 1896 Institutul ”Pompilian” – ”o școală de fete construită pentru 12 clase, cu săli și teren de sport, internat și o capelă” pe care l-a condus, instituind un sistem pedagogic bazat pe ”claritate în explicare, cât și în formulare”.

Conform informațiilor prezentate pe site-ul Bucureștii Vechi si Noi, din acest institut care se găsea odinioară pe Calea Rahovei nu a mai rămas decât capela care ”a fost cedată Mănăstirii Antim, fiind folosită ca al doilea paraclis”.

5) Elena PUȘCARIU-DENSUSIANU (1875, Făgăraș, jud. Brașov- d.1966) – descendenta unei dinastii de intelectuali ardeleni care și-au luat numele de la satul Densuș din Țara Hațegului. Atât tatăl, Aron Densusianu cât și fratele, Ovid Densusianu, au fost reputați lingviști, dar Elena nu a urmat formarea filologică a familiei, a ales un drum diferit și total nou. După susținerea tezei sale de doctorat, în anul 1899, după ce a urmat cursurile Facultății de medicină din Iași, a devenit prima femeie doctor în medicină din România. S-a specializat la Paris și s-a întors în țară unde ocupă pe rând funcțiile de preparator la Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultății de Medicină din București, medic secundar al Eforiei, medic secundar al Spitalului Sf. Spiridon din Iași, medic secundar al ”Serviciului de Boale de Ochi”, docent în oftalmologie al Facultăților de Medicină din Iași și București, asistent al Clinicei Oftalmologice din București, apoi șef de clinică, pentru ca, în 1920, să devină șef al Clinicii de Oftalmologie din Iași. Acesta a fost momentul depășirii unor prejudecăți sexiste – când i-au fost încredințate conducerea unei clinici, respectiv a unei catedre, astfel Elena Pușcariu-Densusianu devenind prima profesoară la facultățile noastre de medicină și una din primele din întreaga Europă.

A publicat peste 100 de lucrări de specialitate ca unic autor sau în colaborare cu personalități din lumea medicinii, cum ar fi Victor Babeș, Gheorghe Marinescu sau G. Socor, în țară și străinătate. În cadrul acestor lucrări a prezentat trei noi metode de chirurgie oftalmologică, numeroase procedee de chirurgie plastică. În anul 1925, iniția un tratament al cataractei la diabetici. În anul 1927 a întocmit, pe baza cazurilor din clinică, cursurile de oftalmologie pe baza cărora a predat studenților săi. Meritele profesionale i-au fost recunoscute de societățile de oftalmologie din Anglia, Franța și Italia.

În paralel cu preocupările medicale, dna. Pușcariu-Densusianu a fost și scriitoare, artist plastic și traducătoare. După pensionare, și-a continuat activitatea clinică și literară, publicând în diverse reviste de specialitate din țară și străinătate.

6) Hortensia PAPADAT-BENGESCU (1876, Ivănești, jud. Galați – 1955, București) – bunicul său fusese junimist iar tatăl, general. A studiat la București, la un pension pentru domnișoare și s-a căsătorit cu magistratul Nicolae Papadat cu care a avut cinci copii. Viața de familie i-a întârziat cariera literară dar când a debutat, în anul 1919, la vârsta de 43 ani, ea l-a avut ca mentor spiritual pe Eugen Lovinescu, aparținând grupării literare înființate de acesta – cenaclul ”Sburătorul”. Hortensia Papadat-Bengescu a apreciat mult ambianța acestui cerc literar și cu siguranță a avut ocazia să o cunoască și pe soția scriitorului și criticului literar – Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, despre care am scris la litera B.

Ciclul familiei Hallipa alcătuit din romanele ”Fecioarele despletite” (1926), ”Concert de muzică de Bach” (1927), ”Drumul ascuns” (1933), ”Rădăcini” (1938) și ”Străina” (1948) constituie ”o incisivă cronică a societății realizată cu mijloacele narative ale literaturii proustiene” și a doua cronică de familie din literatura română, după cea a lui Duiliu Zamfirescu. Mai mult, prin acuitatea observației și complexitatea tehnicilor de analiză, romanele sale din ciclul Hallipa sunt printre primele mostre autentice ale prozei psihologice românești.

În iulie 2009, Muzeul județean de Istorie din Galați a inaugurat Casa memorială a scriitoarei din localitatea Ivești.

7) Milița PETRAȘCU (1892, Chișinău, Basarabia – 1976, București) – scluptoriță. A urmat artele frumoase la academia din Moscova, apoi literele și filozofia la Univesitatea din Sankt Petersburg. I-a cunoscut și a lucrat împreună cu Kandinsky la Munchen și cu Matisse la Paris. Aici s-a aflat și sub protecția și influența lui Constantin Brâncuși. S-a stabilit la București după căsătoria, în 1925, cu Emil Petrașcu, inginer specialist în radiocomunicații. Dacă treceți pe lângă Fântâna Miorița din București, priviți atent mozaicul! A fost realizat de Milița Petrașcu în anul 1927. S-a ocupat cu predilecție de arta portretului, devenind una dintre portretistele cele mai solicitate. Câteva exemple: bustul lui Constantin Brancuși realizat de ea din Piața Dorobanți, cele ale lui Octavian Goga, Tudor Vianu și Mihail Sadoveanu de la Muzeul Literaturii Române, altele expuse la Muzeul Zambaccian.

8) Maria PILLAT-BRATEȘ (1892, București-1975, București) – artist plastic, deținut politic. A fost fiica unui fruntaș liberal, deputat și primar al Bucureștiului. A luat lecții de desen și pictură cu artiștii Costin Petrescu și Jean Al. Steriadi. În anul 1915 s-a căsătorit cu poetul Ion Pillat (1891-1945) care se înrudea, pe linie maternă cu neamul Brătienilor (mama sa era a doua fiica a lui Ion C. Brătianu). Maria debutase la Salonul Tinerimii Artistice cu un an înainte, lucrările ei fiind premiate. A expus în țară alături de Nicolae Grigorescu, Th. Pallady, Corneliu Baba, Gh. Pătrașcu ș.a. dar și la Paris, Londra și Chicago. A creat portrete, acuarelă și grafică de carte. În anul 1946 a editat un volum omagial despre Ion Pillat. Arestată și închisă la Botoșani în anul 1949, a primit apoi 5 ani de domiciliu forțat la Miercurea Ciuc și a fost exclusă din rândul artiștilor, așa încât nu a mai putut participa la nici o expoziție în timpul vieții.

9) Ana PAUKER (1893, Codăești, jud. Vaslui – 1960, București) – despre ea în am mai citit în cartea Laviniei Betea, ”Povești din Cartierul Primăverii” care conține interviul Tatianei Brătescu (fiica ei și a lui Marcel Pauker).

Dar nu este o poveste că Ana din Codăești – fiica familiei Rabinsohn, evrei ortodocși din Moldova, profesoară de limba și religia iudaică în perioada 1910-1917 (pe deasupra!) – a devenit mai târziu, slujind puterii staliniste, prima femeie ministru de externe din lume!

Până în septembrie 1948 când revista ”Time” publica fotografia Anei Pauker pe copertă, sub titlul ”cea mai puternică femeie din lume”, traseul ei politic a fost zbuciumat și complicat: distribuirea de manifeste ale cercurilor socialiste pe care le frecventa, căsătoria cu Marcel Pauker (în 1921), cel care i-a influențat decisiv linia ideologică aleasă – Partidul comunist –recent înființat, în activitatea căruia s-a implicat de la început, apoi arestările succesive și perioadele de detenție, plecarea din România, împreună cu soțul ei, în Uniunea Sovietică unde urmează un an de instrucție la Școala de Cadre de Conducere a Cominternului, fiind apoi trimisă la comuniștii din Germania, Austria, Franța și Cehoslovacia pentru demersuri în vederea unificării mișcării comuniste din Europa. Amnistiată în România de guvernul țărănist, revine în țară unde își reia activitățile subversive la adresa statului burghez, în 1935 a fost arestată din nou și condamnată la 10 ani închisoare, în timpul detenției află de moartea soțului ei care fusese executat ca trădător în Uniunea Sovietică. Episod care nu i-a afectat loialitatea față de regimul sovietic, slujindu-i în continuare prin propaganda din închisoare. Nu și-a terminat anii de detenție datorită unui schimb de prizonieri între guvernul României și guvernul URSS prin care ajunge din nou în Uniunea Sovietică unde se ocupă de propagandă printre soldații români prizonieri cu care a înființat, la finele anului 1943, Divizia Tudor Vladimirescu. La 16 septembrie 1944 a revenit la București cu misiunea de a ajuta la afirmarea Partidului Comunist ca partid de guvernământ. Ascensiunea politică a Partidului Comunist în România și odată cu acesta, a Anei Pauker, a avut suport sovietic nemijlocit. Astfel a devenit ministru de externe al României în noiembrie 1947, fiind prima femeie din lume care a deținut această funcție politică. Nici ea nu a rămas datoare celor care au uns-o în funcție, căci și-a făcut lecțiile: procesul de colectivizare a agriculturii, politica de cadre a partidului și punerea la dispoziția Moscovei a infrastructurii militare românești. Cât a fost la putere, a făcut obiectul unui deșănțat cult al personalității în variantă cominternistă. Schimbările din anii care au urmat i-au adus declinul politic și fizic: conflictul cu comuniștii autohtoni conduși de Gh. Gheorghiu Dej, abandonarea sa puterea de la Moscova (murise tătucul Stalin în 1952), excluderea din partid, arestarea, interogatoriile, eliberarea sub supraveghere și în final, ca orice muritor, boala și moartea.

10) Elvira POPESCU (1894, București – 1993, Paris, Franța) – actriță. A studiat arta dramatică cu unchiul ei, actorul Iancu Niculescu, apoi la Conservatorul din București. După absolvire a fost angajată la Teatrul Național din București. A devenit prin căsătorie contesa De Foy și în anul 1923 a debutat pe scena franceză, într-o piesă scrisă special pentru ea, critica a elogiat-o, numind-o ”Notre Dame du Theatre” și ”Monstre Sacre”. A avut o carieră teatrală impresionantă ca lungime (65 ani) și succes (unele spectacole au depășit 2000 reprezentații!). A condus mai multe trupe de teatru la Paris unde, până la o vârstă înaintată, a ținut un salon vizitat de artiști și persoane publice ca Pierre Cardin, Jacques Chirac, Guy de Rotschild, Valery Giscard D”Estaing. A primit din partea Franței, patria de adopție, ”Legiunea de onoare” iar cu câteva luni înainte de deces Academia Română a primit-o printre membrii săi de onoare. Astăzi, una din sălile cinematografului Institutului Francez din București îi poartă, în amintire, numele.

11) Eliza PETRĂCHESCU (1911,Vaslui – 1977, București) – actriță. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică Iași și a debutat în 1929 pe scena Teatrului Național din Iași unde a fost susținută și apreciată de reputata actriță Agatha Bârsescu. În preajma celui de-al doilea Război Mondial, s-a alăturat echipei Teatrului Național din București condusă de Liviu Rebreanu. Aici, prin rolurile interpretate, s-a afirmat ca mare tragediană. A fost distribuită în filme românești din perioada 1957-1976, în ultimul ei film din anul 1976, ”Tănase Scatiu” (regia Dan Pița), a jucat rolul Profirei, mama lui Tănase Scatiu. Viața și cariera i-au fost curmate un an mai târziu, de cutremurul din martie 1977.

12) Elena PĂTRĂȘCANU (1914, Cernăuți, Bucovina – 2000, București) – scenografă și una dintre fondatoarele primului teatru de marionete din țară, Teatrul Țăndărică, în anul 1945.

Ca și Ana Pauker, era de origine evreiască (numele de fată era Schwamen). Elena a studiat scenografia la Viena, devenind arhitect-scenograf. În 1939 s-a căsătorit cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu. Activistă la Secția de Agitație și propagandă a organizației PCR, filiala din București, Elena a fost arestată în 1948, după arestarea soțului ei. Sub presiunea fizică și psihică exercitată asupra ei în timpul anchetei, Elena a mărturisit în defavoarea soțului ei, mărturisire folosită apoi pentru demascarea lui ca ”trădător” și executarea tot de comuniști. Despre moartea soțului a aflat abia în 1956 când Elena, condamnată la 14 ani de muncă silnică, a fost eliberată din închisoare printr-un decret de grațiere. Reevaluarea procesului Pătrășcanu în 1968 i-a asigurat reabilitarea.

13) Amelia PAVEL (1915, București – 2003, București) – istoric al artelor și cercetător științific la Muzeul Național de Artă – Galeria Națională. A participat la elaborarea, ca lucrare colectivă, a ”Micului dicționar enciclopedic român” (ambele ediții). A primit din partea Consiliului Europei, în anii 90, titlul de ”Femeia europeană a anului”, fiind o bună cunoscătoare a artei europene și universale, dar implicată profund și în arta românească, în special în cea interbelică.

14) Olga PORUMBARU (1919, București – 2010, New York, SUA) – artist plastic. Străbunicul ei a fost gen. Gh. Magheru iar bunicul Radu Porumbaru, geolog, primul român care a cucerit Mont Blanc, în 1877. Prima soție a scluptorului Constantin Baraschi, profesorul ei de la Academia Superioară de Arte din București. A urmat aceasta în paralel cu cursurile de filozofie ale Universității din București, după ce absolvise Școala de Balet a Florei Capsali. Până în anul 1969 când a părăsit țara, scluptura sa a fost folosită la decorarea anumitor reședințe oficiale și a unor hoteluri de pe litoralul din România. A emigrat în SUA unde a înființat împreună cu fiul ei, Anton Baraschi, un birou de arhitectură și decorație de interior prin care s-a bucurat de recunoaștere internațională, realizând comenzi pentru reședințe din Palmas del Mar (Puerto Rico), Kuwait (palate, complexe comerciale) și Ambasada Kuwaitului din Indonezia.

15) Cornelia PILLAT (1921, București – 2005, București) – memorialistă. A studiat istoria artei la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității București. În anul 1944 s-a căsătorit cu Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat și al Mariei Pillat-Brateș, pictorița. Din pricina arestării și acuzării tatălui ei – socialistul Gh. Ene Filipescu, mort în închisoare în 1952, Corneliei Pillat nu i s-a permis să se angajeze până în 1955. Abia în 1955 a început să lucreze la Institutul de Istoria Artei, apoi la Biblioteca Academiei Române, ca bibliograf și muzeograf. În 1996 și-a publicat memoriile sub titlul ”Eterna întoarcere”, reeditată în 2002 cu titlul ”Ofrande”. A editat opera lui Ion Pillat în prima ediție (1983-98) și a doua (2000-2003).

16) Tia PELTZ (1923, București – 1999, București) – graficiană și pictoriță. Fiica scriitorului și publicistului de origine evreiască Isac Peltz. Opera ei cuprinde grafică, desen, ilustrație de carte și pictură pe pânză. A avut 44 de expoziții personale și a fost membră fondatoare a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

17) Romica PUCEANU (1927 – 1996, București) interpretă de muzică lăutărească. S-a născut într-o familie de lăutari și a debutat la vârsta de 14 ani ca interpretă de ”Muzică de pahar” într-un local din București. S-a afirmat în anii 60-70 cu trupa ”Frații Gore” (compusă din verii ei, Aurel și Victor), în 1964 a înregistrat primul disc la ”Electrecord”. Asemănată deseori cu Cezaria Evora, Romica Puceanu a reușit să impună acest tip de cântec, o formă lăutărească în care folclorul oriental se combină cu cel românesc pe un fond țigănesc. Cele mai cunoscute melodii lansate de ea: ”Ia mai dă o damigeană”, ”Florăresele”, ”Aș munci la plug și coasă”. Cântăreața nu a luat niciodată lecții de muzică, însă excepționalul ei dar și patima cu care a interpretat textele i-au adus recunoașterea ca autentică regină a muzicii lăutărești.

18) Cornelia PAPACOSTEA-DANIELOPOLU (1927, București – 1998, Paris, Franța) – istoric al culturii. Fiica istoricului Victor Papacostea. Doctor în istorie cu teza ”Tendințe laice în literatura din Principate (1774-1830)”. Opera sa cuprinde numeroase lucrări privind istoria și cultura greacă din Balcani în secolul XIX prin care ”a dezmințit, cu grație și adesea cu ironie toate poncifele peiorative privind lumea balcanică”.

19) Silvia POPOVICI (1933, Fundata, jud. Brașov – 1993, București) actriță din promoția anului 1956 a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Pe scena Naționalului bucureștean a cunoscut aprecierea și admirația publicului pentru prestația sa actoricească, de la ”Regele Lear” (1970) la ”Avram Iancu” (1991). A jucat și în numeroase filme românești, făcând parte din ”generația de aur”.

20) Gina PATRICHI (1936, București – 1994, București) – actriță. A fost admisă cu dispensă de vârstă, la 16 ani (în 1952) la Institutul de Teatru, clasa Aurei Buzescu, dar exmatriculată în anul III. Cariera sa a fost mult timp asociată cu scena Teatrului ”Lucia Sturdza-Bulandra” dar și cu cinematografia românească, începând cu debutul său în ”Pădurea spânzuraților” în regia lui Liviu Ciulei (1964), până la ”Moromeții” (1987).
Le puteți vedea jucând împreună – Silvia Popovici și Gina Patrichi – într-un fragment de teatrul TVR – piesa ”Stâlpii societății” de H. Ibsen, redat Gina Patrichi, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc – Stalpii societatii.

21) Anca PARGHEL (1957, Câmpulung Moldovenesc – 2008, Timișoara) – interpretă de jazz. Formarea sa muzicală s-a realizat la Iași: Liceul de muzică, apoi Conservatorul. A început printr-o carieră pedagogică, abia din anul 1984 a interpretat în cadrul festivalurilor de jazz din țară sau străinătate, precum și în cluburile de jazz europene. S-a stabilit la Bruxelles, unde a continuat să predea la Conservatorul Regal de Muzică și să concerteze ca solistă, în formație cu fii săi Ciprian și Tudor. A înregistrat peste 15 albume de-a lungul carierei. A fost comparată de critici cu Yma Sumac, Maria Callas sau Ella Fitzgerald. Anca Parghel a fost pentru jazz una dintre cele mai mari talente pe care le-a dat țara noastră.

Enciclopedia personalităților feminine din RomâniaGeorge MarcuRodica Ilinca