No any image found. Please check it again or try with another instagram account.

Tash Aw – Fabrica de mătase

Titlul este o referire la o locație concretă, de fapt un paravan pentru afacerile ilegale ale personajului central – chinezul Johnny Lim, dar și o metaforă privind nuanțele unei istorisiri, funcție de cât și ce cunoaște cel care o relatează. Pentru că așa cum lucioasa mătase orientală face ape-ape, luând nuanțe diferite după cum prinde lumina, tot așa apare mai mult sau mai puțin nuanțată personalitatea lui Johnny Lim în evocările celor care l-au cunoscut. Romanul cuprinde trei povestiri despre același om, spuse de trei persoane dintre cele mai apropiate lui: fiul său, Jasper, soția sa, Snow și Peter, cel mai bun prieten.

Anumite teme din roman îmi amintesc de alte cărți citite și mă voi referi numai la trei:

  • tema privirii retrospective la finele unui vieți lungi a unui personaj eșuat într-un azil de bătrâni, dar cu o memorie încă exactă, ca în ”Casa de la Riverton” de Kate Morton (cu deosebirea că azilantul este un bătrân, cel mai bun prieten al lui Johnny Lim);
  • tema trădării politice ca preț al salvării femeii iubite, cu rezonanțe care îmi amintesc de ”Pacientul englez” de Michael Ondaatje.
  • tema marilor colonii și a vieții dusă acolo, îndrăgită de un european până la identificarea cu localnicii, ca în ”Zile birmaneze” de George Orwell.

Cu aceste teme comune, frumusețea fiecărei scrieri este unică datorită stilului. Iar în cel privește pe autorul de față, pot să afirm că farmecul narațiunii rezidă inclusiv din subtilitatea sa, ca ”de mătase”, în redarea unor aspecte pe care mai mult le ghicești, așa cum bănui conturul unui trup sub un veșmânt de mătase. Scriitorul abordează în maniera amintită și aspectele mai trupești ale relațiilor dintre personaje, aspecte care fac parte din intrigă, având în vedere curiozitatea stârnită cititorului privind identitatea tatălui natural al Jasper (atât de deosebit, fizic și ca temperament, de Johnny Lim).

Oarecum, viața lui Johnny Lim a avut legătură cu comerțul cu mătase, și căminul visat – o combinație de prăvălie și resedință familială, l-a denumit ”Fabrica de mătase Armonia”. O armonie pe care și-o dorea în primul rând cu soția lui, Snow.

Prima povestire aparține fiului său, Jasper, care îl urăște; înțelegem că a avut o relație dificilă cu Johnny care s-a arătat a fi un tată distant, tăcut, enigmatic, cu care nu a putut vorbi despre trecut, nici măcar despre mama sa, Snow, care murise la nașterea lui Jasper.

Fiul îl judecă aspru pe Johnny, delimitarea sa de persoana publică care a fost tatăl său pare să-i aducă liniștea. Judecata aceasta coincide cu cea a istoriei, mai precis istoriei Malaeziei din ultima parte a celui de-al doilea Război Mondial. Asta pentru că Johnny fusese un personaj de seamă în valea Kinta – valea strânsă între dealuri și mlaștini, cu orașul Ipok, cu jungla unde se ascundeau gherilele comuniste și mai ales cu exploatările britanice de cositor, vale care ”a devenit imperiu al lui Johnny, locul unde a copilărit, unde a crescut, unde și-a întemeiat o familie, unde a fost cândva respectat de cei din neamul lui, unde a distrus totul.”

Tânărul Jasper declară că găsește ”o excelentă folosință a educației mele plătite cu crime” prin faptul că a adunat informații în mod rațional și organizat, citind ”(…) fiecare pasaj din cărțile, din ziarele ori din revistele în care e menționat numele tatălui meu” – demersuri făcute sârguincios cu scopul de a alcătui și dezvălui cea ce el consideră a fi adevărul despre mult prea ascunsul și enigmaticul său tată, în povestea pe care a intitulat-o ”Adevărata istorie a infamului chinez Johnny”. Cu aceasta începe romanul și așa aflăm că, după război, Johnny era implicat în contrabanda locală cu droguri și alcool, dirijată din umbră sub paravanul ”Fabricii de mătase Armonia”, chiar sub ochii fiului adolescent.
Mult mai demult, înainte de incredibila ascensiune până la poziția de cel mai influent și bogat om din Vale, Johnny Lim fusese, în tinerețea sa, un anonim lucrător de mină: ”Johnny era un tânăr apreciat din toate punctele de vedere. Nu dădea din gură fără rost, era ascultător și fără imaginație, așadar la locul lui într-o mină. Deși doar adolescent, nu mai este un simplu muncitor manual. Avansase. Nu săpa solul umed și greu douăsprezece ore pe zi, nu căra coșurile pline cu minereu de la nivelul de jos al minei până la locul de depozitare în așteptarea topitului. Nu avea de făcut așa ceva pentru că, în absența unui cap luminat, Johnny avea un dar înnăscut: pricepea funcționarea oricărei fel de mașinărie și de instalație.”

Talentul acesta l-a folosit prima dată pentru a îmbunătăți o instalație de rachiu de palmier, foarte apreciată în Vale. ”Înarmat cu acest talent, cu această pricepere, Johnny devine celebru.” Celebritatea l-a recomandat apoi pentru a deveni primul lucrător chinez pe dragă, un utilaj folosit la exploatările de suprafață, deoarece ”dintre toți chinezi din Vale, unul singur avea să priceapă cum merge draga aceea, iar englezilor nu le trebuie mult timp ca să-l găsească.”

Dar când la mină lucrul se întrerupe din cauză că draga avea nevoie de piese de schimb, supraveghetorii englezi nu-l cred pe Johnny și dau vina pe el, fapt care atrage asupra lui mânia celorlalți muncitori. Într-o altercație cu unul din supraveghetori care nu înțelegea că opririle sunt efectul uzurii pieselor de schimb și nu a nepriceperii lui Johnny, acesta îl lovește în picior cu o șurubelniță și englezul ajunge la spital. Își revine pe perioada procesului dar moare din cauza unei infecții, la un interval de peste un an după incident. Lucrul acesta îl scapă pe Lim de pedeapsă și-l face renumit printre luptătorii comuniști chinezi care nu-i aveau la inimă pe ”imperialiștii britanici”. Așa ajunge Johnny să lucreze la magazinul de țesături a lui Tiger Tan, un negustor însemnat din Vale, care finanța din umbră grupurile de luptători comuniști din junglă: ”Activitatea gherilei din Perak fusese coordonată timp de 10 ani de acest distins domn din magazinul lui cochet. Acum, când anii ’30 se apropiau de sfârșit, povara duplicității îl apăsa tot mai tare. Faptul că trimitea atâțea tineri să fie împușcați, schilodiți sau băgați în închisoare pe viață, începuse să-i tulbure somnul. Dorea să se rupă de lume, să tragă poarta după el și să rămână cu cărțile, cu mobila și cu pomii lui fructiferi. Nu era însă cu putință: ordinele venite din China erau mai urgente, mai imperioase decât oricând. Japonezii ocupau Manciuria, iar chinezii din lumea întreagă erau chemați la luptă. (…) Dar tot ce-și dorea Tiger era să obțină un fruct de guava desăvârșit. În oase își simțea anii, iar în inimă un gol.”

Neavând un fiu, Tiger se bucura de Johnny, pentru că îl considera demn să-i preia magazinul, după moarte și, încă din timpul vieții sale, ștafeta idealurilor comuniste. Dar se va dovedi că din politica de acest gen, ca și din Mafie, nimeni nu se poate retrage, decât cu picioarele înainte… Tiger a fost găsit mort într-un luminiș din junglă, fără a fi jefuit. Prin implicarea în propaganda comunistă, Johnny uzurpase deja poziția de lider a lui Tiger și se pare că tot el l-a înlăturat fizic, omorându-l. Jasper nu are îndoieli că tatăl său este autorul aceastei crime neelucidate de poliție.
Ajuns în acest loc pe scara socială din Vale, Johnny devine eligibil ca pretendent la mâna lui Snow, fiind ales de către părinții acesteia. Tatăl ei era descendent al unei vechi familii de cărturari chinezi dar și magnat al cositorului în Valea Kinta. Snow era o frumusețe legendară dar și o persoană cultă, pe măsura obârșiei sale. Iar cum atunci căsătoriile erau aranjate de părinți, Jasper consideră firesc că nu a depins de Snow alegerea lui Johnny ca soț.

În limita informațiilor oficiale, Jasper mai povestește ce a urmat după căsătoria lui Johnny cu Snow: după pătrunderea japonezilor în Malaezia, Johnny a colaborat cu aceștia, obținând o poziție privilegiată în relația cu invadatorii, în schimbul trădării foștilor tovarăși comuniști.
Versiunea lui Jasper este cea oficială și se încheie cu relatarea funeraliilor lui Johnny Lim la care apare din senin un englez foarte bătrân, în scaun cu rotile, care îi oferă cadou nici mai mult nici mai puțin decât jurnalul lui Snow.

Vocile narative care spun istorii separate par derutante la început, dar pe măsură ce avansezi în lectură lucrurile încep să se lege, apar conexiuni neașteptate între personaje și destinele lor în timp.

Din jurnalul lui Snow aflăm că ea îl alesese pe Johnny, l-a plăcut pentru că era altfel. Însă diferențele sociale și de educație l-au făcut pe Johnny ținta disprețului musafirilor și părinților soției sale, lucru greu e suportat de orgolioasa Snow, fapt care a dus, treptat, la înstrăinarea celor doi soți: ”Îmi aduc aminte cât de puternică m-am simțit după plecarea musafirilor. Când casa s-a scufundat în tăcere, Johnny și cu mine rămăseserăm singuri în salon, ținându-ne de mână în lumina împuținată a după-amiezii. Parcă reușiserăm să trecem peste un obstacol nemăsurat de mare, parcă traversaserăm o frontieră invizibilă. Acum, aducându-mi aminte ziua aceea, pricep că nu putere fusese ce simțeam, era orbire. Nu depășiserăm nimic, obstacolele erau de netrecut. Iar frontierele, îmi dau eu seama, sunt tot acolo.”

Singurul om căruia Johnny i-a încredințat secretele a fost Peter, un englez erudit, pasionat de Orient în legătură cu care se documentase încă din timpul studenției la Oxford și care considera Valea Kinta, descoperită cu ajutorul lui Johnny, un tărâm minunat. Iar Johnny Lim arată cu totul diferit, privit de această dată prin ochii lui Peter: ”Bătută de vânt, iarba roșcată care ne ajungea până la brâu făcea ape ca o fâșie de mătase. În lumina aurită a apusului, Johnny părea că plutește pe unduirea unei mări arămii. Chipul îi era inundat de o candoare neîntinată, așa cum nu mai văzusem nicicând în toată viața petrecută pe tărâmurile apusene, cu neputință de descris celui care n-a călătorit la tropice, expresia încrederii instinctive, a sufletului care își împărtășește taina cu o sinceritate pe care lumea noastră rece a pierdut-o de mult.”

Din relatarea lui Peter aflăm că Johnny a iubit-o pe Snow, ea era totul pentru el: ”Toată viața am crezut c-o să rămân singur, dar acum totul s-a schimbat. O am pe Snow. Câtă vreme este ea cu mine, nu mi-e frică de nimic.”

Jurnalul lui Snow împreună cu relatarea lui Peter, englezul care trăise trei sferturi de viață în Malaezia și care în tinerețe fusese martorul unor întâmplări din viața lui Johnny, completează imaginea acestui personaj controversat, făcând-o mai umană și mai reală.
Astfel, se confirmă faptul că adevărul despre cineva este rareori pur și niciodată simplu, datorită nuanțelor date de detalii personale sau mai puțin evidente – sentimente, aspirații, conjuncturi, angrenajul relaților interumane, la fel cum mătasea poate avea atâtea nuanțe, după cum luciul său reflectă lumina în care o privești…

Tash Aw – Fabrica de mătase
Tash Aw – Fabrica de mătase

Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire

Dacă titlul nu ar fi cuprins din start o afirmație, lectura cărții în sine ar fi păstrat până la final o incertitudine: se va mărita sau nu femeia aceasta?! Pentru că ea dorește să fie convinsă, să-și ia toate asigurările, după o cântărire precisă a tuturor alternativelor și situațiilor posibile (motiv pentru care se pune din start problema unui contract prenupțial, discutat în detaliu cu viitorul soț pe parcursul călătoriei prin Asia de sud-est).

Reticența ei față de această instituție este destul de mare, având la activ un mariaj anterior ratat, iar felul în care despică firul în 14 pe tema mariajului, pornind de la considerente istorice, sociale, morale, statistice și personal familiale, cărora le dedică largi pasaje din carte, face ca multe argumente să-i fie potrivnice.

Mai ales latura umanistă și principiul ”politically correct”, atât de american, pun sub lupă renunțările femeii, în cadrul căsătoriei, la părți din sine în favoarea bărbatului și a copiilor, compătimind femeia pentru spiritul de sacrificiu, acel spirit datorită căruia, așa cum spunea Aurora Liiceanu, ”în fiecare femeie zace o infirmieră”. Sau aproape în fiecare, pentru că mai sunt și excepții: Feminista lucidă care sesizează ceea ce sociologii au denumit ”Dezechilibrul Beneficiilor Maritale” și care, ca și autoarea, încearcă să echilibreze balanța beneficiilor. Este evident că multe femei au ales familia în detrimentul carierei, lucru pentru care suferă dar se adaptează la noua realitate. Așa cum au făcut femeile din familia autoarei, situație în care le recunoaștem și pe mamele, pe surorile, pe unele din prietenele noastre: ”În orice caz, femeile din familia mea sunt foarte pricepute să-și înghită dezamăgirile și să treacă mai departe. Mi s-a părut mereu că au un soi de talent de a-și schimba forma, care le face să se poată dizolva și apoi să curgă în jurul nevoilor partenerilor sau în jurul nevoilor copiilor, sau al nevoilor prozaicei realități zilnice. Se ajustează, se adaptează, alunecă, acceptă. Sunt atotputernice în maleabilitatea lor, aproape până în punctul de a avea o putere supraomenească. Am crescut văzând o mamă care, cu fiecare nouă zi, devenea orice ar fi cerut de la ea acea zi nouă. Îi creșteau branhii când avea nevoie de branhii, îi creșteau aripi când branhiile deveneau inutile, era în stare să atingă viteze de temut când era nevoie de viteză și dovedea o răbdare eroică în alte circumstanțe, mai subtile.”

Avantajele unui partener au ca temelie renunțările celuilalt, lucru confirmat de mărturisirea lui June, soția lui Johnny Cash: ”Aș fi putut să scot mai multe discuri, dar am vrut să am o căsnicie.” Și cred că înțeleg ce a vrut să spună, mai ales pentru că am văzut filmul ”Walk the line – povestea lui Johnny Cash”.

Nici o căsnicie nu seamănă cu alta, chiar dacă se compară cea a fiicei cu cea a mamei sau a bunicii, pentru că vremurile s-au schimbat și, în unele privințe, atitudinea femeii, considerată partea oprimată în acest aranjament, a făcut ca tiparul să se modifice, să se adapteze… și așa apar în interiorul căsniciei unele ajustări pentru bunul mers al relației. Astfel, căsnicia lui Liz care în cele din urmă se va produce, concretizându-se într-un angajament legal în fața primarului din New Jersey, devine una atipică deoarece este o căsătorie ”fără soție” – adică multe din atribuțiile feminine fiind preluate de soț (care gătește, dă cu aspiratorul, adică preia o parte din treburile casnice considerate a fi, tradițional, eminamente feminine); în același timp este o căsătorie ”fără soț”, pentru că responsabilitatea de a aduce banii în casă nu mai aparține în exclusivitate soțului (altă derogare de la tiparul tradițional) și nu în ultimul rând, este o căsătorie ”fără copii”, adică fără menirea imediată a aducerii pe lume de urmași (printr-un truc fericit Liz are parte, pe lângă nepoții săi, de copii lui Felipe din prima lui căsnicie, copii deja mari care o acceptă și se bucură pentru alegerea tatălui lor).

În legătură cu subiectul copiilor, acestă parte a dezbaterii a constituit pentru mine cea mai frumoasă parte a cărții și care mi-a mers la inimă – cea în care se arată că a fi căsătorit și a nu avea copii ”nu este chiar un motiv pentru care să fii arestat” și se aduce o reparație morală femeilor care au trecut prin viață fără să facă copii prin elogiul adus celor denumite ”Brigada Mătușilor”. M-am regăsit ca membră a acestei brigăzi dar și în mărturisirea sinceră a autoarei: ”Pe măsură ce înaintam în vârstă, descopeream că nimic din mine nu strigă după un copil. Pântecul meu părea să nu fi fost echipat cu celebrul ceas care ticăie. Spre deosebire de foarte multe dintre prietenele mele, eu nu simțeam un dor mistuitor când vedeam vreun bebeluș. (Deși, e adevărat, simțeam un dor mistuitor când vedeam un anticariat bun).”

La granițele cercetării sale despre căsnicie, privind la populațiile omenești de toate tipurile, din toate culturile și de pe toate continentele, scriitoarea a descoperit că există ”un procent constant de femei, de zece la sută, care nu au copii deloc” iar ”procentul nu scade niciodată sub zece la sută, indiferent de populația studiată”, ”chiar și la cei mai entuziaști crescători de copii din istorie, ca irlandezii din secolul al XIX-lea sau cei din cultura americană amish contemporană”.

Aceste femei care au trecut prin viață fără să facă copii, denumite generic de scriitoare ca ”Brigada Mătușilor”, au fost deseori acuzate pe nedrept ”că sunt întru câtva mai puțin feminine, sau nenaturale, sau egoiste” dar ”poate avem pur și simplu nevoie de niște femei în plus, femei de pe tușă, cu energia nesecătuită, gata să sară în mijlocul acțiunii și să susțină tribul mai departe”, aceasta dacă luăm în considerare că ”nașterea și creșterea copiilor consumă atâta energie, încât femeile care devin mame se pot pomeni înghițite rapid de această sarcină descurajantă – dacă nu cumva de-a dreptul ucise.”

Dintr-o perspectivă asumat părtinitoare, scriitoarea arată cum Brigada Mătușilor a avut influențe benefice în lumea artistică: ”(…) Lev Tolstoi și Truman Capote și surorile Bronte au fost cu toții crescuți de mătușile lor fără copii, după ce mamele lor naturale fie au murit, fie i-au abandonat. Tolstoi susținea că mătușa Toinette a exercitat asupra lui cea mare influență în viață, învățându-l «bucuria morală a iubirii». Istoricul Edward Gibbon, rămas orfan de mic, a fost crescut de iubita lui mătușă Kitty care nu avea copii. John Lennon a fost crescut de mătușa Mimi, care l-a convins pe băiat că avea să devină cândva un artist important. Credincioasa mătușa Annabel a lui F. Scott Fitzgerald s-a oferit să-i plătească acestuia studiile universitare. (…) Coco Channel, rămasă orfană, a fost crescută de mătușa ei Gabrielle, care a învățat-o să coasă – și cred că putem fi cu toții de acord că a fost o îndeletnicire utilă pentru fata asta. Virginia Woolf a fost profund impresionată de mătușa ei Caroline, o fată bătrână quaker, care își dedicase viața actelor caritabile (…)și care, după cum își amintea Woolf peste mulți ani, părea «un soi de profetesă modernă».”

După doi ani frenetici în care a intervievat toate femeile care i-au ieșit în cale – căsătorite, celibatare, fără copii, artiste, mame arhetipale – cu privire la opțiunea de a avea copii și consecințele alegerii făcute, scriitoarea s-a pomenit în final și mai derutată, deoarece a descoperit că nu există nici un tipar. Ceea ce pentru una a fost vital, alta nu i-a dus vreodată dorul, fiind clar o chestiune de alegere personală, a rezultat unicitatea tiparului pentru fiecare situație în parte (iar lucrul acesta ar trebui să ne oprească să-i judecăm pe cei diferiți de noi)!

Dintr-o poziție obiectivă, scriitoarea abordează tema căsniciei ca ”instrument de represiune împotriva bărbaților”, un util ”ham al civilizației, care-l leagă pe bărbat de o serie de obligații, limitându-i astfel energiile nărăvașe”. În acest spirit, scriitoarea evocă cunoscutul personaj Zorba Grecul care ”întrebat dacă a fost căsătorit, a răspuns: «Păi, nu sunt și eu bărbat? Sigur c-am fost căsătorit. Nevastă, casă, copii, toată catastrofa!» (Apropo, teama melodramatică a lui Zorba mă duce cu gândul la un lucru ciudat, și anume că în cadrul bisericii ortodoxe, căsnicia nu este privită atât ca taină, cât ca martiriu sfânt – în sensul că parteneriatele omenești reușite pe termen lung presupun o anume Moarte a Sinelui celor care iau parte la ele).”

În carte sunt multe comentarii interesante cu privire la relația de cuplu, studiată în multe aspecte, dintre care scriitoarea acordă partea leului ”cuvântului magic – cuvântul aproape fetișizat: echilibru”, prezentându-i ca studiu de caz pe părinții săi: ”Împărțindu-și și subîmpărțindu-și controlul asupra unor chestiuni de importanță atât de mare precum banii și copiii, dar și asupra unor chestiuni aparent minore, ca sfecla și afinele, părinții mei își țes propria lor versiune a dansului porcilor-spinoși, avansând și retrăgându-se fiecare pe teritoriul celuilalt, continuând să negocieze, continuând să recalibreze, continuând să lucreze, după toți anii care au trecut, pentru a putea găsi distanța corectă între autonomie și cooperare – căutând un echilibru subtil și insesizabil, care să facă intriga stranie a intimității să se dezvolte în continuare.”

Dacă doriți detalii despre sensul metaforic al ”dansului porcilor-spinoși”, eu una am să mă opresc aici, vă las să-l descoperiți singuri! Pot să vă asigur că orice persoană se poate regăsi în multe din întrebările și frământările lui Liz Gilbert, pentru că unele dintre lucrurile din această carte sunt evidente și cunoscute, în funcție de vârstă și experiență poate am trecut prin ele, altele sunt inedite, dar cu siguranță toate sunt scrise cu farmecul de povestitor inteligent cu care deja ne-a obișnuit în Mănâncă, roagă-te, iubește!

Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire
Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire

F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat

După titlu, părea a fi un roman de dragoste, dar nu este numai atât. Este ultima carte scrisă de F. Scott Fitzgerald și, în starea aceasta preliminară și incompletă, a fost publicată postum de editorii săi.

Chiar dacă nu abundă în acțiune, este una din cele mai fidele evocări ale lumii cinematografiei americane de după apariția filmului sonor, a gloriei Hollywood-ului și a lucrurilor din spatele gloriei, deoarece a fost realizată de un martor ocular (scriitorul a lucrat o perioadă ca scenarist pentru studiourile Metro-Goldwyn-Mayer).

Se petrec totuși câteva lucruri în carte, dar la Fitzgerald, ca și la Truman Capote, cheia succesului scrierilor lor nu vine neapărat din acțiune, mai degrabă din amestecul inspirat în care sunt redate gândurile personajelor, părerea lor despre alte personaje, replicile, unele marcante printr-un umor neașteptat, imagini ale locurilor unde se petrec faptele, fără a aluneca într-un descriptiv plicitisitor, ci surprinse printr-o metaforă scurtă.

Evocarea se face prin amintirile Ceceliei, fiica unui producător de la Hollywod pe nume Brady, cu auto-prezentarea ei începe romanul: ”Deși nu am apărut niciodată pe ecran, am crescut în lumea filmelor. La cea de-a cincea aniversare a zilei mele de naștere a venit Rudoph Valentino –sau cel puțin așa mi s-a spus. Scriu despre lucrul acesta doar ca să arăt că, încă dinaintea vîrstei rațiunii, eram în poziția de a privi cum merg lucrurile.”

Amintirile Ceceliei, din poziția sa privilegiată – în mijlocul lumii care populează studiourile de la Hollywood, sunt ca piesele dintr-un puzzle pe care le asamblezi pe măsură ce parcurgi cartea. Călătoria sa cu avionul, dinspre coasta de est a Americii, unde ea era trimisă la studii, spre coasta de vest, înapoi acasă, cu ocazia vacanței, este un prilej cu care întâlnește în avion cunoștințe ale tatălui său. Din cauza vremii nefavorabile, avionul face o escală la Nashville, în mijocul continentului. La reîmbarcare, unul din pasageri lipsea, era unul din mahării de la Hollywood care acum era nimic și care, așa cum se va afla ulterior, profitase de mica escală ca să-și zboare creierii.

Încă din avion facem cunoștință indirect, prin reacțiile celorlalți pasageri, inclusiv a celui care urma să se sinucidă, cu marea putere financiară a lui Stahr, producător și important acționar la un mare studio de film. El este ”cel mai ocupat om din California”, care nu apare pe generic dar care dirijează din biroul său viețile oamenilor din cinematografia de la Hollywood, cel care după nenumărate ședințe cu regizori și scenariști și după interminabile vizionări, decide ce ar putea să placă publicului și cum ar trebui să fie un film, nu pentru că știe acest lucru, ci pentru că are curajul să ia decizii de acest fel.

În roman, puterea lui Stahr este privită de scriitor cu umor și ironie: ”Oracolul vorbise. Nu mai era nimic de pus la îndoială sau de contestat. Stahr trebuia să aibă dreptate întotdeauna, nu de cele mai multe ori, ci întotdeauna – altfel structura s-a fi topit încet, ca untul.” (pag. 117). Tot el este regele care poate ridica un simplu figurant sau figurantă la rang de vedetă, poate detrona o vedetă, aducând-o la rangul de fostă glorie.

Dar puterea are prețul ei: Stahr doarme deseori numai patru ore pe noapte, sau toarnă un film în câteva zile și nopți la rând, muncind până la epuizare, în ciuda recomandărilor medicilor și cu perspectiva sigură a morții în scurt timp, de inimă (ca o premoniție pentru sine, deoarece în realitate, Scott Fitzgerald, ca scenarist șomer de 44 de ani, a murit de infarct la 21 decembrie 1940, pe North Hayworth Avenue nr.1443, lângă Sunset Boulevard din Hollywood).

Din carte nu aflăm că Stahr moare în cele din urmă, dar este de așteptat .. și cu toate acestea el nu se oprește, pentru că iubește cinematografia, îi place ce face și de el depinde lumea studioului. În afară de cinematografie, Sthar a mai iubit o persoană, pe soția sa – Minna, care a murit. Rămas singur, cu amintirea ei în inimă, Stahr se îndrăgostește de o tânără din afara lumii sale, datorită asemănării fizice cu fosta lui soție.

Aici este un dram de acțiune, și nu spun mai mult ca să mai rămână și ceva de citit. Relația lui cu Kathleen și amintirile legate de Minna ne demonstrează că Sthar nu este numai un oracol fără inimă: ”Nu vreau să te pierd acum, a spus el. Nu știu ce părere ai despre mine sau dacă ai cumva vreo părere despre mine. După cum probabil ai ghicit, inima mea este în mormânt…(…) dar tu ești cea mai atrăgătoare femeie pe care am cunoscut-o de nu mai știu când încoace. Nu mă pot opri să te privesc. ”

Alte scene memorabile sunt legate de:

  • chinurile scenariștilor care, în criză de inspirație, ajung să arunce cu monede în bolul suspendat al unei lustre de deasupra mesei lor;
  • cantina actorilor unde îl puteai vedea pe Abraham Lincoln luând masa (în pauză, actorii rămâneau în costumele de epocă);
  • ascunderea unei secretare goale, în dulapul din biroul unui co-producător, la venirea intempestivă a fiicei acestuia (vă imaginați ce făceau tatăl Ceceliei cu secretara, cu puțin timp înainte).

În prezentarea acestor lucruri și a altora din cartea sa neterminată, stilul și replicile sunt uneori abrupte, deoarece este vorba totuși de un material brut, mai puțin cizelat decât cel pe care mi-l amintesc din ”Marele Gatzby”. Cu toate aceste minusuri, cartea a fost publicată pentru admiratorii scriitorului și merită citită dacă vă numărați printre aceștia.

F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat
F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat

Care pe care: femei și bărbați (partea a II-a)

Furată fiind de farmecul lecturii, în postarea precedentă nu am fost atentă la succesiunea aleatoare dintre eseurile celor două autoare din primele trei părți ale cărții, atribuind lui Alice Năstase unele din cele ale Aurorei Liiceanu (am dat o erată în acest sens, în unul din comentarii!).

Acum, am căscat ochii mai bine și am revenit totuși, așa cum am promis, asupra titlurilor care o au ca autoare pe Aurora Liiceanu. Ea are un stil mai detașat, cu trimiteri la exemple notorii, fără a face destăinuiri sau apel la experiența personală, așa cum a procedat colega sa, Alice Năstase.

În ”Cuplul în confuzie și piața plăcerii”, scriitoarea alege ca motto un citat prea simpatic din Drew Barrymore ca să nu-l redau și eu aici: ”Dacă s-ar fi găsit cineva care să-mi spună mai de mult că penru o relație este important să ai simțul umorului, aș fi putut evita multe partide de amor”, și arată că împotriva presiunilor din mediu, în ceea ce privește sexualitatea cuplului, nu ne mai rămân, pentru a ne apăra, decât ”spiritul critic și morala personală”. Presiunile iau diverse forme, de atac asupra tradiționalismului bine înrădăcinat în oameni, unele fiind o încercare de ”salvare” a relației din rutină, ajungându-se la experimentalism, bulimie sau lăcomie sexuală care, duse la limită, nu mai pot duce decât la moarte, ca în filmul „Luna Amară” a lui Roman Polanski. (pag. 155-158)

La partea a IV-a – ”Ți-am dat un gablonț, mare cât inima mea”, Aurora Liiceanu contribuie cu trei eseuri:

  • ”Viața ca un bufet suedez” care aduce în discuție reconsiderarea femeilor grase și, în general, a atitudinii față de obezitate, ca o reechilibarea a obsesiei pentru femeile slabe și ca o critică adusă anorexiei fotomodelelor. (pag.179-184)
  • ”În fiecare femeie zace o infirmieră” – un motiv pentru care se spune că iubirea este oarbă, deoarece ”înfruntă socialul și destabilizează reguli de grup sau familie. Romeo o iubea pe Julieta.” (pag.185-188);
  • ”Femeile și-au însușit îndatoririle, iar bărbații numai drepturile”, cu evidențierea faptului că femeile vor să se căsătorească și că ”se visează mirese de mici, chiar dacă presimt dezavantajele”. Pentru că ”mireasa este personajul principal al oricărei nunți”, atunci ”ceremonia nunții este singurul moment perfect democratic în viața femeilor. Orice mireasă are un self-esteem pe care nu-l va mai întâlni în tot restul vieții ei ca femeie.” Iar pentru femeile care nu vor să-și piardă libertatea și aleg cariera, ”alte plăceri înlocuiesc algoritmul plăcerilor tradiționale. Aeroporturi, hoteluri cât mai înstelate, bani, valize sexy, haine de firmă, apartamente luxos aranjate, cu bucătării-muzeu dar sofisticat echipate, ore la beauty-center (…)”, toate acestea fac ca femeia să devină ”o mireasă amânată”.

În partea a V-a denumită ”Romanul amorezatului miop” (o parafrazare plină de umor după titlul lui Mircea Eliade – ”Romanul adolescentului miop”), din eseurile Aurorei Liiceanu amintesc numai două:

  • pe cel în care face pledorie pentru așteptare, îmbinată la momentul oportun cu acțiunea, făcând referire în acest sens la celebrul film cu Bette Davis, ”Totul despre Eva”. Tot aici se arată că ”femeile au vocația așteptării”, ca Penelopa lui Homer dar sunt cazuri și în lumea bărbaților, de exemplu Florentino Ariza din romanul lui Gabriel Garcia Marquez –”Dragostea în vremea holerei” (pag. 227-231 – Boală lungă, moarte sigură);
  • ”Rivale de-o viață: vanitatea feminină și marketingul genial” în care autoarea arată că ”Rivalitatea poate lega două persoane, două destine, atât de mult, încât cei doi devin un cuplu”, situație pe care o exemplifică cu detalii despre rivalitatea dintre Elisabeth Arden și Helena Rubinstein – cele două celebrități fondatoare, la începutul secolului trecut, ale industriei frumuseții și posesoare de averi enorme, care ”și-au scris numele lor cu ruj de-a curmezișul lumii” (Suzy Menkez). Un lucru inedit despre Helena Rubinstein: l-a cunoscut și l-a plăcut ca om pe Constantin Brâncuși de la care a cumpărat direct sculptura ”Negresa albă”, vândută la 25 de ani după moartea Helenei, la Sotheby’s din New York, cu 8 milioane de dolari (pag 251-258).

Ultima parte – ”Trucuri de adormit blazarea” cuprinde șase eseuri care aparțin Aurorei Liiceanu, dintre care mie mi-au plăcut mai mult două:

  • ”Rațe mandarin mai există oare?” despre percepția diferită a fidelității de către cele două sexe, care se încheie cu o întrebare retorică: ”Se spune că rațele mandarin sunt rațe pereche, care străbat marea împreună. Dacă una cade-n apă de extenuare, cealaltă o urmează. Să fie femeile mai rațe și bărbații mai puțin rățoi?” (pag. 307-311)
  • ”Nu spuneți tot, nu spuneți repede!”– un îndemn de bun-simț în contraponderea comunicării excesive și grăbite care distruge și misterul, și romantismul unei relații. Concluzia la care au ajuns pshilogii este, conform cu Sid Jourard (autorul lucrării ”Arta autodezvăluirii”), calea echilibrului: ”…nu trebuie să fii nici un sub-dezvăluitor, dar nici un super-dezvăluitor. Nici să dai celuilalt prea puține informații despre tine, dar nici să spui mai mult decât trebuie. Este necesar să existe moderație.” (pag. 313-317)
Aurora Liiceanu, Alice Năstase – Care pe care: femei și bărbați
Aurora Liiceanu, Alice Năstase – Care pe care: femei și bărbați

Aurora Liiceanu, Alice Năstase – Care pe care: femei și bărbați

Pentru mine, este o reală bucurie a citi și, cu riscul de a mă repeta, este o reală bucurie a scrie despre ce am citit. Acum (vă) scriu despre o carte a unui imbatabil tandem psihologic, o pereche de psihologi femei care demonstrează din plin că ele, chiar din generații diferite, pot fi prietene în spirit și care, în scrierile lor, au finețea și precizia analizei tipică meseriei dar și poezia metaforei care fac exprimarea lor foarte sugestivă!

Oricine are cât de cât afinități cu psihologia și caută răspunsurile pe care această disciplină le poate da, într-un mod accesibil și pe cazul particular al societății noastre, poate citi cu reală plăcere și interes oricare carte scrisă de cele două doamne ale condeiului – Aurora Liiceanu, Alice Năstase.

Eu m-am oprit la cartea de față, una din colecția Cărțile Tango, aflată deja la ediția a doua. Și în această postare voi comenta numai prima parte, cea scrisă de Alice Năstase Buciuța, în ale cărei eseuri regăsești un fermecător amestec de confesiune și analiză. Iar în analiză, începe chiar cu sine, având curajul să recunoască: ”Am devenit mamă și pentru că am sperat nebunește că, astfel, bărbatul iubit nu va mai pleca vreodată la alta. Da, recunosc. Am născut copii nu doar pentru a-mi urma menirea de femeie dată în pârg. Ci pentru că, înainte de toate, am nădăjduit că iubitul ce nu s-a lăsat înlănțuit excesiv și etern de brațele mele va cădea pe viață prizonier îmbrățișării fragile a pruncului său. Pentru a fi mama copiilor săi, am rătăcit cu bună știință pilulele amorului liber. Am potrivit iscusit și perfid calendarele vremilor cu cele ale dragostei. Și, în vreme ce-i sărutam auzul cu suspin de moarte, recitam în gând rugăciuni pentru o nouă viață.” (Da, recunosc. Pag.10)

Pentru ”rele tratamente„ aplicate relațiilor de dragoste, atât de către unele femei, cât și de unii bărbați, autoarea localizează vina asupra părinților acestora, deoarece ”Oricât de prea la-ndemână ne-ar părea explicația, totuși, rostul nostru întreg depinde de felul în care ne-a curs copilăria. Probabil că într-o zi rea a anilor fragezi, când ne-am întâlnit pentru prima dată cu suferința, cu deznădejdea, a trebuit să renunțăm la noi înșine, ca să putem supraviețui într-o lume căreia nu-i mai cuprindeam înțelesul.”

Și apoi exemplifică de ce și cum atât femei cât și bărbați au fost (de)formați din copilărie, când au renunțat la sinele autentic: ”De câte ori o femeie mi s-a dovedit a fi lipsită de scrupule, mincinoasă, degrabă râvnitoare la bărbatul alteia și iute coborâtoare de desuuri pe lângă paturi străine, m-am gândit cu părere de rău la tristețile sau umilințele pe care trebuie să le fi îndurat în copilărie, trăind dezlânat lângă niște părinți nebinecuvântați cu respect față de familie și față de dragoste.”

”Băieți, azvârliți de colo-colo între viețile părinților despărțiți și dușmăniți, se bălăngăne și azi între mai multe iubiri, între mai multe case și mai multe perechi de coapse, fără să mai fie în stare să-și găsească domiciliul stabil al iubirii.”

Și deoarece nefericirea părinților se propagă în nefericirea copiilor rătăciți în propria lor viață, Alice Năstase ne reamintește un lucru uitat, și anume că: ”…singurul motiv pentru care merită să naști o viață nouă vine din generozitate, din dorința de a contribui la marea fericire a umanității construind copilului tău, cu atenție, cu grijă, cu dragoste nemăsurată, un destin fericit.”

”Vreau ca ei, copii mei, să aibă tot ceea ce eu nu am avut. Apoi, să mă mut la ei”– Phyllis Diller. Un citat potrivit ca motto al eseului care ne explică de ce uneori, mamele sunt rele. Chiar dacă sunt bune în intenții. Iar eseul se intitulează chiar așa: ”Uneori, mamele sunt rele” și evidențiază egoismul acelor mame care își folosesc copii talentați pentru a-și atinge țeluri care le aparțin lor, nu copiilor, imprimându-le voința și ambiția lor printr-un șantaj sentimental. Pentru a obține afecțiunea maternă, care în mod normal ar trebui să fie necondiționată, copii execută cât pot de bine numărul dorit de mamă. Spre exemplificare este amintită relația Mariei Callas (supanumita La Diva, Madonna assolutta) cu mama sa: ”Ambiția mamei față de cariera Mariei era egală cu orbirea ei față de nevoile emoționale ale acesteia. (…) Maria a înțeles repede că a cânta cât mai bine era prețul iubirii, o iubire de care era, de mică, înfometată. Mama n-o aștepta pe ea la naștere, ci un băiat. Unul deja murise de mic, iar fată deja avea. La naștere, revoltată, mama Mariei a spus «Luați-o de-aici!». Maria declarase cu amărăciune, mai târziu, despre ambiția mamei ei: «Ar trebui să existe o lege împotriva acestui fel de lucruri. Un copil tratat așa crește bătrân înainte de vreme. Copii nu ar trebui privați de copilăria lor!»„

Relațiile dintre părinți și copii sunt tratate în ultimele două eseuri din partea I, iar în legătură cu ele voi reda numai citatele sugestive care servesc ca motto: ”Numai iubirea dintre părinți și copii/ E sămânță.” (Ana Blandiana) și ”Soțul meu și cu mine nu știm dacă să ne luăm un câine sau să facem un copil. Nu ne putem decide, încă, dacă vrem să ne ruinăm canapeaua sau viața.” (Rita Rudner)

În partea a II-a intitulată ”Dragostea în vremea trădării”, (o trimitere subtilă la un titlu celebru – ”Dragostea în vremea holerei” de G. M. Marquez) eseurile sunt o suită de sincere confesiuni ale autoarei:

  • despre ”tărâmul așteptărilor fără rost” și despre ”nevoia de dragoste” care ”m-a urmat pretutindeni prin vârste, organică, vie, profundă, ca o sete după secetă” și a cărei neîmplinire este camuflată printr-o butaforie solidă de obiecte costisitoare, într-o piesă pe care o joacă zi de zi cu talent. (pag. 37 – Rolul de zi, ruga de noapte);
  • despre ”Etape de viață pe care le-am mâncat pe pâine. Suferințe pe care le-am digerat cu greu, dar și bucurii pe care le-am savurat cu lăcomie.” Își amintește despre ”bărbatul pe care l-am iubit mai întâi, care m-a recuperat, fecioară, dintr-o singurătate începută prea iute” și care apoi ”s-a întors la o viață mai sigură, din care evadase vremelnic spre mine”, despre ”bărbatul lângă care am trait senină anii dintâi și uimitori ai maternității” care i-a dăruit ”bucurii născute din siguranța relației trainice”, dar și despre ”bărbatul pentru care am fugit de acasă, flămândă de dragoste nouă” și care i-a dăruit ”…orgii ale sufletului amețit de cuvinte, emoții splendide care amenințau cu veșnicia. Amenințau mincinos.” Privind în trecut și apoi la chipul său din oglindă, autoarea se minunează descoperind, pardoxal, un chip prea tânăr ”pentru atâtea vetuste tristeți, venite după mari bucurii stivuite în suflet. Prea tânără pentru atâta fericire uitată.” (pag. 43 – Viață pe pâine. Prea tânără.)
  • despre dragostea ca un bonsai, care are nevoie de îngrijire tandră, răsfăț, pentru că altfel se înstrăinează, și mângâieri, cel puțin cu privirea. (pag. 45-49 – Lapte cald pentru speranțe);
  • despre momentele când, după o despărțire, oamenii ”reușesc să se dezbrace de trecut ca șerpii de piele”, și așa ”pot merge mai departe, înfofoliți în straie noi, nemototolite și nepătate de îndoieli”. (pag. 52 – Psihi mou, agapi mou);
  • despre Simona, cea mai bună prietenă, a cărei plecare, ca să locuiască dincolo de Ocean, a surclasat, în clasamentul despărțirilor, ”plecarea la oaste a bărbatului dintâi, evadarea în lume a celui de-al doilea și rătăcirea printre fuste murdare, dar scurte, a celui de-al treilea.” (pag. 57-61 – Simona și osul);
  • despre amintiri legate de frumusețea peisajului, chipoșenia bărbaților și savoarea mâncărurilor băștinașe din țările unde a călătorit și de unde s-a întors înapoi, la locul unde ”am simțit gustul nebun al iubirii, în vremuri în care eram atât de săraci, încât mesele noastre aveau, zile și zile de-a rândul, gust alb de iaurt și pâine, gust tandru de sărut necerșit (…) credință proaspătă că tinerețea este fără sfârșit, că iubirea ține de frig și de foame, că dragostea nu moare.” (pag. 63-67 – Frumusețe fără gust);
  • despre întâlnirea cu bărbatul care a iubit-o, fără ca ea să-l iubească. Despre a alege un om pentru a-l iubi. Despre dragostea care este ”cea mai frumoasă formă de răspundere pe care ți-o poți asuma. Și după ce alegi, și după ce promiți, și după ce omul pe care l-ai ales te alege la rându-i și-ți promite că nu te va minți niciodată, dacă vă veți ține promisiunile, veți trăi împreună marea, eterna, iremediabila iubire pe care o visăm cu toții.” (pag. 69-72 – Festinul visurilor mele);
  • despre stereotipuri în oferirea cadourilor și primirea cadourilor, ca specialitate feminină. Existența unor ”high cost women” justifică ceea ce spunea Onassis: ”Dacă n-ar exista femei, banii n-ar avea nici un rost.” (pag. 73-78 – Iubire cu fundă);
  • despre capitalismul sălbatic de la noi care i-a făcut pe oameni să intre într-o cursă a achizițiilor materiale în care ”unii nu-și gândesc nici nevoile și nici dorințele, iar piața nu mai oferă de mult doar soluții la nevoi, ci, după ce creează dorințe, oferă soluții la dorințe.” Iar pentru că muncesc mult, prea mult, unele femei sunt compulsive – ”în week-end sau în concediu își scot pârleala.” (pag. 79-83 – Goana teribilă după bani);
  • despre prietenia între femei, care le ajută să supraviețuiască mai ușor, deoarece ele funcționează în prietenie ”printr-un schimb emoțional cu mari avantaje psihologice și, implicit fizice”, această prietenie fiind numai avantajul femeilor, în raport cu bărbații, în relația dintre sexul feminin și stress. (pag. 85-90 – Prietena la nevoie se cunoaște);
  • despre fenomenul erotizării locului de muncă, având în vedere că aici se întâlnesc ambele sexe, că cel puțin o treime din viață ne-o petrecem la serviciu și că în unele locuri de muncă ”ne uită Dumnezeu„ mult peste cele opt ore tradiționale. (pag. 91-96 – Dacă nu la muncă, atunci unde?)
  • despre despărțiri vis-à-vis de abordarea unei relații ca pe o investiție, ca pe un depozit în bancă în care ”depui acolo, mereu, câte ceva din tine: experiențe, gânduri, gesturi, stări, sentimente, bucurii, spaime, impresii, deziluzii, proiecte, speranțe, aspirații.” Ca și iubirea, ”Despărțirea, în sine, este însă o realitate foarte complexă. Așa cum spunea personajul principal dintr-un film celebru, «Privește înapoi cu mânie»: «Iubirea nu e o joacă. Nu poți ieși din ea decât mînjit de sânge».” (pag. 97-102 – De ce nu se desparte o femeie deșteaptă?).

În partea a III-a care poartă titlul ”Amor și pace” (o trimitere subtilă la bine cunoscutul ”Război și pace” al lui Lev Tolstoi) autoarea ne relatează, cu detașarea analizei de după consumarea unor bătălii:

  • despre așteptări prelungi, amăgiri și durerea cumplită cu al cărei gust încă nu s-a obișnuit. Cel (încă) așteptat este ”…un om valoros. Un om de onoare. Care să gândească totuna cu ce spune și ce face. Să facă ce gândește și grăiește. Să spună ce gândește și ce făptuiește.” (pag. 105-107 – N-am reușit încă)
  • despre deziluzii însușite, ”când am simțit că bărbatul pe care îl visez și îl rog să se-ntoarcă la mine nu mă va iubi niciodată; când am înțeles că nu există dragoste.” (pag. 109-113 – Neatenție la micul dejun);
  • despre furtunile trădării care i-au rănit de moarte speranța (Nu vreau să fiu înșelată, dar aș vrea să fiu lăsată să înșel – pag.115-117, un eseu care are ca motto un superb citat din Mircea Eliade: ”Am crezut că dragostea te trece în celălalt. Dar te trece unde vrea el, unde vrea ea, în închipuirile lui, în nălucirile ei.”);
  • despre relația dintre intensitatea sentimentelor și felurile de mâncare pe care le gătim pentru destinatarii sentimentelor respective (pag. 119-122 – Feluri de mâncare, feluri de iubiri);
  • despre ”…nevoia de strădanii, de concentrare perpetuă ca să ții o iubire în viață” (pag. 123-125 – Ademeniri);
  • despre ”conștiința teribilă a faptului că nu iubim decât de câteva ori în viață.” (pag. 127-130 – Iluzia în care nu ne mai regăsim)

În ceea ce privește unele din gândurile, gesturile, experiențele, sentimentele, temerile, speranțele, dorințele descrise în eseurile sale cuprinse în partea sa din ”Care pe care: femei și bărbați”, și eu m-am regăsit, și alții, cu siguranță, se vor regăsi. Data viitoare voi reveni cu partea Aurorei Liiceanu din aceeași carte.

Aurora Liiceanu, Alice Năstase – Care pe care: femei și bărbați
Aurora Liiceanu, Alice Năstase – Care pe care: femei și bărbați

Elizabeth Gilbert – Războiul homarilor

Ce ar putea avea în comun ultima carte pe care am citit-o – ”Războiul Homarilor” de Elizabeth Gilbert cu alte două din cărțile care le-am citit anterior, și anume ”Poarta coliviei” de Katie Hickman și ”Ispășire” de Ian McEwan?! Deși autorii nu sunt de aceeași talie literară iar poveștile lor sunt diferite ca timp și spațiu, trăgând cu ochiul în laboratorul de creație al fiecărui autor, am descoperit un loc comun. Acesta este documentarea, respectiv citirea unor alte cărți, dar și unor documente din biblioteci sau arhive, în căutarea informațiilor autentice despre anumite locuri, oameni, evenimente.

Astfel, cu scopul asigurării autenticului pentru narațiunea din romanul său, Ian McEwan a avut permisiunea de a vedea scrisorile, jurnalelele și memoriile nepublicate ale soldaților și asistentelor medicale care au fost activi în 1940, aflate la Departamentul de Documente al Muzeului Imperial de Război.

Tot în scopul autenticității poveștii sale din ”Războiul homarilor”, Elizabeth Gilbert s-a refugiat în Allen Room din Biblioteca publică din New York, a apelat la Vinalhaven Historical Society pentru a cerceta remarcabila istorie a insulei, a citit cu atenție studii scrise în anii 1867, 1895, 1897 și 1899 despre homarii și pescuitul lor din Maine Coast, a citit chiar și un studiu medical din 1943 despre supraviețuitorii naufragiilor! Și pentru că poate atât nu era de ajuns, pentru a cunoaște lucrurile la fața locului, scriitoarea a trăit o vreme alături de locuitorii din insulele Matinicus, Vinalhaven și Long Island, care au primit-o în casele și bărcile lor.

Metoda ei personală de a aborda oameni și subiecte pentru scrierile sale îmi era deja cunoscută din altă carte a sa – ”Mănâncă, roagă-te, iubește” despre care am o postare mai veche, dar precizez că ”Războiul homarilor” este scris înainte de cartea care a făcut-o cunoscută pe plan internațional. Iar spre deosebire de cealaltă, care este scrisă la persoana întâi, cartea de față este scrisă la persoana a treia, fiind populată cu o mulțime de caractere – locuitori a două mici insule din apropierea zonei de coastă a statului Maine (S.U.A), văzute prin prisma relației lor cu personajul principal – Ruth Thomas, fiica unuia din cei mai aprigi pescari de aici.

Cartea are un prolog, cu o frază de început sugestivă pentru atmosfera locului: ”La douăzeci de mile de coasta statului Maine se află insulele Fort Niles și Courne Haven – două ticăloase care se înfruntă din priviri, convinsă că o păzește pe cealaltă.

De fapt, cei care se înfruntă din priviri și se păzesc reciproc sunt comunitățile de pescari de pe cele două insule, care își dispută de generații întregi teritoriul de pescuit homari, mai precis porțiunea de ocean îngustă dintre cele două insule, lată de aproape o milă, cunoscută sub numele de Canalul Worthy.

Prologul este o scriere plină de detalii sugestive privind istoria insulelor (rodul documentării în arhive, la care m-am referit la început), adică cine le-a locuit, inclusiv numele familiilor, originea lor etnică, faptul că numărul acestei comunități insulare nu a depășit decît rareori 100 de suflete, dar mai ales când și de ce au izbucnit conflictele pentru teritoriile de pescuit în care pescarii rivali s-au certat, s-au spionat, s-au băgat unii peste teritoriile altora, lucru care a degenerat în pierderea capturilor de homari, distrugerea bărcilor și a uneltelor de pescuit, incendierea docurilor, bătăi de pomină și chiar omoruri. Facem cunoștință cu o lume aspră, lipsită de concesii chiar și între cei care erau inițial cei mai buni prieteni, animată de un puternic instinct de supraviețuire și de proprietate. Teritoriile de pescuit sunt delimitate prin cutumă dar mai ales prin luptă permanentă și surdă, ele se mențin de fiecare pescar, zi de zi, pe toată perioda sezonului de pescuit, din primăvară până târziu în iarnă, înlăturând orice altă capcană pentru homari străină prin care un rival se bagă peste teritoriul delimitat inițial. Asta este posibil pentru că pescarii cunosc fiecare palmă de ocean din Canalul Worthy, tot așa cum (ca să fac o paralelă cu universul celor de pe uscat) țăranii noștri, din trecutul anterior cooperativizării forțate, își cunoșteau fiecare palmă de pământ, fiind în stare oricând de administrarea unor corecții cu sapa a celor care mutau hotarele loturilor.

Am reținut un citat-cheie care mi-a plăcut mult tocmai pentru că explică esența acestui conflict și a comportamentului oamenilor locului: ”Homarii nu cunosc hotare. Și de aceea, nici pescarii de homari nu le cunosc. Îi caută pretutindeni unde s-ar putea ascunde, adică de-a lungul întregii coaste, unde apa e rece și puțin adâncă. Se bat pentru cele mai bune locuri de pescuit (…) se ceartă pentru fiecare metru cub de mare. Fiecare homar prins de un pescar înseamnă un homar pierdut de altul. E o afacere meschină, potrivită oamenilor meschini. La urma urmei, ca ființe umane, devenim ceea ce căutăm. La fermele de lapte, oamenii sunt așezați, demni de încredere și cumpătați; vânătorii de căprioare sunt tăcuți, rapizi și sensibili; pescuitul homarilor îi face pe oameni suspicioși, îndârjiți și nemiloși.

La urma urmei, ca ființe umane, devenim ceea ce căutăm” – și cum pescarii aceștiau căutau homari, ei devin asemeni lor. Pentru a argumenta această afirmație, fiecare capitol are ca motto un citat din studiile acelea scrise prin secolul XIX despre comportamentul și dezvoltarea homarilor, în care regăsim în esență cele relatate apoi în capitolul respectiv, într-o manieră realistă și cu un umor mai dur, pe alocuri.

Capitolul I are ca motto un citat care descrie atașamentul femelelor de homar de puii lor pe care, spre deosebire de alte crustacee, îi țin aproape până când aceștia sunt destul de mari ca să se avânte singuri în viață. Ideea este preluată în capitolul unde se povestește despre venirea pe lume a lui Ruth Thomas, fiica unui pescar de pe Fort Niles cu Mary, o femeie care nu era de pe insulă și pe care vecinele ei ”o vedeau (…) în cel mai bun caz ca fiind oarecum alintată, un pic prea delicată, plângăcioasă și timidă. Erau destul de sigure că le va părăsi în mijlocul travaliului și că va muri de durere chiar acolo, în fața tuturor.” În ciuda pronosticului, Mary Thomas a supraviețuit nașterii. Iar despre fiica ei, Ruth aflăm că ”… era un bebeluș adorabil și deveni o fetiță foarte drăgălașă, cu sprâncene negre, umeri lați și o postură remarcabilă. (…) Îi plăcea să fie în preajma adulților și era destul de liniștită încât să stea ore în șir neobservată. Era o băgăcioasă clasa întâi. Când părinții se aflau în vizită la vecini, Ruth stătea de obicei sub masa din bucătărie, mică și tăcând chitic, atentă la fiecare cuvânt.

Într-o comunitate atât de mică cum era cea de pe insula sa, Ruth a crescut împreună cu copii vecinilor săi, soții Pommeroy care aveau șapte băieți, Ruth fiind născută după cel mai mic dintre ei. Numeroasa familie Pommeroy ”era un eveniment pe Fort Niles” deoarece ”șapte copii născuți în mai puțin de șase ani într-o singură familie atât de înfloritoare părea aproape o epidemie”, dar în fapt trăda dragostea puternică a Rhondei Pommeroy pentru soțul ei Ira, amândoi irlandezi și veri, pe deasupra! Datorită izolării, insularii aveau o ereditate comună și nu erau neobișnuite căsătoriile între rude, încât cu timpul fiecare insulă devenise câte o mare familie, între care era o veche dușmănie, ca între familiile Montague și Capulet din ”Romeo și Julieta”.

După atâția băieți, Rhonda Pommeroy își dorea și o fată, motiv pentru care o iubea foarte mult pe Ruth, în care vedea odrasla pe care nu a avut-o. Iar Ruth o iubea pe doamna Pommeroy care, în ochii ei de copil, o întrecea cu totul pe mama sa. Când Ruth avea nouă ani, părinții ei au plecat pentru o săptămână pe continent, șederea lor s-a prelungit, s-a întors numai tatăl ei, detaliile nu i-au fost explicate copilei care, timp de mai multe luni, a trebuit să locuiască la familia Pommeroy. În familia vecinilor săi, pe care Angus Addams, cel mai tare pescar de pe Fort Niles, o compara, ironic, cu o clocitoare, Ruth a simțit afecțiunea și ocrotirea, atașamentul de locul copilăriei sale, unde se juca cu mezinul Robin, imitându-i pe soții Pommeroy și discuțiile dintre aceștia cu privire la numeroasele sarcini ale Rhondei. Lui Ruth nu-i era dor de mama ei, în schimb, când a rămas singură cu tatăl său, distant și tăcut, îi era dor de atmosfera veselă și animată din casa vecinilor săi, motiv pentru care sta mai mult cu aceștia, mai precis cu doamna Pommeroy și cei șapte frați, pentru că domnul Pommeroy era plecat zilnic la pescuit. Asta până când domnul Pommeroy s-a înecat, căzând din barcă într-una din zile, la pescuit. Pescuia singur, așa cum era obiceiul multor pescari, dar era și beat. ”Și nu știa să înoate. Aproape nici un pescar de homari de pe Fort Niles sau Courne Haven nu știa să înoate. Nu că înotatul i-ar fi fost de mare ajutor domnului Pommeroy. Oricum s-ar fi dus rapid la fund din cauza cizmelor înalte, a mănușilor impermeabile și grele și a apei reci și înșelătoare. Măcar așa s-a isprăvit totul mai repede. Câteodată, dacă știi să înoți nu faci decât să-ți prelungești moartea.

Trei zile mai târziu, Angus Addams a fost cel care a găsit corpul domnului Pommeroy, încâlcit în plasele de pescuit. Imperturbabil, el a anunțat decesul la finele zilei de muncă, numai după ce și-a terminat pescuitul și a venit cu captura și cu cadavrul în port.

Cu ocazia înmormântării, Ruth face cunoștință cu primul din locuitorii insulei vecine – preotul Tobby Wishnell, privit de cei de pe Fort Niles ca ”intolerabil și jalnic” pentru că, dintre toți membrii familiei sale, el renunțase la tot pentru Dumnezeu. Despre pescarii din familia Wishnell de pe Courne Haven se știa că ”reușeau întotdeauna să scoată cantități mari de homari din orice fel de apă, la orice adâncime și în orice anotimp, și pentru asta nimeni nu-i avea la inimă. Pentru ceilalți pescari nu era logic câți homari prindeau cei din familia Wishnell. Era ca și cum ar fi avut o înțelegere secretă cu Dumnezeu. Mai mult, era ca și cum ar fi avut o înțelegere secretă cu întreaga specie a homarilor. Cu siguranță, homarii considerau o onoare și un privilegiu să intre în capcanele Wishnell. Veneau de departe, târându-se peste capcanele altor oameni mile întregi pe fundul mării, numai ca să fie prinși de un Wishnell. Se spunea că un Wishnell putea să găsească un homar și sub o piatră din grădina cu flori a bunicii.

După moartea domnului Pommeroy, văduva sa a fost nevoită să-i vândă barca și uneltele de pescuit la un preț de nimic iar pentru că băieții lui erau prea mici să-i preia meșteșugul, teritoriul său de pescuit a fost înhățat de Angus Addams și de Stan Thomas, tatăl lui Ruth, cei care purtau poreclele de ”Lacomul numărul 1” și respectiv ”Lacomul numărul 2”. Oportunitatea aceasta, datorată morții vecinului lor, îi bucura nespus pe cei doi lacomi pescari.

Capitolul 2 are un motto despre reacția homarului prins în capcană, care își pierde pofta pentru momeală și caută, învârtindu-se, un mod de evadare. La fel căuta Ruth, la cei 18 ani ai săi, după absolvirea unui colegiu costisitor, achitat de familia mamei sale, o cale de a scăpa de pretențiile acesteia de a merge la studii mai departe, pe continent. Pentru ea traiul pe insulă nu era o captivitate, cum fusese pentru mama sa, dimpotrivă, aici era libertatea și modul de viață pe care îl iubea. Dar nu știa ce și cum să facă pe insulă, pentru că nu avea nici măcar un loc de ajutor pe barca tatălui său. Nu era încurajă să pescuiască de nimeni, nici măcar de Simon Addams, bătrânul său prieten și vecin care avea fobie de apă și de naufragii, în privința cărora era foarte documentat. Atunci, Ruth a făcut ce știa ea cel mai bine din copilărie: învârtindu-se pe insulă, a ascultat și i-a observat pe ceilalți.

Treptat, ca din piesele unui puzzle care se recompune într-o imagine, ne clarificăm asupra identității celui care ține cheia de la ”capcana” lui Ruth – unchiul bogat care venea numai vara pe insulă, care era trecutul familiei mamei sale și cauza plecării sale de pe insulă, când fetița ei avea nouă ani.

Ce anume o ținea pe Ruth departe de familia mamei sale și o apropia de modesta văduva Pommeroy și marea familie de pe Fort Niles?! Cum va ajunge ea să cunoască și să se îndrăgostească tocmai de un băiat din familia Wishnell, de pe insula rivală Courne Haven?! (așa cum remarca LA Times, ”în drama tinerilor îndrăgostiți există ceva din «Romeo și Julieta»”)

Și mai ales, cum își va găsi Ruth calea și rostul în deja mult prea aglomeratul canal Worthy, atât de împânzit cu balizele de la capcanele de homari, încât arăta, privită de pe stâncile înalte de pe țărm, ”ca o dușumea presărată cu confetti sau ca o autostradă plină de gunoi” și unde ”granița dintre Fort Niles și Courne Haven nu fusese niciodată stabilită, dar nicăieri nu era disputată mai aprig”?!

Pentru această din urmă întrebare, un răspuns scurt ar fi: cu spirit de observație, inteligență și inițiativă. Pentru un răspuns lung, la aceeași întrebare și la celelalte două dinainte, vă rămâne să citiți cartea!

Iar în ceea ce mă privește, în spiritul autenticului, m-am decis să mănânc, cu prima ocazie care se ivește, cel puțin un homar, pentru a realiza pentru ce delicatesă se războiau pescarii aceștia!!!

Elizabeth Gilbert – Războiul homarilor
Elizabeth Gilbert – Războiul homarilor

Janet Ware, Al Davis – 101 Lucruri inedite despre Shakespeare

Cartea aceasta mi-a confirmat zicala ”La pomul lăudat să nu te duci cu sacul!”

M-am lăsat amăgită de titlul incitant, însoțit de alte trei subtitluri promițătoare de pe copertă: ”Iubirile secrete! Vrajbele artistice! Cele mai mari controverse!” în ideea, neconfirmată ulterior de lectură, că voi afla răspunsuri la cele trei subiecte enunțate – enigmele legate de personalitatea marelui dramaturg englez.

Dacă aș fi fost mai atentă și mai puțin grăbită în achiziția cărții de față, aș fi citit și o mică precizare de pe copertă din spate, scrisă cu caractere mai mici, și anume: ”Cartea de față nu oferă răspunsuri categorice, dar se citește, practic, cu sufletul la gură.”

Pe mine m-ar fi interesat răspunsurile categorice, dar anumite lucruri în privința lui Shakespeare rămân incerte până în prezent, iar pretențiile mele de lumină din partea scrierii celor doi autori, americani pe deasupra, rămân prea mari și nesatisfăcute. Totuși, eforturile lor documentaristice s-au concretizat în prezentarea unor detalii oneste, lipsite de romanțarea tipică unor filme gen ”Shakespeare in love”. Trecând peste această decepție de ordin istoric, pot spune totuși că am aflat alte lucruri interesante pe care autorii nu ezită să le repete de nenumărate ori, de la un capitol la altul, ca să-ți intre bine în cap și probabil ca să se justifice că nu au amăgit cititorul chiar de tot.

Ah, și să nu fiu sinceră până la capăt: nici măcar ”cu sufletul la gură” nu am citit cartea de față.

Sunt cu adevărat 101 întrebări, organizate frumos pe șase mari capitole, în care ni s-a promis chipurile mare lumină:

  1. Viața lui Shakespeare și controversele din jurul ei/Să se arate adevăratul William Shakespeare (26 de întrebări, unele nu lipsite de umor, voi reveni!);
  2. Anglia sub Elisabeta I și Iacob I/Viața, dragostea și divertismentul pe vremea lui Shakespeare (25 de întrebări);
  3. Limba/Cum să descifrăm limba lui Shakespeare (8 întrebări);
  4. Piesele/Piesa e punctul central (28 întrebări);
  5. Poemele/Dramaturgul devine poet (5 întrebări).
  6. Dar stați, povestea nu s-a terminat/Patru sute de ani, și mereu în forță ! (9 subiecte).

În primul capitol, aflăm că marele bard englez a avut origini modeste, fiul catolicei Mary, (religie cam dizidentă, la vremea aceea) și al protestantului John, un oficial local din orășelul Stratford-upon-Avon (locul este cert, mai puțin data nașterii, care rămâne un subiect discutabil). Era al treilea din opt copii ai soților John și Mary Shakespeare și cel mai mare care a depășit vârsta prunciei, după ce a scăpat ca prin urechile acului de ciuma bubonică care a lovit orașul natal la trei luni de la nașterea sa. Hazardul a lucrat în favoarea lui și a noastră, a cititorilor, pentru că altfel nu am mai fi văzut nici una din operele sale!

Clanul Shakespeare nu a avut viață lungă, de la începuturile sale din secolul al XVI-lea și până la începutul secolului al XVIII-lea, toți descendenții direcți ai lui William Shakespeare muriseră. În schimb, pe linia surorii sale mai mici cu 11 ani, Joan, urmașii acesteia ”trăiesc și în ziua de azi, dar nici unul nu a uluit lumea literară” (pag.18).

La atare uimitoare și de anvergură operă literară, autorii cărții de față, și numai ei, s-au întrebat ce educație a avut Shakespeare. Fără, repet, fără, a avea la bază un document care să ateste această ipoteză, se crede că Shakespeare a urmat în copilărie Școala de Gramatică din Stratford, care se bucura de o excelentă reputație, cu profesori despre care se crede (din nou) că au fost educați la Oxford. La ore se preda gramatica latină – citire, caligrafie și conversație în latină (asta se știe sigur!). După absolvirea unei asemenea școli, Shakespeare avea posibilitatea mai târziu să studieze retorica și logica, precum și de a citi literatură și istorie latină. Lucru confirmat de mai multe referiri la operele clasice, din piesele și sonetele sale. Având aluzii la peste 40 de cărți din Biblie în operele sale, rezultă că Shakespeare a studiat Biblia, precum și alte scrieri religioase ale Bisericii Anglicane.

Unele inadvertențe din registrul de stare civilă din orașul natal, privind data căsătoriei sale și numele mirilor, conduc chiar la presupuneri că Shakespeare a fost mire de nevoie (mireasa cu 8 ani mai mare era deja însărcinată!) dar având în vedere că la vremea respectivă erorile de scriere și întârzierea consemnărilor în evidențele oficiale erau frecvente, lucrul acesta este incert, ca și multe altele din viața marelui bard englez. Oricum, relația sa casnică a fost subiect a multe interpretări, deoarece după nașterea copiilor, soția sa rămâne să-i crească singură, deoarece Shakespeare pleacă la Londra. Nu s-au separat oficial, el mai revine în Stratford după 13 ani, la decesul unui fiu, și apoi pentru o perioadă de 5 ani înainte de moarte, când s-a retras în orașul natal pentru un gen de pensionare.

La moartea sa, ”potrivit ultimului testament, cea care i-a fost soție timp de 33 de ani avea să primească «patul cel vechi»” (pag.43) . În plus, după cum rezultă prin epitaful de pe mormântul său, Shakespeare s-a asigurat că Anne, soția sa, își va dormi odihna veșnică în altă parte, chiar dacă tradiția acelor vremuri cerea ca soțiile să fie înhumate în același loc cu soțul decedat!

Să înțelegem că însuși cel care a scris cea mai citită poveste de dragoste din toate timpurile – ”Romeo și Julieta”, nu a avut parte de un mariaj fericit?! Paradoxal, nu-i așa?! Ca o posibilă cauză, autorii au avansat presupunerea că Shakespeare a fost bisexual! Deși a avut o familie și copii … aceasta având în vedere că o parte din sonetele sale se adresează unei femei, așa numita ”doamnă brună”, iar alte sonete unui bărbat, respectiv ”un tânăr plin de farmec”.

Părerea mea este că cei doi autori americani au interpretat exprimările din sonete prea personal (adică în numele strict a lui Shakespeare)… tot atât de bine, el putea să le scrie ca pe niște declarații deja formulate, în scop comercial (poeții erau plătiți pentru asta!), destinate ambelor sexe, încât să permită atât unui bărbat să-i facă curte unei femei, dar și unei femei să-și exprime acceptul pentru curteniile unui bărbat ! … doar și în ”Romeo și Julieta” asistăm la declarații amoroase de ambele părți, la fel de poetice și de emoționante.

După ce este bănuit de înclinații homosexuale, Shakespeare mai este bănuit că nu-i aparține opera, că autorul ar fi un nobil mult mai educat sau chiar Elisabeta I! Controversa este veche, și după cum am mai spus la început cartea nu face lumină în privința ”pretendenților la tronul lui Shakespeare”, motiv pentru care nici nu insist. Am aflat în schimb alt lucru nou: atunci nu existau drepturi de autor, iar dramaturgii își puteau împrumuta fără scandal teme, subiecte, intrigi, diferența fiind dată de modul de a le zugrăvi în cuvinte, mai precis metaforele. Adică era un concurs între autori de talent în exprimare metaforică și de capacitatea de a ține publicul cu sufletul la gură, prin țesătura de intrigi și deznodământuri neașteptate! Piesele erau vândute de autor direct companiilor teatrale, atunci primea o unică sumă de bani. Deci cu cât scria mai mult, cu atât câștiga mai bine un dramaturg, asta explică de ce Shakespeare a fost atât de prolific, a scris în medie două-trei piese pe an, fiind un adevărat salahor literar! Lucra la comandă, pentru 4 lire sterline per piesă. În carte se precizează: „La apogeul carierei sale, Shakespeare câștiga, se pare, în jur de 200 de lire sterline pe an din creațiile sale literare, un venit peste medie în Anglia (…) unde familia unui muncitor supraviețuia cu aproximativ cinci lire sterline pe an. Dar scrisul nu era singura sursă de venit a lui Shakespeare. Mai câștiga, se pare, chiar și 150 de lire sterline pe an, ca acționar la propria companie de teatru. În plus, se spune că era neînduplecat cu cei care îi datorau bani. Numele lui apare în câteva registre fiscale și dosare judecătorești având ca obiect dispute financiare. Profiturile pe care le-a realizat au fost investite în pământ și clădiri, și astfel și-a permis ca, în ultimii ani, să se retragă pe o proprietate luxoasă în Stratford, ca un om bogat” (pag.31).

Pentru a lăsa lectorilor curiozitatea de a descoperi celelalte lucruri de genul acesta despre Shakespeare, din categoria ”știați că …” pe care le conțin celelalte cinci capitole, mă voi rezuma la aceste comentarii, care privesc părți din primul capitol.

Dintr-un punctaj de 5 puncte din maxim 5, așa cum procedează alți bloggeri cu vechime mai mare ca mine (vezi Bibliophile), aș putea acorda cărții de față 2 puncte. Sunt cam zgârcită…

Janet Ware, Al Davis – 101 Lucruri inedite despre Shakespeare
Janet Ware, Al Davis – 101 Lucruri inedite despre Shakespeare

Ian McEwan – Ispășire

Nu aș da niciodată cartea pentru film, chiar pentru ecranizarea, considerată de excepție, în regia lui Joe Wright, cu Keira Knightley, James McAvoy și Vanessa Redgrave în rolurile principale. Recunosc că am văzut și filmul, pentru că eram curioasă mai ales în privința eroilor principali, cum ar putea arăta. Filmul, oricât de strălucită e regia, rămâne o abordare subiectivă a romanului, departe de a capta romanul în toate nuanțele lui, caracterizat de o scriere foarte densă în informație și referiri subtile care apoi se leagă în mod neașteptat. Aceasta pentru că Ian McEwan intră în mintea fiecărui personaj, cu gândurile, trăirile și impresiile lor, țesându-se un gherghef de relații și interacțiuni mult diferite în realitatea lor interioară de ceea ce vede la suprafață un ochi neexperimentat. În treacăt fie spus, avem de-a face cu unul dintre cei mai mari scriitori britanici contemporani, licențiat în literatură engleză în țara de origine, unde a fost premiat ca unul dintre cei mai originali scriitori ai momentului.

În romanul de față, ca timp și loc avem perioada interbelică, începând cu anul 1935 și continuând cu al doilea Război Mondial, în Anglia, la reședința familiei Tallis și ulterior în Londra supusă raidurilor aeriene germane.

Dar totul începe într-o atmosferă de relativ calm, în timpul valului de căldură din vara anului 1935, la reședința familiei Tallis. Capul familiei este un înalt funcționar guvernamental care stă mai mult la Londra, datorită serviciului, iar la reședința sa facem cunoștință cu familia sa: soția Emily, cele două fiice, Cecilia și Briony, toate trei în așteptarea lui Leon, fiului cel mai mare al familiei Tallis. Tot acolo apare și Robbie Turner, fiul menajerei și prietenul din copilărie al primilor doi copii Tallis, restul personalului casnic, nu foarte numeros. Înaintea sosirii lui Leon, vor fi primiți, ca refugiați din războiul casnic al divorțului părinților lor, ”verișorii din nord”, mai precis copii lui Hermione, sora lui Emily Tallis, respectiv Lola, de 14 ani și gemenii Jackson și Pierrot.

Primul capitol insistă asupra personalității lui Briony, mezina de 12 ani a familiei –înzestrată cu o minte deosebită și cu o mare ușurință în mânuirea cuvintelor, pasionată de ordine și miniaturi, pasiuni pe care le transpune în povestiri care, ca gen literar, le descoperă superioritatea asupra pieselor de teatru:

”O povestire ar fi fost directă și simplă și n-ar fi permis nimănui să se interpună între ea și cititor, n-ar fi existat nici un intermediar al ambiției și incompetenței sale personale, nici un fel de presiune a timpului, nici o limitare a resurselor. Într-o povestire nu trebuia decât să-ți dorești, nu trebuia decât să scrii pe hârtie și aveai o lume a ta; într-o piesă erai silită să te mulțumești cu ceea ce aveai la îndemână – nu aveai nici cai, nici ulițe de sat, nici litoral.(…) o povestire era o formă de telepatie. Înșirând simboluri pe pagină cu penița, puteai transmite gânduri și sentimente din mintea ei în mintea cititorului. Era un proces magic, dar atât de banalizat că nimeni nu se mai minuna.”

Reflecțiile lui Briony erau în ton cu necazul ei cauzat de jocul inept al verișorilor din nord în rolurile repartizate lor în ”Suferințele Arabellei”, piesă pe care ea o scrisese într-o după-amiază special pentru venirea fratelui său Leon, pentru a-i face acestuia aluzii moralizatoare în ce privește alegerea unei partenere potrivite de căsătorie.

Oricum, Briony renunță la a mai pune în scenă ”Suferințele Arabellei”, descurajată de purtarea gemenilor care vedeau în piesa de teatru a lui Briony un mijloc al acesteia de a-și da aere, și de atitudinea Lolei care o privea cu superioritate de adult.

După abandonarea repetitiilor pentru piesă, Briony vede, în lumina miezului de zi, de la fereastra camerei sale, o scenă pe care nu o înțelege, avîndu-i ca protagoniști pe Cecilia, sora sa și pe Robert Turner, amândoi față în față lângă bazinul fântânii arteziene decorate cu Triton din parcul domeniului. În fapt, între cei doi tineri se acumulase o tensiune: pe el îl intimida prezența și farmecul ei fizic, iar pe Cecilia o enervau reacțiile lui deoarece le punea pe seama lipsei de respect datorate superiorității intelectuale a lui Robbie. Cecilia dorea să umple o vază de flori cu apă din bazin, Robbie a încercat să o ajute și dorind să-i ia vaza fetei care se împotrivea, amândoi trag de vază până se ciobește, cioburile ajungând pe fundul bazinului adânc plin cu apă.

Vaza respectivă avea povestea ei: era amintire de la un unchi care murise în primul Război Mondial, fusese primită de acesta ca semn de recunoștință din muzeul unei localități franceze din partea localnicilor care fuseseră evacuați de el, înainte de declanșarea ostilităților.
Într-o încercare înduioșătoare de a fi excentrică, Cecilia se dezbracă până la lenjeria intimă și se scufundă în bazin după cioburile vazei, apoi iese afară udă cu cioburile recuperate pentru refacerea vazei, lăsându-l perplex pe Robbie !

Martoră acestei scene, la începutul căreia o crezuse în imaginația sa romantică a fi o cerere în căsătorie a Ceciliei din partea lui Robbie, Briony ”avu pentru prima data revelația vagă că de acum înainte nu vor mai exista pentru ea basme cu prințese și castele, ci doar ciudățenia lui ”aici” și ”acum”, ciudățenia lucrurilor care se întâmplă între oameni, între oameni obișnuiți, cunoscuți de ea, și a puterii pe care o aveau ei unii asupra altora și a ușurinței cu care puteai să interpretezi totul greșit, dar complet greșit!”

În inocența ei, Briony va ajunge să interpreteze în mod greșit și alte lucruri din lumea adulților, petrecute în noaptea acelei zile. Astfel, ea a ajuns să o separe pe sora sa de Robert Turner, după ce devenise clar pentru amândoi că erau îndrăgostiți unul de altul !

Dar mai deplin i-a separat războiul care va fi izbucnit și care i-a aruncat pe Robbie în tragica retragere de la Dunkerque iar pe Cecilia în Londra bombardată de germani.

Devenită scriitoare de succes, după decenii de la vara călduroasă din anul 1935, Briony va fi marcată de regretul adânc al despărțirii celor doi, în care avusese partea ei de vină. Mai târziu, va afla adevărul…și ca un gest de îndreptare a greșelii (unul din sensurile cuvântului atonement, titlul în original al romanului) va scrie despre întâlnirea în ficțiune a celor doi iubiți – ”ca un ultim act de dăruire, o luare de poziție împotriva uitării și disperării.

Romanul este o lecție despre condiția umană, despre faptul că oamenii sunt atât de fragili, de efemeri și de limitați în gândire și în judecarea semenilor lor. Se mai remarcă prin tragismul relatării retragerii trupelor britanice pe plaja îngustă de la Dunkerque, în scopul evacuării lor pe vase, înapoi în Anglia.

Asemenea lui Grace Bradley din ”Casa de la Riverton” de Kate Morton, și Briony Tallis va fi o supraviețuitoare care, la bătrânețe, va reveni la reședința familiei sale. În aceeași casă, devenită hotel, într-o perfectă simetrie cu începutul romanului, Briony, asistă, cu ocazia aniversării sale, la o surpriză pusă la cale de verii săi gemeni: punerea în scenă de copii de acum ai familiei Tallis a singurei sale piese – ”Suferințele Arabellei”, scrisă în versuri, cu multe decenii în urmă, al cărei manuscris fusese recuperat.

Ian McEwan – Ispășire
Ian McEwan – Ispășire

Kate Morton – Casa de la Riverton

Din primele pagini m-a cucerit stilul ireproșabil, cuvintele care curg firesc, oferind o viziune, aproape cinematografică. Prin felul în care este scris, abordând trecutul prin prisma amintirilor pe care nu le poate uita o bătrână doamnă aproape centenară, romanul creează o breșă realistă în curgerea timpului prin care vezi: Anglia, un conac englezesc – casa de la Riverton (de aici numele romanului), cele trei generații din familia lordului Ashbury care au fost proprietarii aristocrați ai domeniului Riverton, personalul lor casnic, modul lor de viață și întâmplările prin care trec cu toții în perioada dintre ajunul izbucnirii Primului Război Mondial și anul 1924, cu toate schimbările pe care Războiul cel Mare le-a adus în societatea de atunci.

Și cinematografia are rolul său în declanșarea amintirilor care încă persistă în memoria lui Grace Bradley – una din fostele slujnice din casa de la Riverton, acum internată într-un azil de bătrâni, deoarece într-o bună zi ea primește o scrisoare din America. Nu era de la nepotul său, așa cum și-ar fi dorit. ”Era de la o tânără care făcea un film despre trecut. Voia să mă uit la decorurile ei și să-mi amintesc lucruri și locuri de demult. Ca și cum nu mi-aș fi petrecut viața întreagă prefăcându-mă că le-am uitat.(…) dar a început să mi întâmple ceva ciudat. Amintiri îndelung ascunse în cotloanele întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să tâșnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viață întreagă de atunci. Conversații întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanță cu nuanță, scene trăite ca într-un film. Mă uimesc pe mine însămi. În timp ce amintirile mai recente îmi sunt ciuruite de molii, descopăr că trecutul îndepărtat e clar și bine conturat. În ultima vreme îmi apar, tot mai des, năluci din alte vremuri și mă uimește faptul că acest lucru nu mă deranjează. Nu atât de mult pe cât aș fi crezut. Și-ntr-adevăr, nălucile pentru care mi-am irosit viața, încercând să le uit, aproape că au devenit o plăcere, ceva ce aștept cu nerăbdare (…). Eram curioasă, o senzație pe care n-o mai simțisem de mult timp. Nu ți se oferă multe motive de curiozitate când ai nouăzeci și opt de ani, dar voiam să o cunosc pe această Ursula Ryan care dorește să-i readucă pe toți la viață, care se dovedește atât de pasionată de povestea lor.

În fapt, intriga acestui viitor film era legată de evenimentele petrecute la Riverton cu tinerele surori Hannah și Emmeline Ashbury, în vara anului 1924 când, în toiul unei petreceri organizate de familia Hartford, poetul Robbie Hunter și-a pus capăt zilelor. Adevăratul substrat al morții poetului era cunoscut de puținii martori, dintre care a supraviețuit numai Grace.

Pentru că o parte din sufletul său nu părăsise niciodată casa de la Riverton, Grace Bradley acceptă să se întâlnească cu tânăra regizoare Ursula Ryan pentru a o ajuta să se documenteze și apoi decide că e timpul să-și înregistreze cu un reportofon povestea, redată din unghiul unei servitoare care trebuia să-și facă treaba nevăzută, practic invizibilă, în preajma membrilor familiei lordului Ashbury.

Grace retrăiește amintirile începând cu luna iunie a anului 1914 când, la vârsta de 14 ani, Grace a început să lucreze în casa de la Riverton. Atunci erau alte vremuri și alte moravuri. A fi invitat să slujești într-o casă atât de mare ca Riverton-ul era un noroc, o răspundere și o mare cinste.

Diferența dintre ea și stăpânii casei a fost primul lucru despre care a fost instruită de mama sa, când a plecat de acasă: ”– Și, Gracie … să nu uiți unde ți-e locul. Prea multe fete tinere dau de necaz când uită asta.

Și apoi de șeful personalului casnic de la Riverton, majordomul Hamilton:”– Comportamentul tău, în toate privințele, se reflectă direct asupra membrilor familiei, și trebuie să le faci cinste: să le păstrezi secretele și să le meriți încrederea. (…) servește-i în tăcere… cu râvnă… cu recunoștință. (…) Să nu uiți niciodată că ei îți fac o mare onoare permitându-ți să slujești în casa lor.

Așadar, romanul este scris ca o poveste în altă poveste, din perspectiva unui supraviețuitor care are parte de un prezent bântuit de trecut și secretele de familie din casa de la Riverton: ”Cei de la Riverton sunt morți de mult cu toții. Iar dacă vârsta m-a veștejit pe mine, ei rămân veșnic tineri și frumoși. Ia te uită! Devin romantică și sentimentală! Fiindcă ei nu mai sunt nici tineri, nici frumoși. Sunt morți și îngropați. Duși. Biete plăsmuiri care bântuie amintirile celor care i-au cunoscut cândva. Dar, desigur, cei care trăiesc în amintiri nu sunt niciodată morți cu adevărat.

Povestea din trecut este pusă în evidență pentru că are farmecul vremurilor apuse și, în plus, este o lectură provocatoare. Datorită intrigii pe care scriitoarea o conduce cu măiestrie spre final, unde este dezvăluit deznodământul real – adevărul despre dispariția tragică a poetul Robbie Hunter, secret pe care Gracie renunță să-l ia cu sine în mormânt.

Pe măsură ce parcurgi fiecare capitol, poți să urmărești toate meandrele întâmplărilor și evenimentelor, să cunoști personajele pitorești și epoca în care acestea evoluează, relatate de Grace:

  • ”Camera copiilor” din conacul de la Riverton, unde Grace i-a văzut pentru prima dată pe nepoții lordului Ashbury – ”Niște copii care se potriveau perfect cu decorul acelei încăperi încântătoare”: David, de 17 ani, și surorile lui, Hannah de 14 ani și Emmeline, de 10. Relația dintre cele trei personaje formează un triunghi afectiv în care cele două surori vor concura pentru atenția și zâmbetul aprobator al fratelui mai mare, căruia ambele fete îi recunoșteau superioritatea în calitate de moștenitor al familiei. El era conducătorul Jocului, care era secretul lor și se juca numai în trei: de fapt niște aventuri imaginare, scrise de ei, în care fiecare juca un personaj închipuit. Din conversația lor, auzită de Grace, rezultă contrastul dintre felul de a fi al celor două surori: Hannah, un spirit emancipat, invidioasă pe libertatea acordată de societate băieților, și Emmeline, mai conformistă și mulțumită de avantajele feminității.
  • ”Toate bunătățile” – având în centru dineul anual de la Riverton, la care tradiția impunea să participe toți membrii familiei Ashbury și invitați de rangul lor. Cu această ocazie se discută despre iminenta intrare în război a Angliei, atât în salonul stăpânilor cât și în dependințele servitorilor. Vestea nu a întârziat a ajunge și la Riverton, prin intermediul telefonului – o dotare modernă care era privită cu venerație de personalul casnic, într-una din excepționalele ocazii când a sunat și a răspuns, conform îndatoririlor, domnul Hamilton: ”A pus receptorul jos cu mare grijă și și-a îndreptat ținuta. S-a întors încet la locul lui din capul mesei și a rămas în picioare, apucând cu ambele mâini spătarul scaunului. Și-a aruncat privirea în jurul mesei, uitându-se la fiecare dintre noi, pe rând. Și în cele din urmă a grăit solemn: «Temerile noastre cele mai groaznice s-au adeverit. Din seara asta, de la ora 11:00, Marea Britanie a intrat în război. Dumnezeu să ne aibă în pază pe toți.»
  • ”În vest”- evocă primul an după izbucnirea războiului: ”Locul anului 1914 a fost luat în cele din urmă de 1915 și, cu fiecare zi care trece, dispărea speranța că războiul se va termina până la Crăciun. O împușcătură trasă într-un ținut îndepărtat a făcut să se cutremure câmpiile Europei, trezind la viață uriașul adormit al urii seculare.” Bărbații familiei Ashbury s-au implicat în război, fiecare după vârstă: bătrânul lord s-a înregimentat la Londra, în corpul Bloomsbury Home Guard, dl. Jonathan, fiul său cel mare, care era maior în campanii de mult uitate, a fost chemat la datorie și trimis pe Frontul de Vest. Fiul cel mic, dl. Frederick, tatăl celor trei copii, era inapt de armată din cauza unei pneumonii pe care o făcuse în 1910. El a primit o medalie pentru contribuția la industria de război deoarece a schimbat producția de automobile pe cea de avioane, în fabrica sa în care investise banii familiei. Iar tânărul David, la cei 18 ani ai săi, vine acasă în vacanța de la colegiu, împreună cu prietenul său, Robbie Hunter, pentru a petrece sărbătorile de iarnă împreună cu surorile sale. Ele îl așteptau cu nerăbdare la Riverton pentru a continua Jocul lor secret, dar apariția lui Robbie le strică socotelile. Interesul și atenția lui David sunt îndreptate spre invitatul său care publicase deja poezii în gazeta colegiului! În plus, cei doi tineri luaseră deja hotărîrea de a pleca împreună pe frontul din Franța. David le va încredința acest secret surorilor sale, spre disperarea lui Hannah care vede în Robbie un uzurpator al poziției sale în inima lui David. În schimb, mezina Emmeline, la cei 12 ani ai săi, revendică cinstea de a așeza podoaba în vârful bradului de Crăciun, urcându-se pe scară, cinste care fususe acordată până acum fraților ei mai mari. În cădere, Emmeline sparge podoaba de sticlă și se taie în cioburile ei. Cu prezență de spirit, tânărul Robbie o pansează cu o fâșie ruptă din rochia fetei. Lucru pentru care Emmeline va fi nu numai recunoscătoare, ci de-a dreptul cucerită: ”Rămăsese cu ochii pierduți la Robbie, la fel cum domnul Dudley grădinarul își privise drăgăstos molidul. La picioarele ei zăcea uitat îngerul de sticlă, cu chipul stoic, aripa zdrobită și haina aurie pătată de sânge.

Partea întâi se încheie cu scena conducerii la gară a băieților înrolați în regimentul Flăcăii din Saffron. Pe peron, Grace le vede pe Hannah și pe Emmeline care veniseră și ele să-i conducă pe fratele lor și pe Robbie Hunter, îmbrăcați în uniforme militare.

Hannah i-a dat lui David ca porte-bonheur, până la o nouă revedere, una din cărțuliile din Jocul lor, intitulată «Călătorie peste Rubicon». “David s-a uitat la ea, apoi la Hannah. A vârât pachețelul în buzunarul de la piept, mângâindu-l cu palma, apoi a întins mâna și i-a cuprins palmele; părea că dorește să o sărute pe obraji, s-o îmbrățișeze, dar ei nu aveau obiceiul ăsta, așa că s-a abținut. S-a apropiat și mai tare de ea și i-a spus ceva. Amândoi au privit spre Emmeline și Hannah a încuvințat din cap.” Pentru că Robbie avea nevoie și el de un porte-bonheur, Hannah și-a scos din păr funda albă de satin și ia dat-o.

Cu politețea sa tăcută și devotament, Grace va fi martoră la schimbările pe care le-a adus Războiul cel Mare asupra familiei stăpânilor săi: maiorul Jonathan și nepotul său, David – amândoi pieriți în luptele din Franța, lucru care va duce la moartea de inimă rea a bătrânului lord Ashbury, la aflarea veștii. Moștenitorii titlului devine fiul său Frederick, care era inapt de luptă, și fiicele sale Hannah și Emmeline.

Marcate de dispariția prematură a fratelui lor mai mare, David, cele două surori vor forma din nou un triunghi afectiv, mai întâi în relația cu Teddy Luxton, fiul unei familii de bancheri americani invitate la dineu la Riverton. Deși Emmeline îl va place mai mult pe Teddy, Hannah va deveni soția lui, într-o căsătorie aranjată și acceptată de ea, ca mijloc de a evada, de a călători în lume, așa cum visase în copilărie, în aventurile închipuite în Joc. Dar Hannah s-a trădat pe sine deoarece nu-l iubea pe Teddy. Prin această alianță matrimonială, ea salva de la faliment afacerea tatălui său și, în același timp, aducea un titlu de noblețe și prestigiu printre britanici familiei lui Teddy, stabilite la Londra,cu afaceri.

Până la o nouă revedere a porte-bonheur-ului oferit fratelui său, Hannah nu va cunoaște adevărata dragoste, care o va implica din nou într-un alt triunghi amoros. Cum, cu cine și în ce împrejurări se va forma acest triunghi amoros și cum se va încheia el ?!

Triunghiul amoros este un motiv literar aici, ca și în eseul istoric din ”Amante și regine” de Benedetta Craveri, unul din post-urile mele mai vechi. Pentru a descoperi dramele declanșate de cel care apare în ”Casa de la Riverton”, nu rămâne decât să citiți romanul cu acest nume, de Kate Morton!

Kate Morton - Casa de la Riverton
Kate Morton – Casa de la Riverton

Katie Hickman – Poarta coliviei

Dacă din ”Amante și regine” de Benedetta Craveri am aflat că Ludovic al XIV-lea a fost criticat de contemporanii săi că se purta ca un sultan, dat fiind apetitul sexual și multele sale amante, după ce am citit ”Poarta coliviei” de Katie Hickman am descoperit care era atmosfera din haremul unui adevărat sultan, la finele secolului al XVI-lea, într-o perioadă care devansează cu aproape jumătate de secol nașterea și domnia Regelui Soare.

Narațiunea se ține destul de aproape de izvoare istorice, are personaje care au existat în realitate dar și câteva care țin de ficțiune, pentru a reda atmosfera epocii și a completa povestea Celiei Lamprey – fiica unui căpitan de corabie și logodnica negustorului Paul Pindar, ajunsă în haremul sultanului Murad III din Constantinopol. Autoarea nu a alunecat în romanțarea poveștii, dimpotrivă e remarcabil realismul relatării, inclusiv finalul care nu pare a face excepție de la contextul istoric al vremii.

Povestea începe cu descoperirile bibliofile ale lui Elizabeth Stavely, o cercetătoare de la Oxford: un fragment dintr-o veche scrisoare, găsită într-o carte provenită din donația de cărți și manuscrise oferită de Paul Pindar negustor și cărturar englez, pentru Biblioteca Bodleiană, la întemeierea acesteia.

Scrisoarea evocă, prin condeiul unui martor ocular, o întâmplare tragică petrecută cu 400 de ani în urmă: naufragiul vasului comercial britanic pe care Celia era îmbarcată pentru a ajunge la mirele ei, devenit secretarul ambasadorului britanic la Constantinopol. Naufragiul s-a produs datorită unei furtuni violente, în largul coastelor dalmate, pirații l-au ucis pe căpitan și le-au luat captive pe femeile tinere, pentru a le vinde ca sclave. Fiind blondă, cu ochi albaștrii și cu pielea albă ( o apariție exotică în contrast cu brunetele cadâne, majoritatea provenite din națiunile Balcanilor), Celia a ajuns în cele din urmă în Constantinopol, dar ca sclavă în haremul din Casa Fericirii – zona strict păzită, destinată femeilor, din palatul sultanului Murad.

La Constantinopol, din Palatul sultanului se putea privi, peste apele Bosforului, cartierul Galata, cu reședințele ambasadorilor străini și cu portul în care erau ancorate vasele venețiene, franceze și engleze, cele trei forțe navale și comerciale care își disputau întâietatea și privilegiile în relația cu Înalta Poartă Otomană. Iar privilegiile se câștigau prin daruri, cele din partea reginei Elizabeta I au cele mai apreciate de sultan care era pasionat de mecanisme. Instalarea ceasului cu orgă într-una din grădinile Palatului a constituit o șansă pentru Paul Pindar să afle, prin oamenii săi, că mireasa sa nu pierise în naufragiu, ci era sclavă în haremul sultanului.

Punctul forte al romanului este, în opinia mea, modul în care este redată atmosfera din Casa Fericirii, inclusive detaliile de arhitectură, organizarea, ierarhia femeilor și regulile, mai ales atmosfera de permanentă supraveghere și pândă dintre femei, conflictul surd dintre mama sultanului (valide sultan) și favorita acestuia (haseki sultan). Cauza acestei stări de lucruri rămâne a fi un fapt istoric, acela că successorul la conducerea Imperiului Otoman devenea fiul ultimei favorite, adică a celei care avea statut de haseki sultan la moartea acestuia. Atunci, favorita devenea valide sultan și o alunga pe mama sultanului defunct – precedenta valide sultan, împreună cu toate concubinele din harem, în Esky Saray (Palatul Vechi sau Palatul Lacrimilor), un fel de fortăreață, după ce erau uciși toți prinții rivali, fii sultanului cu celelalte concubine, pentru ca poziția succesorului de drept să nu fie amenințată !

Prin prisma acestei reguli dure, era lesne de înțeles de ce fiecare femeie din harem râvnea la poziția de haseki sultan. În spatele zâmbetelor, etichetei și a aerului de fericire și nepăsare afișat, relațiile din harem erau tensionate iar intrigile erau în floare, de o parte și de alta: favorita dorea să o compromită pe valide sultan, iar aceasta îi trimitea sultanului în dar noi sclave, mai tinere, mai frumoase, care să o arunce pe favorită în dizgrație. Tânăra englezoaică ajunge să fie un astfel de dar pentru sultan, menită de valide sultan să o înlocuiască pe Gulay, favorita sultanului. Manipulată când de una, când de cealaltă, Celiei îi va lua timp să înțeleagă intrigile din harem. Lipsită de ambiția de a ajunge favorită, chiar dacă datorită pielii sale albe avea șanse destule, Celia s-a lăsat folosită numai pentru a face un târg cu Hanza, servitoarea favoritei. De la aceasta a obținut cheia de la Poarta Coliviei, una din ieșirile din harem care ducea într-o curte interioară din Palatul Sultanului, unde era montat de englezi darul ambasadorului lor.

Într-o noapte, Celia și-a adunat curajul și folosind cheia de la Poarta Coliviei a lăsat un bilet cu un mesaj criptat, un simbol știut numai de ea și iubitul ei, între clapele orgii. Ajuns la destinatar, biletul era o confirmare pentru Paul Pindar că logodnica sa era în viață, în haremul din Casa Fericirii. Pare suficient și simplu pentru un happy-end, dar … istoria nu e lipsită niciodată de rațiuni politice și diplomatice !!! Poate veți avea răbdarea de a desluși finalul, mai degrabă sugerat de autoare.

Punctul slab al romanului îl constituie construcția încâlcită a intrigii (în încercarea de a păstra suspansul până la final), și dialogurile groaznic de artificiale, care fac parte din intrigă, pentru care nu știu dacă vina este a autoarei sau a traducerii, aceasta din urmă destul de deficitară, mă refer aici la frecventele greșeli de punctuație care fac textul cam incert pe alocuri și scad din plăcerea lecturii.

În rest, lăsând la o parte aspectele compromise de o virgulă care contează, cartea asigură transpunerea celui care o citește, deschizând o poartă în timp, într-o epocă apusă, în haremul din palatul care încă există în Istanbul, cu gresia albastră-verzuie, cu coridoare umbrite și răcoroase, cu băile comune și grădinile interioare, cu cabinele sclavelor cariye, cu stolurile de porumbei pe acoperișuri, cu singurele încăperi care aveau ferestre spre exterior, cele din apartamentul în care ședea valide sultan și servitoarele ei de încredere. Și nu în ultimul rând, cu ”Poarta Coliviei”, dincolo de care Celia a așteptat să-și reîntâlnească dragostea.

La capătul acelui coridor era un uriaș vestibul boltit, din care porneau în unghiuri diferite alte trei coridoare. (…) Primul conducea la camerele sultanului, era marcat pe harta ei cu numele ”Drumul de Aur”. Era coridorul pe care erau duse concubinele ca să-și vadă stăpânul. Al doilea, care ajungea în inima haremului, era marcat prozaic drept ”Coridorul proviziilor”, în timp ce al treilea, care ducea afară din harem, în curtea interioară și spre odăile bărbaților, era marcată drept ”Poarta Coliviei”.

Katie Hickman – Poarta coliviei
Katie Hickman – Poarta coliviei