No any image found. Please check it again or try with another instagram account.

Benedetta Craveri – Amante și regine

Privesc cartea de față ca pe o istorie a triunghiului amoros în istoria Franței, începând cu secolul al XVI-lea timpuriu și până la izbucnirea Revoluției franceze (secolul XVIII). Monarhia Vechiului Regim era guvernată de legea salică care permitea numai bărbaților să domnească, încă de atunci ei fiind considerați ”sexul tare”. Dar cum și ”sexul tare” a avut o slăbiciune pentru ”sexul slab”, au fost momente istorice când unele femei au dobândit puterea, sprijinindu-se pe ambițiile, pe inteligența și pe frumusețea lor.

Cartea se bazează pe izvoarele documentare ale vremii, autoarea realizând o prezentare totuși literară dar neromanțată, mai degrabă obiectivă, cronologică și abordabilă pentru cititor a personalităților feminine din istoria Franței Vechiului Regim. Le regăsim deci pe femeile care au fost regine (numai în condiții de provizorat, văduve fiind, doar până când fiul, succesorul de drept, devenea major) și pe cele care au fost amante, posesoare a unui statut recunoscut de favorită regală care depășea chiar funcția de prim-ministru, domnind indirect, prin influența formidabilă pe care o aveau asupra regelui.

Istoriile acestor femei sunt interesante în primul rând pentru că sunt reale, au fost femei care au contat suficient de mult în mecanismele puterii încât au creat alianțe, au distribuit favoruri, au reușit să corupă, să pedepsească și să facă din presupusa lor slăbiciune un instrument de dominare.

Am regăsit primul triunghi amoros în relația Henric II – Caterina de Medici – Diane de Poitiers.

La 1533 Caterina de Medici, nepoata Papei Clement al VII-lea, devenea la numai 14 ani, soția lui Henric, cel de-al doilea născut al regelui Francisc I. Căsătoria era o mezalianță, Caterina nu era un vlăstar de sânge regal, ca soțul său, în schimb legătura lor matrimonială avea temeinice motivații politice, consolidând relațiile Franței cu puterea papilor și implicit cu catolicismul european. În plus, Caterina aducea o zestre substanțială, fiind moștenitoarea unui neam de bancheri italieni. Pentru a se integra curții, ea a învățat o franceză impecabilă!

După trei ani de la căsătoria lor, a murit pe neașteptate Delfinul – primul născut al lui Francis I, condiții în care, după moartea lui Francisc I, succesiunea ar fi revenit celui de-al doilea născut – Henric II, și fiilor care i-ar fi putut avea cu Caterina de Medici. Dar Henric era iremediabil îndrăgostit, încă din adolescență, de frumusețea Curții – Diane de Poitiers (mai mare decât el cu 19 ani). Timp de 10 ani, roasă de gelozie și bănuită pe nedrept de sterilitate (fapt ce putea duce la repudierea și expedierea ei înapoi în Italia), Caterina și-a dorit dar nu a avut copii cu soțul său. Mai mult, după moartea socrului său, a trebuit să recunoască ascendentul Dianei, și să asculte cu umilință de ea, atât de mare era puterea favoritei regale! Diane de Poitiers purta bijuteriile coroanei și a primit cadou castelul Chenonceaux, construit pentru ea din porunca lui Henric al II-lea.

Pentru a consolida dinastia de Valois, Henric al II-lea trebuia să aibă și urmași; din considerente politice Diane de Poitiers l-a îndemnat să se achite de obligațiile conjugale și așa Caterina de Medici a deveni mamă, trei dintre fii săi au devenit regi după moartea lui Henric al II-lea, ei au guvernat succesiv, cu intercalări ale perioadelor de regență ale mamei lor.

Primii doi, Francisc al II-lea și Carol al IX-lea, au domnit puțin timp și au murit de tineri, victime ale tarelor ereditare ale familiei Valois (tuberculoză, sifilis). Domnia lui Carol al IX-lea și numele mamei sale vor fi asociate de istorie cu episodul sângeros cunoscut sub numele de ”Noaptea Sfântului Bartolomeu” – masacru religios între catolici și hughenoți (protestanți), masacru care a izbucnit la Paris, după serbările ocazionate de nunta dintre catolica Margueritte, una din fiicele Caterinei, și Henric de Navarra, un principe hughenot.

Henric al III-lea, singurul fiu al Caterinei care se bucura de sănătate, era dotat cu o personalitate complexă, ambiguă și chinuită. Nu i-a dat voie mamei să se implice în alegerea soției sale și a murit fără urmași, asasinat de un fanatic. Înaintea lui murise și ultima ”rezervă” din fii Caterinei de Medici, mezinul – ducele de Alencon. În aceste condiții, primul în linie dinastică care a devenit succesor, ca văr în al douăzecilea grad cu regele, nu era nimeni altul decât Henric de Navarra, soțul Marguerittei (cunoscută datorită literaturii sub numele de Regina Margot). Pe cei doi i-a despărțit râul de sînge care a curs în Paris în ”Noaptea Sfântului Bartolomeu”, eveniment tragic legat de nunta lor (deși, cel puțin aparent, Caterina de Medici aranjase această uniune ca o încercare de conciliere între cele două grupări religioase care divizau Franța la vremea aceea). Când principele Henric de Navarra a devenit regele Henric al IV-lea, regina Margot îl părăsise demult, plecând în exil. Mare a fost amărăciunea ei când a constatat că datorită dorinței sale de libertate, mult prea mare, ratase chiar coroana Franței, care revenea celui care-i fusese la un moment dat soț legitim! Ajuns în această poziție, Henric al IV-lea i-a cerut anularea căsătoriei. Singura condiție asupra căreia, în cursul tratativelor pentru anularea căsătoriei, regina Margot s-a arătat de neclintit a fost aceea că locul ei să fie ocupat de o prințesă de neam, demnă de a purta coroana franceză și nu de ”o femeie de joasă extracție socială”. Și când afirma asta, Margot o avea în vedere pe cea după care Henric era nebun de nouă ani și care îi născuse deja trei fii – Gabrielle D’Estrees.

Gabrielle D’Estrees, o blondă frumoasă și luminoasă (cum o evocă contemporanii săi) nu alesese să devină amanta lui Henric, ci se resemnase la asta, cedând presiunii părinților. Deși la început încerca o repulsie pentru bărbatul acela mic de stat, uscat, cu aspect neîngrijit și privire de satir, cu 20 de ani mai bătrân decât ea, odată cu consacrarea lui ca suveran legitim al Franței, însăși Gabrielle începu să se uite cu alți ochi la bătrânul și prea puțin iubitul ei adorator. ”Dacă până atunci viața ei fusese o suită de coerciții și renunțări, acum avea un obiectiv pentru care să se lupte, o rațiune pentru a răspunde sentimentelor lui Henric și a-l ține strâns legat de ea: se gândea să-i devină soție și să domnească alături de el” – notează Benedetta Craveri în cartea sa.

Al treilea copil al Gabriellei cu Henric avusese parte de onorurile cuvenite unui Delfin, datorită ambiției mamei sale și îngăduinței regelui. Oricât de mare ar fi fost ascendentul pe care Gabrielle îi dobândise asupra lui Henric, situația ei rămânea fragilă, aleatorie, întrucât depindea de bunăvoința suveranului care, la rându-i, nu era întotdeauna cu totul stăpân pe hotărârile lui. Regele știa că o femeie care-i fusese în mod public concubină n-ar fi putut deveni regină, iar fii săi avuți cu Gabrielle erau fructul unui adulter și prin urmare aceștia nu erau abilitați să urce la tron. Henric amâna luarea unei decizii, găsind la Gabrielle calități pe care le prețuia, acestea fiind tocmai blândețea, grația, îngăduința. Din această cauză, formalitățile de anulare a căsătoriei sale cu Margot s-au prelungit pe durata a șase ani, anii cei mai intenși și senini ai legăturii lui Henric cu Gabrielle, timp în care ea nu a încetat să spere. Fără a nu face nici un mister din speranța ei de a se căsători cu regele; Gabrielle își etala puterea cu insolență, intervenea asupra numirilor și amenința pe miniștrii care i se împotriveau.

Ajuns rege prin hazard, în cazul lui Henric individualismul său neînfrânt va triumfa asupra împrejurărilor, inclusiv în ce privea ”durerea de cap” a căsătoriei cu Gabrielle. Care va fi fost soarta rezervată de rege amantei poate știți, dacă nu, puteți afla citind cartea.

Pe scena istoriei Franței își făcea loc Maria de Medici, o nouă soție florentină, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600. La cei 27 ani ai săi, Maria de Medici era clar în vârstă, după criteriile epocii, dar corespundea condițiilor de anulare a căsătoriei impuse de regina Margot, mai mult răspundea exigențelor dinastice ale monarhiei franceze și intereselor politice ale Marelui Ducat al Toscanei și Sfântului Scaun. Zestrea extrem de mare acoperea ”datoriile unui soț care, deși ocupase tronul celei mai vechi monarhii din Europa, descindea dintr-o ramură minoră și trebuise să-și cucerească regatul prin forța armelor”. Iar în materie de fertilitate nu se putea spera mai mult, având în vedere că după doar 9 luni și 10 zile de la noaptea nunții Maria dădu viață unui prunc de parte bărbătească, viitorul Ludovic al XIII-lea. De o jumătate de secol, Franța nu mai asistase la nașterea unui Delfin și explozia de bucurie cu care poporul întâmpină venirea lui pe lume a fost imensă.

În acord cu mentalitatea nobiliară, Henric considera că legătura sa cu o nouă amantă – Henriette d’Entragues, nu avea nimic de a face cu căsătoria lui și se arăta față de regină afectuos și înțelegător, așteptându-se de la ea la un tratament asemănător. Dar indulgența și înțelegerea față de amanta regelui nu erau punctul forte al caracterului Mariei, care era violent înclinată către gelozie.

Ziua următoare ceremoniei în care Maria de Medici a fost unsă ca regină a Franței a fost ziua în care Henric al IV-lea a fost atacat de un fanatic catolic, care i-a înfipt un pumnal în inimă. Transportat în grabă la Luvru, când ajunsese acolo, Henric era deja mort. Astfel a început regența Mariei de Medici, până la majoratul lui Ludovic al XIII-lea. Dar pentru că Maria iubea mai presus de orice puterea și voia s-o păstrăze cu orice preț și cât mai mult posibil, Franța a cunoscut un conflict fără precedent între mamă și fiu. Artizanul împăcării lor a fost cardinalul Richelieu pe care Maria îl va impune fiului său ca prim-ministru. După 5 ani, ea va înțelege că Richelieu nu mai lucra pentru ea, ci pentru el însuși, făcându-se indispensabil pentru Ludovic al XIII-lea.

Din motive de oportunitate politică dar și din rațiuni de morală, Ludovic al XIII-lea a dorit să pună capăt conflictului cu propria lui mamă. Aceasta continua lupta împotriva lui Richelieu, mai mult, l-a instigat la rebeliune pe al doilea fiu al ei, Gaston care, în lipsa unui Delfin, era în continuare moștenitorul tronului. Acest nemăsurat egocentrism i-a atras o acuzație de trădare și l-a autorizat pe Ludovic al XIII-lea să-i dea un ordin de exil și să treacă la confiscarea bunurilor ei, lipsind-o de orice mijloc de subzistență. Maria de Medici s-a refugiat în străinătate și a cerut azil politic unor țări în conflict cu Franța, iar după 11 ani trăiți în pribegie a murit la Koln singură, părăsită, plină de datorii, după ce asistase de la distanță la eșecul tuturor comploturilor împotriva lui Richelieu și la triumful politicii primului ministru.

Maria de Medici a fost artizana căsătoriei fiului său Ludovic al XIII-lea cu Ana de Austria, infantă spaniolă. Din pricina pasiunii pentru putere, Maria a sabotat-o sistematic pe nora sa deoarece era convinsă că, pentru a avea putere absolută asupra tânărului prinț, trebuia ca soția lui, Ana de Austria, să nu se înțeleagă cu el. Perechea regală a cunoscut puține clipe fericite, numai în absența Mariei de Medici. “Revenită la Curte, Maria de Medici a avut grijă să despartă din nou perechea regală; apoi în momentul exilului definitiv campania ei vicleană de denigrare a Anei avea să fie reluată de Richelieu. Pentru amândoi, a păstra încrederea lui Ludovic, ai înfrânge îndoielile, suspiciunile, oscilațiile proprii firii sale era o chestiune mult prea dificilă pentru a permite ca o soție să mai complice încă lucrurile”.

Deoarece Ana poseda o seducție infinită, regele se arăta uneori curtenitor, aproape galant cu ea și participa bucuros împreună la petrecerile de la Curte. “Dar această stare de grație nu era menită să dureze. Ludovic era probabil decepționat că moștenitorul atât de dorit nu sosea, iar succesele pe care soția lui le culegea peste tot, mulțumită gentileței, grației și afabilității ei, îl făceau desigur să simtă cât era el de departe de a poseda aceste calități.

Având încă din copilărie o relație dificilă și tensionată cu mama sa, Ludovic al XIII-lea a fost suspicios în relațiile cu femeile, în general. Nu a avut nici o amantă, ba chiar unii istorici speculează spre o slăbiciune a sa pentru bărbații frumoși, rămânând imun la farmecul soției sale, pe care a tratat-o mereu cu mare neîncredere.

Ana era considerată una din marile frumuseți ale veacului, iar ostilitatea Mariei de Medici și a lui Richelieu față de ea era legată de faptul că puțină lume rămânea insensibilă la fascinația tinerei regine. Ea va deveni mamă la aproape 40 de ani, când va da naștere celui care va deveni Ludovic al XIV-lea. “Acel fiu nesperat nu era doar salvarea ei, despăgubind-o pentru toate suferințele, ci venea să umple ca prin miracol nevoia ei de afecțiune. Într-o epocă în care sentimentul matern era încă incert și se confunda cu interese genealogice, Ana descoperi bucuria de a iubii mai mult decât orice acea ființă pe care, după atâtea rugăciuni, Dumnezeu i-o trimisese.” După venirea pe lume a Delfinului, atât Ludovic al XIII-lea cât și Richelieu care erau serios bolnavi, nu aveau să mai trăiască multă vreme, iar o regență a Anei de Austria apărea ca inevitabilă.

După moartea lui Richelieu, Ludovic al XIII-lea a mai avut doar 6 luni pentru a gusta plăcerea de a domni singur, eliberat în sfârșit de tirania ministrului său. Spre deosebire de Maria de Medici, Ana de Austria a avut o manieră opusă de a înțelege dubla îndatorire de regină și mamă, pe perioada regenței. Ana își venera fiul și și-a cheltuit toate energiile, a rezistat Frondei, pentru a-i transmite intactă autoritatea regală.

Cert este că, spre deosebire de tatăl său, având în vederea susținerea de care s-a bucurat încă din copilărie din partea mamei sale, Ludovic al XIV-lea a privit cu alți ochi relațiile sale cu femeile. “Cel mai adorat dintre fii se iubea în primul rând pe sine […] și se pregătea să devină cel mai infidel dintre soți și cel mai arogant dintre amanți”.

Vă rămâne restul cărții din care veți afla cum s-a alcătuit triunghiul amoros dintre Ludovic al XIV-lea, soția sa Maria Tereza de Austria, din dinastia de Hasbourg, și Louise de la Valliere – “acea mică violetă ce se ascundea în iarbă”, înlocuită apoi de doamna de Montespan – “o frumusețe triumfătoare”. Succesorul său indirect – Ludovic al XV-lea – a format la rândul său triunghiul amoros în relația cu soția sa Maria, principesă regală de origine poloneză, și cu cele care au fost succesiv regine în inima sa: surorile Mailly-Nesle, marchiza de Pompadour și doamna Du Barry. Ultimul rege francez, Ludovic al XVI-lea a fost prea timid în relația sa cu soția, Maria Antoaneta, încât nu a avut nici o amantă. Revoluția franceză i-a măturat pe amândoi și pe copii lor de pe scena istoriei.

Benedetta Craveri – Amante și regine
Benedetta Craveri – Amante și regine

Marek Halter – Cabalistul din Praga

Lectura acestui roman m-a făcut să retrăiesc plimbarea prin cartierul evreiesc din Praga, în vacanța din vara trecută, dar cu mai multe detalii decât ne-a oferit ghidul nostru local privind legenda Golemului, având în vedere că aceasta este acum în mâinile unui talentat scriitor de origine israeliană, autor și a altor romane de succes care evocă personaje biblice sau legate de istoria și tradiția iudaică (”Memoriile lui Avraam”, ”Regian din Saba”, trilogia ”Biblia la feminin: Sara, Sefora și Lilah”.

Romanul m-a atras pentru că evocă viața comunității evreiești din secolul al XIV-lea, cu întregul său context istoric și pentru că mi-am imaginat mai ușor acțiunea datorită vizitei la Praga, în vara anului trecut, când am văzut ”Cartierul evreiesc” cu obiectivele sale istorice: Vechea Sinagogă Nouă, unde preda marele rabin de Praga Loew Iuhuda ben Bezalel, cealaltă Sinagoga construită de Mordehai Maisel, primarul orașului evreiesc în timpul marelui rabin Loew, Cimitirul evreiesc, unde se găsesc pietrele funerare a două personaje istorice reale – rabinul Loew și discipolul său David Gans, bun cunoscător al matematicii și astronomiei.

Romanul este scris ca o rememorare de către David Gans a întâmplărilor trăite în comunitatea evreiască, în apropierea rabinului Loew și a familiei acestuia, la Praga, la vremea aceea, când “Europa trăia sub pumnul de fier al Sfântului Imperiu Roman Germanic care se întindea de la marea Baltică la Adriatică, de la marea Nordului la Mediterană. De la est la vest, avea doar două granițe: cea rusească și cea franceză. Dar înlăuntru mocnea de focuri pe care numai Maximilian fusese în stare să le țină sub cenușă. Tăciunii aceștia roșietici purtau numele de Reformă, luterani, calviniști, catolici. Torțe de ură, războaie și omoruri care aveau un singur lucru în comun: ura față de evrei”.

Într-un secol marcat de conflicte religioase, evreii din Praga au supraviețuit numai datorită protecției unui monarh luminat, cum a fost Maximillian al II-lea, apoi a urmașului lui, Rudolph, care era interesat de secretele și puterile magice ale Cabalei, știința străveche a evreilor.

Narațiunea dă viață personajelor istorice reale cu care David Gans a fost contemporan: ”De fapt, pe vulturi i-am întâlnit în față-n față. Ei s-au numit Galileo Galilei, Giordano Bruno, Johannes Kepler, Tycho Brahe, Isaac Luria și cel mai mare, cununa înțelepților și miracolul generației mele: rabi Loew Iehuda ben Bezalel, Mare Rabin de Poznan și Praga, cel pe care-l numim cu toții MaHaRaL-ul”.

Cu toții erau foarte preocupați de teoria heliocentrică a lui Copernic, care trăise cu 40 de ani înaintea lor, și pe care acesta o susținuse cu prețul vieții împotriva poziției oficiale a Bisericii catolice. Teoria aceasta rezultase la vremea respectivă numai din calcule matematice și geometrie , fiind formulată înainte de descoperirea lunetei de către Galilleo Galilei!

În jurul personajelor reale, pe lângă detaliile istorice cunoscute, autorul completează cu ficțiunea, născocind o poveste de dragoste care încalcă o promisiune de căsătorie între familii de vază din comunitatea evreiască. Este povestea nepoatei rabinului, Eva – un personaj feminin cu o forță de caracter peste limitele acceptate ale epocii, un spirit liber format datorită instruirii sale de către David Gans în matematici și astronomie (în condițiile în care instruirea se acorda de obicei numai băieților).

Când la Praga a izbucnit o epidemie devastatoare de ciumă, aceasta a făcut mai multe victime în rândul creștinilor decât în cele ale evreilor deoarece aceștia din urmă ardeau cadavrele, în timp ce trupurile putrezite ale creștinilor morți de ciumă se adunau pe malurile Vlatavei, fără să aibă cineva curajul de a aprinde un rug . Din această cauză, preoții creștini aruncau vina infestării pe evreii, iar ura creștinilor îi amenința pe evrei mai mult decât ciuma!

Dacă până la urmă ciuma a decimat pe creștinii care forțau porțile orașului evreiesc, ura a izbucnit din nou, după niște ani. Una din cele mai cutremurătoare scene ale romanului este cea în care soțul Evei a fost smuls dintr-o trăsură și rupt în bucăți de mulțimea furioasă, iar bucățile trupului său ”erau împrăștiate pe o suprafață atât de mare, încât ai fi zis că o explozie de praf de pușcă îl aruncase în aer” ! Creștinii, catolici și protestanți, care se sfâșiaseră între ei până nu demult, și-au unit din nou forțele într-un asediu împotriva evreilor. Motivul? ”De aproape o mie șase sute de ani, în ochii creștinilor noi eram fii lui Iuda, poporul care-l trădase pe Cristos, și nu mai voiau să vadă în noi decât pricina suferinței lor”.

Pentru că monarhul Rudolph nu mai era interesat să protejeze comunitatea evreiască, membrii ei i-au cerut rabinului să facă o armă care să-i strivească pe persecutori și să le aducă ”pacea prin mijlocirea nimicirii”. Această armă era Golem-ul pe care, spune legenda, rabinul, datorită cunoașterii Cabalei, putea să-l creeze prin puterea cuvântului, la fel cum Iehova Dumnezeu îl crease pe Adam, din țărâna pământului. La o asemenea cerere, rabinul Loew nu s-a putut opune dar i-a atenționat cu privire la necunoașterea consecințelor acestui act de creație: ”Vreți Golemul, dar care dintre voi poate spune ce va aduce Golemul?” Apoi a cerut comunității să-i aducă o mare cantitate de lut din malul Vlatavei, lut din care a animat o creatură asemănătoare unui om uriaș, dar fără gură – Golemul.

Una din cele mai interesante scene imaginate de scriitor în roman este cea în care chiar monarhul Rudolph vine în orașul evreiesc să vadă cu ochii lui Golemul, îi poruncește și constată uimit că Golemul făcea numai ce îi spunea rabinul (!).

După o asemenea manifestare de forță aflată de partea comunității evreiești, aceasta s-a bucurat de pace și liniște din partea vecinilor creștini, pentru un timp. Dar, așa cum a avertizat rabinul, Golemul a adus griji și situații noi, la care comunitatea evreiască nu a reacționat potrivit… Motiv pentru care perioada de pace și liniște a luat sfârșit (dacă veți citi cartea veți afla și voi de ce), iar țărâna din care a fost creat Golemul, așa cum spune legenda și cum ne-a spus și Michael, ghidul nostru de la Praga, se află de atunci și acum în podul sinagogii vechi din vechiul Cartier evreiesc.

Marek Halter - Cabalistul din Praga
Marek Halter – Cabalistul din Praga

Isabel Allende – Eva Luna

Voi continua impresiile despre seria de autor, referindu-mă acum la o altă carte scrisă de Isabel Allende, pe care am citit-o, ”Eva Luna”. Spre deosebire de cele două romane despre care am scris în post-ul precedent, cel de față este mai puțin raportat la un cadrul istoric bine determinat, despre care scriitoarea să se fi documentat în prealabil, cum au fost în cazul relatărilor cu tentă istorică despre întemeierea Regatului Chile, în ”Ines a sufletului meu”, sau despre ”Goana după aur” din California, în a doua jumătate a secolului XIX, în ”Fiica norocului”.

De data aceasta, preponderentă este fantezia, sau poate mai bine zis straneitatea narațiunii, în comparație cu celelalte două romane amintite mai devreme. Acțiunea din romanul ”Eva Luna” se petrece tot în America Latină, dar într-un spațiu vag definit ca fiind locuit de ”popoare tropicale”, într-o țară din acest spațiu geografic care ”plutește” pe imense zăcăminte de petrol, condusă de un dictator care poartă titlul de ”Binefăcătorul”, datorită lingușelii supușilor săi, și nu actelor de caritate.

Imaginea șarpelui de pe copertă este o dublă aluzie, la numele personajului principal – Eva Luna, cu trimitere la păcatul originar, dar și la împrejurările mai puțin obișnuite în care a fost concepută ea (nu dezvălui mai mult !). Pe Consuelo, mama Evei, autoarea o aduce de nicăieri, printr-o zvâcnire de condei, cum numai talentul ei scriitoricesc o putea face:

”Misionarii au adunat-o pe Consuelo pe când încă nu știa să meargă, era un fel de lighioană în pielea goală, plină de noroi și rahat, care a venit în patru labe pe puntea debarcaderului precum un Iona minuscul vomitat de o balenă de apă dulce.”

După care, romanul curge firesc, ca o destăinuire a Evei, care știa ceva și despre tatăl său:

”Tatăl meu, un indian cu ochii chihlimbarii, era din locul în care se unesc o sută de râuri, mirosea a pădure și nu se uita niciodată direct la cer, pentru că el crescuse sub cupola copacilor și lumina i se părea ceva indecent.”

Tatăl dispare în selva din care venise, înainte de nașterea Evei. Va rămâne orfană de mamă, după o copilărie alimentată de poveștile acesteia, născocite din lecturile pe ascuns din cărțile doctorului Jones, la care mama lucra ca servitoare. Apoi, ca la o probă de ștafetă, Eva va trece de la mamă în grija Nașei; dar Nașa se va pierde în negura demenței, după nașterea unui plod cu două capete, unul alb și unul negru (v-am spus că romanul acesta se detașează de celelalte prin straneitatea povestirii!), și Eva se va atașa de Elvira care era altă servitoare, la alți stăpâni.

Câștigându-și existența ca servitoare în casele celor bogați, de unde va fugi apoi în lumea străzii a marelui oraș, Eva va ajunge să cunoască și să ne descrie personaje care mai de care mai pitorești, fiecare având partea sa de culoare în fresca complicată și multicoloră a istoriei sud-americane: un mic borfaș al străzii care ajunge liderul temut al gherilelor din jungla amazoniană, patroana inimoasă a unui bordel de lux, un negustor oriental dintr-un sat îndepărtat, un travestit celebru, Generalul, Omul cu Gardenie și alții.

Pentru că fiecare personaj întâlnit de Eva are o istorie proprie, iar Eva are darul povestirii, ea va participa și la nașterea unei telenovele, pentru că ce ar fi America Latină fără telenovele ?! Pentru poveștile sale, Eva, asemeni Șeherezadei, va primi ca premiu un iubit. Îl va întîlni pe Rolf, a cărui poveste începe în Europa și continuă pe continentul sud-american. Datorită lui, avem un indiciu mai precis pentru plasarea în timp a acțiunii, Rolf fiind copil în Germania, la finele celui de-al doilea război mondial.

Dar cum conduce scriitoarea firele întâmplării, pentru a-i întâlni pe cei doi tineri, într-un context sud-american bogat în evenimente și răsturnări sociale și politice ?! Acesta este un lucru fascinant care ține de măiestrie literară și pe care numai lectura acestui roman îl poate oferi…cu toate detaliile unui mod de a scrie plin de farmec, nostalgie și umor care poartă deja marca Isabel Allende.

Isabel Allende – Eva Luna
Isabel Allende – Eva Luna

Despre romanele “Ines a sufletului meu” și “Fiica norocului” de Isabel Allende

După ce am citit câte ceva din fiecare, pe cei trei scriitori, și anume Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa și Isabel Allende, i-am asociat într-un fel de ”familie” literară  sud-americană. Cei trei sunt povestitori de excepție și au spiritul continentului, fie că este vorba de Columbia lui Marquez, de Peru, de unde vine Vargas Llosa, și de Chile – patria de suflet a lui Allende.

Voi începe cu Isabel Allende, un talent narativ născut într-o familie fabuloasă – rude cu multă personalitate și care povestesc copilei istorii despre viața celor dinaintea lor,  transmise din generație în generație, istorii care vor constitui pentru ciitoarea scriitoare un bogat filon de inspirație. Talentulul narativ format în acest mediu propice va fi apoi cultivat și se va regăsi în romanele cu caracter autobiografic având în centru  familia sa din vremea copilăriei și tinereții petrecute în Chile, cu rudele din partea mamei sale,  un unchi care a avut mandate de președintele al țării,  înlăturat de la putere prin lovitură de stat. De aici a urmat exilul scriitoarei în Venezuela,  despărțirea de primul soț, moartea fiicei sale Paula din cauza porfiriei, maturitatea deplină, inclusiv pe plan literar, mutarea în California,  recăsătoria  cu al doilea soț.  Acesta are și el propria istorie, subiect al romanului ”Planul infinit”, o felie din istoria Americii anilor ”60, cu mișcarea hippie pornită din centrul universitar Berkley,  războiul din Vietnam și traumele celor care au participat la el.

Oricând, oricare din romanele lui Isabel Allende pot fi transpuse cinematografic, pentru că au acțiune, nerv și intrigă.  După  primul roman prin care s-a făcut cunoscută – ”Casa spiritelor”, pe care eu nu l-am citit, s-a turnat deja un film.

Scrierea este plină de vervă și de temperament, oglindă a personalității scriitoarei. Personajele sunt realiste, potrivite perfect în contextul epocii și nu în ultimul rând, pitorești prin replici și în fapte.

Alte romane ale sale nu sunt autobiografice, și au presupus documentarea istorică pentru descrierea veridică a epocii. Mă refer aici la romanele  ”Ines a sufletului meu” și la ”Fiica norocului”. În primul, se dă viață unui personaj feminin real, dar uitat, al epocii colonizării hispanice a Regatului Chile. Ea este Ines, o femeie simplă din Spania care pleacă după soțul său, îmbarcat pe corabiile cuceritorilor de noi teritorii din America Latină, pentru coroana spaniolă. Refuzînd statutul restricitiv de văduvă incertă, din Spania vremurilor sale,  apriga femeie pleacă în căutarea soțului său, de la care nu mai primise demult o veste. De găsit, va găsi altceva mult mai de preț: libertatea aventurii cuceririi de noi teritorii și o nouă iubire, alături de care va avea parte de luptă, dar și de victorii. La bătrânețe, va relata fiicei adoptive transformarea trăită, dintr-o modestă cusătoreasă din Spania, ajunsă în Chile printre spaniolii proprietari de pământuri, care au întemeiat  și au condus orașe. Transformarea sa este remarcabilă, având în vedere că faptele se petreceau într-un ev mediu care a aparținut, cu rare excepții, bărbaților.

În ”Fiica norocului”, scriitoarea realizează un alt tur de forță al narațiunii și al contextului istoric, desprins dintr-o temeinică documentare. Cum arăta orașul port Valparaiso la 1848? Dar Hong Kong-ul devenit concesiune britanică, în aceeași epocă?! Sau cum s-a ridicat orașul San Francisco, începând cu 1850, în golful în care debarcau oameni ai națiunilor cuprinși de febra aurului descoperit în California, cu taberele lor separate – mexicani, chilieni și alți hispanici, porecliți general ”unsuroșii”, și chinezii, ziși și ”galbenii”. Dintre aceștia unii aveau izbândă, găsind aurul care se risipea ca fumul din pricina  speculei cu alimente și a industriei  viciului, cu mulțimea de saloons și bordeluri care împânzeau zona din vecinătatea Filonului Principal.

Și romanul acesta are un personaj principal feminin, Eliza Sommers, în jurul căreia evoluează personajele secundare, într-o narațiune care ne arată treptat ce legături ar putea să existe între:

  • Doi frați și sora lor, toți de origine britanică, stabiliți în Valparaiso; fratele cel mare care este comerciant flegmatic, al doilea care este un aventurier căpitan de vas și  sora lor care crește ca pe propria fiică copilul din flori al celui din urmă, fără a dezvălui secretul;
  • Un vânzător de Biblii și fals misionar protestant, susținut financiar de comunitatea britanică din Valparaiso, devenit apoi ziarist de senzație în America și autor al miturilor americane de început ;
  • Un june chilian, funcționar mărunt dar cu mărețe idei revoluționare, ajuns în America pentru a face rost de statutul social care să-I permită să ceară mâna iubitei sale, de condiție mai bună;
  • Un tânăr chinez dintr-o familie de vraci tradiționali, ajuns discipolul unui maestru din Hong Kong și apoi practician al lucrurilor învățate de la acesta, ruinat la jocurile de noroc și îmbarcat cu forța pe un vas care ajungea în California, în goana după aur;
  • Un alt tânăr imberb, ajuns din Chile în California, care nu caută aur, doar dorește să dea de urma fratelui său plecat cu câteva luni înainte;
  • Matroana unui bordel ambulant și fetele sale, care ajung să se stabilească într-un loc și să aibă ocupații mai onorabile;
  • Fiica unor descendenți ai conchistadorilor spanioli, proprietari de pământuri în Chile, inițiatoare a unor afaceri mult mai profitabile decât exploatările aurifere din California.

Motorul narațiunii sunt sentimentele personajelor de mai sus și acțiunile lor, pe fundalul locurilor descrise, de pe trei continente. Vă las pe voi să le urmăriți și să le descoperiți, fără a vă răpi din suspansul intrigii și surpriza finalului.

Se pare că autoarea se regăsește, în plan literar, în cele două eroine, deoarece ajunsă în America, țara sa de adopție, aici a cunoscut succesul și independența care nici nu putea fi visate în condițiile conservatorismul țării sale de origine.

Isabel Allende - Fiica norocului
Isabel Allende – Fiica norocului

Bilanț la sfârșit de an…

Îmi vine uneori să-mi îmbrățișez biblioteca!

Poate nu ați mai auzit de așa ceva până acum, dar este un fel de a descrie pasiunea mea pentru lectură, delectarea zecilor de ore când, cu o carte bună în mână, mă teleportez la nivelul minții în alte spații, în alt timp, îmbarcată fiind într-un vehicul fantastic care sfidează coordonatele mele de spațiu  și mersul ireversibil înainte al timpului.

Nu doresc să intru în polemici în legătură cu rolul  educativ sau nu al televiziunii, pentru că ea  rămâne una din invențiile majore ale secolului trecut.  Îmi amintesc cum tatăl meu mi-a povestit emoția cu care a privit la televizorul alb-negru debarcarea omului pe Lună, acel celebru ”pas mic pentru om, dar pas mare pentru omenire”. Era primul  televizor al familiei (înainte de a veni eu pe lume) și era  așezat la loc de cinste în prima casă din București pe care a construit-o împreună cu mama și cu rudele lor care au sărit în ajutor (un spirit de clan care ține de istoria acelei epoci). Tatăl meu, pe care îl evoc acum din amintire, era un  spirit inovator și o minte iscoditoare peste medie sau, cel puțin, remarcabile în raport cu rădăcinile sale de țăran de Vlașca-Argeș, rădăcini de care, așa cum s-a văzut într-un post mai vechi,  nu mă sfiesc să le recunosc.

În ceea ce privește rolul  televiziunii de azi, cu excepția  rolului incontestabil în a transforma întrega lume locuită într-un sat global, subscriu la malițiozitatea aforismului de mai jos: ”Găsesc televizorul foarte educațional. De fiecare dată când cineva dă drumul la televizor, mă duc în cealaltă cameră și citesc o carte” – Groucho Marx.

Când v-am spus de pornirile de a-mi îmbrățișa biblioteca, cred că v-ați dat seama că nu mă refer la mobila în sine (destul de colțuroasă, de altfel)… m-am referit la cărțile pe care le conține, așezate pe două rânduri pentru a nu face risipă de spațiu. Oricum, mobila se dovedește neîncăpătoare, și mă găndeam că pentru viitor o soluție ar fi să-mi cumpăr o tabletă și să citesc de acum încolo cărțile în format e-book.  Nu va avea însă farmecul hârtiei, dar cel puțin se rezolvă problemă spațiilor de stocare. O altă soluție ar fi un abonament la o bibliotecă, la care am apelat într-o vreme, dar achizițiile de carte nouă sunt destul de reduse :(…

Am încercat să întocmesc o listă ordonată a cărților pe care le-am citit, în ultima vreme. Asta ar însemna cam de când m-am căsătorit cu Mihai și el a avut un rol în treaba aceasta, pentru că m-a îndemnat să citesc. Și să scriu despre ce am citit. Dacă v-a plăcut ceva din ceea ce am scris în urma lecturilor mele, în mare parte lui se datorează!  A apreciat mereu pasiunea aceasta a mea, și faptul că la prima noastră întâlnire la Mall, primul loc unde eu am dorit să mergem a fost librăria Diverta (atunci parcă cu o ofertă mai generoasă decât acum, nu era criza …). Tot cu acordul lui, legat de începuturile relației noastre, pot să spun că unul dintre cei care ne-a ajutat să ne cunoaștem reciproc a fost Paulo Coehlo. Nu prin scriitorul argentinian în persoană, ci indirect prin una din cărțile sale, la vremea aceea recent publicată în România și la care se făcea reclamă în librăriile bucureștene – ”Zahir”.  Cei care au citit-o poate vor spune că este o carte despre despărțire. Este adevărat, așa este. Noi doi am vorbit atunci despre ea ca despre un posibil răspuns pe care îl dă scriitorul la întrebări cum ar fi:  ”de ce nu merg relațiile? care sunt greșeșile? în ce constă compatibilitatea și care este partea fiecăruia într-o relație, ca să reziste ?”

Înainte de a îmbrățisa cărțile, îl îmbrățișez pe soțul meu: perechea mea, cel care mă înțelege. Iar pentru că la final de an există uzanța unui  bilanț, nu voi face unul ce tine de natura meseriei mele de bază, de contabil (o meserie care cere numai rațiune, nu și simțire).  Va fi mai degrabă un bilanț al cărților  care au întreținut interiorul meu, care ține de simțire, adică trăirile mele și momentele de evadare în lumea creată de talentul scriitorilor.

  1. Cât de mult o iubim pe Glenda – Julio Cortazar
  2. Rochia cea nouă – Linda Grant
  3. Zbor deasupra unui cuib de cuci – Ken Kesey
  4. Mănâncă, roagă-te, iubește – Elisabeth Gilbert
  5. Zarvă în grădina de guave – Kiran Desai
  6. Dimineața pierdută – Gabriela Adameșteanu
  7. Frida Kahlo – Christina Burrus
  8. Hristos rastignit din nou – Nikos Kazantzakis
  9. Alte glasuri, alte încăperi – Truman Capote
  10. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
  11. Ispășire – Ian McEwan
  12. Zile birmaneze – Geoge Orwell
  13. Clubul norocoaselor – Amy Tan
  14. Cele o sută de simțuri secrete – Amy Tan
  15. Soția zeului bucătăriei – Amy Tan
  16. Vălul pictat – W. Somerset Maugham
  17. Plăcerile vieții – W. Somerset Maugham
  18. Luna și doi bani jumate – W. Somerset Maugham
  19. Un tangou în preerie – Robert James Waller
  20. S-a făcut, Jeevs! – P. G. Wodehouse
  21. Cold Mountain – Charles Frazier
  22. Știri despre o răpire  – Gabriel Garcia Marquez
  23. Un veac de singurătare – Gabriel Garcia Marquez
  24. Dragostea în vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez
  25. Cortul roșu – Anita Diamant
  26. Eva Luna – Isabel Allende
  27. Povestirile Evei Luna – Isabel Allende
  28. Planul infinit – Isabel Allende
  29. Fiica norocului – Isabel Allende
  30. Ines a sufletului meu – Isabel Allende
  31. Zahir – Paulo Coelho
  32. Scrisori către un tânăr romancier – Mario Vargas Llosa
  33. Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa
  34. Lituma în Anzi – Mario Vargas Llosa
  35. Pacientul Englez – Michael Ondaatje
  36. Muzică și tăcere – Rose Treiman
  37. Drumul spre casă – Rose Treiman
  38. Cele treisprezece chipuri ale lunii – Charles Frazier
  39. Ravensbruck – Steve Sem-Sandberg
  40. Marylin pe divan – Michael Schneider

Mă opresc deocamdată la 40 de titluri, mai sunt și alte cărți dar sunt așezate pe rândul din spate, ar trebui să le dau jos pe cele din față ca să ajung la ele (sau să suplimentez numărul de rafturi). Pentru a fi mai interactivă, oferta mea este ca următorul  post să aibă ca subiect impresiile mele despre una din  cărțile din listă, aleasă la la cerere de cei care îmi vizitează blogul și au citit articolul de față.

Gabriela Adameșteanu – Dimineața pierdută

Mai demult am citit în ”Formula AS” un interviu cu Gabriela Adameșteanu.  Mi-a plăcut și îl puteți citi și voi aici. Așa că am decis să citesc cel mai cunoscut roman al său –  Dimineața pierdută;  spun cunoscut deoarece după roman a fost adaptat un scenariu pentru o piesă de teatru  cu același titlu care a ținut mult timp cap de afiș la  teatrul unde a fost montată – Teatrul Bulandra.

Complexitatea scrierii este remarcabilă, criticii au apreciat-o ca fiind un roman modern de construcție polifonică. Altfel spus, este scris pe mai multe planuri, din relatări a mai multor voci ale personajelor. Fiecare dintre ele are discursul său exterior și apoi vocea sa interioară, comparându-le  am rămas surprinsă de duplicitatea, mai ales a personajelor feminine, care sunt majoritare… Ele, femeile, își amintesc, iar amintirile lor sunt breşe înapoi în timp, pe parcursul ultimului secol de istorie românească, dar cu un relativism al punctelor de vedere. O saga de familie, pe parcursul a trei generații, cu povestea fiecărui membru reconstituită din crâmpeie de amintiri și întâmplări, din detalii care au rămas ”conservate” într-o fotografie, într-un jurnal…

Romanul are și o remarcabilă teatralitate dată fiind consistența dialogurilor dintre personaje, lucru care a facilitat punerea în scenă, după cum spuneam la început.

De fapt, cel mai vorbăreț personaj este Vica Delcă, care este asemenea unei lupe sub care vezi mărit caractere: damele din lumea bună de odinioară, pentru care a lucrat croitorie, femei pe care le cunoaște și le urmărește destinul în timp cu curiozitatea și invidia omului simplu față de cel bogat, mai ales când acesta din urmă este și el vulnerabil la iureșul istoriei… Vica le cunoaște încă din vremea primului război mondial pe surorile Sophie și Margot. Cea mare, Sophie era la vremea aceea soția profesorului Mironescu, academician romanist cu studii în Germania, din școala formată de Ovidiu  Densușianu. Cu un limbaj academic, preţios, în salonul casei sale din Dorobanţi, profesorul Mironescu comentează pe marginea evenimentelor politice  – iminenta intrare a României în război, boala şi moartea lui Carol I, deciziile primului ministru Iuliu Maniu, ce scriu ziarele, etc.

Un decupaj realist din atmosfera epocii, pornind de la o fotografie în care apar profesorul, soţia sa, tânăra sa cumnată Margot, junele Ialomiţeanu pe care îl considera un fel de discipol (departe de a fi aşa ceva, în realitate) şi fetiţa cuplului Mironescu – Yvonna. Se poate spune că singura relaţie sinceră dintre personajele din imagine este cea dintre tată şi fiică.  Profesorul era măcinat încet şi sigur de o boală incurabilă, fiind scutit de front. Vocile interioare, care arată ce gândesc personajele, pun în lumină realitatea faţă de iluzie: mai ales contrastul dintre imaginea de care s-a îndrăgostit Sophie proiectată asupra junelui Ialomițeanu şi cum era el de fapt, ce gândea el despre Sophie, departe de imaginea de femeie irezistibilă şi părerea bună a femeii despre sine!
Traseul fiecăruia este rememorat din această fază până într-un relativ prezent când Yvonna este  bătrână și, fiind vizitată de nedorita Vica,  o acceptată în final numai pentru că este una dintre cei care mai au legătură cu trecutul familiei, cunoscându-le pe rudele sale, trecute în nefiinţă…

Impresia de ansamblu a romanului este perisabilul vieţii, în raport cu timpul, cu istoria: cine și ce mai rămâne, cum supravieţuiesc amintirile despre oamenii dintr-o familie care s-a implicat, vrând nevrând, în politica acestui nefericit colţ de Europă, suportând consecințele deciziilor luate.

Iată cum își amintește Yvonna cum a reacționat  familia sa la vestea pierderii Basarabiei prin Dictatul de la Vienna:  ”Aici, în București, da… Poate chiar în această cameră… și nenea Jorj care se plimba nervos, cu mâinile la spate… mersul lui țeapăn, de militar de carieră… și cum tresăream toți când auzeam telefonul. Și cum se plimba el mai departe, tot mai nervos că nu venea ordinul. «Niciodată nu a avut armata un asemenea elan… Toți nu așteaptă decât un semn ca să ne apărăm teritoriile furate!» Și pe urmă, când am cântat Deșteaptă-te române!, și am plâns cu toții, a plâns și Muti… (…) Bietul nenea Jorj! Nu știa să spună alte fraze, dar tensiunea lui era atât de adevărată, încât ne-o transmisese… Semnul pe care îl aștepta nu s-a dat, guvernul român, Regele au acceptat laș, nu s-a reacționat la ordinul dictat de la Viena!

Spre consternarea Yvonnei, Vica Delcă nu-și amintește ziua cedării Basarabiei, ea neavând asemenea preocupări patriotice și o aversiune declarată pentru politică: ”Ți-am spus că io n-am vrut nici să știu, nici s-auz de politică… că e asta, că e ailaltă, io n-am vrut nici să văz, nici să știu. Că dacă nu-mi port io de grijă, nu-mi poartă nimeni …

Ca om de rând, asemenea firului de iarbă care scapă din furtună cu pagube mai mici faţă de stejarul care a fost ars de trăsnete, Vica este un martor supravieţuitor şi un rezervor de amintiri, viciate mai mult sau mai puţin de subiectivismul sentimentelor sale faţă de membrii familiei Mironescu. Dar nici ea nu va fi scutită de decăderea fizică adusă de scurgerea timpului, inevitabil…

M-am întrebat de ce se cheamă romanul așa ?!  personal, am putut da trei probabile răspunsuri: La nivel individual, poate se referă la timpul pierdut de Vica pentru a i se da atenție (vizitele la rude și prieteni vechi fiind un demers inițiat numai din partea ei) sau poate la timpul pierdut de Yvonna în așteptarea soțului care nu mai vine.  La nivel colectiv, poate se referă la timpul pierdut de o țară în evoluția sa spre civilizație, o ”dimineață” de câteva decenii, după cum au căzut sorții la tranșarea teritoriilor între marile puteri învingătoare după al doilea război mondial.

Gabriela Adameșteanu - Dimineața pierdută
Gabriela Adameșteanu – Dimineața pierdută

Kiran Desai – Zarvă în grădina de guave

Mărturisesc că am avut întotdeauna o atracție pentru exotic: locuri, veșminte, mâncare, inclusiv fructe. Mi-au stârnit curiozitatea și m-am lăsat pradă ei… așa că numai cuvântul ”guave” din titlu și faptul că autoarea cărții își are originile în India, au fost suficiente ca să mă determine să cumpăr cartea de față.

Fără să mă dezic de mărturisirea de început, recunosc că mi-am dorit mereu să călătoresc în India. Ai ce vedea, primul cuvânt care îmi vine în minte este Taj Mahal. Dar nu numai pentru monumentele și locurile istorice vizitez o țară, mai este dorința de a cunoaște  spiritul locului,  care-i animă locuitorii, stilul de viață, istoria lor, obiceiurile … în parte, cea din urmă dorință a fost îndeplinită fără a mă deplasa la fața locului, stând comod în fotoliul meu de lectură, după ce am plătit echivalentul în lei a 10 euro, și citind această carte…

Cartea cuprinde într-o poveste scrisă cu umor și tandrețe toate clișeele sociale care îți pot veni în minte când auzi cuvântul India.

Un prim cliseu ar fi foamea, seceta și ajutoarele internaționale.  Sampath Chawla, eroul principal, se naște în vremea secetei dinaintea musonului, când lipsa de alimente amplifică poftele mamei sale însărcinate și făceau ca visele sale despre mâncare să fie tot mai extravagante. Înainte să-l nască, mama sa Kulfi  ”se gândea de-a dreptul la pești. La pești suficient de mari și de buni să potolească foamea care o copleșise în ultimele luni ca un val. Se gândea la curry cu pește și la kebab cu pește. La bancuri de creveți mustăcioși. La midii gumate. Se gândea la mâncare din abundență, în toate formele pe care aceasta ar fi putut să le ia. La schinduf și lapte de cămilă, la cartofi dulci și porumb. La mango și la nuci de cocos și la mere în aluat. La ciupercile care se deschideau asemenea umbrelelor în anotimpul musonului.

Copilul va fi venit pe lume în împrejurările unor coincidențe fericite: venirea musonului care aduce ploaia și implicit belșugul de alimente la care visase mama sa și venirea ajutoarelor de la Crucea Roșie Internațională, distribuite din avion, din care un pachet aterizează în copacul din gradina familiei. Născut în împrejurări atât de favorabile, numele băiatului va fi Sampath, care înseamnă noroc.

Un alt clișeu ar fi sezonul nunților aranjate și senzualitatea indiană, pentru că toată lumea știe din ce țară provine Kama Sutra… senzualitate care se trezește și în Sampath, douăzeci de ani mai târziu de la nașterea sa. Chemat la nunta fiicei șefului său pentru a se ocupa de sarcini mărunte, Sampath este plictisit și împins de curiozitate ajunge în camera unde se îmbrăcaseră verișoarele miresei. Ajuns aici, explorează camera fiind copleșit de senzații: mirosul parfumurilor folosite de fete, moliciunea mătăsurilor lăsate vraiște în urmă, sariurile în toate culorile imanginabile. Cu simțurile tulburate, Sampath ajunge să aibă o manifestare senzuală sub forma unui dans în fântăna care compunea decorul de nuntă, dezbrăcându-se  sub privirile îngrozite ale nuntașilor: ”își azvârli îmbrăcămintea în aer, ca un erou care aruncă cârpa folosită pentru a curăța arma cu care și-a ucis dușmanul. Pe măsură ce țipetele creșteau în volum și intensitate, își cobora mâna spre pantaloni. (…) se cățără agil pe cel mai înalt nivel al fântânii și, cu o mișcare iute, își dădu jos pantalonii și chiloții. Cu spatele la mulțime, ridică în aer fundul maroniu și-l scutură frenetic, apreciind extaziat distracția acelei seri pe care el însuși o oferise.

Această manifestare cât se poate de naturală era traducerea în fapte a dorinței de a se elibera, în primul rând din slujba sa măruntă de la oficiul poștal. Acest lucru îl va obține rapid de la șeful său, imediat după executarea dansului obscen de la nunta fiicei acestuia.

Blamat de familia sa și de tot orașul, băiatul nu își va abandona dorința de eliberare și liniște, el va lua primul autobuz care îl va scoate în afara orașului. ”Pasagerii uimiți care priviseră întâmplător pe fereastră în timp ce autobuzul își continua drumul, îl văzură pe Sampath alergând în sălbăticie, spre o livadă ce se zărea pe coasta dealului. Alerga cu un sentiment acut al urgenței. Peste tufișuri, printre buruieni. În fața sa se zări un copac, un arbore străvechi, cu tăcerea prinsă între crengi ca o rugăciune. Ajunse la baza lui și, fără să facă vreo pauză, începu să se cațere febril. (…) Ascuns între ramurile copacului în care se cățărase, Sampath simți cum i se domolește respirația și-l cuprinse un val de pace și de mulțumire.(…) Arborele  în care se cățărase Sampath era un arbore de guava. Un arbore de guava mai mare și mai impunător decât toți cei pe care-i văzuse vreodată.

Un alt clișeu social pentru India îl constituie îndrumătorii spirituali, denumiți guru care apar din speculațiile religioase. Acestea constituie pentru indieni un mod de viață, cu rădăcini în istoria milenară a națiunii. Un astfel de Guru, având ca sălaș arborele de guava, va deveni Sampath, după ce va fi regăsit de familia sa care, pentru o zi, îl dăduse dispărut. Cariera sa de guru va începe printr-un anunț din ziarul local: ”(..) abandonându-și îndatoririle de la oficiul poștal din Shahkotm un funcționar s-a stabilit într-un arbore mare de guava. Conform speculațiilor oamenilor din popor, natura sa spirituală e una neobișnuită, iar comportamentul său pueril e pus pe seama unei întelepciuni de nepătrus.” Dar ce anume a spus el atunci pentru ca asistența să ajungă la concluzia publicată în ziarul local, și cum se termină povestea lui Sampath nu veți putea afla decât dacă citiți și voi cartea. Vă las plăcerea parcurgerii ei, un fragment autentic, exotic și actual din societatea culturală indiană, transpus datorită talentului unei tinere promițătoare scriitoare – Kiran Desai.

Kiran Desai - Zarvă în grădina de guave
Kiran Desai – Zarvă în grădina de guave

Elizabeth Gilbert – Mănâncă, roagă-te, iubește

Cartea se recomandă încă de pe copertă ca un bestseller cu 15 milioane de exemplare vandute și cu subtitlul ”o femeie  caută lucrurile cu adevărat importante in Italia, India și Indonezia”. Cu așa recomandare și în minte cu cele câteva imagini din trailler-ul filmului cu același nume (în care rolul principal aparține Juliei Roberts),  m-am apucat să  citesc cartea de îndată ce am primit-o cadou de la soțul meu. (Mulțumesc, iubire!)

Relatarea este în mare măsură autobiografică, scriitoarea – Liz, este femeia care caută.  Cartea explorează universul feminin, prin trăirile – eșecuri,  dezamăgiri, angoase, nevrozele, temeri – prin care am trecut multe dintre noi, femeile, în căutarea drumului spre maturitate.  Și trec prin toate acestea toate femeile entuziaste, nepermis de încrezătoare în ele și în alții, și pe care, în tinerețe, nu le-a învățat nimeni, nimic.

Prin căutările sale, scriitoarea parcurge drumul spre maturitate, prin experiențe trăite în culturi diferite, fiecare având lecția proprie.

După o autoanaliza sinceră prin care află motivul depresiei permanente în care își trăia viața în America,  descoperă că, pentru a se salva trebuie să schimbe totul, și să descopere apoi, pas cu pas, ce să pună în locul vidului creat.  O va lua de la aproape zero (să nu ignorăm banii pentru a-și permite un ”sabat” de un an în care doar călătorește). Ce-i drept, pare excentric și nu prea la îndemâna oricui!

Prin plăcerea cu care învață limba italiană, de ale cărei sonorități latine este îndrăgostită, descoperă că prima destinație a călătoriei este Italia, o adevărată cultură a frumuseții și plăcerii.

Prin descoperirea practicilor yoga în comunitatea unui guru indian din New York,  următoarea destinație aleasă este India,  cultura cu multiple căutări religioase.

Prin descoperirea unui vraci din Bali despre care crede că are cheia echilibrului personal, a treia călătorie va fi o revenire în Indonezia, chiar dacă acolo au avut loc  atentate cu bombă.

Pentru a căuta lucrurile cu adevărat importante, scriitoarea se debarasează de căsătoria de la care se reclama apariția unui copil … dar ea nu are încă instinctul matern, nu-și dorește maternitatea din tot sufletul. Decide să arunce din poveri, prima decizie fiind divorțul . Cu prețul unui divorț scump plătit, pornște în cele trei călătorii, fără prea multe griji pentru un ”acasă”, pentru că nu-i aparține nici  un bun imobil …

Italia se  va întrema după suferința divorțului (nu este chiar o persoană fără scrupule și are remușcări și sentimentul de vinovăție) cu bucurii ale spiritului (e cucerită de sonoritatea limbii italiene pe care o învață locuind la Roma, pentru cîteva luni) și cu bucurii culinare, adică mâncând pe săturate din deliciile  bucătăriei italiene tradiționale. Să nu trecem cu vedere și frumusețea arhitectonică a Romei și a altor orașe din Italia pe care le vizitează, bucurii estetice care pot alina orice inimă rănită, cu condiția să ajungă să le admire la fața locului! Imaginile pitorești ale  Italiei (gândiți-vă numai la Roma, Neapole ….) au efect antidepresiv, mai ales admirate în direct de Liz care ajunge așa să renunțe la adevăratele pastile prescrise de psihoterapeutul său din America.

Apoi o ajuta foarte mult darul său de a socializa, mai ales vorbind italiana, prilej cu care cunoaște multă lume și își face mulți prieteni.  În partea cu Italia, au mult farmec descrierile specificității culturale, le veți descoperi prin ochii săi de americancă care expirementează plăcerea în Italia, dar numai sub aspectele culinare… motiv pentru care se îngrașă numai 15 kg. Lecția călătoriei din Italia este plăcerea, care nu o mai face să se simtă vinovată, așa cum fusese învățată din familie, în copilărie… și se pare că reușește să-și învingă acest neajuns.

În India, surplusul de greutate se consumă în parte în asceză, în ashram, unde practică yoga, meditația și freacă podelele templului… toate acestea în căutarea unui contact cu divinitatea, sau mai precis a dobândirii unui sentiment de împăcare, pentru a reuși să lase totul în urmă, să  închidă rănile divorțului și a unei relații dureroase de după divorț. Lecția călătoriei din India este că nu trebuie să-ți fie frică să fi singură. Pentru că nu ești niciodată singură dacă ești în relație cu Dumnezeu. Am fost uimită ce efort a depus, ținând cont numai de faptul că scriitoarea care cunoaște sanscrita, în care se cântă mantrele din ritualurile yoghine.

Urmează Indonezia, mai precis insula Bali despre care scriitoarea este foarte documentată: citește istoria locului, află că a fost marcată de violențe ca istoria oricărui alt loc de pe pământ. Deosebirea constă în preocuparea la nivel de cultură locală pentru găsirea și cultivarea echilibrului. Multe ritualuri, prin care fiecare are locul lui precis în matricea insulei, ca într-un stup, fiecare face parte dintr-un clan, dintr-o ierarhie cu reguli vechi dar sănătoase pentru a menține comunitatea, nu individul. Comunitatea primează și de aici colaborarea dintre familii dintr-un sat, și apoi între satele de pe insulă  pentru menținerea în perfectă stare a teraselor cu orezării, de care depinde hrana tuturor. Aici descoperă o societate agrară cu o coeziune străină societăților moderne. Personajul-cheie al comunității, cu rol în menținerea echilibrului la nivel de individ și implicit de comunitate este vraciul.

Scriitoarea chiar discută zilnic cu un astfel de vraci, Ketut, într-o engleză aproximativă, cu exprimări hilare, pe alocuri (”eu foarte gol acum în bancă, de când cu bomba”, e vorba de atentatul cu bombă din Bali din 2001).

După părerea mea, cele mai frumos scrise pasaje din carte sunt în ultima parte, cea a șederii în Bali.   O introspecție într-o cultură interesantă, cel puțin sub aspectul tezaurului de informații, vechi de generații, al căror păstrător este vraciul. Pe departe cel cel mai pitoresc personaj întâlnit de Liz în călătoriile sale.

El este chiar un personaj real, cei de la National Geographic l-au găsit și i-au luat interviu, după succesul înregistrat de filmul realizat după carte. Când a aflat, vraciul și-a exprimat regretul că nu și-a jucat chiar el propriul rol!

Nu răpesc plăcerea cititorilor acestei recenzii despre cum și pe cine a mai găsit Liz în timpul șederii în Bali. Ca un premiu și pentru a confirma lecțiile celor trei călătorii care se pot exprima așa:  că, după ce nu îți mai este teamă de singurătate, pentru că îl ai pe Dumnezeu aproape, și lucrul acesta îți aduce echilibrul interior, numai atunci poți alege perechea potrivită!  Acesta este corolarul maturității feminine…

Elizabeth Gilbert - Mănâncă, roagă-te, iubește
Elizabeth Gilbert – Mănâncă, roagă-te, iubește

Praga, Republica Cehă: 5-9 august 2011

Două păsări de pradă, în Grădinile Regale
Două păsări de pradă, în Grădinile Regale

Preț de câteva secunde, ne-am privit în ochi: El ochi căprui, eu ochi caprui. I-am susținut privirea rece, până când el a întors capul… dar a continuat să stea liniștit pe mănușă și i-am mângâiat ușor penele de pe gușă…”El” este un prădător, un șoim din Grădinile regale ale Hrad-ului din Praga, un exemplar frumos, dresat să facă poze cu turiștii, iar întâlnirea noastră a costat 4 euro. Dar a meritat, pentru că m-am transpus câteva clipe în atmosfera veacurilor trecute, când aceste frumoase păsări erau dresate și folosite la vânătoare de regii și nobilii acestor locuri… aceștia au lăsat în urmă nu numai istoria faptelor lor de arme și vânătoare (îndeletinicirile curente ale celor de vază), ci și obstacole materiale în calea uitării: castele și palate, biserici și mânăstiri (unele devenite apoi școli și universități), turnuri cu ceas și fără, clădiri laice și religioase, grădini și parcuri, fântâni, străzi, poduri peste Vlatava, piețe și piațete. Cu așa o densitate impresionantă de trecut glorios pe metru pătrat, care se regăsește pretutindeni, dar mai ales în districtele sale istorice –  Hrad-ul, Orașul Vechi, Orașul Nou, Josefov sau Cartierul Evreiesc, Podul Carol,  Praga este foarte fotogenică, drept dovadă sunt  hoardele de turiști din toate colțurile lumii care se înghesuie să o fotografieze în timp ce află de la ghizii locali, istoria sa, bogată în evenimente și anecdote. Fotogenia orașului are legătură directă cu cel puțin două aspecte. În primul rând faptul că putem spune ”Praga imperială”  pentru că, pe parcursul lungii sale istorii, orașul a fost capitala unui imperiu, în două epoci diferite. În al doilea rând, ar fi  respectul cehilor pentru trecutul lor, pentru că municipalitatea întreține monumentele, indiferent de stil sau epocă, cu atâta scrupulozitate și grijă pentru detalii  încât deseori m-am întrebat: ”Oare este real ceea ce văd, oare nu visez ?!”

Așadar, am urmat și noi obiceiul turiștilor ajunși în partea locului și cu ajutorul prietenilor noștri stabiliți de ceva timp aici (Mulțumim, Alex! Multumim, Andreea! Am apreciat disponibilitatea voastră !), a ghidului local (Mulțumim, Michael ! Am apreciat engleza vorbită de tine, prezentarea istorică și umorul…) și a ghidului și hărților tipărite, am reușit să vedem o parte din atracțiile Orașului cu 100 de turle

În prima zi, cum am ajuns, am luat harta în engleză primită de la hotel și ghidul în română pregătit de acasă și ne-am orientat singuri. Așa am ajuns la Podul Carol  – Karluv Most, pe care l-am parcurs pe direcția dinspre capătul din Orașul Vechi (unde era o biserică pe treptele căreia m-am așezat să consult harta și lista cu top 10 atracții din ghid) spre capătul care se continuă cu drumul spre Hrad (în cehă, Castel).  Podul are  un traseu ușor curbat în formă de S, care oferă o panoramă superbă a orașului. Din cauza aglomerației este greu să admiri statuile aliniate simetric pe acest pod, turnurile din ambele capete, dotate inclusiv cu străjeri în costume de epocă, care fac poze cu turiștii. Dintre statuile de pe pod, mi-a atras atenția cea care înfățișează Răstignirea (din păcate nu o am în poze). Aceasta este o surpriză pentru cei care știu limba ebraică, deoarece ghirlanda aurită adăugată la 1696 conține tetragrama  compusă din cele 4 litere – YHWH, numele lui Dumnezeu, cunoscut în mod public la vremea aceea. De pe pod am localizat jos, pe malul din stânga, Muzeul Kafka unde nu am ajuns deoarece am ținut drumul înainte ca pionerii și de la Podul Carol am mers pe strada istorică denumită ”Mala Strana”  (mare noroc cu indicatoarele de orientare care sunt pe 2 stâlpi din 3), am trecut printr-o piațetă cu o fântână pătrată cu 4 amorași la colțuri și 4 lei, căte unul pe fiecare latură. Din gurile leilor curgea apă rece cu care ne-am răcorit mâinile (deși mai mult am fi dorit să ne răcorim  picioarele!). Apoi am trecut pe lângă Ambasada României care are o locație pe cinste pe Mala Strana și undeva mai spate se vedea o enormă cupolă verde a bisericii Sf. Gheoghe … Ne-am așezat pe o bordură, am ținut un mic consiliu de familie și am căzut de acord să ne folosim puterea rămasă pentru a reuși să ne întorcem la hotel.

Ah, era să uit! Tot în prima zi, în ciuda oboselii, nu am putut să remarc indicatoarele suporților cu pungi de hârtie pentru excrementele câinilor de companie, pe care am ținut să-l fotografiem (desenul acela sugestiv cu cățelul care face .k.k.). Și pungile acelea sunt folosite pentru că pe jos era foarte curat. Nu am văzut pe stradă nimic din ceea ce era prevăzut a se aduna cu pungile respective de stăpânii câinilor de companie. Iar altfel de câini, adică fără stăpâni, nu am întâlnit la Praga, deși am fost și în zona semicentrală, și în suburbii, și în zona rurală !!!

A doua zi, ajunși în Piața Orașului Vechi (Staromestske Namesti), la fântâna aceea mică cu doi pești încolăciți a începutul ghidajul lui Michael, cu primul lui speach, despre obiectivele din piață și povestea evenimentelor legate de acestea. Este vorba despre:

  • Biserica Tyn, în stil gotic, cu cele două turnuri, la care construcția a început la 1365 și s-a terminat la 1511. Explicația ghidului nostru, nu lipsită de umor, era că atunci când lucrează, cehii fac treabă încet dar bine, fără a sări pauzele de masă cu ”pâine lichidă” (adică bere).  Mai trebuie ținut cont că nu au lucrat tot intervalul acela, din pricina conflictelor religioase dintre catolici și protestanți cunoscute  sub denumirea generică de Războiul de 30 de ani.
  • Memorialul lui Ian Hus, rector al Universității din Praga și personalitate marcantă care a inițiat mișcarea protestantă.  Pentru reforma radicală propusă Bisericii Catolice, Ian Hus a fost ars pe rug la 1415. Resentimentele cehilor s-au transformat într-un război civil, în care rebelii husiți au înfruntat puterea Romei, degenerând în Războiul de 30 de ani și în care s-au implicat mare parte din puterile Europei de religie catolică, din acea vreme.
  • Vechea Primărie (chiar veche, fondată la mijlocul secolului 13), în Turnul său având Ceasul astronomic care a început să funcționeze la 1572. La fiecare oră fixă, clopotele sună, cocoșul cântă, cele 12 figuri din lemn din secolul 15 se rotesc, mișcându-se ca niște marionete, iar turiștii nu contenesc să le filmeze/fotografieze. Toate magazinele de suveniruri din oraș au replici ale acestui ceas medieval. De Primăria Veche este lipită o capelă gotică din secolul 14, de unde, fiind sâmbătă, ieșea alaiul unei nunți care fusese oficiată aici.
  • multele clădiri cu fațade care mai de care mai frumos ornamentate, am reținut în fotografiile noastre imaginea Palatului Golz-Kinsky, de balconul căruia este legată istoria mai recentă a instaurării regimului comunist.

Cam atât am văzut în Piața Orașului Vechi, mai sunt obiective aici, dar nu le-am epuizat, în mare parte din cauza aglomerației, piața fiind înțesată de grupuri de turiști care merg pe jos sau stau pur și simplu pe pavaj (de oboseală, presupun, dar și pentru a admira frumusețile locului) și traversată de toate mijloacele de locomoției terestră folosite de ceilalți turiști, respectiv trăsuri cu cai, biciclete, mopede electrice, un gen de camionete mici cu platformă descoperită pentru ca pasagerii să aibă vederea liberă (city sight). BTW, aș mai adăuga mijloacele care o feră imagini panoramice pe calea aerului – baloane cu aer cald (pentru curajoși) iar pe Vlatava vaporașele cu care poți face croaziere.

Am părăsit Piața Orașului Vechi și am urmat ghidul, care ne-a condus la Opera din Praga, unde Mozart a scris și a avut premiera cu opera ”Don Giovanni”. Pentru a marca acest lucru  aici este monumentul cu mantia lui Don Giovanni, lângă clădirea Operei, ambele apar și în pozele noastre. Pentru că  cehii se mândresc cu cultura lor,  la Praga au loc tot timpul anului evenimente culturale.  Am ajuns la Turnul Pulberăriei de unde începea drumul regilor spre Catedrala Vitus, la încoronare. Am  localizat și clădirea cu Madona Neagră (în dreapta sus, pe colțul clădirii) – statuetele de acest gen și emblemele care decorau casele târgoveților înstăriți fiind un  mod de  identificare (inclusiv de către cei care nu știau carte) înainte de a se folosi numele de străzi și numerele poștale.

Mergând dinspre Piața Republicii pe Na Prikpe (bulevard monden, croit pe fostul șanț de apărare al porții estice al cetății orașului medieval) am ajuns la Mustek – zona inferioară a  Piaței Wenceslas, toate acestea fiind parte din districtul Orașului Nou (Nove Mesto), care nu este, de fapt, atât de nou. Denumirea de  ”nou” vine  de la întemeirea acestuia de către Carol IV, după un plan de dezvoltare urbană stabilit de rege, în afara districtului Orașului Vechi și care se deosebește de acesta din urmă prin faptul că regele carol IV a impus străzile drepte. Istoria Orașului Nou ajunge până în timpurile moderne, piața Wenceslas fiind martora Revoluției de Catifea – bine cunoscută și contemporană nouă.

Am ajuns și în districtul  Josefov sau Cartierul Evreiesc, din momentul în care eram în fața statuii dedicate lui Franz Kafka (cel mai cunoscut ceh care a fost evreu și scriitor în limba germană, cum spunea ghidul nostru) amplasată lângă Sinagoga Maisel. Ele apar în imaginile noastre, la fel ca și Sinagoga Veche-Nouă  – cea mai veche sinagogă europeană, care servește și acum ca centru religios pentru mica comunitatea evreiască din Praga. De această sinagogă este legată legenda Golem-ului (un fel de Frankestein de origine semită) iar în vecinătatea acestui edificiu religios ghidul ne-a arătat de la distanță Vechiul Cimitir Evreiesc unde, timp de 500 de ani, datorită spațiului fizic atât de limitat alocat acestei comunități izolate,  morții au trebuit să fie îngroapați unul peste altul, ajungându-se până la 12 straturi. Deși nu le-am mai făcut poze, în Josefov am mai văzut din exterior Primăria Evreiască (o superbă clădire în stil rococo de la sfâșitul secolului 16, care are în turnul său, ca o curiozitate, un ceas ale cărui ace se învârt în sens invers, deoarece literele ebraice de pe fața acestuia se citesc de la dreapta la stânga !)  și Sinagoga Pinkas (clădire din secolul 15 care a devenit un monument pentru cele aproximativ 80.000 de victime ale Holocaustului din Cehia și Moravia).

Ne-am despărțit de ghidul nostru la Rudolfinum, clădirea care găzduiește Filamornica Cehă, ridicată în vremea Habsburgilor, pentru ca locuitorii orașului să nu uite cine îi guverna la vremea respectivă. După un tur (walking) de cca. 5 ore, am picat în fund pe peluza din fața Rudolfinum-ului, pentru a-mi odihni picioarele, la fel ca o mulțime de alți turiști (doborâți, presupun, din motive asemănătoare sau poate numai pentru a admira apusul de soare pe Vlatava).

A treia zi, mizând (în mod eronat) pe o vreme constantă, adică frumoasă ca în ziua precedentă, am purces la drum de la hotel îmbracată în haine subțiri, pentru a nu transpira. Nu am transpirat chiar deloc, din contră, m-a pătrus o ploaie rece până la piele, destul de tenace (ploaia, nu pielea). Așa că ne-am întors la hotel pentru a schimba echipamentul cu unul adecvat pentru ploaie și pentru temperatura care coborâse până la 17 grade C (de la 27, în ziua precedentă). Am remarcat că la Praga vremea se poate schimba și de 3 ori pe zi, ca o cochetă burgheză de pe timpuri, sau chiar mai des. Seamănă cu vremea de pe litoralul nostru, cu deosebirea că, dacă nu poți face plajă, aici ai ce vedea. Așadar, a treia zi am schimbat odată cu hainele și direcția inițială, îndreptându-ne cu mașina, cu Andreea și Alex, spre castelul Karlstein, la cca. 30 km sud-est de Praga. Acest castel a servit drept reședință de vară regelui, începând cu fondatorul acestuia – Carol IV, același care a inițiat construirea podului care-i poartă numele, de peste Vlatava.

Înainte de a urca dealul unde este cocoțat castelul, am luat prânzul la restaurantul U Adama (este una din denumirile pe care le-am reținut, fiind ușor de pronunțat, spre deosebire de altele în limba cehă). aici m-am delectat cu un eșation din bucătăria  tradițională cehă (nu știu cum se cheamă, pentru detalii  a se vedea rața prăjită din imagine, garnitura de găluști și varză călită, totul cu un sos minunat). Au fost atât de gustoase încât drept mulțumire, pe lângă bacșiș, am mângăiat mascota restaurantului, pisica tigrată. Având drept combustibil caloriile nu puține ale bucătăriei cehe, ne-am avântat spre castel care, așa cum spune și numele, este așezat pe o stâncă (stein). Pe aceea stâncă (partea liberă păstrată drept dovadă) m-am așezat pentru a admira curtea interioară în care intri de îndată ce treci prin poartă, în timp ce Mihai și Alex fotografiau de zor zidurile, crenelurile și perspectiva asupra văii.  Turul interioarelor (unde nu era permisă fotografierea :(()  a debutat în sunet de trompete,  întâmpinați ca niște oaspeți de seamă, pentru a intra în atmosfera de epocă. Fiind în vizită la el acasă, câteva cuvinte despre  Carol  IV (1316 -1378), care a fost ”din dinastia de Luxemburg, rege al Boemiei din 1347 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu.În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din spațiul de limbă germană. Universitatea se numește și astăzi „Universitatea Carolină”, în amintirea sa. Domnia sa a fost caracterizată de o transformare profundă a imperiului și este considerată perioada de aur a Boemiei. A organizat statele imperiului sub forma unor confederații pacifiste, în care orașele imperiale aveau un rol important. A reușit să obțină dominația imperială asupra frontierelor estice printr-o succesiune de tratate cu Habsburgii, prin cumpărarea Brandenburgului și prin asigurarea vasalității statelor cruciate din Prusia și Livonia. În timpul domniei sale a fost adoptată Bula de Aur, textul constituțional fundamental al Sfântului Imperiu Roman.” (sursă: Wikipedia)

Un monarh luminat, Carol IV a studiat și călătorit în Italia, el însuși cultivându-și talente artistice, deoarece  la Karlstein am putut vedea un auportret realizat într-o manieră realistă și o Madonă, în lemn, realizată tot de el.

Scopul construirii acestui castel nu a fost numai aerul de munte, în principal a servit ca loc de păstrare în siguranță a bijuteriilor coroanei imperiale, a sceptrului și armelor regelui, a relicvelor sfinte și altor obiecte de preț.  Înaintea asediului din timpul războielor husite, toate bunurile de preț au fost evacuate din castel și duse temporar prin Ungaria la Nuremberg. După terminarea războaielor husite, bijuteriile au fost readuse la Karstein și păstrate aici timp de două secole.  După cucerirea sa de suedezi la 1648, castelul nu a mai fost îngrijit, degradându-se. În secolul  19, mai precis între 1887 și 1899, castelul a fost reconstituit în cea mai mare parte, completându-se părțile care se mai păstraseră (sunt originale părți din pardoseală, vechi lambriuri de lemn, ceva mobilier, bucăți din fresce). Ce s-a întâmplat cu bijuteriile coroanei ?! Coroana lui Carol al IV-lea, cea autentică, poate fi văzută într-un muzeu din Vienna, numai cea care a aparținut lui Wenceslas mai este în Cehia, dar este păstrată în condiții de mare securitate în Muzeul Național din Praga, unde poate fi văzută de public doar o dată la 6 ani. În concluzie, la Karlstein noi am văzut, ca să ne facem o idee, niște copii ale celor două bijuterii originale, care sunt  pline de pietre prețioase și perle.

Ne-am întors la Praga pe seară și pentru că începuseră să se aprindă luminile în oraș, Alex și cu Andreea ne-au dus să vedem panorama ce se deschide vederii din Hrad. Însă până să ajungem la zidul exterior de apărare, am trecut prin mai multe curți interioare și am văzut dantelăria de piatră a Catedralei Sf. Vitus sub care, într-o singură criptă, odihnesc cei mai importanți regi ai Boemiei: Carol IV,  Wenceslas IV și Rudolf II. Porțile metalice, imense, ale catedralei erau închise, fețele lor exterioare fiind ornamentate cu figuri în relief.  Tot între zidurile Hrad-ului se găsește Aleea de Aur cu mici case colorate. Denumirea se explică prin faptul că, în evul mediu, aici, în apropierea palatul regal, au locuit alchimiștii  ”sponsorizați”  de regi pentru încercările  lor de a obține aur din alte elemente (plumb sau cupru, de pildă).  Așezarea alchimiștilor aici se mai explică și prin faptul că așa evitau impozitele breslei din oraș. Pe măsură ce stăpânitorii castelului au realizat că alchimiștii erau în mare parte niște șarlatani (vezi cazul Edward Kelley și John Dee, în timpul lui Rudolph II), Aleea de Aur a rămas numai cu numele iar casele sale au avut alți locatari. Unul din ei a fost scriitorul Franz Kafka (1883-1924), lângă căsuța lui de culoare albastră ne-am oprit și am făcut fotografii. Oare e albastră pentru a sugera depresia de care a suferit scriitorul în timpul vieții?!

În a 4-a zi am vizitat  Muzeul Mucha (str. Panska 7), apoi  Universitatea Tehnică Cehă din Praga, la invitația pritenului nostru Alex care predă la Facultatea de Electrotehnică. El ne-a arătat clădirea în care a experimentat Nicolae Tesla în timpul bursei sale la Praga, laboratoarele și cel mai vechi pavilion care a fost la origine o mânăstire din evul mediu.

În ce privește muzeul Mucha, noi l-am ales în detrimentul muzeului Kafka din cauză că operele pictorului și graficianului ceh, care se încadrează în curentul Art Nouveau, transmit bucuria de a trăi, au un mesaj optimist. Cel puțin așa l-am perceput eu, când am privit  ”Princess Hyacinth” (Prințesa Zambilă), sau seria de 4 personificări ale florilor:  ”Garoafa”, ”Trandafirul”,  ”Crinul” și ”Irisul”. Mucha a folosit ca modele ale căror trăsături slave le mai regăsești la cehoaicele tinere din ziua de azi, în patria ochilor albaștri, cosițelor blonde autentice și ale tenului de porțelan.

Restul timpului din ultima zi la Praga am alocat-o din nou Hrad-ului, pentru a face poze la lumina zilei. În plus față de ziua precedentă am văzut Grădinile Regale ale Hrad-ului unde gazonul, întreținut de umiditatea permanentă, are prospețimea celui englezesc. Tot aici am avut un coup-de-foudre cu șoimul, ne-am plimbat printre arborii seculari și pe lângă Orangerie, am admirat florile, fântânile și Reședința de vară. Am parcurs din nou curțile interioare, am văzut din nou complexul de clădiri care alcătuiesc Hrad-ul, respectiv palatele din epoci diferite: ale regilor Boemiei dar și corpurile construite pe vremea Habsburgilor, mai precis a Mariei Tereza, am trecut pe lângă Catedrala Vitus și alte clădiri religioase din complex. Am oprit un pic la ferestrele Cancelariei Boemiei unde, în secolul 15, a avut loc prima Defenestrare, pentru a aprecia de la ce înălțime au fost aruncați pe fereastre catolicii de către protestanți. Noroc cu grămada de bălegar de dedesubt … catolicii susțin că amortizarea căderii se datorează unui înger (depinde pe cine întrebi !). După ce am privit din nou panorama orașului de pe zidul de apărare, am coborât colina Hrad-ului pe aleea cu pantă lină unde am întâlnit statuia Menestrelului (sau Muzicantului). Jos, la capătul scărilor, puțin mai în dreapta, lângă stația de metrou, am găsit Grădina Wallenstein ca fiind cea mai bună opțiune pentru fotografii la sfârșitul ultimei zile turistice în Praga, înainte de a ne duce la hotel pentru a ne pregăti bagajele de plecare.

Soțul meu a făcut fotografii și avioanelor din aeroport, pentru că știe cât sunt de importante ! La cursa București – Praga am nimerit chiar  aeronava Airbus cea mai recent  achiziționată de compania cehească (CSA)  prevăzută cu  ecrane la fiecare 3 rânduri de scaune, pe care pasagerii pot vedea afișate altitudinea, viteza de zbor, temperatura exterioră, poziționarea prin GPS. La cursa Praga- București, când  am zburat peste Budapesta, vremea bună a permis vederea orașului de la cca. 8000 m, cu zona centrală îmbrățișată de cele două brațe ale Dunării, și cu Lacul Balaton aproape de linia orizontului.  Cine știe, ne mai gândim, poate fi o viitoare destinație de vacanță!

Praga - panoramă de pe zidurile de apărare
Praga – panoramă de pe zidurile de apărare

Ken Kesey – Zbor deasupra unui cuib de cuci

La unele cărți titlul mă atrage, în mod irezistibil. În cazul de față, titlul mi s-a părut incitant, ori de câte ori îl amintea cineva: fie cineva care văzuse filmul, în montarea regizorală a lui Milos Forman, fie cineva care văzuse, înainte de 1990, piesa montată pe scena Teatrului Național din București.

Nu am văzut nici filmul, nici piesa. În schimb, dorind să merg la originea ambelor forme artistice amintite, am ales să citesc romanul.  Este cel editat de Polirom și care chiar are pe copertă imaginea personajului principal din filmul omonim, în interpretarea carismaticului și tânărului (atunci) Jack Nicholson… interpretare pentru care actorul a și primit premiul Oscar, în anul 1976.

Ce pot să spun despre roman?! L-am găsit teribil, fascinant și răscolitor ! Sunt de ”vină” povestea,  depănată retrospectiv,  chiar de către unul din personajele implicate, care trece totul prin propria percepție, detaliile care fac farmecul povestirii, fără a fi prea descriptive, ci doar pentru a pune accente, tușe pe personaje, pe reacțiile lor, dialogurile savuroase care fac povestea atât de  dinamică și plină de farmec …

Fiecare carte este un univers, iar el este cu atât mai veridic cu cât cartea este mai bună… iar în cazul de față lucrul acesta se confirmă,  cartea fiind scrisă de Ken Kesey, la vârsta de 27 de ani. Este prima sa carte, fără a fi autorul unei singure cărți, dar cu aceasta a devenit memorabil pentru literatura americană modernă.

Universul din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” este cel al unui spital de boli nervoase, în America anilor 70 iar personajele sunt nebunii, caracterizați global ca ”un fel de psiho-ceramică, ulcelele sparte ale umanității”, și personalul medical care se ocupă de ei.

Mi s-a părut frumoasă și plină de tâlc metafora aceasta care redă un trist adevăr. De ce s-au spart acele ”ulcele” ?! Fiecare are o poveste, și o afli din frânturi: în cazul povestitorului, Marele Șef Bromden, din cauza faptului că făcea parte dintr-o minoritate nedorită, care sta în calea progresului. Și care, oricum, nu conta. El este un indian din cheile Columbiei, care împreună cu tribul său fuseseră strămutați de autorități, pentru că acolo urma să se ridice o hidrocentrală.

În cazul lui Harding,  singurul absolvent de colegiu, din cauza relației tensionate de cuplu, având o soție frumoasă, dar insensibilă și adulterină. În cazul lui Billy Bibbit care este schizofrenic, din cauza lipsei de curaj și a timidității excesive, induse în parte de o mamă dominatoare și hiper-protectoare. Cei doi fac parte din categoria ”acuților”, ca și cei doi epileptici – Scanlon și Fredickson.

La spital, ”acuții” sunt aduși ”la recondiționare, ca să nu mai umble brambura pe străzi și să facă firma de rușine.” ”Rebuturile” sunt ”cronicii”, cei care sunt aduși la spital pe vecie, și care la rândul lor sunt de mai multe feluri: ”umblăreții” ca Bromden, adică cei care mai pot circula primprejur dacă sunt hrăniți, ”motorizații” și ”legumele”. Majoritatea ”legumelor” sunt vârstnici,  dar nu toți. Fac excepție unii din ”cronici”care, la venirea în spital, au fost ”acuți” dar au devenit ”cronici” ca urmare a unor greșeli de tratament. Descrierea situațiilor din spital nu cade în patetic, datorită unui bine venit umor negru, ca în pasajul de mai jos:

Ellis e un ”cronic” internat ca ”acut”, dar l-au stricat în așa hal atunci când l-au conectat la suprasarcină în odaia aia jegoasă și criminală căreia tuciurii îi zic  ”Prăvălia cu șocuri”, că acuma-i țintuit de un perete în aceeași stare în care l-au cules de pe masa de tratament ultima oară, în aceeași poziție, cu brațele răstignite, degetele chircite, cu aceeași groază bezmetică întipărită pe față. E răstignit în halul acesta pe perete, ca un trofeu de vânătoare împăiat. Îl scot din cuie când vine ora mesei ori vremea să  se culce și vor să-l miște din loc ca să pot șterge cu cârpa balta adunată sub el. la vechiul sediu îl ținuseră atâta într-un singur loc, că urina rosese podeaua și bârnele de sub picioarele lui și el tot cădea prin podea în salonul de dedesubt, dându-le celor de jos mari bătăi de cap la numărătoare când se făcea apelul.

Însă stilul cărții este departe de genul bancurilor cu nebuni. Mesajul transmis este că și ei sunt oameni, iar a-i trata cu empatie și cu afecțiune este calea de a le alina suferința, cel puțin, dacă vindecarea nu este posibilă.

Programul zilnic al bolnavilor este stereotip ca într-un balet mecanic, al cărui principal coordonator tehnic este Sora Șefă, ajutată de cei trei infirmieri de culoare, aleși de ea după măsura răutății manifestate în timpul supravegherii bolnavilor. Medicul curant este și el la mâna ei, deoarece demiterea lui depinde de directorul administrativ, o femeie cu care Sora Șefă este veche și bună prietenă. După perindarea mai multor medici în funcția de șef de secție, a rezistat cel care a lăsat toate deciziile  privind terapiile aplicate bolnavilor în seama Sorei Șefe, așa cum își dorea aceasta. Folosind descrieri ca în benzile desenate, acest personaj feminin pare aproape complet robotizat, inspirând teroare datorită lipsei omeniei, a dorinței de control absolut. Orice ieșire din tipar este aspru pedepsită, orice slăbiciune este manipulată pentru a submina demnitatea pacienților și pentru a-i stârni pe unii împotriva altora. Orice revoltă este tratată cu o doză mare de sedative și cu Izolatorul. Dacă sunt recidive din partea unui bolnav, Sora Șefă poate dispune măsuri mai drastice: internarea la agitați, trimiterea la terapia cu șocuri electrice și pedeapsa ultimă – lobotomia.

Știind cu toții la ce represalii poate recurge Sora Șefă, ”acuții”, cei care mai sunt conștienți, trăiesc în teamă și se supun orbește programului și medicamentelor prescrise, chiar dacă nimeni nu le spune ce li se administrează. Curiozitatea cu privire la acest subiect trece drept nesupunere în ochii Sorei Șefe, pentru că ea știe ce face.

În acest loc monoton până la alienare și programat de către Sora Șefă la fix, în fiecare minut și mișcare a bolnavilor și personalului subordonat, intriga apare odată cu internarea în spital a lui MacMurphy (Mack). El este un irlandez roșcovan, voinic, scandalagiu și cu vocație pentru jocuri de noroc, acestea fiind motivul condamnării sale cu trimitere la ferma de muncă obligatorie.  Se pare că, pentru a scăpa de munca grea de acolo, nu se împotrivește ca, la ultimul scandal să fie considerat de instanțele de judecată drept psihopat. Această schimbare este pentru el un real motiv de veselie, râsul lui răsună în valuri în salonul bolnavilor, cu care face pe rând cunoștință, prezentându-se fiecăruia. Îl intrigă însă adunătura posomorâtă a bolnavilor și reacția acestora: ”Acuții au mutre îngrijorate și stânjenite atunci când izbucnește în râs, ca puștii de  școală când vreun coleg mai deșuchiat face prea mare tărăboi în lipsa învățătoarei și se tem cu toții că aceasta ar putea să intre oricând și să-și pună în cap să-i țină pe toți după terminarea orelor.

Este evident pentu toți că MacMurphy îi va da mult de furcă Sorei Șefe, pe care își propune să o scoată din minți, fără a se manifesta violent (dacă devenea violent, atunci Sora Șefă putea trece la represalii). Deși va câștiga câteva bătălii, va pierde Războiul. Un final previzibil, Sora Șefă având ascendentul Puterii. Fiecare confruntare și victorie temporară a lui MacMurphy a însemnat pentru ceilalți bolnavi un pas în plus spre luciditate, demnitate și curaj. Și nu în ultimul rând redobândirea puterii de a râde de unele situații. În acest sens, mi s-a părut antologic episodul excursiei pe mare, la pescuit de somoni, când îi lasă pe toți să se descurce cu undițele, în lupta cu peștele prins, tocmai pentru ca fiecare să se încredințeze că este bun de ceva, că poate găsi curajul să facă față unei situații noi.

Iar MacMurphy stă și râde. Pentru că știe că trebuie să râzi de lucrurile care dor ca să nu pierzi cumpăna dreaptă, ca să nu lași lumea să te scoată de-a binelea din minți. știe prea bine că există și o latură dureroasă a lucrurilor; (…) dar el nu lasă durerea să-i înece râsul, după cum nu lasă nici râsul să-i înece durerea. Bag de seamă că Harding s-a prăbușit lângă MacMurphy râzând și el în hohote. Și Scanlon râde de pe fundul vasului. Râd de ei înșiși, ca și de ceilalți. (…) Râsul a izbucnit timid, apoi s-a dezlănțuit, făcându-i pe oameni să se umfle, să crească tot mai mari.

Prin exemplul personal, Mack va readuce între pacienți, colegii săi de salon, valorile prieteniei, ale solidarității. Acuzat de Sora Șefă că ar avea interese materiale și că profită de banii acuților, Mack va încerca să demonstreze contrariul. El va sări să-l scape pe George, unul din ”cronici”, din mâinile infirmierilor care doreau să-l trateze cu dezinfectant, deși acesta refuza. George avea obsesia curățeniei, se spăla încontinuu cu apă de o presupusă mizerie, iar acest tratament, inutil de altfel, l-ar fi scos și mai tare din minți.

Bătaia administrată infirmierilor îl va costa pe Mack o vizită la ”Prăvălia cu șocuri”. Dar nu va trece mult timp și Mack organizează o petrecere nocturnă pentru grupul său de amici, cu complicitatea unuia din paznici. În excursia pe mare, tânărul și timidul Billy Bibbit se îndrăgostise de Candy, fata adusă de Mack pe vas. La petrecere, ea venea special pentru Billy, strecurându-se în spital, conform învoielii puse la cale de Mack cu paznicul. Restul personajelor (inclusiv Mack și paznicul complice)se îmbată atât de tare cu un cocktail din votcă cu sirop de tuse (siropul e subtilizat din dulapul cu medicamente al asistentelor), încât idila celor doi tineri, ca de altfel tot dezastrul și dezordinea din secție, sunt descoperite la lumina dimineții de Sora Șefă !!!

Văzându-l pe Billy alături de tânăra intrusă, Sora Șefă îl culpabilizează, iar pentru a-l readuce sub controlul ei îi amintește de relația lui cu mama sa autoritară. Acest  ”amănunt” îi va declanșa lui Billy o criză, urmată de sinucidere. Triumfătoare, Sora Șefă va arunca întreaga vină asupra lui Mack, informându-l despre tragicul eveniment. Îndurerat de veste dar și revoltat de atitudinea acuzatoare a Sorei Șefe, care era autoarea morală a morții lui Billy, el se va năpusti asupra ei, încercând să o sugrume. Sora Șefă scapă din mâinile lui cu ajutorul forțelor de ordine din spital. După acest incident, Mack ajunge la lobotomie, care îl va readuce între pacienți într-o formă de nerecunoscut – o ”legumă”. Motiv pentru care aceștia vor avea îndoieli că acea ”legumă” este chiar eroul lor.

Cel care va recunoaște primul că aceasta este realitatea crudă este Marele Șef Bromden. Pentru că nu acceptă înjosirea în așa hal a eroului său, nici folosirea lui de către Sora Șefă, ca un simbol al victoriei ei și al sistemului reprezentat de ea (”Organizația” cum îi spunea el), matahala de indian îl sufocă pe MacMurphy cu perna, într-o noapte.

În final, pe rând, tovarășii săi vor părăsi spitalul, de bună voie, Marele șef Bromden chiar printr-o evadare spectaculoasă și plină de forță, care echivalează cu o regăsire împăcată cu sine.

Vreau să verific prin Portland și Hood River și Cataracte dacă mai găsesc pe vreunul dintre băieții cunoscuți pe vremuri, care încă nu și-au băut mințile. Vreau să văd ce-au mai făcut de când guvernul a-ncercat să le cumpere dreptul de a mai fi indieni. Am auzit chiar că mai mulți din vechiul trib s-au apucat să ridice din nou schelăria aceea subredă de lemn pe tot întinsul digului ăluia de-un milion de dolari, și că prind acum somoni cu țepușa drept în deversor. Ce n-aș da s-o văd și pe-asta. În mare, însă, aș vrea doar să mai arunc o privire prin ținutul din jurul cheilor, doar să-mi reîmprospătez puțin memoria cu el. Am lipsit de-acasă atâta vreme.

Am aflat de unde vine titlul incitant, enigmatic al romanului. Este un vers dintr-un cântec de copii care, urmare tratamentului cu șocuri electrice, revine în memoria marelui șef Bromden,  împreună cu un vârtej de emoții și trăiri din perioada copilăriei sale fericite la Cataracte. Originalul în engleză sună cam așa: „Tingle, Tingle, Tangle Toes / She’s a good fisherman / Catches hens, puts’em inna pens / Wier blier, limber lock / Three geese inna flock / One flew east, One flew west, / One flew over the cuckoo’s nest / O-U-T spells out / Goose swoops down and plucks you out.

BTW,  replicile colorate ale lui Mack, datorită argoului folosit, cred că au fost o mare provocare pentru traducător.

Ken Kesey - Zbor deasupra unui cuib de cuci
Ken Kesey – Zbor deasupra unui cuib de cuci