Antoaneta MOGA

Linda Grant – Rochia cea nouă

By Antoaneta MOGAiunie 18, 2011iulie 9, 20171 Comment4min read345 views

Am urmat imboldul dat de vechea mea pasiune, lectura, și am cumpărat cărți și în luna aceasta, pe care le-am ales pe îndelete dintr-o librărie din spatele Facultății de Arhitectură. Un loc foarte plăcut datorită modului de expunere a cărților și a personalului amabil.

Aici am găsit genul de roman care îmi place. S-a întâmplat să fie din nou de la Grupul editorial Corint colecția Maeștrii Leda, din nou o scriitoare britanică contemporană – Linda Grant. Mă întrebam dacă se cunoaște cu Rose Treiman, despre care am povestit în posturi mai vechi (vezi ”Muzică și tăcere”, ”Drumul spre casă”, din aceeași colecție). O asemănare, ca traseu cultural, am găsit în faptul că sunt amândouă licențiate în literatură engleză, dar la universități diferite din Marea Britanie.

Cartea de față cuprinde, fără a fi o autobiografie, parte din istoria personală a autoarei care se regăsește în personajul principal – Vivien Kovacs, fiica unor emigranți evrei refugiați din Budapesta la Londra, înainte de a începe al doilea Război Mondial. Vivien s-a născut la Londra iar romanul este scris ca o destăinuire – ajunsă la vârsta de 52 de ani, și revenită la Londra după decesul tatălui său și a celui de-al doilea soț al său, ea își povestește copilăria și adolescența trăite în Benson Court, dar și tinerețea turbulentă în care a descoperit restul orașului – Londra anilor 70.

Narațiunea are culoarea și ritmul potrivit, date de abundența de detalii de atmosferă care abundă din amintirile copilăriei lui Vivien, la care se adaugă stările sufletești ale personajelor. Toate acestea la un loc îți dau senzația că urmărești un film bun, cu condiția să ai o natură intuitivă.

”Reușeam într-un fel să intru în lumea cărților pe care le citeam, să le simt și să le gust – devenind una cu personajele. Înțelegerea artei era prea intuitivă pentru el ca s-o pătrundă” – este confesiunea lui Vivien cu privire la lectură, în care mă regăsesc, fără a fi singura.

Iar ”el” este Alexander, cel care va deveni primul soț al lui Vivien, pe care l-a cunoscut în timpul studiilor sale la secția de Literatură engleză din Universitatea de York, cel care o va admira și iubi tocmai tocmai pentru că Vivien era atât de diferită de el, un pragmatic inginer chimist, englez get-beget:

”Dacă eu eram o orhidee de seră căreia îi pria înăuntru, încolăcită lângă foc, cu o carte în mână, Alexander ar fi stat ore întregi în ger și ceață să privească gâștele canadiene care se iveau din lacul campusului și să asculte ecoul aripilor care se loveau de gheața mocirloasă. Intra apoi în casă, suflându-și în mâini ca să le încălzească și încerca să scrie poezii, care ‹Sunt domeniul tău, nu al meu, așa că spune-mi ce părere ai, Vivien ? Tu ești experta!›”

Un accident stupid în timpul lunii de miera la Nisa va curma viața lui Alexander și o va readuce pe Vivien, îndurerată, înapoi în apartamentul părinților ei, din Londra.

Povestea continuă în universul marelui oraș, unde singura cale de a ieși din paralizia și inerția dată de marea sa durere este căutarea unchiului său, fratele repudiat al tatălui său. Vivien îl caută și îl găsește pe acest controversat personaj care îi va face cadou trecutul familiei sale, pe care părinții lui Vivien îl ascundeau cu ipocrizie. Cum bine se puncta într-o recenzie din publicația The Observer, ”Un roman minunat, care este mai presus de toate o lecție despre pericolele ipocriziei.”

Relația cu unchiul său o va aduce pe Vivien în contexul unor noi cunoștințe – personaje care vor influența traseul sinuos al vieții tinerei Vivien ajunsă la 25 de ani, aceleași personaje care se vor fi regăsit însă și în contexul sfârșitului tragic al unchiului său.

Povestirile unchiului său, dar mai ales dezvăluirea unor secrete din trecut și a unei identități, îi vor da lui Vivien forța și încrederea de a merge mai departe, o rațiune de a trăi prezentul.

Aceasta deoarece ”Trecutul este un început” (Furtuna – William Shakespeare, actul II, scena I).

Personal

Truman Capote – Muzică pentru cameleoni

By Antoaneta MOGAiunie 5, 2011mai 1, 20210 Comments3min read348 views

Față de romanul de debut intitulat “Alte glasuri, alte încăperi”, pot să afirm că “Muzică pentru cameleoni” mi-a plăcut mai mult. Cred că din cauza dozei mai mici de stranietate și a uneia mai mare de umor și detașare. Primul roman a făcut senzație la vremea lui, datorită faptului că autorul avea numai 19 ani și cu toate acestea i s-a recunoscut talentul și s-a bucurat de un mare succes. Explicația, pe care puțini o cunoșteau, era faptul că autorul tot scria de la vârsta de 8 ani, fără îndrumare literară, doar căutându-și un stil propriu dar și un mod de a-și descărca emoțiile.

În ”Muzică pentru cameleoni” Truman Capote își amintește despre oameni pe care i-a cunoscut și care nu mai sunt. În permanentă căutare de subiecte pentru scrierile sale, Truman Capote a călătorit mult și a cunoscut multă lume, și dedică câte o nuvelă fiecărui personaj care i-a rămas în amintire prin ceva anume.

Acel ceva anume poartă și o doză de echivoc, un lucru pe care nici autorul nu l-a aflat nici el sau poate nu vrea să ni-l spună, ca să ne intrige.

Nuvela care dă numele romanului redă o călătorie în Martinica unde scriitorul ajunge după mult timp de la un eveniment trist petrecut aici: uciderea unui prieten. Doamna aristrocată de origine franceză pe care scriitorul o vizitează își amintește de omor ca fiind comis de niște marinari beți, un accident tragic, dar scriitorul știe că n-a fost un accident. Dar nici nu adaugă nimic în plus.

Aceeași doamnă cântă la pian pentru oaspetele său, tocmai pentru a-i arăta că pe verandă se adună cameleonii, mari amatori de muzică care sub influența stării induse de muzică își schimbă culoarea.

Este așa, sau nu este ?! mă întreb. Dar pentru a afla răspunsul ar trebui să fac cel puțin o călătorie până în Martinica. Dar tot nu ar fi destul, pentru că nu ar avea cine să le cânte la pian partituri din Mozart, așa cum se întâmplă în nuvela lui Truman Capote.

Autorul este un cozeur deosebit, poartă interesante conversații cu oamenii pe care i-a întâlnit, oameni reali din care unii au avut un adevărat șoc când s-au regăsit în paginile cărții. Astfel, Truman Capote redă conversațiile sale avute cu menajera sa, cu un polițist detectiv care investighează niște crime în serie, cu o barmaniță pe care a cunoscut-o în Saint Louis, în tinerețea căutărilor sale literare, cu un fost coleg de școală care comite nesăbuința de a răspunde unui mesaj dintr-o sticlă (și de aici un lung șir de încurcături), cu criminalul care a ucis-o cu sânge rece, într-un ritual satanic, pe actrița Sharon Tate, aflat în detenție pe viață la momentul conversației cu scriitorul.

Am lăsat la urmă, fără a epuiza lista nuvelelor adunate în această carte, conversația scriitorului cu Marilyn Monroe pe care a cunoscut-o așa cum era ea: un copil frumos. Acesta este și titlul nuvelei pe care i-o dedică, rememorând o după-amiază petrecută împreună, în New York, la un pahar de vorbă, la un timp după moartea acesteia. Nu dau alte detalii, merită citită pentru a înțelege omul care a fost actrița, dincolo de imaginea de sex-simbol, pre-fabicată și speculată de studiourile de film.

Truman Capote – “Muzică pentru cameleoni”

Personal

Ia mea, de Argeș

By Antoaneta MOGAaprilie 3, 2011iulie 9, 20172 Comments3min read894 views

Ia care am purtat-o la Cabana Moților este „a real vintage”, deoarece a fost cusută de mama mea când avea 15 ani (acum ea are peste 70), după modelul primit de la bunica.

O port numai în concedii, dar atunci mă face să mă simt bine. În concediul petrecut în Țara Moților s-a încadrat cel mai bine, fiind o vacanță în care am mers pe tema valorilor tradiționale.

O consider un simbol al unei linii dinastice feminine, o confirmare de „neam bun”, cum se spunea la noi la țară. De ce spun de „neam bun” ?! Deoarece pe vremea aceea numai femeile foarte harnice și gospodine reușeau să aibă așa ceva. O ie nu era de cumpărat, dacă ți-o făceai singură aveai, dacă nu, nu … și făcutul acela nu era deloc simplu!

Familia cultiva bumbac pentru Regia Bumbacul Românesc de la care primea sămânța, pe toată perioada culturii primeau inspecțiile de la omul regiei care venea în sat. Tot el aduna recolta de bumbac de calitate și plata țăraniilor era în natură, ei primeau bumbac prelucrat pentru nevoile casnice.

Banalele sculuri de bumbac care le mai vedem azi prin mercerii (devenite chiar ele, merceriile, niște magazine demodate) erau foarte valoroase atunci, pe vremea bunicilor mei, fiind șansa de a umbla bine îmbrăcați. Din firele de bumbac primite drept plată după o vară în care cultivaseră bumbacul, pânza topită era făcută în casă de bunica, la razboi manual, în lungile nopți de iarnă…

Apoi, din pânză, bunica croia ia, nici prea largă, nici prea strâmtă, nici prea lungă/scurtă, nici prea decoltată, dar totuși feminină. După mine, ia aceasta reprezintă măsura sau echilibrul acelor vremuri, o percepție perenă a frumuseții practice, așa cum o vedem în tot ce reprezintă port autentic românesc. Modelul este cusut foarte precis, la distanțe egale, de departe ai crede că este un print automat! Mă gândesc ce măsurători făcea mama când le-a cusut, pentru a obține atâta simetrie! … Apoi ia mai are la mâneci o dantelă, făcută tot manual.

Unde m-am pui că și măsura mi se potrivește, ia aceasta este dovada că nu sunt mai corpolentă decât femeile din neamul meu, deși trăiesc în epoca fast–food, de care fac abstracție, gândindu-mă cât efort depuneau odinioară femeile ca să ajungă să se îmbrace.

Mai am două ii, cumpărate demult de la un magazin de artizanat: una albă brodată cu mătase albă, alta bej, cu mătase bej. Nu sunt atât de expresive ca ia brodată de mama mea când era copilă, la ea în sat … Mama mea de la Vânătorii Mari, o așezare pe unul din dealurile care încep să ridice nivelul Câmpiei Române, pe valea Neajlovului.

Și la Cabana Motilor aveau un stativ cu un costum autentic din zonă, ia de aici are un model mult mai auster, brodată doar negru cu bej, în schimb fusta e roșie. Ia mea este tipică portului din Argeș, brodată în mai multe culori (roșu, verde, ocru), în schimb fustele purtate de femeile din generația bunicii mele erau numai negre.

Personal

Cât de mult o iubim pe Glenda

By Antoaneta MOGAfebruarie 12, 2011mai 6, 20216min read341 views

Am terminat recent lectura unui set de povestiri aparținând lui Julio Cortazar, reunite într-un volum sub numele Cât de mult o iubim pe Glenda, acesta fiind chiar titlul uneia din povestiri. Mărturisesc că este prima dată când citesc ceva de acest autor, recunoscut ca un membru marcant al familiei scriitorilor contemporani celebri din America Latină.

Acum, după lectura povestirilor lui, apreciez că stilul lui este original, în genul realismului magic al lui Marquez, dar de altă factură. În timp ce realismul magic al lui Marquez dă povestirii lui un farmec de legendă, la Cortazar este vorba de alceva. De inserții în povestire care sfidează timpul, spațiul, dar se înscriu într-o logică proprie autorului. Cortazar nu este un mare povestitor la stilul direct al scriitorului columbian pe care l-am menționat, prin comparație. Cortazar te face să înțelegi ceva din cele scrise de el în primul rând prin aluzie, de aceea poate fi gustat, ca stil, de cititorii iubitori de subtilități și nuanțe. În fond, narațiunea lui nu este spectaculoasă, și ar putea fi banală dacă nu ar recurge la ”efectele speciale” care scot proza lui din zona banalului, trecând-o la granița cu imposibilul. Tocmai în aceasta consta farmecul scrierilor lui. În acest caz nu poți spune că așa ceva ai mai citit, învinge scepticismul unora care spun că, în fond, ”viața bate filmul”, în acest caz nu filmul, ci povestirea. Nu, avem de-a face cu situația inversă, când ”cartea bate viața”, deși se inspiră din ea.

Nu voi povesti fiecare povestire, din motivele expuse deja. Mă voi opri pe scurt însă numai la două dintre ele, care vin să confirme aprecierile mele.

Prima ar fi chiar povestirea care dă denumirea volumului, ”Cât de mult o iubim pe Glenda”. Glenda este o actriță care joacă în filme de succes, iar imaginea sa de pe ecran și stilul său actoricesc atrage, ducând la formarea unui grup constant de fani care văd și revăd filmele sale, se adună în grupuri la cafenea pentru a comenta și cântări fiecare detaliu din imaginea idolului lor, Glenda. Cu timpul, rămân fideli imaginii Glendei cei mai împătimiți, deoarece actrița anunță că se va retrage. Pentru că vor să-i atribuie Glendei perfecțiunea, grupul fanilor împătimiți studiază în detaliu scenariile filmelor în care jucase ea, imaginile în care nu era chiar fără cusur. Și atunci decid să adune, prin orice mijloace (banii nu sunt o problemă, unul din fanii în cauză fiind milionar, proprietar al unor mine de argint din Argentina)toate copiile filmelor în care jucase Glenda, pentru a corecta tot ce nu ieșise perfect. Copiile sunt adunate, retușurile sunt făcute, iar pentru că lumea filmelor este ea în sine atât de trecătoare, doar câțiva critici de specialitate par a fi sesizat schimbările, mai ales cele de scenariu, dar și tăcerea lor va fi cumpărată de aceeași fani fanatici. Aceștia sunt încântați de rezultat, vizionând încântați versiunile îmbunătățite ale filmelor cu Glenda, până la un moment dat când, după un timp, actrița anunță ca ea va reveni pe ecrane.

Gândul că imaginea perfectă a Glendei, pentru care trudiseră atât și care era consacrată deja va fi umbrită de noua imagine reală a Glendei, așa cum va apare din nou pe ecrane și care va da prilej de comparație, scoțând la iveală imperfecțiunile originalului, grupul fanilor fanatici ia o decizie extremă: să o ucidă pe Glenda.

Nu mai aflăm dacă ei trec la fapte, dar povestea în sine pare a fi un răspuns la ”de ce-ul” asasinatelor când celebrități au fost ucide de fanii lor. Un prim caz celebru care îmi vine în minte este cel al lui John Lennon. Odată atinsă perfecțiunea, fanii refuză să fie dezamagiți, rămân sclavi unei imagini pe care refuză să o vadă deteriorându-se. Acestea ar fi considerațiile estetice, sau ar mai putea fi confundarea imaginii vedetei, cea proiectată pentru succes comercial, cu omul care joacă rolul acela, și nu mai poate scăpa de el, devenind un soi de piele pe care, în ochii fanilor, nu o mai poate dezbraca.

În legătură cu această povestire, chiar autorul a avut o surpriză care ține de hazard. Același hazard care îl fascinează, deoarece duce la fantasticul care se reflectă în majoritatea operelor sale. Surpriza lui a fost că, în timp ce nuvela sa abia ieșise de sub tipar în Argentina, fără a mai fi tradusă în altă limbă, actrița Glenda Jackson juca într-un film, rolul său fiind cel al prietenei unui spion retras din activitate, posesor al unor secrete. Din această cauză era vânat de cei care doreau dispărute acele secrete, odată cu toți cei care ar fi știut ceva legat de acestea. Prietena spionului îl ajută pe acesta să-și însceneze moartea, pentru a putea să-și continue viața liniștit într-un colț uitat de lume, sub altă identitate.asemănările între cele două povestiri, și același nume, al actriței, sunt coincidențe care surprind și nu pot fi atribuite decât hazardului.

A doua povestire, ”Tăieturi din ziare” are două personaje, artiști din diaspora argentiniană refugiați la Paris: un scluptor și o scriitoare. Scluptorul o solicită pe scriitoare pentru câteva impresii în legătură cu o expoziție, în care urma să-și prezinte câteva creații. O invită la el la atelier unde îi arată în avanpremieră lucrările în cauză. Apoi conversează pe marginea unor tăieturi din ziarele argentiniene, articole privind răpirea, uciderea și dispariția unor intelectuali, opozanți ai regimului militar aflat la putere. Cei doi sunt afectați și îngrijorați de cele întâmplate în țara lor de origine. Sub imperiul acestor sentimente apăsătoare, scriitoare pleacă seara târziu de la atelierul scluptorului. Ieșind în stradă, merge pe jos spre o piațetă din apropiere unde era stație de taxiuri. Până acolo, dintr-un gang îi iese în cale o fetiță singură, plângând speriată. Femeia o întreabă ce a pățit. Drept răspuns, fetița bânguie: ”Tati îi face ceva lui mami …” și intră înapoi în gang. Scriitoarea o urmează, curioasă dar și speriată. Fetița o conduce spre o gradină de zarzavaturi, împrejmuită cu un gard și în mijlocul căreia se afla o colibă, unde ardea o lumină, în întuneric. Apropiindu-se de fereastră, scriitoarea privește prin ea și vede o scena oribilă a torturii unei femei de către un bărbat… ca într-un vis urât. Fuge îngrozită înapoi în stradă, trecând prin gang.

A doua zi, ia legătura cu scluptorul și îi relatează groaznica întâmplare la care fusese martoră cu o seară înainte, cerându-i sfatul cum să procedeze … Uimit, scluptorul îi arată ziarul local, ediția din acea dimineață, care relata despre o crimă identică, comisă undeva la țară. Detaliile erau aceeași: grădina, coliba, tortura victimei și fetița cuplului, despre care se știa doar că fugise și nu era încă găsită. Contrariată, scriitoarea pornește la pas, pe aceeși stradă unde o întâlnește aceeași fetiță, despre care o portăreasă din vecini îi spune că urma a fi preluată de cei de la asistență socială, deoarece părea a fi un copil fugit de acasă… singurul lucru pe care scriitoarea nu-l mai regăsește este gangul prin care intrase în gradina casei unde văzuse crima. Gangul acela a apărut doar în aceea seară, ca o breșă, sau cum le denumește chiar Cortazar, ”ca niște mici paranteze înconjurând realitatea imediată.”

În același sens, autorul continuă: ”nu e ceva excepțional, pentru oamenii sensibili la fantastic… este aici, la fiecare pas, vreau să zic, în orice moment, și constă mai presus de toate în faptul că tiparele logicii, cauzalitatea timpului și a spațiului, toate cele pe care inteligența noastră le acceptă de la Aristotel încoace drept imuabile, sigure și liniștitoare sunt brusc răsturnate, afectate de un soi de … vânt interior, care dislocă, cere imperios o schimbare.”

Este modul în care Cortazar își definește stilul, dar și genialitatea sa care generează acel ”vânt interior” care bulversează timp, spațiu și logică, pentru a naște fantasticul.

Personal

Drumul spre casă

By Antoaneta MOGAdecembrie 30, 2010mai 6, 202116min read335 views

Cele două romane, Muzică și tăcere și Drumul spre casă, au o temă comună care se pare că o fascinează pe Rose Tremain. Este tema călătoriei, nu numai geografice dar și în scopul căutării sinelui. Personajul principal pleacă de acasă, căutând schimbarea, iar în final revine acasă, de unde a plecat, îmbogățit spiritual, în primul rând… și cu mare parte din problemele existențiale rezolvate, într-un happy-end clasic.

Sub titlul ”Drumul spre casă”, aflăm povestea lui Lev, un muncitor imigrant sosit din Europa de Est în Anglia zilelor noastre. Imigrația sa este legală, deoarece țara de unde vine este membră a Uniunii Europene (nu se specifică care, nu asta este important, iar toate denumirile legate de locul de origine ale lui Lev sunt fictive).

Este de remarcat atitudinea lipsită de prejudecăți, a scriitoarei, care a ascultat multe povești ale lucrătorilor polonezi din imigrație, din care probabil s-a inspirat, precum și finețea analizei personajului principal, a trăirilor sale.

Lev merge în Anglia, ajunge acolo, muncește pe brânci, dar el este mereu un visător, cu trupul în țara care îi oferă de muncă dar cu sufletul acasă, scufundat în amintirile sale, în trecutul trăit acolo. Având în vedere rezolvarea problemelor sale, mintea sa iscoditoare se va fi orientat și spre viitor, deoarece într-o bună zi îi va fi venit Marea Idee, pe care o consideră soluția pentru el și cei dragi ai lui.

Ca și în “Muzică și tăcere”, fiecare capitol are titlul sugestiv pentru ceea ce se povestește în cuprins, iar fiecare poveste are farmec și finețe în introspecție, prin descrierea gândurilor și trăirilor lui Lev, dar și a celorlalte personaje pe care el le întâlnește în călătoria sa.

1. Țigări semnificative – Lev fumează mult, iar ”fața lui atrăgătoare avea tonuri cenușii din cauza fumatului”…iar abstinența, impusă de cele 50 de ore petrecute în autocarul care străbate Europa cu destinația Londra, este un adevărat chin. Întors spre sine, își amintește de soția sa, Marina, care murise la 36 de ani de leucemie, de fiica sa, Maya, pentru care avea nevoie de bani ca să o crească, de mama sa, Inna, care câștiga bani confecționând bijuterii de tablă, de tatăl său, Stefan, care muncise toată viața la un gater. Același gater unde muncise și Lev, până când se tăiase ultimul copac și gaterul se închisese, lăsându-i fără muncă pe toți bărbații din regiune.
Lângă el călătorește Lydia, profesoară de limba engleză, cu care Lev verifică pronunția cuvintelor învățate la cursul de limba engleză, unde se pregătise înainte de plecarea în Anglia. Din vorbă în vorbă, Lev îi povestește Lydiei despre prietenul lui cel mai bun, Rudi, cum împreună cu acesta merseseră în altă localitate să-și cumpere o mașină la mâna a doua, un Chevrolet Phoenix, o antică mașină americană pe care o vindea un profesor de matematică. Odată cumpărată, călătoria spre casă cu această mașină a devenit o adevărată aventură deoarece pe drum portiera șoferului a căzut din balamale iar parbrizul înghețat nu putea fi curățat de ștergătoarele tocite! Pentru vizibilitate, Lev a găsit rezolvarea: opreau din când în când să toarne votcă pe parbriz pentru a-l dezgheța…iar benzina le-a ajuns la limită, dat fiind consumul uriaș al mașinii.

2. Cartea poștală cu Diana
La sosire în gara Victoria, cei doi se despart dar, dată fiind simpatia pe care i-a trezit-o, Lydia lasă în buzunarul gecii pe care o purta Lev un bilet cu numărul de telefon al gazdelor sale care o așteptau la Londra, fiind prea timidă pentru a face un gest direct.

Pe el nu-l așteaptă nimeni, nu avea nimic aranjat, urmând să-și găsească un loc unde să se odihnească și apoi ceva de lucru, orice. Ajunge să doarmă primele două nopți la Londra într-o pensiune mai ieftină, pentru 20 de lire, dar după calculele sale se pare că nu-i ajung banii până nu-și găsește ceva de lucru. Privind Tamisa plină de bărci cu turiști, îi invidiază sincer pentru lipsa lor de griji. Apoi cumpără o carte poștală cu Diana pe care, scriind câteva rânduri pentru cei dragi de acasă, o expediază.

3. Un om poate călători departe, dar inima lui cu greu îl poate prinde din urmă
Prima experiență a lui Lev, legată de muncă, este distribuirea de fluturași publicitari pentru kebabăria unui arab, pentru care primește 5 lire și o gustare. Distribuind fluturașii tipăriți de arab, Lev își găsește și un loc de dormit, gratis, în grădina din fața unui demisol, unde locatarii nu erau acasă. Înainte de a adormi, își amintește cât de fericiți fuseseră la una din aniversările soției sale, petrecute împreună cu Rudi și Lora, soția lui. Atât de fericiți încât se crezură nemuritori și atunci o concepuse pe Maya, fetița lor.

4. Albastrul electric
Este albastrul hortensiilor din gradina unde își făcuse culcuș peste noapte, care îi amintește de aceeași nuanță de albastru al peștilor pe care el împreună cu Rudi încercaseră să-i pescuiască la lumina farurilor, într-un lac izolat de munte. Culoarea lor neobișnuită le-a descurajat intențiile de pescuit, iar pentru a-i vinde la piață erau prea mici, așa că au renunțat.

Fiindu-i greu să înțeleagă anunțurile prescurtate din ziarul londonez cu oferte de muncă, Lev se decide să-i ceară ajutorul Lydiei, și o sună la numărul de pe biletul lăsat de aceasta. O găsește pe Lydia care locuiește la o prietenă căsătorită cu un britanic . Aceștia îl invită pe Lev la masă și îl rețin să doarmă la ei, în sufragerie. Lydia avea deja de lucru, prietenii ei îi găsiseră o slujbă de traducător, asigurând comunicarea între un dirijor rus celebru și orchestra simfonică britanică, cu care urma să susțină concerte la Londra.

5. Doi metri și jumătate de scurgător de inox
Cu ajutorul Lydiei, Lev și-a găsit de lucru la un restaurant, ca spălător de vase, post oferit de bucătarul șef și proprietarul afacerii. Și-a găsit și o locuință cu chirie la Christy, un irlandez divorțat, care îi oferă camera care fusese a fiicei sale, plecată acum odată cu soția sa, Angela. Lev face echipă cu restul personalului din bucătărie, așa cum îi cere șeful său. Reușește să țină pasul cu solicitările, dar munca sa este de seara până aproape dimineața și se simte obosit ca un catâr bătrân.

6. Începuturile umile ale lui Elgar
Cu timpul, Lev și Christy se împrietenesc, amândoi sunt separați, prin circumstanțe diferite, de fetițele lor. Lev trimite bani pentru fiica lui, în timp ce Christy se luptă cu viciul băuturii, din pricina căruia intervenise separarea de soția și fiica sa.

Lydia este îndrăgostită de Lev, dragoste neîmpărtășită deoarece el nu-și revenise după moartea soției lui, Marina. Vrând să-l revadă și să devină cu timpul mai apropiați, Lydia îl invită pe Lev la un concert al maestrului pentru care ea asigura traducerea. Concertul era o piesă de Elgar, muzicianul englez cu origini modeste dar care prin talent și muncă își depășise condiția. Povestea lui, relatată de Lydia, se dorea a fi o încurajare pentru Lev. Dar, tocmai în clipa în care bagheta dirijorului era ridicată pentru începerea concertului, telefonul mobil al lui Lev sună și deranjează auditoriul dar și pe maestru, care tună și fulgeră. Lev fuge rușinat din sala de concerte, rușinat și convins că locul lui nu era în lumea cea bună și melomană.

7. Tatuajul șopârlă
Ajuns acasă, Christy află motivul venirii mai devreme a lui Lev și se amuză, îndemnându-l să sune la numărul care îl apelase la concert. Din răspuns mesageriei vocale află că apelul era de la Sophy, singura fată din echipa de bucătari de la serviciu, care îl invita să iasă împreună la un bar. Ajuns la serviciu, Sophy chiar se oferă să-l ajute cu gunoiul, la sfârșitul programului. Pentru Lev, englezoaica Sophy, durdulie, roșcată, cu sânii mari și cu un tatuaj pe braț, în formă de șopârlă, este o apariție exotică, atractivă. De aceea acceptă invitația ei și ajung împreună la un bar, unde tânăra îl sărută pe neașteptate.

8. Nevoia de a șoca
Lev face cunoștință cu prietenii lui Sophy, în același bar gălăgios unde ea îl sărutase prima dată. Ei sunt Sam, o creatoare de pălării și Andy, un dramaturg, la a cărui piesă se lucrează pentru punerea în scenă, urmând să aibă premiera peste câteva luni. Lev discută cu el și află că dorința dramaturgului este de a șoca. Aceasta deoarece lucrurile șocante sunt acum la modă, în orice formă de artă. Lev își amintește că și prietenul lui, Rudi, îl șocase cu ceva, într-un mod cam macabru, pentru a-l scoate din letargia în care zăcuse după moartea Marinei.

9. De ce nu ar alege un bărbat fericirea?
Se apropie Crăciunul și Lydia îl caută din nou, trecând peste incidentul de la concert, când Lev fugise de lângă ea fără nici o explicație. Se întâlnesc într-un parc, unde ea îi povestește că maestrul și-a încheiat contractul de la Londra. În consecință, ea are altă slujbă, de baby-sitter la doi copii englezi foarte obraznici. După ce se desparte de Lydia, a cărei afecțiune o ignoră, Lev fuge la Sophy de care se simte foarte atras fizic, punându-și întrebarea din titlul capitolului. Sophy îl primește la ea în apartament, știind că el va ajunge la ea. Prins într-un vârtej de trăiri, Lev realizează că poate iubi din nou, altă femeie, după dispariția Marinei.

10. ”Adevărată anarhie aici…” – este exclamația unuia din locatarii unui azil de bătrâni, care se ceartă la împărțirea cadourilor de Crăciun. Azilul este locul unde Sophy face voluntariat, gătind pentru cei 16 bătrâni de aici. De data aceasta, vine și Lev cu ea și gătesc împreună un prânz delicios, deoarece Lev, cu ochi de nevăstuică, furase din meseria chef-ului de la restaurant, știind acum să prepare mâncare adevărată, nu din plicuri cu chimicale.

11. Inundația
De la Vitas, un tânăr venit recent din țara sa, Lev află vești îngrijorătoare. Din pricina plecării unuia din bucătari, pe neașteptate, Lev este promovat pe locul lui Sophy, la salate și pregătirea legumelor, iar Sophy devine unul din bucătarii secundari. Veștile aduse de Vitas, cel care devine spălător de vase în locul lui Lev, sunt cu privire la proiectul unui baraj și lacul de acumulare din spate, care va inunda satul de unde venea Lev.

12. O vizită la Muzeul maritim
Lev, Sophy și Christy organizează o excursie la mare, pentru Frankie, fetița lui Christy, aceasta fiind și prima ocazie când acesta își poate vedea fetița, după separarea lui de soția sa, Angela. Ziua luminoasă și plimbarea pe plajă, chiar dacă este februarie, îi face pe toți cei trei adulții să se bucure ca niște copii, alături de Frankie, chiar și de o vizită la Muzeul maritim.

13. Punctul culminant
Lev află de la Lydia că are o relație cu dirijorul rus care, după plecarea de la Londra, îi scrisese multe scrisori de dragoste, deoarece simțea lipsa atenției și afecțiunii Lydiei, în calitate de asistentă. Motiv pentru care îi cere acesteia să-l însoțească de acum încolo în toate turneele pe care le va face în lume. Maestrul era căsătorit dar el urmează să aibă grijă din punct de vedere material de Lydia, în calitate de amantă. Lydia îi relatează lui Lev că acceptă această ofertă ca ieșire din situația în care se afla, exasperată de cei doi copii britanici la care era baby-sitter.
Într-una din duminici, când Sophy trebuia să meargă la părinții ei, Lev a mers singur la azil pentru a găti un prânz pentru bătrâni. Deși era voluntar, el este privit cu suspiciune de cele două bucătărese angajate ale azilului. Cu toate acestea, Lev gătește ceva gustos, fără surogate, făcându-le o bucurie culinară bătrânilor de la azil.

14. Țac, țac
Vine și marea zi a premierei pentru presă a piesei scrise de Andy, dramaturgul pe care îl cunoștea Sophy. Este invitată și ea, aducându-l ca partener al ei pe Lev. Printre invitați, Lev remarcă o altă cunoștință a iubitei sale, Howie Preece, artist plastic, un oaspete frecvent al restaurantului unde lucrează ei.

Piesa o cucerește pe Sophy dar îl scandalizează pe Lev care în pauză comentează negativ, mai ales cu privire la faptul că piesa face referiri la molestarea sexuală a copiilor de către părinți. Lev este iritat de snobismul publicului în general și al lui Sophy în special, căzută în admirație față de artiști, de laudele ei nefondate pentru dramaturg și pentru Howie Preece, care este de față. Lev izbucnește într-un acces de mânie dar și de gelozie, pierzându-și autocontrolul, are o altercație cu Howie Preece, din pricina căreia este evacuat din teatru.

15. Nouă, noaptea
Ajuns în stradă, intră în primul bar unde se îmbată până își pierde cunoștința. Când se va trezi, era deja într-o secție de poliție unde constată că nu mai are nici portofelul, nici telefonul. Pentru a fi eliberat, amenda va fi plătită de îndatoritoarea Lydia, pe care o sună de la telefonul secției. Din pricina șederii la poliție, până la eliberarea sa datorită Lydiei, Lev ajunge la restaurant după ora nouă noaptea, ora începerii programului. Aici, patronul restaurantului nu mai dorește să-l mai primească, din cauză că aflase de istoria lui cu Sophy și nu tolerează astfel de relații între angajați.

16. Exeunt toți, afară de Hamlet
Christy comentează cu Lev ”operele” de artă modernă ale lui Howie Preece prezentate într-o revistă de week-end, găsindu-le absurde și ilogic de bine plătite.

Întors, după concediere, la locuința lui Christy, Lev îi povestește cele petrecute în ultimele 24 de ore, lucruri care schimbaseră radical situația lui: era fără job și fără iubită. Christy, afectat și el de eșecul relației cu soția sa, Angela, îi explică că ”englezoaicele sunt schimbătoare ca marea.” Mai târziu, Lev primește vizita lui Sophy care caută să-i explice că ei doi nu pot avea un viitor împreună, datorită celor întâmplate la premieră dar și pentru că toți prietenii ei văzuseră că erau foarte diferiți. Lev este rănit în sentimentele sale, deoarece visase la un viitor împreună cu Sophy, dar realizează acum că fusese numai atracția fizică reciprocă.
De unde titlul capitolului?! ei bine, Lev citea Hamlet, în engleză, constatând veridicitatea uneia din replicile piesei, că multe nenorociri vin din cauza femeilor. Așa cum pățise și el cu Sophy.

17. Madam Scârț a lumii legumelor
Lev află de un alt loc de muncă de la Vitas, colegul lui care plecase de bună-voie de la restaurantul unde lucrase cu Lev. Era de muncă în agricultură, în Suffolk, la cules de sparanghel. Fermierul care angaja muncitori din imigrație poreclise sparanghelul drept „Madam Scârț a lumii legumelor”, datorită caracterului mai pretențios în cultivare și a rafinamentului în pregătirea sa, mai ales în bucătăria de inspirație franceză. Pentru a-și limpezi gândurile, Lev preferă munca în aer liber, chiar dacă este mai prost plătită.

Vorbind la telefon cu cei de acasă, află că zvonul construirii barajului se confirmă în practică, lucru care îl îmbolnăvește de depresie pe prietenul său, Rudi. Rudi mai plânsese doar o dată, când împrăștiase cenușa Marinei.

18. Aproape ca avea parfum
Într-o dimineață devreme de mai, în timp ce strângea baloturi de paie pentru fructele de căpșuni, la vederea zonelor pline de rochița-rândunicii aflate la rădăcina plopilor, lui Lev i-a venit în minte Marea Idee. Aceasta va deveni și secretul lui, până va aduna banii pentru a-și pune în practică planul. Își cere plata de la fermier și se întoarce la Christy, în aceeași cameră, după ce află de la el că este încă liberă. Mai află și altă veste îmbucurătoare: Christy își găsise perechea potrivită, o indiancă pe nume Jasmine, pe care a cunoscut-o când i-a reparat boilerul. Christy era instalator de meserie.

19. Camera de sticlă colorată
Christy îl recomandă pe Lev unui prieten grec care avea o tavernă în Highgate Village, unde Lev începe să lucreze ca ospătar. Agil și rapid, el deprinde arta de a ține în echilibru trei farfurii pe braț.

Christy îi face cunoștință lui Lev cu Jasmine, pe care o cere de soție în prezența acestuia, în camera de sticlă colorată (sufrageria cu colecția de vase de stică colorată a Jasminei).

Pentru date concrete legate de Marea Idee, cum să demareze punerea ei practică, Lev îi cere sfatul fostului lui bucătar șef și proprietar al afacerii unde lucrase ca spălător de vase. Acesta îl pune pe Lev să se gândească la aspectele de bază: 1- stilul bucătăriei, 2 –costurile, 3 – aprovizionarea, 4 – aspectul.

Marea Idee a lui Lev era deschiderea unui restaurant, unde să fie bucătar-șef și proprietar, în orașul învecinat satului de unde venea el, oraș care urma să se dezvolte ca urmare a construirii barajului.

20. Împrumuturi pentru vise
Aflând de la fostul lui patron suma de pornire la care se ridicau dotările unei bucătării de restaurant, Lev calculează că are nevoie de încă 10.000 lire, în completarea economiilor sale. O sună pe Lydia, pentru a-i propune maestrului să investească în afacerea lui, dar Lydia îl refuză, considerând cererea lui o obrăznicie.

21. Privind fotografii
La sfatul Jasminei, merge și la ambasadă pentru a întreba de o posibilă finanțare pentru afaceri în țara sa. Dar, pentru a confirma birocrația din majoritatea țărilor est-europene, Lev are la recepția ambasadei un dialog absurd și descurajant cu funcționara de acolo. Din acest motiv, realizează ca cel mai sigur mod este să strângă în continuare, având două job-uri în același timp. Unul seara, la taverna grecului, unde ajunge să lucreze ca bucătar, mai bine plătit, iar al doilea job, dimineața, la azilul de bătrâni unde le pregătește acestora prânzul. Aici este solicitat de directoarea azilului, după plecarea pe neașteptate a celor două bucătărese. Directoarea îl reținuse de pe vremea când el lucra voluntar la bucătăria azilului, pentru că bătrânii fuseseră încântați de mâncarea gătită de el!

22. Ultimul bivuac
Ruby, una din bătrânele internate la azil, este transferată la spital, denumit ”ultimul bivuac”, deoarece avea cancer în faza terminală. Lev se apropiase de ea, încă de pe vremea când îi fusese prezentat de Sophy, fosta lui iubită (prinsă în iureșul cunoștințelor sale din lumea artistică londoneză, Sophy nu mai avea timp de voluntariat la azilul de bătrâni).

Deoarece Lev îi povestise despre familia lui și de Marea sa Idee, restaurantul, Ruby îi dă un cec de 3000 de lire când el o caută la spital, deoarece fusese mai afectuos cu ea decât proprii săi copii care o vizitau din an în Paște.

22. Mâncarea comunistă
Lev nu a spus nimănui că se întorcea acasă, în satul lui. Venirea lui îi ia în surprindere pe cei dragi ai lui: Rudi, Lora, Inna, mama sa și fetița lui, Maya.

”Le-a spus lui Rudi și Lorei cât de mult știa despre gătit și cum devenise credința lui că, în orice existență umană, mâncarea bună putea conta în capacitatea unei persoane de a continua zi de zi și de a nu ceda disperării.”

Pe Rudi îl desemnează din start ca maitre d hotel, adică ”fața locului”, datorită caracterului lui volubil și agreabil, iar pe Lora ca asistent bucătar. După care decid să pornească în oraș, în căutarea locației potrivite.

24. Numărul 43 din strada Podrorsky
Organizarea afacerii va urma jaloanele stabilite în Anglia, și asupra cărora se hotărâse între timp: stilul, costurile, aprovizionarea, aspectul. După îndelungi căutări și eforturi susținute, Lev va deschide restaurantul pe care urbea îl va identifica doar prin adresă: Numărul 43 din strada Podrorsky, cu prețuri rezonabile și mâncare bună, gătită de Lev. Fiind altfel decât mâncarea comunistă cu care erau obișnuiți localnicii, afacerea lui Lev se va dovedi un succes, rezervările făcându-se din timp. În același timp și orașul se dezvoltă, ca urmare a realizării proiectului local de construire a barajului. Aceasta a dus la apariția de noi locuri de muncă și la dispariția satului său sub apele lacului de acumulare. Dar acum Lev lasă trecutul în urmă, la locul lui, și se concentrează pe peștii din lac pe care îi gătește cât mai bine în bucătăria restaurantului său, de la ”Numărul 43 din strada Podrorsky”.

Cam asta este povestea. Ceea ce nu am putut povesti sunt detaliile pitorești despre casele, străzile, metroul, cartierele, pub-urile și, nu în ultimul rând, oamenii din Londra, în contrast cu cealaltă lume din care venea Lev, cu casele de lemn din satul său dispărut sub apele unui lac de acumulare. De asemenea, nu am putut reda umorul replicilor dintre cei doi prieteni, Lev și Rudi. Pentru toate acestea, dacă doriți, citiți cartea!

Un om nu este niciodată singur și sărac dacă are prieteni adevărați. Iar a avea prieteni buni depinde de discernământul în alegerea lor și în disponibilitatea de a da, de a oferi timp, atenție, empatie. Dar, chiar și de la un prieten care te-a dezamăgit poți rămâne ce ceva bun. Pentru mine acesta a fost mesajul acestor cărți, cu care mi-am petrecut scurta vacanță de final de an.

Personal

Muzică și tăcere

By Antoaneta MOGAdecembrie 23, 2010mai 6, 202111min read383 views

Nefiind o iubitoare a sporturilor de iarnă sau a altor activități desfășurate outdoor în acest anotimp, în această vacanță am decis să mă dedau, din nou, ”la dulcea zăbavă a cetitutului”, cum bine spunea cronicarul. Sursa citatului nu este aleasă la întâmplare, obiectul lecturii mele fiind un roman istoric, sau mai bine spus un altfel de roman istoric – „Muzică şi tăcere” de Rose Tremain.

Autoarea britanică, promovată de Editura Leda în colecția ”Maeștrii Leda” este absolventă de Sorbona și câștigătoarea a unui număr remarcabil de premii pentru literatură. Am apreciat mult inițiativa acestei edituri de a face o bucurie cititorilor, inclusiv mie, prin reducerile de preț la cumpărarea ”la pachet” a unui autor, respectiv două cărți la numai 25 lei, cărți care împreună la prețul inițial se apropiau de suma de 100 lei. Inițiativa este salutară, mai ales pentru perioada aceasta, când a cumpăra o carte nouă nu mai este un gest comun, ci aproape un lux.

Oricum, alegerea cărților lui Rose Tremain a fost inspirată, urmează să mă delectez și cu a doua carte a ei, fără legătura cu prima, intitulată ”Drumul spre casă”.

Revin la prima carte, pe care am citit-o, despre care deja am spus că este un altfel de roman istoric, pentru că în jurul personajelor istorice care au existat în realitate – regele Christian al IV-lea al Danemarcei și consoarta sa Kirsten Munk, autoarea alătură în plan secund o multitudine de personaje ficționale. Dintre acestea, se disting Peter Claire, cântărețul din lăută al regelui și Emilia Tilsen, servitoarea reginei, iar istoriile lor se împletesc în mod ingenios și armonios cu cea a personajelor reale.

În ce privește cele două personaje reale, imaginea lor este meticulos decupată din istoria regalității daneze, cu însușirile și slăbiciunile lor omenești, fără fastul și pompa care domina alte curți regești contemporane lor, ca de pildă curtea Franței, cu al său Ludovic al XV-lea.
Stilul romanului m-a cucerit din prima, calea de a cunoaște fiecare personaj fiind aparte pentru fiecare, de pildă incursiuni în jurnalul intim al lui Kristin Munk, jurnal căruia i se destăinuie cu toată sinceritatea și agerimea de spirit proprie personajului. E ca și cum cea care se declara ”aproape Regină” îți face confidențe, aflând despre ea că l-a cucerit pe rege prin frumusețe, că nu-l mai iubește deși el continuă să-i poarte o profundă afecțiune, că este sătulă de lungul șir de nașteri, prin care i-a adus pe lume regelui 12 urmași, de care este de asemenea sătulă, și că egoismul său își găsește alinarea în slăbiciunea pentru părul blond al amantului său, contele german Otto.

Tot printr-un jurnal intim, al unei alte femei, mult mai inimoasă și mai puțin frivolă, facem cunoștință cu Francesca, contesa irlandeză O’Fingal, prima iubită a lui Peter Claire. Pe acesta l-a cunoscut în împrejurările nefericite ale confuziei mentale a soțului său, obsedat de o melodie divină, auzită în vis, prin care așa cum declara el, întrezărise Paradisul, și pe care, fiindu-i întrerupt somnul, încearcă să o regăsească în starea de veghe. Zadarnică căutare, care îl va duce aproape în pragul nebuniei și a falimentului (pentru că nu-l mai interesa administrarea moșiei sale și nici familia, copii săi). În căutarea melodiei, la sugestia socrului său, care este de părere că dacă cineva a întrezărit paradisul, trebuie ajutat să-l regăsească, contele va angaja un muzician de profesie care să-l ajute să compună …nimeni altul decât Peter Claire, frumos ca un înger, de care se va îndrăgosti contesa, soția sa. Cântărețul la lăută va scrie sute de continuări a melodiei al cărei început contele o cântă la pian, așa cum și-o amintea din vis, dar nici una nu este armonia divină râvnită de conte, partiturile fiind rupte în bucăți de acesta. Surpriza și revolta contelui va fi cu atât mai mare cu cât va descoperi, la audiția unui spectacol public, că melodia lui exista deja, o auzise cândva, și aparținea unui compozitor italian. O auzise demult, în tinerețe, în Italia, când o curta pe Francesca, viitoarea lui soție și contesă de O Fingal !!! Descoperirea aceasta, după istovitoarele căutări și iluzii că ar putea deveni celebrul autor al unei arii divine, îl determină să-l alunge pe inutilul cântăreț din lăută.

Este special rolul Muzicii în narațiune, devenind ea însăși leit-motivul romanului, prin importanța pe care i-o dau personajele. Unele se găsesc de partea muzicii: fac pasiune pentru muzică, o cultivă pentru că găsesc în ea echilibru și alinare, ca în cazul regelui Christian, sau văd în ea calea spre armonii sublime și glorie, ca în cazul contelui irlandez. În schimb, de partea Tăcerii este regina fără titlu Kirsten Munk, care la început s-a prefăcut că ar împărtăși pasiunea regelui pentru muzică, pentru ca, după ce a devenit soția lui, să urască muzica de la Curte, singura ocazie cu care a urmărit un concert fiind pentru a-l remarca pe cântărețul la lăută de care se îndrăgostise servitoarea sa, Emilia.
Peter Claire, ajuns la curtea daneză după concedierea sa de către contele O Fingal, se îndrăgostește și el de Emilia, fiind atras de inocența și stabilitatea pe care o inspira tânăra fata. Aceleași trăsături par să dizolve răutățile reginei adresate în general femeilor sale, prezența Emiliei făcând-o să fie mai amabilă și mai liniștită.

Emilia Tilsen are și ea istoria ei, provine dintr-o familie de proprietari din Iutlanda, soră a șase frați, cu toții copii lui Johann și al lui Karen. La nașterea ultimului fiu, Matias, Karen se prăpădește, lăsând-o orfană, mai mult decât pe ceilalți, pe Emilia, copilul preferat, de care era cea mai apropiată sufletește. Emilia suferă când tatăl său se recăsătorește cu servitoarea Magdalena, cea care l-a subjugat pe Johann printr-o sexualitate copleșitoare, la care, cu timpul, vor deveni sensibili și fii vitregi mai mari. Chinuită de dorul de mama sa care o iubise foarte mult și exasperată de atracția Magdalenei, sub care căzuseră pradă bărbații familiei, cu excepția mezinului Matias care refuză să o uite pe Karen, Emilia cere să plece de acasă ca slujnică la o femeie de rang. Mama lui Kirsten Munk, proprietara domeniului Bolen din vecinătatea proprietății familiei Tilsen; o trimite pe Emilia la curtea daneză, îndeplinind dorința fiicei sale exprimată în scrisori.

Personajul regelui Christian este în contrast evident cu superficiala sa consoartă, rămasă în istorie ca adulteră și mare amatoare de plăceri trupești.

Istoria sa este prezentată de scriitoare pe episoade: cu prezicerile astrologilor la nașterea sa de către regina Sofia, urmată de creșterea sa în castelul bunicii, mama tatălui său, care pusese un slujitor cu trâmbița pentru a anunța orice plâns al prințului, vizitele la meșteșugari împreună cu părinții săi, de la care a învățat de mic că în Danemarca nu trebuie să existe lucru de mântuială (de aici perfecționismul care îl va caracteriza mai târziu ca monarh), școala unde va învăța să citească și să scrie cu o caligrafie minunată și unde îl va cunoaște și îndrăgi pe Bronn, prietenul său din copilărie.

Devenit regent la 11 ani, când tatăl său moare subit, puterea o va avea regina-mamă și parlamentul, până la majoratul și încoronarea sa. Prima sa soție, de neam regesc, îi va dărui primii urmași, dar rămas văduv la 32 de ani, Regele e atras dintr-un capriciu de o femeie frumoasă, dar fără titluri nobiliare, Kirsten Munk, Profitând de pasiunea regelui, mânată de interese și de intriganta sa mamă, aceasta va ajunge consoarta regelui, dar fără titlu de regină, neavând origini nobiliare, fiind disprețuită de nobilii de la curte din acest motiv.

Pentru ea, Christian al IV-lea al Danemarcei va ridica castelul Rosenborg și grădinile lui, dar se va preocupa și de un amplu program de construcții în Copenhaga, de construcția de nave, și în general de toate manufacturile care puteau să aducă banii și faimă țării sale… renume între celelalte țări europene, regele fiind responsabil de buna administrare a domeniilor sale.

Măcinat de criza conjugală cu soția sa, deoarece Kirsten care nu-l mai iubește nu-l mai primește nici în patul său, în același timp ajuns și într-o adâncă criză financiară, Regele pleacă în fruntea unei expediții pentru deschiderea unor noi mine de argint, în nordul îndepărtat și friguros… dar inginerii de mină danezi se dovedesc nepricepuți, galeriile se prăbușesc și expediția eșuează, regele se întoarce în capitală mai sărac decât plecase …în acest timp, regina lui se ocupă de ”Chestiunile Dormitorului” cu amantul neamț și constată că a rămas însărcinată. Pentru a-l înșela pe rege cu privire la paternitatea copilului, Kirsten devine din nou intimă cu Regele, care este încântat de această aparent fericită recâștigare a afecțiunii de odinioară a soției sale și de dobândirea unui alt urmaș. Medicul curții însă îl va trezi la realitate, cu vestea că sarcina reginei este mult mai avansată decât declară aceasta, confirmând bănuielile regelui cu privire la relația lui Kirsten cu contele Otto, unul din mercenarii săi germani. Chiar el văzuse transformarea reginei când dansase cu Otto, la un bal…amintirea aceasta îl face să sufere după dragostea pierdută…cu inima sfâșiată, Regele decide să o alunge pe soția sa, care gravidă fiind, se va întoarce la moșia mamei sale, Elen, luând-o cu ea și pe Emilia. Într-o plimbare pe domeniul Bolen, învecinat cu proprietățile tatălui său, Emilia îl va găsi rătăcind prin zăpadă pe fratele său Matias, ajuns mai degrabă o fantomă decât un copil, datorită prigoanei mamei sale vitrege. Copilul refuza să comunice dar, regăsind-o pe sora lui iubită care îl va îngriji cu afecțiune, începe să vorbească numai cu ea. Kirsten devine geloasă pe micul Matias și nu suportă ideea că afecțiunea și atenția Emiliei nu-i aparțin în exclusivitate. În cele din urmă, după o ceartă aprigă în care regina își dă arama pe față, Emilia este alungată și se întoarce la familia ei. Pe perioada cât Matias a fost ascuns de Emilia la Bolen, tatăl lui l-a căutat peste tot, știind obiceiul băiatului de a rătăci prin păduri, departe de casă, sperând să-i găsească trupul înghețat în zăpadă… dar întorcându-se pe neașteptate acasă, din una din aceste căutări, îl va surprinde pe fiul cel mare în pat cu mama sa vitregă! Fiul va fi expediat la o școală de meserii la Copenhaga, soția va fi aspru pedepsită, bătută și încuiată în camera din pod. Dar de acolo, Magdalena îl va ademeni pe al doilea fiu adolescent, Wilhelm, să facă o dublură a cheii la fierarul din sat și să se încuie împreună când tatăl lui va fi plecat de acasă. Rămasă gravidă, Magdalena nu va ști cine este tatăl copilului, Johann sau fiul său rămas acasă. Gelos pe Magdalena care se culca și cu tatăl său, Wilhelm o va bate, bătaie care o va face să piardă sarcina și să moară din pricina hemoragiei…

Scăpați de sub vraja Magdalenei ca după o boală grea, relațiile dintre membrii familiei Tisen redevin firești, iar Emilia va avea grijă de frații ei, așteptându-l, fără speranță, pe Peter Claire, rămas în slujba regelui Christian, în calitatea pe care i-o ceruse acesta, de ”înger ocrotitor”.

Credința Regelui în calitățile de înger ale lui Claire pornea de la frumusețea lui angelică și de la asemănarea cu Bronn, prietenul din copilărie al Regelui. Acesta își salvase regele în una din bătăliile pierdute, purtate cu suedezii. Felul în care îl regăsise pe Bronn, pe câmpul de bătălie, după încheierea luptelor, mutilat de suedezi, va reveni mereu în coșmarurile Regelui…

După alungarea lui Kirsten, Regele își va găsi consolarea în brațele lui Vibeke, una din fostele servitoare ale consoartei sale, deoarece lipsa de frumusețe a acesteia este compensată de devotamentul și afecțiunea lui Vibeke. Luând-o în căsătorie, aceasta va da naștere la urmași care vor fi rivali timp de secole cu urmașii lui Kirsten Munk, prin pretențiile de legitimitate la tronul Danemarcei.

Pentru un împrumut de la unchiul său, Charles I al Angliei, regele Christian îl va trimite pe muzicianul său, Peter Claire, la curtea de la Londra.

În drum spre țara sa natală, Claire va face o escală în Iutlanda, pentru a o regăsi pe iubita lui Emilia. Pe drumul pe care îl parcurge pe jos între portul (unde oprise nava care urma să-l ducă în Anglia) și reședința familiei Tilsen, Claire va fi lovit și jefuit de hoți. Tocmai pentru a demonstra cât de fragilă poate fi iubirea, în elanul ei care pare să biruie orice restricție…

În final, firul epic îl va conduce pe Peter Claire la iubita sa din cețoasa Iutlanda, odată cu caleașca regală care îi aducea la Bolen, la cererea lui Kirsten, pe cei doi sclavi negri de la Curte, Emmanuel și Sammuel. Vizitiul care conducea caleașca regală cu cei doi sclavi negri îl recunoscuse pe Claire ,care zăcea în drum.

Claire va ajunge la Bolen, ca vizitator neașteptat al fostei regine, Kirsten, care se va îndura să-l îngrijească, cu o primă intenție de a-l reține să nu ajungă la Emilia.

Dovedindu-se că iubirea biruie în cele din urmă, Claire va fi eliberat în cele din urmă de Kirsten, gândind ironic că așa se va răzbuna mai bine, deoarece prin reunirea lui cu Emilia, vor descoperi împreună rutina distructivă și plictisul căsniciei, de care avusese și ea parte în relația conjugală cu regele Christian!

Romanul se încheie cu o filă din jurnalul lui Kirsten, extaziată de calitățile fizice ale celor doi sclavi negri ai săi, trimiși pentru a o sluji și face toate plăcerile visate de fosta regină.

Personal

Cabana Moţilor

By Antoaneta MOGAseptembrie 3, 2010iulie 15, 20216min read405 views

Consultând o listă cu obiectivele turistice ale României, de această dată am ales judeţul Cluj şi un ţinut istoric din nord-vestul acestuia – Ţara Moţilor, o „ţară de sus” deoarece se întinde pe crestele Munţilor Apuseni. Cu o altitudine mai redusă în comparaţie cu culmile abrupte ale Meridionalilor, Apusenii au permis prezenţa umană cu o locuire permanentă din cele mai vechi timpuri. Satele au gospodării răsfirate pe culmi, unele sunt ascunse discret printre pâlcuri de brazi. Terenurile neîmpădurite alcătuiesc un mozaic foarte zen, din parcele de culori diferite, unele sunt patrulatere galbene, cu fâneţe cosite, cu căpiţe, altele sunt încă verzi, unde pasc cai sau văcuţe.

Privind de aici, de sus, de la Cabana Moţilor, priveliştea văii şi a versanţilor Munţilor Gilăului e minunată, dar mai expresive decât cuvintele mele sunt imaginile surprinse de soţul meu. De aici de sus, de deasupra lumii, chiar dacă priveşti în aceeaşi direcţie, priveliştea nu este de două ori la fel, în funcţie de lumină, de soare şi de nori. De fapt, aici poţi fi cu capul literalmente în nori, fără să superi pe cineva…

Fiind aşa sus, am studiat norii şi, după descrierile date de dicţionarul de meteorologie, am recunoscut în prima zi, cu vreme senină, norii cirrus (în latină – coada iepii), nori de vreme bună, deoarece sunt foarte sus, în straturile cele mai înalte ale atmosferei. Au fost înlocuiţi, odată cu schimbarea vremii, de norii cumulonimbus, în formă de nicovală, cu baza plată şi multe etajele, pufoase şi pline de apă, povară pe care au revărsat-o într-o noapte când a plouat torenţial. După ploaie, dimineaţa, soarele a fost când vizibil, când nu, din pricina norilor cumulus, ca nişte bucăţi de vată, purtaţi de vânt… care au modelat lumina şi au dat diversitatea priveliştii, de care vorbeam mai devreme. Iar într-una din zile, priveliştea a fost îmbogăţită cu un curcubeu, deasupra munţilor. Pentru că ne găsim deasupra lumii, suntem implicit mai aproape de cer. Şi în noapţile senine, observând bolta înstelată, pot să spun că am avut Carul Mare la fereastră, atât de clar şi aparent atât de aproape încât aveam impresia că-l pot apuca cu mâna de oiştea sa, orientată în jos.

Când vremea a fost prielnică plimbării, am mers împreună la limita comunei Mărişel, la 6 km de cabană, prin Parcul Naţional Apuseni, declarat rezervaţie a biodiversităţii, până la crucea lui Avram Iancu, un monument ridicat în memoria unei bătălii purtate acolo de moţi împotriva trupelor austro-ungare. Crucea e simplă, din piatră, văruită alb şi poartă un scurt citat din discursul lui Avram Iancu, omul pe care moţii, oameni dârji şi semeţi ca şi munţii unde ei trăiesc, l-au recunoscut drept Crăişorul munţilor. Citatul este însufleţitor de memorabil, pot spune că merită o deplasare de 12 km (dus-întors) pentru o constatare. Aceea privind puterea cuvântului bine ales, mai ales dacă are audienţă largă. Fraza acea a fost, se pare, scânteia care a aprins focul revoltei. În altă ordine de idei, sunt puţin contrariată cu privire la regulile parcului, şi mai mult ale rezervaţiei. În Parcul Naţional Bucegi, unde am fost când am stat în Buşteni, deşi nu am făcut nimic interzis, am întâlnit un ranger (termen mai modern pentru pădurar) care ne-a făcut pe loc instructajul. În comparaţie cu ce am văzut aici, mai ales în ce priveşte vandalizarea pădurii şi prezenţa gunoaielor, nu pot decât să-i laud pe administratorii parcului din Bucegi pentru promptitudine, mai ales că ei se confruntă cu un aflux mai mare de turişti de week-end din Bucureşti, din care puţini au comportament eco.

Ce am văzut aici, în Apuseni, cel puţin în perimetrul comunei Mărişel, ar face pe cei de la Greenpeace sau alte organizaţii ecologiste mai radicale să facă lanţ uman în jurul copacilor. Pădurea arată bine ciopârţită, cu tăieri haotice chiar din margina drumului, sunt indicii care dovedesc că nu au fost tăieri planificate sau justificate de curăţarea pădurii de uscături. Pe marginea drumului, la tot pasul, sunt şi bucăţi de lemn abandonate, ca nişte resturi căzute din gura unei fiare enorme care a ales din pradă numai bucăţile mai bune, şi a mai lăsat resturi, pentru că oricum pradă este din belşug. Toate acestea aduc atingere cel puţin peisajului.

Cât despre gunoaie, parcă toată lumea care a trecut pe acolo a dorit să demonstreze că a avut bani de un croassant, de ceva la pet, pentru că ambalajele au rămas mărturie, poate pentru secole, dacă avem în vedere durata de degradare şi absenţa cuiva care să le adune până atunci, când vor dispărea pe cale naturală.

Se pare că numai vremea neprielnică mai protejează aici pădurea, pentru că în restul timpului, cât drumul este practicabil, chiar dacă nu eşti atent observi frenezia cu care se transportă pe şosea buşteni imenşi, cu orice mijloace posibile, de la atelaje cu un cal până la camioane de mare tonaj. Pădurea pleacă la fabrica de cherestea, şi în urma acestui trafic intens cu cherestea în zonă au apărut vilele cu termopane, imense şi colorate ţipător, pe fundalul versanţilor cu pădurea ciuruită de defrişări. Beneficiarii traficului cu cherestea nu vor fi scutiţi şi de alte consecinţe, deoarece „Masacrul pădurii din deal se va răzbuna pe gospodarul din vale”, aşa cum se arăta într-un articol din Jurnalul Naţional cu titlul „Viituri pe muchie de topor”.

În acelaşi sat cu vilele descrise mai sus am văzut şi case tradiţionale, acoperite cu şiţă, părăsite şi degradate. Abandonate, ca nişte carcase fară viaţă ale unor fiinţe odinioară frumoase şi mândre. Asta mi-a amintit de iniţiativa unor oameni de suflet din Bucovina care salvau case tradiţionale abandonate din zona aceea, multe din ele având peste 100 de ani. Acestea au fost recondiţionate fără a le schimba aspectul original (prin înlocuirea părţilor degradate de către meşteşugarii locali care mai cunosc tehnica construirii acestor case), dar nu pentru a fi donate Muzeului Satului Dimitrie Gusti. Odată refăcute, au fost amenajate în interior cât mai specific şi confortabil şi au fost introduse în circuitul turistic, cu succes mai ales la turiştii străini, mari „consumatori” tradiţii şi aspecte etno.

Revenind la ţinutul în care ne aflăm acum, aş povesti un pic despre gazdele noastre, respectiv locaţia sugestiv denumită Cabana Moţilor. Judecând la fel de imparţial ca şi cei care evaluează pentru Ghidul Michelin (mi-ar place mult jobul asta!), nu am reuşit să găsesc vreun cusur afacerii pe care ei o conduc cu hărnicie şi dăruire, de la bucătărie, adică mâncare, până la camere, adică cazare, generic vorbind. S-a dat mare atenţie detaliilor, pentru ca ambele aspecte să iasă foarte bine, şi chiar le-a ieşit pentru că fac cu drag ceea ce fac. Economic vorbind, nu pot să trec cu vederea că se pun în valoare resursele locale, inclusiv cele de hrană, pentru că i-am găsit în plină campanie a conservelor de iarnă – se lucra în schimbul de noapte la dulceţurile de afine şi merişor, fructele de sezon ale momentului. Nu în ultimul rând, sunt de apreciat pentru că sunt gazde discrete şi atente, aşa că, oricât de mofturos ai fi, tot ţi se va pune la dispoziţie ceea ce ţi se potriveşte.

Personal

Cele treisprezece chipuri ale lunii

By Antoaneta MOGAaugust 19, 2010mai 1, 202112min read306 views

Cele treisprezece chipuri ale lunii, scris de Charles Frazier după romanul său de debut “Cold Mountain”, păstrează stilul cunoscut al naraţiunii, absolut fermecător… Cele două motto-uri au legătură, indirect, cu cele două personaje centrale ale romanului – un indian cherokee şi un ingenios pioner american.

Romanul este scris la persoana întâi şi este o evocare lirică, dramatică şi pe alocuri autoironică a unei vieţi îndelungate, pe care Will Cooper, pionierul nostru, o povesteşte cu farmec și pe îndelete. Povestea sa este plină de naturaleţe, suspans şi presărată cu nişte vorbe de duh, formulate la vârsta centenarului, pe care le-am găsit încântătoare… Un exemplu în acest sens ar fi chiar fraza de început a romanului: “Extaz care să nu pârjolească nu există. Iubirea şi timpul m-au adus aici. Curând voi pleca spre Tărâmul Nopţii, călătorie la care tânjesc toate duhurile de oameni şi de animale. Tărâmul acela ne cheamă. Îl simt cum mă atrage, la fel ca pe noi toţi. E ultima ţară pentru care nu s-a făcut hartă, iar drumul într-acolo e întunecos. O cale a mâhnirii, şi poate că la capătul ei, nu se află tocmai Paradisul. Credinţa la care am ajuns de-a lungul acestei perioade generoase şi totuşi insuficiente pe pământ este că sosim în viaţa de apoi la fel de zdrobiţi cum suntem când părăsim lumea. Dar mie unul mi-au plăcut întotdeauna călătoriile.”

Şi celelalte capitole încep şi se încheie cu fraze pline de tâlc… scriitorul, fiind profesor universitar de literatură, a învăţat bine una din lecţiile lui Mario Vargas Llosa, care se referă la calitatea frazelor de început (vezi “Scrisori către un tânăr romancier”).

Fraza de început a primului capitol își atinge scopul, captând atenţia cititorului… Este ca o morală la povestea sa de dragoste cu Claire, fata pe care a iubit-o din copilărie, de care îşi aminteşte şi pe care o aşteaptă chiar şi spre finalul vieţii. Înduioşătoarea aşteptare deoarece, batrân fiind, speră că vocea care se aude slab, la pâlnia telefonului, este a ei… Invenţia aceasta, adusă în casa sa, o privește cu reticență, la fel ca pe cinematograf, lumină electrică și automobil. Pentru că a avut o viață atât de lungă, a apucat să le vadă și să pară chiar el o ”fosilă vie”, în raport cu modernitatea care dă năvală în universul său.

Încă din copilărie, marea pasiune a eroului nostru au fost cărţile şi scrisul. Pasiunea pentru lectură a făcut ca, multă vreme, cărţile să-i fie tovarăşi iar pasiunea pentru scris a fost alimentată de dorinţa de a-şi păstra amintirile, ajungînd ca podul casei sale să plin de jurnalele sale, scrise începând cu administrația Monroe. Iată confesiunea sa în acest sens:

“Nu mă pot hotărâ dacă e vorba de o boală sau de vreun păcat în nevoia mea de a aşterne întâmplările pe hârtie şi de a încremeni lumea aceasta fluidă într-o formă oarecum rigidă.(…) O întâmplare pusă pe hârtie e ţintuită locului, exact ca o piele de şarpe cu clopoţei jupuită de pe carne, care stă întinsă şi bătută în cuie pe peretele hambarului. La fel de nemişcată şi tot atât de falsă în comparaţie cu originalul. Plată, neclintită, neprimejdioasă. (…) Însă eu am fost mereu nebun după cuvinte. Când mă căutai, citeam o carte sau scriam în jurnal. Pe la cinsprezece ani, cei din neamul lui Bear îmi spuneau Turkey Wing, din cauza penelor pe care le ţineam , de obicei, în evantai, în buzunarul de la pieptul hainei sau puse după ureche, deoarece curcanul era sursa penelor mele de scris preferate.”

Fiu al unor fermieri englezi,Will a rămas orfan, mai întâi de tată, mort accidental și apoi de mamă, care moare de tuberculoză. În contul îngrijirii mamei sale, unchii săi își alipesc pământul din proprietatea băiatului, din vinovăție îl mai lasă la şcoală până la 12 ani, după care au stabilit că este suficient de matur să-l vândă ca slugă la stăpân pentru șapte ani. Prin contract, baiatul devenit brusc matur: trebuia să țină un magazin în teritoriul indian. Pentru a ajunge acolo, primește o hartă, o cheie, câteva monede, merinde și un cal tânăr, Waverly.

Pornind la drum, este găzduit nopțile la diverse case ale căror proprietari erau cunoscuți ai stăpânului său, dar odată ajuns în teritoriul indian, harta nu-l mai ajută, fiind zonă încă necartografiată. În plus, trebuia să poposească în pădure, în munți, singur, o experiență nouă pentru eroul nostru. Încurajându-se singur, face un foc pentru a nu fi atacat de animalele sălbatice și adoarme abia dimineața, după răsăritul soarelui. În timpul somnului, calul său dispare, fiind furat de hoții de cai cărora le dă de urmă la o cabană, în munți. Aici întreabă de calul său, pe care îl vede la olaltă cu alți cai furați, dar hoții, drept răspuns, îl cheamă să joace cărți cu ei, cu scopul de ai lua și bruma de bani, nu numai calul…

Pentru că la școala sa profesorul său îl învățase regulile jocului de cărți, drept răsplată pentru că se descurca bine cu gramatica limbilor engleze și latină pe care i le preda, Will se așează la masa de joc și le face o surpriză hoților, câștigând constant. Târziu, în noapte, în joc rămân numai el și șeful hoților de cai, Featherstone, un personaj care va avea mai târziu un rol important în viața lui Will. Featherstone, un scoțian cu sânge indian după mamă, bogătaș local, dar implicat în hoțiile de cai datorită spiritului aventuros, a pierdut pentru prima dată la cărți, uimit fiind că a avut cineva curaj să-i țină piept. Drept premiu, el îi oferă lui Will ”o fată, pentru că am una în plus”, pe care o avea ascunsă în apropiere, în coliba ce proteja un izvor. Acolo, Will se duce și o găsește pe ”fata cu brățări de argint”. Era de seama lui, a văzut-o numai la lumina lunii… Luna Vântului. Pentru că fetei îi era frig, a îmbrățișat-o cuprinzând-o în haina lui de lână. După mama sa pierdută timpuriu, pentru Will era prima atingere umană iubitoare, suficientă pentru a pecetlui o iubire pentru restul vieții. Numele i-l va afla peste doi ani, pentru că Will este atacat de tovarășii lui Featherstone și scapă de ei, fugind, bolnav de dragoste și lăsându-și și haina în mâinile urmăritorilor lui.

Rătăcind prin pădure, după câteva zile, ajuns la capătul puterilor, găsește magazinul, destinația finală a călătoriei sale, unde timp de 7 ani era obligat să lucreze. Munca sa era să vândă marfa englezească, de manufactură, contra pieilor de animale și ginsengului aduse de indienii locali, la schimb în natură, pentru că banii erau rari în acea zonă montană de frontieră, greu accesibilă.

Aici îl va cunoaște pe Bear, căpetenia locală a indienilor. Iată cum descrie Will neamul de indieni cu care s-a împrietenit, pe măsură ce le-a învățat limba: ”Oamenii nu mai semănau cu cei de pe vremuri. Indienii sălbatici nu mai rămăseseră aproape deloc, iar natură virgină, și mai puțină. Erau un neam de oameni vătămați care trăiau într-o lume sfărâmată, la fel ca toți ceilalți. (…) Cu fiecare nouă retragere a Națiunii și fiecare nouă incursiune a Americii, stilul vechi se afunda cu încă un pas mai adâncul munților, tot mai sus în vâlcelele întunecate și de-a lungul pâraielor mărginite de ziduri de copaci.”

Clanul lui Bear rezista pe locurile natale deoarece căpetenia lor,învățase de la albi să folosească un lucru pe care el personal îl considera un nonsens: faptul că trebuie să ai o hârtie de proprietate. Așa cumpărase pentru clanul său pante muntoase și foarte puțin pâmânt plat, pentru culturi, de la administrația americană, motiv pentru care, ulterior, nu au fost obligați, ca alte clanuri, să plece în rezervații.

Bear venea deseori la magazinul lui Will, pentru troc, dar purtau și discuții interesante. Părerea deloc bună a lui Will despre poveștile romantice, de vânătoare, ale pionierilor americani, în care vedea cauza dispariției vânatului din păduri, l-a făcut pe Bear să-l considere ca pe unul de al lor, deoarece le aprecia valorile tradiționale. De aceea, Bear i-a propus să-l înfieze, aceasta echivalând cu o acceptare a lui Will de către întregul clan.

Ceremonia înfierii a avut loc în casa comunală a tribului, unde toți membrii comunității au participat la dansurile tradiționale. În dosul uneia din măști se ascundea fata cu brățări de argint care, venind să-și viziteze rudele indiene, aflase de la acestea de înfierea băiatului alb, întâlnit cu doi ani în urmă. Abia acum Will află numele său – Claire Featherstone, și faptul că locuiește într-o vale învecinată, în Valley River. Având acum adresa fetei, Will îi va scrie scrisori de dragoste care însă nu păreau s-o impresioneze prea tare.

Când Will a împlinit 16 ani, proprietarul magazinului unde lucra Will a murit, iar moștenitorul a falimentat afacerea. Contra simbriei datorate lui Will, neplătită de mult timp și a economiilor acestuia, moștenitorul falit vinde lui Will magazinul și marfa care mai exista. Cunoscând regulile comerțului de frontieră, Will dezvoltă afacerea cu case de comerț din teritoriul indian. Fiind autodidact, după lectura unor tomuri de drept înțelege suficient pentru a pleda ca avocat pentru pământurile indienilor. Banii din comerț i-a investit apoi în alte terenuri, mărind întinderea ținutului de pe care neamul lui Bear nu mai trebuia strămutat.

Noua sa poziție de proprietar de pământuri, avocat și negustor îl fac să aibă mai multă trecere în fața lui Claire, având curajul să o viziteze la reședința lui Featherstone. Cei doi bărbați discută de la egal la egal, și pare că cel în vârstă să nu-și mai amintească partida de cărți la care o pusese drept premiu pe Claire. Aceasta devenise o frumusețe de fată, iar atunci când Featherstone e plecat mai mult de acasă, cei doi se întâlnesc și ajung iubiți, timp de o vară.

Văzându-i odată împreună, într-una din călătoriile lor în munți, una din slugile lui Featherstone divulgă acestuia secretul legăturii dintre cei doi tineri.

Ca un avertisment privind relațiile intime avute cu Claire, murgul lui Will este furat într-o noapte: Will îl va regăsi, dar jugănit, în țarcul din curtea lui Featherstone. Acest afront duce la o ceartă aprigă între cei doi bărbați și apoi la un duel. După duel, Featherstone se alege cu o rană de glonte, dar scapă cu viață. Will scapă nevătămat dar Claire îi va deveni de negăsit, fiind trimisă la un pension, în statele din Nord.

Urmează episodul strămutării indienilor în rezervații, ca urmare a deciziilor administrației americane. Devenit senator al statului unde avea în proprietate așa mult pământ, Will va negocia rămânerea pe proprietățile sale și ale lui Bear a clanului acestuia. Un preț care va trebui să-l mai plătescă va fi prinderea unor indieni din alt clan care uciseseră niște soldați americani care supravegheau strămutarea.

Claire împreună cu Featherstone sunt și ei nevoiți să se mute din Valley River. Cu ocazia strămutării, Claire reapare pentru a organiza mutarea bunurilor lui Featherstone. Rugând-o să rămână cu el, Will abia acum află că relația lor era complicată, după cum spune Claire, deoarece ea nu era fiica lui Featherstone, așa cum crezuse Will, ci sora primei soții a lui Featherstone care, după ce el rămăsese văduv, devenise a doua soție a acestuia.

La rândul ei, Claire l-a rugat pe Will să plece cu ea, dar aflarea adevărului l-a făcut pe acesta să ia decizia de a rămâne, mai ales că după moartea lui Bear, clanul lui l-a recunoscut ca successor. El devine celebru drept ”căpetenia albă” a indienilor, și va organiza administrativ populația indiană locală. Datorită lui, comunitatea indiană care își păstra oarecum tradițiile avea în plus biserică, școală și câteva ateliere de meșteșuguri tradiționale, devenind cu timpul o atracție pentru turiști și ziariști. Încredințând afacerile unui colaborator mai tânăr, Will alege să călătorească prin America, aparent fără țintă. Dar invariabil, ca atras de un magnet, îi caută pe Claire și pe soțul ei, găsindu-i dincolo de Missisippi, unde aveau o reședință cu sclavi negri, la fel de bogată ca în Valley River. Între timp, Claire devenise mama copilului lui Featherstone. Acest lucru l-a cutremurat pe Will și l-a făcut să o considere pe iubita lui pierdută.

Un episod relatat cu multe detalii este cel al participării legiunii de indieni conduse de Will la războiul de secesiune, în finalul acestuia. Războiul a adus multe schimbări, una fiind intrarea în dificultate a afacerilor lui Will, care are creanțe pe care nu le mai încasează de la guvernul american și așa ajunge urmărit de creditori. Se retrage la Warm Springs, la băi, pentru a se odihni dar și aici primește prin interpuși amenințări de la creditorii săi. La Warm Springs, lumea vorbea despre o văduvă venită acolo care era atât de îndurerată, încât nu vorbea cu nimeni. O va întâlni și Will și surpriză: aceasta nu era alta decât Claire, tocmai când spera mai puțin să o mai întâlnescă! Ea îl recunoaște prima, povestindu-i cum pierduse atât pe Featherstone, într-un atac de apoplexie, cât și copilul, mort într-o epidemie.

La Warm Springs, se pare că iubirea celor doi reînvie, la vârsta de 50 de ani, până într-o zi când Claire părăsește stațiunea, condusă până la linia de cale ferată de Will, căruia nu-i spune unde se duce. El îi respectă decizia si se întoarce la afacerile sale încurcate. O parte din avere o pierde prin faliment iar o alta e salvată datorită unor acțiuni uitate la căile ferate care îi aduc un câștig nesperat. Datorită căilor ferate, rămâne în casa care o construise cu gândul la Claire, înainte de a porni în căutarea sa dincolo de fluviul Missisippi. Pe teritoriul restrâns care i-a rămas, indienii din clanul care îl adoptase în tinerețe continuau să-și ducă viața așa cum voiau ei s-o facă, și aceasta era singura lui apartenență și satisfacției : ”Turtă de fasole de cele mai multe ori, carne de căprioară când o puteam obține. Dansul Sperietorilor în nopțile de iarnă, Dansului Porumbului Verde vara. Luna cu cele treisprezece chipuri ale ei se înălța și cobora de-a lungul marelui cerc al anului.”

In ceea ce-l privește, spre apusul vieții Will își asumă traseul său singuratic prin viață, astfel: ”când suntem tineri, credem cu toții că vom trăi veșnic. Apoi, la un moment dat, ne mulțumim să trăim multă vreme. Dar, după ce ajungem la cel acea distincție finală, supraviețuirea devine, în cel mai bun caz, incomodă. Toate ființele și toate lucrurile pe care le iubești dispar. Iar soarta ta e să rămâi. Te trezești exilat într-o lume transformată, populată de străini. Pierdut în locuri pe care le cunoșteai tot atât de bine ca pe propriul buzunar. Albiile de râu și crestele munților, eterne, devin singurii tăi prieteni. Ăsta e punctul în care dacă vei continua să trăiești devine ridicol și amuzant, iar dacă nu, te topești și urmezi întreaga Creație, prin porțile morții, în Tărâmul Nopții. Îți mai rămân propriile toane și amintirile. Unele jalnice și pline de putere.”

Personal

La Neptun

By Antoaneta MOGAiunie 27, 2010iulie 9, 20173min read279 views

Este o deschidere a orizontului pe care numai marea ţi-o poate da… odată cu senzaţia acută de libertate, care mă face să fiu invidioasă pe pescăruşi, că nu pot zbura ca ei, cuprinzând cu aripile întinderile albastre… albastru cerul, albastră marea… De fapt, marea are mai multe chipuri şi culori, o manifestare cameleonică în funcţie de prezenţa sau absenţa soarelui, de intensitatea vântului care poate aduce norii de ploaie, şi atunci marea devine plumburie, ca şi cerul, încât pare oricând posibil ca stropii de ploaie să pornească şi de jos în sus, pentru că marea oglindeşte cerul posomorât. Apoi a trecut vântul, şi a luat norii cu el, departe… sub razele soarelui vesel marea aceasta poate deveni verde turcoaz, imitând suratele sale din zone mult mai exotice şi mai calde… Hotelul în care am stat are toate ferestrele spre mare, şi Marea, vedeta concediului se află la cea mai mică distanţă la care am locuit vreodată, temporar, de când merg pe litoral, sunt cam 20 m, inclusiv digul care îl apără de furiile ei hibernale. Dar acum marea e calmă, seara, la fel de calmă ca un lac imens, cu fâşii strălucitoare de la apusul de soare… Soarele, altă capricioasă vedetă, acum în extrasezonul lunii iunie, de şi-a făcu apariţia, poleind cu aur crestele valurilor uşoare… răsturnând val după val, cu coroniţele de spumă imaculată, marea pare că respiră ca un animal uriaş, lichid, translucid… Din cameră îi ascult respiraţia, zgomotul ei monoton şi aerul tare, sărat, îţi induce o stare de linişte, de somn… uneori, faptul că anumite lucruri nu se schimbă mă linişteşte, mă bucură… În majoritatea lucrurilor, staţiunea Neptun este cam aceeaşi cu cea din copilăria mea, când părinţii ne aduceau aici… a fost şi râmâne pentru mine staţiunea dintr-un crâng, sau mai bine zis, după prezenţa masivă care s-a păstrat, a arboretului printre hoteluri şi vile, crângul dintr-o staţiune… Administratorii de acum chiar au semnalizat rezervaţia de stejari brumării dinspre plaja La steaguri. Ar mai fi şi o pădure de mesteceni de la Comorova, dar pe aceasta încă nu am găsit-o… Oricum, iubesc omniprezenţa arboretului şi a vegetaţiei care acum este luxuriantă, ca o compensare pentru vremea mai răcoroasă şi soarele mai zgârcit… sunt realmente pâlcuri compacte de pini marini, cu tulpini înalte şi roşcate, mesteceni cu tulpini albe, graţioase, stejari şi fagi rămuroşi şi ah, nu în ultimul rând teii care aici sunt încă în floare şi fac aerul dulce şi îmbălsămat ca un ceai aburind… Apoi florile sunt peste tot, la fel ca demult când veneam aici cu părinţii: aleile cu trandafiri, rondurile cu petunii, şi încadrând perfect toate florile, gazonul mai verde ca oricând… Hotelierii de acum, chiar dacă nu au menţinut şi însufleţit toate hotelurile, în care odinioară se muta pe perioada verii toată protipendada capitalei şi o parte din Germania, pentru valută, mai fac cel puţin două lucruri bune: au grijă de grădinile Neptunului şi de plajele sale… private sau nu, sunt curate şi pieptănate ca o fată de măritat, aspect cu care va avea un avans real şi de neînlăturat faţă de oraşele de vacanţă pe care le-am văzut anul trecut, cele două Eforii, de Nord şi de Sud… Foarte curate sunt şi digurile din Neptun, dar şi mult mai bine conservate ca în alte părţi, amintite deja, asttfel încât golfurile dantelate în ţărm sunt la fel de line şi primitoare ca altădată… Din balconul hotelului, îi fac semn soţului meu care stă pe dig, savurând pacea locului, doar din când în când liniştea e spartă de chiotele vreunui copil mai mic, adus de părinţii lui la aerosoli… Îi fac semn pentru că sunt gata, am consemnat impresiile acestei minivacanţe timpurii la mare… nu am rezistat, dorul de ea era prea mare, şi iarna a fost prea lungă… Ca dovadă că a fost timpurie, pot spune că am mâncat cireşe la mare, eu, Mihai şi Ana… şi am fost foarte mulţumiţi de noi şi de timpul petrecut aici, acum…

Personal

La Sinaia

By Antoaneta MOGAmai 8, 2010iulie 9, 20175min read279 views

Am ajuns la Sinaia, pentru a admira primăvara care se consumă mai lent decât la câmpie… şi aş adăuga eu, mai spectaculos, pentru că se desfăşoară în toate tonurile de verde crud, o adevărată delectare pentru ochi şi suflet… am prins un „replay” al înfloririi pomilor fructiferi, deoarece chiar în curtea vilei, în vale, este un cireş înflorit, cu ramurile pline de flori, pe un mal al pârăului care trece prin gradină, coborând gălăgios din munte, de sus unde se alimentează din ploile care cad pe vârfuri… acestea au fost un timp ascunse vederii de nebulozităţi care s-au plimbat de pe o culme pe alta… din când în când am putut vedea Cota 1400, şi linia de telecabină … norii s-au păstrat numai la înălţime, aşa încât în vale vremea a fost destul de stabilă, primăvăratică…

În prima zi, am explorat împrejurimile vilei şi ne-am aventurat si mai departe, pentru că ai ce vedea… Orasul, şi nu numai pe axa drumului naţional ce îl traversează, ci şi în cartierele cocoţate pe versanţi, până spre cota 1400, pastrează un aer retro, plin de farmec… bineînţeles, în Centru, este parcul cu Hotelul Caraiman, Cazinoul şi alte hoteluri şi vile de epocă, bine întreţinute şi conservate… dar oraşul nu se dezice de aerul său retro, nici în rest, unde căsuţele vechi dar şi vilele şi hotelurile noi, construite evident după 1990, au ceva din arhitectura de burg germanic, cu grinzile de lemn in „x”, vizibile în zidăria faţadelor, balcoanele şi mansardele din lemn negru… pare a fi o amprentă germanică a castelului care s-a extins şi în arhitectura orăşelului, ceea ce-l face unic si plin de farmec… nu numai in vechiul cartier Furnica, şi in zona Mânăstirii… relieful accidentat a stimulat găsirea unor soluţii constructive ingenioase, casele sunt construite în rânduri, aceste rânduri sunt ca nişte trepte, cu străduţe şerpuite şi scări care ajută localnicii şi drumeţii să ajungă pe scurtături… oriunde ne-am oprit şi am întrebat localnicii de o destinaţie, în majoritatea cazurilor ne-au mai arătat o astfel de scurtătură, pe scări… ocazie cu care am admirat locuinţele, vechi şi noi, şi nu în ultimul rând grădinile… oraşul este plin de verdeaţă, şi sus spre cota 1400 verdele crud al foioaselor iese în evidenţă pe verdele întunecat al molizilor, ieşind în evidenţă prospeţimea vegetaţiei… nu am ajuns la cota 1400, am făcut un popas la Taverna Sârbului, unde ne-am odihnit şi ne-am potolit setea cu o apă plată. Patronul (o fi sârb, după denumirea locaţiei ?!) tocmai cobora din maşină, sosirea sa fiind un semnal pentru angajaţii care curăţau cu sârg terasa unde ne aşezasem doar noi… cred că a interpretat ca un semn bun apariţia noastră (aici toată lumea recunoaşte un turist de la cel puţin 100 m), şi ne-a spus că primii turişti consumă gratis… au crezut că este o glumă, dar când chelnerul a refuzat plata, ne-am conformat obiceiului locului… pentru a păstra o amintire, am făcut o poză la faţa locului…

Nu mă rezum a aminti în treacăt despre Castelul Peleş, care este de departe bijuteria localităţii şi emblema Văii Prahovei (dacă am face clasamentul pe „embleme” ale eforturilor umane din zonă)… Castelul este de departe clădirea cea mai fotogenică, care apare în majoritatea ilustratelor de pe Valea Prahovei şi în fotografiile turiştilor care trec pe aici… nici noi nu am făcut excepţie, pentru că ne-a cucerit încă de când am intrat pe aleea străjuită de brazi şi bordată de un curs de apă, cu mici cascade din loc în loc… pajiştea care încojoară castelul, gardul viu, vegetaţia parcului, munţii cu crestele în fundal, toate acestea întregesc imaginea unui loc binecuvântat, un paradis terestru…sau „un mic rai îngropat între brazi”, cum spunea regina Elisabeta. Ea şi regele Carol I, prima pereche regală a României, au fost impresionaţi de frumuseţea sălbatică a Poienii Peleşului (după numele cursului de apă care trece pe aici), la vizita lor în august 1866. Piatra de temelie a reşedinţei regale a fost pusă în august 1875, şantierul a stagnat pe perioada Războiului de independenţă, lucrările au fost reluate în 1879 şi în cele din urmă inaugurarea castelului a avut loc în toamna anului 1883. Între timp, a fost asigurată şi legătura noului orăşel care se forma în jurul castelului, prin construirea liniei de cale ferată Ploieşti – Predeal, la 10 iunie 1979 primul tren de plăcere îşi făcea apariţia în Sinaia.

Revenind la castel, acesta este în stilul neo-Renaşterii germane, lucru explicabil prin originea germanică a tinerei monarhii instaurate atunci la cârma României, cu o scurtă dinastie de numai trei generaţii, marcată de o istorie frământată, inclusiv de cele două războaie modiale… având în vedere contextul istoric al apariţiei sale, castelul Peleş reprezintă o emblemă a unei epoci de relativă stabilitate, ordine, armonie şi dragoste de frumos, de artă, dacă ne gândim că însuşi regina scria poezii, sub pseudonimul Carmen Sylva, cucerită şi inspirată fiind de frumuseţea pădurii, a muntelui …

Epocă care s-a terminat în anul 1914, când a venit la tron un succesor al lui Carol I şi a început primul război mondial. Acesta a schimbat faţa lumii şi societatea umană, aşa cum afirmă istoricii: „În 1914, lumea şi-a pierdut coeziunea, şi de atunci nu a mai reuşit să şi-o regăsească… Am intrat într-o perioadă de dezordine şi violenţă fără egal atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.” — The Economist.

Linda Grant – Rochia cea nouă

Truman Capote – Muzică pentru cameleoni

Ia mea, de Argeș

Cât de mult o iubim pe Glenda

Drumul spre casă

Muzică și tăcere

Cabana Moţilor

Cele treisprezece chipuri ale lunii

La Neptun

La Sinaia

Most popular posts

Mircea Cărtărescu – Enciclopedia zmeilor

Evgheni Vodolazkin – Laur

Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar

Benedetta Craveri – Mistresses and Queens

Latest Tweets