No any image found. Please check it again or try with another instagram account.

Ravensbrück

By Posted on 6min read193 views

Dacă ai curiozitatea de a afla cum era viaţa unei femei din Cehia primelor decenii ale secolului XX, copilăria ei în timpul primului război si maturitatea în timpul celui de-al doilea, poţi afla cu lux din amănunte din cartea lui Steve Sem-Sandberg Ravensbruck.

Femeia nu este una oarecare, iar viaţa ei este adusă la lumină graţie unui remarcabil efort documentaristic al scriitorului suedez în arhivele Muzeului Naţional Ceh. Ea este Milena Jesenska – destinatară a scrisorilor lui Kafka şi jurnalistă care a publicat în ziarele vremii din Praga. Un nume care a rămas puţin deasupra uitării, prin faptul că pare a fi doar o notă de subsol din viaţa lui Franz Kafka. Relaţia ei cu Kafka a fost de scurtă durată, mărturie a acestei legături au rămas doar scrisorile care s-au păstrat ca prin minune, deoarece Milena le-a încredinţat unui prieten, Willy Haas, care a supravieţuit războiului, le-a redactat şi apoi le-a publicat.

Întâlnirea ei cu Kafka, ca traducătoare în germană a nuvelelor acestuia, este punctul de plecare în această reconstituire memorialistică, pentru care scriitorul suedez a locuit neîntrerupt la Praga în perioada septembrie 1999-decembrie 2002, intrând în atmosfera oraşului de care Milena era foarte ataşată, regăsind străzile şi imobilele în care aceasta a locuit.

Cine a fost această Milena ?! După ce am citit cartea, primul gând şi răspunsul este: o femeie care a avut o viaţă de coşmar şi care şi-a încheiat acest coşmar în chiar Iadul pe pământ – lagărul de femei de la Ravenbruck.

Cartea aşează existenţa Milenei în contextul său istoric şi geografic – invadarea regiunii Sudeţi din Cehia, de către Germania hitleristă, care a fost un preambul al celui de al 2-lea război mondial şi un compromis pentru menţinerea păcii, în ciuda căruia războiul a izbucnit după invadarea Poloniei), când violenţa şi vărsarea de sânge fără precedent au distrus şi răvăşit vieţile a milioane de oameni.

Se poate face un film despre Milena, perindând imaginile aşa cum le prezintă cartea:
– copilăria din care i-au rămas în memorie conflictele naţionaliste dintre cehi şi nemţi, care duceau la frecvente ciocniri de stradă, soldate cu victime,
– moartea mamei când ea avea doar 16 ani, dar abandonată de soţ încă din timpul agoniei,
– indiferenţa tatălui care se transformă în ură când Milena se îndrăgosteşte tocmai de un intelectual de origine germană. Pentru separarea lor, tatăl autoritar o va interna cu forţa într-un ospiciu, înainte de majorat.

– logodnicul ei va negocia eliberarea Milenei cu preţul căsătoriei şi a expedierii tinerei perechi la Vienna, unde Milena va fi mereu privită cu dispreţ de cercurile de intelectuali germani, prieteni ai soţului ei, dar prejudecăţile lor naţionaliste vor distruge în cele din urmă acest mariaj;

– din perioada vieneză datează corespondenţa cu Kafka, traducerile şi articolele publicate fiind mijloacele prin care a încercat să se întreţină la Vienna, pentru a nu fi dependentă financiar de soţul care îi întorsese spatele. În aceste scrisori, Milena îi destăinuie lui Kafka trădările soţului ei, suferinţa şi umilinţele de care are parte. Cei doi chiar se văd, Kafka a venit la Vienna pentru ea, îi va înregistra confidenţele cu sensibilitatea lui excesivă, care o va face pe Milena să-l considere vulnerabil, slab, mult prea slab pentru a se ataşa de el. De fapt, Kafka era bolnav de tuberculoză, murind după câţiva ani, din cauza acestei boli incurabile atunci, iar Milena îl va revedea ultima dată, vizitându-l la spitalul unde acesta şi-a găsit sfîrşitul.

– tatăl Milenei îi va acorda din nou atenţie şi sprijin financiar când fiica sa se decide să divorţeze, în condiţiile în care un divorţ era un stigmat social. Revenind la Praga, Milena îşi va folosi talentul jurnalistic, colaborând cu ziare şi publicaţii din Praga.”A fi jurnalist e o îndeletnicire ciudată „, va nota ea în perioada aceea. În jurnalism, Milena îşi recunoaşte propria-i obsesie de a observa, de a trăi şi de a descrie ceea ce este imprevizibil, nemaipomenit şi până la ea de nimeni descris, dar şi de a scrie în aşa fel încât să pară familiar, iar cititorul să se recunoască în cele descrise.

– prin articolele sale, Milena devine cunoscută şi apreciată în cercurile intelectuale unde îl va cunoaşte pe Jaromir Krejcar, un tînăr arhitect care devine cel de-al doilea soţ şi tatăl singurului ei copil, Jana. În timpul sarcinii, Milena va suferi un accident care va avea consecinţe mai grave, prin infectare, pentru că va rămâne şchioapă tot restul vieţii, cu mari dureri la articulaţiile piciorului blocat, ceea ce o va face dependentă de morfină. Dependenţa i-a modificat caracterul, devenind jumătate iresponsabilă, dură şi exagerată cu propriul copil, de la care va pretinde înţelegere ca de la un adult. Al doilea soţ o părăseşte, sătul de crizele morfinomane ale Milenei, care va lupta şi va învinge târziu, după câţiva ani de la despărţire, şi această dependenţă, după o cură drastică de dezintoxicare.

În ciuda acestor suferinţe fizice şi afective, Milena a luat iniţiativa de a ajuta mulţi refugiaţi evrei să emigreze, cu resorturi nebănuite de energie luptând împotriva răului.

– în căutarea de soluţii, va susţine o vreme în idealurile comuniste, pe care le va abandona când va afla de la cei întorşi din Uniunea Sovietică că realitatea noii societăţi instaurate acolo este departe de idealurile trâmbiţate de propagandă. pentru schimbarea ei de poziţie, mulţi din prietenii care împărtăşeau idealuri comuniste nu o vor ierta şi o vor trata ca pe o tradătoare.

– Însă Milena nu-şi va trăda principiile umanităţii, ea alegînd să rămână şi să facă parte din mişcarea de rezistenţă pragheză. Este şocant să citeşti că, după ocuparea oraşului de către armatele germane, Milena o trimitea pe fetiţa ei cu manifeste în care îşi scria articolele, îndesate în ghiozdan, pentru a le distribui la anumite adrese. Jana avea doar 8 ani când mama ei a fost ridicată de Gestapo şi trimisă, după interogatorii represive, ca deţinut politic la Ravenbruck.

– cuvântul de ordine la Ravenbruck: dezumanizare, descompunerea omului sub condiţia umană. Din mărturiile supravieţuitorilor care au cunoscut-o aici, aflăm că şi în lagăr Milenei i-a păsat de suferinţa din jur şi a făcut ce a putut pentru a ajuta, cu curaj. Spiritul ei jurnalistic, iscoditor o determină să descopere un doctor şi o infirmieră din lagăr care scoteau aur din protezele dentare ale celor ucişi. Milena a avut curajul să-i denunţe la comandantul lagărului, cerându-i în schimb eliberarea unei prietene de-a ei de la încarcerarea care durase 3 săptămâni.

Dar boala Milenei se agravează – infecţia rămasă în corp de la accident îi va distruge rinichii. Milena a murit la Ravenbruck, unde a cunoscut iadul pe pământ, în anul 1945, cu puţin timp înainte de victoria Aliaţilor. Cenuşa ei a fost împrăştiată deasupra lacului Schwed, ca şi al altor trupuri moarte  arse în crematoriul lagărului, aşa cum spune şi autorul în final: „încă un nume fără-de-nume printre toţi ceilalţi morţi fără de nume”.

Povestea ei este ca o picătură dintr-un ocean în memorialul durerii Holocaustului. Nu a fost o învinsă, ci o învingătoare care nu a abdicat de la principiile ei, în lupta cu răul, indiferent de cât de copleşitor părea răul acela.

Marilyn pe divan

By Posted on 5min read193 views

Am pus ochii pe cartea asta încă de prin 2006, când era proaspăt apărută în librării și declarată un best-seller la Diverta, în perioada aceea prețul m-a cam ținut la distanță dar, ca și cum mi-aș fi pus o dorință în gând, ea s-a împlinit din pricina crizei: am găsit-o în septembrie 2009 la librăria Humanitas din Sibiu, la la reduceri (10 lei). M-am felicitat că am vizitat centrul istoric al orașului (am o pasiune pentru arhitectura veche, dar și frumos renovată și conservată a orașului ardelean), și că am intrat în librăria de aici.

Revenind la carte, pot să spun că e genul care te întristează, dar te și atrage prin finețea descrierii  unei epoci și a personajului actriței, folosind mărturiile celor care au gravitat în jurul ei: psihoterapeutul ultim care a tratat-o, Ralph Greeson,  fotograful ei preferat, machiorul ei, copii terapeutului, profesoara de actorie, fiecare aducând o piesă dintr-un puzzle care nu va fi niciodată complet…  și care încearcă să răspundă la întrebarea cum era Marilyn Monroe ca persoană.

Răspunsul: o femeie ambițioasă dar fragilă, marcată de abuzurile suferite în copilărie, motiv pentru care a lăsat prin testament drepturile de autor, inclusiv cele pentru folosirea postumă a imaginii sale, în beneficiul fundației care se ocupă de tratarea prin psihoterapie și psihanaliză  a copiilor cu perturbări emoționale,  înființată de Anna Freud. Moștenirea de la Marilyn Monroe a apărut în momentul în care Anna începuse activitatea de cercetare axată pe suferințele copiilor care, ca și Marilyn, au fost plimbați în plasament pe la mai multe familii.

În trecerea sa meteorică prin această lume, Marilyn Monroe s-a întâlnit la Londra chiar cu fiica părintelui psihanalizei, Anna Freud care, văzând-o pe actriță, a catalogat-o drept schizofrenică și narcisistă, după care a încredințat-o spre tratament cunoscutului psihanalist al Holywood-ului.

Descrisă din prisma ultimilor ani în care a urmat terapia, Marilyn apare ca fiind o persoană foarte singură și nefericită, deși foarte dorită, dar părăsită din pricina neîmpăcării cu propriul eu, devorată de propriile dezechibre afective.

Harul ei a constat în inteligența folosirii proprii imagini, în expresivitatea figurii și a corpului, însuflețite de o multitudine de stări, de aici și aspectul ei cameleonic, de-a lungul carierei imaginii sale. Mai mult imaginea ei a făcut carieră, din cauza experienței în modelling și a relației ei bune cu cei care au fotografiat-o, unul din ei bun prieten al actriței, ca și machiorul, cel care i-a făcut fața chiar și ultima dată, când a fost înmormântată …

Marilyn a fascinat prin imagine, dar marea ei luptă a fost cuvântul, frica ei de  cuvinte o făcea să-și uite replicile de zeci de ori, spre disperarea regizorilor care o urau, marea majoritate … frica de cuvinte, timiditatea, n-a împiedicat-o pe domnișoara „Mmmm” din liceu (porecla datorată ticul ei verbal cu care își începea orice frază) să devină starleta M.M. deoarece studiourile MGM au exploatat în primul rând imaginea cu mare priză la public, de blondă sexy, în ciuda altor inconveniente ale idolului, deoarece publicul, odată cucerit, asta și vroia.

Actrița a rămas prizionera acestei imagini de blondă prostuță (oare de atunci au apărut primele bancuri cu blonde ?!), din care nu a mai putut ieși în ciuda eforturilor sale ambițioase de a recupera prin lectură (au rămas de la ea cărți cu adnotări, pentru care s-au plătit bani grei la licitațiile postume) și prin lecțiile de actorie luate la New York.

Psihanaliza nu a salvat-o pe Marilyn, poate era prea târziu pentru actrița complet nesigură de ea și rătăcită urmare cantităților considerabile de barbiturice pe care le lua de ani de zile, de fapt adevărate droguri, plus alcoolul din când în când, prin care fugea de realitate, de frica de a nu mai fi frumoasă și dorită, dar și de lipsa propriului control asupra vieții sale ..

Relația cu doctorul său a fost una dificilă, o prea mare dependență transformată apoi în manipularea acestuia. Actrița i-a revelat terapeutului său atâtea fețe și forme în labilitatea sa psihică cam câte foițe are o ceapă din care, pe măsură ce o dezvelești, nu mai rămâne nimic…

Deși a fost persoana cu care Marilyn a vorbit cel mai mult înaintea morții sale (avea ședințe zilnice), nici el nu a descoperit calea recompunerii personalității inițiale, deformate din cauza multiplelor traume ale acesteia, provenite din copilăria trăită în orfelinate și familii de împrumut, plus  compromisurile făcute apoi de dragul carierei de actriță. Carieră spre care a fost împinsă, fiind singura setare care i se dat din fragedă pruncie, ca o proiecție ambițiilor mamei ei nebune și a prietenei acesteia (care a crescut-o o vreme, după ce mama ajunsese la ospiciu), două monteuze aflate la periferia haloului strălucirii Holywoodului.

Autorul sondează relațiile actriței, dintre care una foarte interesantă și relevantă a fost cea cu scriitorul Truman Capote, cel care a declarat apoi că personajul feminin din Mic dejun la Tiffany i-a fost inspirat de nimeni alta decât de Marilyn Monroe! Scriitorul homosexual declarat a cunoscut-o bine și i-a fost bun prieten în perioada șederii ei la New York, oraș de care actrița se simțea mai atașată decât de frivolul Los Angeles …

Ecranizarea cărții l-a scandalizat pe Capote, din cauza diferenței mare de imagine dată personajului feminin principal de actrița Audrey Hepburn, la care s-a adăugat fabricarea de către producători a unui final fericit…

Așadar, dacă vedeți filmul, el este de fapt lansarea unui alt icon, al androginității lui Audrey, departe de feminitatea cuceritoare a adevăratei muze a lui Capote, de unde devine ușor de înțeles revolta scriitorului.

Eu una mi-am propus să recitesc Mic dejun la Tiffany având în minte acest lucru aflat datorită cărții Marilyn pe divan…

Gainusa de munte

By Posted on 2min read217 views

Pentru a petrece un week-end prelungit ocazionat de Ziua Naţională, am ales de această dată localitatea Cheia, comuna Măneciu, la poalele muntelui Zăganu. Am ales altceva decât valea Prahovei, pentru ca pe aici nu trece trenul, deci e mai linişte şi viligeaturişti mai puţini. În plus, este linişte pentru că pensiunea unde stăm e ceva mai retrasă de la şoseaua principală, dar, evident, pe un drum secondar se poate ajunge cu maşina, ceea ce am şi făcut fără dificultate… locul este retras şi liniştit, iar denumirea Găinuşa de munte îmi aduce aminte de fauna pe care o învatam de zor din Geografia de clasa a XII-a, pentru admiterea la facultate. Conform manualului, găinuşa de munte îsi are habitatul în padurile de răşinoase şi ca să nu se plictisească îl avea drept partener pe cocoşelul de alun, conform aceluiaşi manual.

Revenind la vacanţa noastră, indicatoare haioase, care o înfăţiseaza stând pe ouă, te conduc spre “cuibul” găinuşei din Cheia, un “cuib” elegant şi amenajat cu talent de decoratorul care a lucrat interioarele, făcându-le placute şi primitoare. Mi-au plăcut motivul pomului vieţii, aplicat pe pereţii, concepţia unitara a interiorului, de inspiraţie rustică, dar fără a duce buturuga şi oalele de lut în mijlocul casei, aşa cum am văzut pe la alţii… Nota 10 la design, dichisit în cele mai mici detalii, fără a fi prea încărcat, la căldură (la care nu se face economie, spre încâtarea unora friguroşi ca noi) şi nu în ultim rând la mâncare. Asta implică bucătarul care este priceput, modest şi amabil cu musafirii lui …doar să-ţi exprimi dorinţa şi se rezolvă, chiar dacă am fost uneori destul de mulţi în sala de mese, unii şi cu copii… porţiile sunt generoase, în contrast evident cu cele aduse de cateringul de la serviciu, cu care mai mult te amăgeşti!

Vremea a fost frumoasă, cu o vedere clară asupră masivului Zăganu, chiar ne-am încumetat pe un mic traseu spre Muntele Roşu… drumul trece pe lângă multe case de vacanţă, unele dintre ele animate de vizitatori în această perioadă, dar destul de risipite, încât locul rămâne foarte liniştit. În pădure, fagi bătrîni aveau rădăcinile ascunse într-un strat de muşchi verde şi moale ca o catifea, iar făgaşele erau acum străbătute de pâraie alimentate de o ploaie din cursul nopţii, dând un miros plăcut, de reavăn, pădurii…

La pensiune am jucat tenis cu Mihai, până s-a lăsat noaptea şi nu mai vedeam mingea… de-ar fi multe zile şi seri ca acestea! La întoarcere ne-am propus să vedem salina din Slănic Prahova, dacă o găsim deschisă…

Eu in drumetie pe munte
Eu in drumetie pe munte

La Mesteceni

By Posted on 4min read178 views

Se lasă seara şi cântecul greierilor se aude din ce în ce mai clar, pe măsură ce  luna plină şi uşor rozalie prinde contur şi strălucire…

Sunt în foişor, şi de aici, comod instalată la tastatura micului laptop tovarăş de călătorie, savurez momentul şi locul: o seară liniştită de început de septembrie, în Ardeal, la o pensiune cu fermă de cai… De jur împrejur, dealurile transilvane cu culmi rotunjite, se ondulează până la linia orizontului …cu fâneţe şi pâlcuri de copaci, şi cu satele ascunse în văi, printre vii şi grădini … Atmosfera degajă pace, linişte şi mirosul de caprifoi face aerul dulce… Liniştea e lucrul după care tânjim noi orăşenii care am ajuns în acest colţ de Ardeal, lângă un sat ca majoritatea celor de aici, cu case ridicate la stradă, cu etaj, cu ziduri groase de cetate şi porţi înalte pe măsură, cu care gospodarii îşi protejează avutul şi intimitatea, arhitectura tradiţională a saşilor, vechii colonişti tenaci şi pricepuţi, care au lăsat locului lucruri care să dureze în timp – aşezări şi cetăţi întărite încă din secolul XIII, folosite de comunitate pentru a rezista atacurilor duşmanilor lor… Un exemplu este Cetatea Câlnic, după numele românizat al întemeietorului colonist sas, Kelling.

Dar pe lângă linişte, clubul la care stăm, La Mesteceni, are ca principală atracţie o duzină de cai frumoşi, bine îngrijiţi şi cuminţi, folosiţi pentru şcoala de călărie de aici, la cursurile căreia ne-am înscris de azi, cu mult elan. Aşa am făcut cunoştinţă cu Honey, o iapă de 9 ani, blondă ca mierea şi elegantă la port, antrenată special pentru începători, şi cu instructorul de echitaţie, care ne-a fost aproape mereu, cu explicaţii şi atent la mişcările noastre. Am intrat în vorbă despre cai şi am aflat că ei aud şi văd mai bine ca noi oamenii, dar vederea lor este specială, numai înainte, ca într-un tunel, iar pentru laterale întorc capul, fapt speculat de oamenii încă de la început când le-au pus dârlogii cu care le dau direcţia stânga-dreapta.

Pentru început am deprins echilibrul, în mersul legănat al calului, şi comenzile care se dau cu vocea potrivită, clar, ferm dar nu ţipat, pentru a nu stresa calul (chiar şi ei sunt sensibili la aşa ceva, nu numai subalternii!). Dacă sunt îndeplinite condiţiile acestea, calăreţul este acceptat de cal, care este foarte supus în această colaborare.

M-am bucurat și de faptul că am mers desculţă pe iarba verde din grădină, ce senzaţie minunată… grădina are multe flori, amintindu-mi de curtea bunicilor, unde bunica planta o floare orinde găsea un loc pe lângă casă. Am recunoscut florile copilăriei din curtea bunicilor: ochiul-boului, regina nopţii, cârciumărese, crăiţe şi multe, multe muşcate roşii.

Pentru a le păstra amintirea, colecţionez imaginile care mi-au plăcut din această călătorie:

– Lacul de acumulare de la Bicaz, dimineaţa devreme, când, odată cu lumina, vălătuci subţiri de ceaţă se ridicau de pe luciul apei;

– şoseaua meandrată a Transfăgărăşanului care te duce literalmente cu capul în nori,

–  piscurile semeţe şi impunătoare, în faţa cărora nu poţi decât să te smereşti ca într-o catedrală, gândindu-te la Cel care le-a creat;

– profilul crestelor, clar, pe cerul senin luminat de razele dimineţii de septembrie (s-a verificat ce am citit mai demult, că este luna cu cea mai mică nebulozitate, la munte);

– „căldarea” glacială pe fundul căruia sclipeşte oglinda verde închis a Lacului Bâlea;

– vulturul de pe şoseaua ce urcă dinspre Bicaz, o bună bucată de drum pe marginea apei, deranjat de venirea maşinii noastre din meditaţia sa matinală, pe mijlocul drumului. Da, nu mă înşel, era vultur – după anvergura aripilor, pantalonaşii frumoşi de pene, ghearele înconvoiate, profilul de pasăre de pradă pe care ni l-a servit când a zburat virând scurt spre stânga, deasupra lacului. (scuze, pasăre nobilă, tu eşti stăpânul locurilor, iar noi, oamenii, doar nişte intruşi cel puţin prea curioşi !);

– căderea apei la Cascada Bâlea, ce părea ireală, datorită iluziei optice date de curgerea apei de la mare înălţime, sus de tot ca într-un film derulat cu încetinitorul, apoi cu stropi din ce în ce mai rapizi, spre bază;

– imaginea mestecenilor – arborii graţioşi care mie îmi plac mult şi care chiar există în grădina pensiunii care le poartă numele;

– veranda plină de verdeaţă şi parfum de caprifoi, unde am citit romanul recent cumpărat (altă dată voi vorbi numai despre cărţile citite în ultima vreme) sau am lenevit în hamac, la umbră;

– tablourile superbe, semnate de Florin Şuţu, care decorau pereţii apartamentului unde am stat. Am reţinut numele pictorului, poate va expune în Bucureşti;

– Centrul vechi al Sibiului, cu Piaţa Sfatului, cu mulţimea colorată adunată la Târgul olarilor organizat duminica trecută, cu clădirile medievale frumos colorate şi restaurate, o încântare pentru iubitorul de artă şi istorie (păcat că am oprit doar o oră şi jumătate, în drumul de întoarcere!).

Eu si Honey, country club La Mesteceni
Eu si Honey, country club La Mesteceni

Dragostea, poveste veche …

By Posted on 2min read183 views

Oare cât de veche ?! De când lumea … Atunci când Adam a întâmpinat-o pe Eva, în grădina Edenului, el a spus: ”Iată, în sfârșit/ aceea care este os din oasele mele/și carne din carnea mea!/ ea se va numi femeie,/ pentru că a fost luată din om.” (Geneza 2: 23). Acesta a fost întâiul poem de dragoste, pentru a descrie prima legătură de dragoste din Univers.

De ce ne îndrăgostim ?! Pentru a ne găsi echilibrul, acel ceva care ne lipsește, pentru a acoperi un mare gol din inima noastră, a fiecăruia. Pentru că femeia a fost creată pentru bărbat, fără Ea, El este nepereche.

Neliniștea golului dată de absența sufletului-pereche face parte din anatomia acestui sentiment. În căutarea dragostei, fiecare dintre noi parcurgem drumuri nemarcate, nu știm sigur unde vom ajunge, dacă în final vom fi fericiți sau nefericiți. Există și proza cea lungă a primei iubiri, vise romantice urmate de așteptări înșelate, și despărțiri, și inimi rănite …

Dar găsirea sufletului-pereche produce clipe de grație, Dragostea devine Lumina noastră care ne învăluie protector, și ne face invulnerabili la orice răutate din jur …

De unde a început totul ?! De când Dumezeu  a creat-o pe Eva pentru Adam, Ea pentru El, El pentru Ea. de atunci, de la o generație la alta, și El, și Ea trăiesc neliniștea căutărilor,  parcurg drumurile nemarcate ale acestor căutări, la capătul cărora pot fi fericiți, trăind clipe de grație, sau pot fi nefericiți, descoperind frustarea despărțirii sau a iubirii neîmpărtășite …

Întotdeauna vor exista povești de dragoste, pentru că Dragostea este acel fir roșu care străbate omenirea, de când lumea …

Faleza de sud

By Posted on 5min read174 views

Deşi săracă în kilometrii, ca pentru o ţară săracă în bugete pentru aşa ceva, autostrada a fost săracă şi în trafic, încât am reusit să ajungem la destinaţie, zburând ca vântul şi ca gândul…fără prea mari obstacole… în comparaţie cu anul anterior, când o mare de maşini, ca un stol de lăcuste metalice, migra spre mare…

Acum, liber… surpriză ! inclusiv la pensiunea „noastră”, adică unde avem cazare.. am primit rapid cele mai bine poziţionate camere, cu balcon, pentru care anul trecut am insistat cu toată drăgăleşenia clintului fidel…după aruncarea bagajului în cameră şi pe mine a unei rochii vaporoase pentru plajă, am pornit cu Mihai într-o incursiune la malul mării. Era ora 10, dar din cauza unor stropi răzleţi de ploaie, am găsit plaja pustie… norii şi-au descărcat incărcătura în altă parte, iar răsplata celor curajoşi, adică noi doi care nu ne-am impresionat de ei, a fost ca toată plaja era a noastră… am regăsit-o aşa sălbatică cum era, presărată cu stânci albe, spălate de valuri, în vecinătatea falezei înverzite şi pe alocuri cu maluri roşii de pământ datorate felierii ei in timp prin surpările cauzate de ploi … la câţiva metri de malul erodat se găsesc grădinile şi piscinele unor superbe vile private, care sunt locuite cel mult câteva săptămâni pe an … Eroziunea nu pare a descuraja dezvoltarea imobiliară a zonei, pentru că, fata de anul trecut, au apărut vile noi, reşedinţe de vară elegante…

Dar sa revenim la plajă, care fiind a tuturor, acum era şi a noastră… mai curată ca anul trecut, mai puţine peturi, doze de aluminiu, hârtii… Cauza: mai puţini turişti. Partea rea e că se face simţit efectul crizei, pentru că anul trecut, chiar şi acest capăt izolat de staţiune, fără mari atracţii, era foarte populat cu viligeaturişti…partea bună e că natura a demostrat capacitatea remarcabilă de autocurăţare, chiar dacă vor trebui secole ca marea să rumege complet peturile şi pungile de plastic, în rest urmele trecerii omului nu par a fi prea durabile…

Nisipul începe de  la hotarul de gresii suprapuse care, de la Creaţie, sunt singurele care susţin povara malului de pământ, pentru a nu înghiţi fâşia îngustă de plajă. Plajă care este autentică şi acolo de la începuturile lumii, spre deosebire de plaja din Spania, care era creată de om, cu nisip de albie de râu, adus acolo pentru a răpi Mării Mediterane teren de sub ape şi pentru a aduce acolo turişti. Acolo am căutat în zadar o scoică, se găseau doar pe tarabele vânzătorilor de suveniruri. Nici nu aveam cum să găsesc vreuna, pentru că dintr-un ghid local, gratuit pentru turişti, am aflat povestea acestei plaje pentru care nisipul a fost adus din altă parte, curăţat şi filtrat, fără pietre şi fără trecutul scoicilor tocite… Din pricina lipsei de naturaleţe în apariţie, în apă intrai brusc până la gât, dar asta favoriza acostarea liniei de feribot, care culegea turiştii direct de pe plajă, la un punct fix, ca un autobuz care opreşte in staţie… Lucru necunoscut nouă care, ignoranţi, ne-am întins la soare fix în acel loc … şi nu înţelegeam de ce marinarii de pe feribot ne făcea semne de alungare, pentru că acolo aruncau scara pentru urcarea şi coborârea turiştilor… ne-am luat în grabă catrafusele pentru a nu perturba orarul curselor, orar afişat pe un indicator a cărui semnificaţie am înţeles-o, în cele din urmă… Nu observasem indicatorul ca de autobuz, dar pentru feribotul care făcea curse din Barcelona în fiecare staţiune de pe Costa Brava, până în nord, la graniţa cu Franţa, având pe mare un traseu paralel cu cel al şoselei şi al liniei de cale ferată de pe coastă…

Dar sa revenim la rustica dar autentica plajă de la Eforie, care ea însăşi e în pericol sa dispară, cu trecutul ei cu tot…. trecut care se citeşte in scoicile mai vechi şi mai noi, dovada ca fauna inca exista…chiar si pesti, suportul existentei unei mici aşezări de pescari din vecinătate, gen Vama Veche, cu năvoadele sale întinse la uscat şi cu bărcile de lemn, unele cu burţile în sus, pentru a fi unse cu smoală…o aşezare aparent din alt timp…

Unii vor spune că scoicile acelea taie la picior, e adevărat, nu este un avantaj, trebuie să fii atent sau bine incălţat cu papuci de plajă, asta face parte din sălbăticia locului, ca şi stâncile albe sau cele uşor înverzite de alge, intrarea lină în apă, chiar şi limpezimea ei atunci când marea e liniştită… Printre gresiile suprapuse de la hotarul dealului cu plaja, din loc în loc, susură mici izvoare care sapă dâre în nisipul plajei pentru a se pierde apoi în valurile care ling ţărmul. Izvoraşele sunt dovada pânzei freatice din deal, care menţine stufărişul şi verdeaţă, din care se aud cosaşii cântând de căldură, amestecat cu foşnetul monoton al valurilor.

Ajunşi pe plaja pustie, am regăsit stâncile albe ca pe nişte vechi prieteni fideli, în acelaşi loc unde au fost şi anii trecuţi… locul era învăluit în vraja luminii filtrate a soarelui şi în singurătate, fapt care mi-a permis să-mi exteriorizez bucuria revederii cu marea şi să cochetez cu obiectivul aparatului foto cu care Mihai m-a urmat. Marea era calmă ca un lac imens, când verde, când albastră, cu un orizont nebulos care făcea ca vapoarele sa pară suspendate în aer….

A doua zi, în ciuda optimismului nostru că ploaia ne va ocoli, am ajuns să fugim ultimii de pe plajă, goniţi de rafalele de vânt şi ploaia torenţială care ne-a lipit hainele ude de trup… tot doream noi o baie, dar am primit-o sub altă formă, ajungând ciuciulete la hotel, luminaţi de lumina fulgerelor…

Seara, când s-a potolit ploaia, am ieşit să vedem din nou marea, care era acum agitată şi tulbure, dar cu o linie clară a orizontului, curăţat de ploie. În schimb pe  mal valurile scormonitoare depuneau o saltea groasă de alge brune, amestecate pe alocuri cu alge verzi, ca nişte fâşii de salată.

Eu la Eforie Sud
Eu la Eforie Sud