I've been dreaming of friendly faces I've got so much...

I've been dreaming of friendly faces I've got so much...

Walking… #park #walk

Walking… #park #walk

Romeo și Julieta este o tragedie scrisă de William Shakespeare...

Romeo și Julieta este o tragedie scrisă de William Shakespeare...

Holiday

Holiday

Snow White and the Seven Dwarfs

Snow White and the Seven Dwarfs

I love you. I am who I am because of...

I love you. I am who I am because of...

My darling, I'm waiting for you — how long is...

My darling, I'm waiting for you — how long is...

The only way to beat my crazy was by doing...

The only way to beat my crazy was by doing...

Biografia lui Warren Buffett, cel mai mare investitor din toate...

Biografia lui Warren Buffett, cel mai mare investitor din toate...

Fear is not real. The only place that fear can...

Fear is not real. The only place that fear can...

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

Inspirată de Enciclopedia personalităților feminine din România de George Marcu și Rodica Ilinca, mai precis de a doua parte care schițează unele personalități contemporane, am trecut în planul de lectură și cărți scrise ”la genul feminin”. Am parcurs deja din plan memoriile lui Annie Bentoiu despre care am scris aici, apoi jurnalul Constanței Buzea despre anii de supraviețuire alături de Adrian Păunescu, soț și poet, despre ce m-a impresionat am scris aici.

Acum am coborât din plan în realizat (cum ar spune un economist hârșit, ca mine) și una din cărțile scrise de Ana Blandiana (următoarea din personalitățile Enciclopediei amintite), chiar dacă cu mulți ani în urmă mai încercasem, fără succes, să citesc ceva din proza sa. Despre poezia sa se vorbea la ”Europa Liberă” încă din anii dinainte de `90, de atunci poeta era cunoscută ca o dizidentă, alături de Doina Cornea (deși într-un interviu recent, Ana Blandiana se declara oponentă, nu dizidentă, iar diferența dintre termeni este la fel de mare ca și doza de curaj care o presupune).

Ar fi două coincidențe demne de amintit legate de această lectură: puntea care o leagă de scrierea cu parțial caracter memorialistic a lui Nikos Kazantzakis – ”Raport către El Greco” pe care tocmai o citisem înainte, descoperind că, în eseul ”Cei doi români din Toledo”, asemeni lui Kazantzakis și Ana Blandiana a văzut în acest pictor un standard de expresivitate, ca o reflectare din plan vizual în cel literar a intensității emoției. Aduc ca dovadă citatul din ”Fals tratat de manipulare”: ”Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aș fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reușesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori […]”

Cea de-a doua coincidentă excede punțile din plan literar pe care am deseori surpriza de a le descoperi. Ea trece în lumea reală, concretă și tristă: când încă mai aveam de citit câteva eseuri până la finalul cărții, știrea unui alt final, cel a vieții lui Romulus Rusan, soțul poetei, străbătea timid în șuvoiului masiv al știrilor zilei respective privind rezultatele alegerilor parlamentare, context în care l-am văzut ca un semn al dispariției unei specii. Nu o specie literară, pentru că aceea poate fi reînviată chiar după secole de un alt autor, ci a unei specii de literat și observator al vieții cetății. Iar cei care se aseamănă, se adună. Așa cum s-au adunat și s-au sprijinit reciproc cei doi autori, diferiți ca stil dar uniți în convingeri – Ana Blandiana și Romulus Rusan, de-a lungul unei căsnicii care a durat 56 de ani.

Reunind în cele peste 400 de pagini un număr de 96 de eseuri, Ana Blandiana a reușit o carte despre care recunoaște că nu a scris-o cu plăcere (spre deosebire de alte cărți ale sale), așa cum nimeni nu se duce cu plăcere să-și facă analizele medicale. Dar acele analize servesc stabilirii unui diagnostic, cât mai aproape de adevăr. Iar adevărul căutat, dincolo de complezență, este răspunsul la întrebarea ”Cum a ajuns societatea românească aici?” – adică în această formă deviată complet de la idealurile declarate ale revoltei populare din `89 și de la angelismul organizației civice din deceniul următor în care poeta s-a implicat până la epuizare, captând numeroase antipatii în special din partea colegilor de breaslă. Sunt devieri enorme pe care oamenii lucizi și neînstrăinați de principii morale le contemplă stupefiați, pe toate canalele de exprimare ale acestei societăți, urmărindu-ne ca un coșmar…

Iar răspunsul, departe de a fi simplu, șerpuiește, asemeni unei cărări de munte care duce la piscul de unde ai perspectiva întregului, între întâmplări cu caracter autobiografic (să nu uităm că autoarea se aproprie de vârsta de 75 ani, deci privirea sa retrospectivă – mai ales asupra epocii dinainte de 1990, are adâncimea dar si sinceritatea necesară) și întâmplări cu caracter mai puțin personal, dar relevante pentru portretul-robot al acestui popor și traseul său istoric din ultima sută de ani – traseu care leagă idei și indicii în virtutea relației dintre cauză (ceea ce a fost, în trecut) și efect (ceea ce am devenit, în prezent).

Doar punctez o parte din eseurile cu caracter autobiografic, scrise cu o modestie aparte, despre:

  • ”Prima manipulare”- întâmplată din copilărie, când tatăl ei a fost arestat în baza unei probe false,
  • ”Oroarea de putere” sau pericolul intrinsec al puterii de a corupe,
  • cei trei ani de tatonări înaintea intrării la facultate (din care doi ani de eșec pe motivul dosarului politic al tatălui său, pe care nu l-a ascuns),
  • ședința de sindicat de la redacția revistei ”Tribuna” în care a Romulus Rusan a fost acuzat că a luat-o de soție pentru că familia ei i-a dat bijuterii (în ”Traviata”),
  • cenzura literară și circumstanțe pozitive sau neașteptate, în condițiile în care poezia scrisă de ea atunci se încadra perfect în fraza lui Carl Sandburg: ”Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”.)
  • popularitatea versus invidia colegilor de breaslă (”Spaima de a fi premiant”),
  • libertate și proprietate sau legătura dintre literatură și bani (”Noțiunea de avere”),
  • relația aparte a scriitorului cu timpul (”Complexul eternității”),
  • supraviețiuirea casnică cu bureți din pădurea de la Comana, pe care nu-i culegeau decât soții Rusan și țiganii (”La cules de ciuperci”),
  • înfățișare și obsesia de a fi prea vizibilă (”O fetiță urâțică”),
  • ostentativa supraveghere a Securității (”Mașina de la poartă”),
  • obținerea vizei de ieșire din țară, în anii `80 (”Lecturile de la Covent Garden”),
  • zvonurile răspândite pe seama poetei înainte de `90, versus prezența pe FB a peste 50 de profile pe numele său, din care nici unul nu-i aparține în realitate (lucru pe care îl simte acum ca o dedublare nedorită a realității, prin prisma experiențelor anterioare), în eseul ”O lume clonată și zvonuri”.

Și mă opresc la un fel de ”cireașă de pe tortul” eseurilor autobiografice: ”Ciuperca de pe preș” sau povestea percheziției casei de la Comana, situație în care vecinii din sat s-au dovedit a fi cu mult mai sinceri cu soții Rusan decât vecinii apartamentului lor din București (dacă citiți, veți afla cum și de ce).

Din a doua categorie, cea a eseurilor pe care le-am simțit că depășesc cadrul personal prin extindere la cel social și legat de prezent, mi-au rămas în minte două care mi s-au părut culmea ironiei amare: ”Cine știe ce este o mineriadă” sau despre necesitatea de a scrie o istorie care nu se învață la școală și ”Într-o stație de autobuz” – despre țiganii întâlniți în Franța în 1993 și felul în care acești minoritari migratori manipulau autoritățile locale care respectau drepturile omului.

Alt eseu care l-am găsit a fi genial de expresiv ca profil istoric și dezolant ca radiografia alb-negru a unei fracturi este cel intitulat ”Un alt popor”: „Când Romulus Rusan a făcut expoziția «Comunismul și țăranii», panouri întregi erau acoperite cu fotografii ale țăranilor arestați atunci. Erau fotografii față-profil, făcute în anchetă, nimeni nu poza, pur și simplu era fixată în ele clipa dramatică a înfrângerii. Și totuși… Stăteam și-i priveam fascinată și aproape înspăimântată de aerul lor de noblețe și de demnitate, ca și de frumusețea lor fizică, aureolată de îndârjire. Stăteam și-i contemplam pradă unei reverii și unei revelații sfâșietoare: erau un alt popor, nu încăpea nici o îndoială că fusese un alt popor, că nu exista nimic comun între chipurile de azi, văzute pe stradă sau la televizor, chipuri de oameni învinși fără să fi luptat vreodată, și chipurile acelor bărbați, cu mâinile prinse în cătușe și totuși liberi, continuând să se împotrivească prin ochii care nu puteau fi încătușați, prin trăsăturile care încremeniseră într-o semeție aproape mitologică. Erau un alt popor, care dispăruse fără a reuși să treacă urmașilor misterul forței sale lăuntrice. Eram un alt popor.”

”Fals tratat de manipulare” a fost publicată în 2013, la editura Humanitas. Doi ani mai târziu, în 2015, Elisabeth Gilbert a publicat ”Lecții de magie. Cum să-ți cultivi creativitatea” în care am avut surpriza unor locuri comune în ce privește misterele creației. Inspirația este percepută de Ana Blandiana ca o dictare din exterior, astfel încât a scris manuscrisele cu ”o grabă imperativă impusă de nevoia de a transcrie ideile în ritmul precipitat al apariției lor […] Apoi, încet-încet, a trebuit să accept evidența: mă aflam în fața unei dovezi indubitabile că altcineva îmi șoptea, nu prea clar, în limba lui, ceea ce apoi devenea al meu prin lectură și corectare”, în timp ce Elisabeth Gilbert declară cu sinceritate același lucru, dar cu alte cuvinte:

“Câteodată însă vine inspirația pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca și cum aș merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeropoturilor mari; mai am încă mult până la poartă și bagajul e tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forță exterioară. Ceva mă poartă cu sine – ceva puternic și generos – și, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu. […] Nu am decât rareori acest sentiment, însă e cea mai minunată senzație imaginabilă. În greaca veche, cuvântul care desemnează fericirea supremă este eudaimonia, care în esență înseamnă «locuit de spiritul cel bun» – în sensul că un spirit îndrumător divin îți poartă de grijă cu bunăvoință. Comentatorii moderni, poate stânjeniți de aluzia la misterul divin, îi spun pur și simplu «inspirație» sau «formă de zile mari».”

Evident, cele două scriitoare au consemnat independent una de alta.

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare
Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare
An aparitie 2013
Autor Ana Blandiana
Titlu Fals tratat de manipulare
Editura Humanitas
Format 13 x 20 cm
Gen Beletristica
Limba Romana
Nr. pagini 482
Subgen Literatura Romana
ISBN 978-973-50-4246-2
Comanda acum pe Librarie.Net

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Am crezut că secțiunea contemporaneității din această enciclopedie nu-mi va mai oferi surpriza unei premiere feminine. M-am înșelat! Iată că al 27-lea episod rezervat literei H ne surprinde nu cu una, chiar cu doua astfel de premiere: prima stewardesă din România, alaturi de prima companie românească de produse dermato-cosmetice pentru piele sensibilă, a carei înființare este legată de numele unei tinere doamne.

Interesant este și faptul că ordonarea descrescătoare pe vârstă o așează pe primul loc pe prima stewardesă din România, iar ”junioara” grupei de față este doctorița care a creat compania de produse dermato-cosmetice.

Elena Viorica HUȚANU care a împlinit anul trecut vârsta de 93 ani, este cea care a avut curajul de a inaugura meseria de stewardesă in România. Poate n-ar fi ajuns să o facă dacă familia sa nu s-ar fi refugiat la București, după alipirea Bucovinei de Nord la URSS, în 1940. Primul zbor l-a făcut în 1942 (la 19 ani), deoarece lucra deja ca secretară de pistă la Școala de Planoare. Și a continuat cu înscrierea la Școala de Însoțitori de Bord recent înființată, unde a fost admisă în urma unui concurs pe care l-a promovat pentru că avea un fizic plăcut și cunoștea mai multe limbi străine (engleza, franceza, germana și rusa). Primul brevet românesc de însoțitoare de bord îi aparține, fiind emis în anul 1955. După o specializare la Bruxelles, ea obține si brevetul internațional. A lucrat la Tarom în perioada 1955-1974. Pentru fiecare milion de km parcurși primea câte o medalie de zbor, iar când a depășit 7 milioane de Km a atins, la vremea sa, recordul european – prilej cu care a fost felicitată de însuși Henri Coandă!

Coborând pe scara vârstelor de la fosta stewardesă nonageră ajungem la un trio de doamne aflate în deceniul 7 al vieții, unite de pasiunea pentru artele dramatice, sub formă de teatru sau film:

  • Marga HUSS-CRĂCIUN (n. 1939, Ploiești) – realizator de televiziune. Absolventă a secției de muzicologie-dirijat din cadrul Conservatorului din București, a ajuns să lucreze la redacția muzicală din cadrul TVR timp de peste trei decenii (1965-1998). Aici a realizat în montare proprie filme de televiziune cu spectacole de balet, dar și emisiuni muzicale de toate genurile, de la operă la muzică ușoară. A participat la realizarea edițiilor festivalului internațional ”George Enescu” din perioada 1967-2009. În 1992 a primit Premiul criticii muzicale pentru medalioanele dedicate interpreților români (Cella Delavrancea, Mariana Nicolesco, David Ohanesian, Eugenia Moldoveanu, Ludovic Spiess, Ion Voicu, etc.).
  • Lucia HOSSU-LONGIN (n. 1941, Brăila) – realizator si producător de film documentar. Din anul 1991 a început realizarea serialului ”Memorialul durerii”, consacrat spațiului concentraționar românesc și rezistenței românilor în fața comunismului. Difuzarea acestuia a fost oprită în mai 2004, cand se ajunsese la ultimul deceniu al epocii Ceaușescu. Serialul a fost premiat cu Marele Premiu al Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România (1992, 1993), fiind solicitat în copie pentru Arhivele Hoover si Biblioteca Congresului din Washington. Este păstrat de asemenea în arhiva Muzeului Memorial de la Sighet. În 2007, mărturiile principalilor protagoniști ai serialului au fost adunate, spre a nu fi condamnate la uitare, în volumul ”Memorialul durerii. O istorie care nu se învață la școală.”Alt film documentar pe care și-a pus semnătura în calitate de producător executiv din partea Televiziunii Române este cel intitulat ”Decrețeii” în regia lui Florin Iepan.
  • Alexandrina HALIC (n. 1941, Timișoara) – actriță. În 1965 a intrat în grupul primilor actori ai Teatrului ”Ion Creangă”, unde a interpretat roluri în piese de prestigiu din dramaturgia pentru copii si tineret. Ea a excelat și în teatrul radiofonic. Din 1996 participă la programul ”Clinic Clowns” – terapia prin râs, desfășurat la Spitalul de copii ”Grigore Alexandrescu” din București.
    În 1998 a fost distinsă cu premiul UNITER pentru întreaga activitate în slujba teatrului pentru copii. Acum, pe Alexandrina Halic ”o doare cel mai tare dispariția poveștii din viața copiilor, dar și a părinților și a bunicilor. Zânele au dispărut cu desăvârșire, iar frumusețea și bunătatea lor au fost înlocuite cu hidoșenia monștrilor.” – așa cum declara în 2012 în interviul publicat de Jurnalul aici.

Olga HOMEGHI (n. 1958, Fieni, jud. Dâmbovița) – canotoare. O carieră sportivă de 9 ani (1979-1988) cu participarea la cinci Campionate Mondiale si trei Olimpiade, dintre care a atins maximul prin obținerea titlului de campioană olimpică la Jocurile Olimpice din Los Angeles (1984).

Ruxandra HUREZEANU (n. 1972, Tg. Mureș) – medic, fondator și director general al Ivatherm. Aceasta este prima companie de produse dermo-cosmetice pentru piele sensibilă, ce au la bază apa termală de la Herculane, înființată în 2005. Cele 30 de produse sunt concepute și fabricate în Franța și distribuite exclusiv în farmacii.

”În primii doi ani, vânzările erau atât de mici, încât nu reușeam să plătim din ce încasam salariile și producția. Eram într-un cash-flow negativ permanent. Au fost anii cei mai grei!” își amintește ea în 2015 într-un interviu pentru ”The Woman” redat integral aici.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco

”Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aș fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reușesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori (…)” mărturisea Ana Blandiana într-unul din eseurile care alcătuiesc al său ”Fals tratat de manipulare”.

Cu mult timp înainte, Nikos Kazantzakis și-a fixat același standard (care, probabil, a inspirat-o și pe poetă). Oricum, admirația lui pentru conaționalul său pictor este motivul pentru care Kazantzakis i s-a adresat (postum) într-o carte pe care a scris-o cu siguranță mai întâi pentru sine, pentru a salva din neant unele amintiri și întâmplări din viața sa (mai ales cele din copilărie, teribile pentru formarea sa, fără a tinde neapărat spre o autobiografie) dar mai ales pentru a reconstitui traseul căutării patetice de Dumnezeu și aflării unor răspunsuri la întrebările existențiale: De unde venim? Încotro ne îndreptăm? De ce mor oamenii? Ce se întâmplă după moarte? Ce soluție de guvernare ar putea aduce dreptate pentru toți? Întrebări care l-au mistuit timp de o viață și pentru rezolvarea cărora scriitorul a dedicat timp și a făcut multe călătorii pentru a cerceta ”la sursă” religiile fundamentale (creștin ortodoxă – la Muntele Athos, iudaismul – la Muntele Sinai și Mănăstirea Ecaterina, budismul – în India). Religii care, pe rând, l-au atras și pe care apoi le-a abandonat de îndată ce răspunsurile primite l-au dezamăgit, trecând apoi, în virtutea proverbialei curiozități grecești, la filozofii, de la ceea ateistă (odată ce a cunoscut opera lui Friedrich Nietzsche) la cea bolșevică, de îndată ce a auzit de mirajul teoriilor socialist-leniniste.

Dacă cartea lui Stefan Zweig ”Lumea de ieri. Amintirile unui european” mi s-a părut oarecum patetică (pe fondul dramaticelor schimbări istorice parcurse și a suferințelor îndurate), în cartea de față tonul lui Kazantzakis atinge o notă mai înaltă și ești nevoit să o suporți și ajungi să o înțelegi odată cu importanța întrebărilor pe care le ridică. Este o carte a întrebărilor în fața cărora se ridică un zid al tăcerii și al unei aparente indiferențe a divinității. Un zid învăluit într-o ceață a incertitudinilor și a experimentelor repetate reprezentate de fiecare religie sau idee nouă de la care autorul speră să afle adevărul, sau cel puțin o doză de confort în fața morții. El caută febril perfecțiunea, frumosul și adevărul, știind că are puțin timp, că viața trece repede, trăind-o cu luciditatea celui care nu-și permite să uite că are nevoie de toate acestea ca antidot la inutilitate, risipire și minciună. Pentru că altfel, viața și lumea aceasta, ce rost ar mai avea?!

Din ce ai citit până aici ți-ar părea că am citit o carte tristă, densă și dificilă, cu un patetism la care greu cuplezi dacă nu ești sau ai fost vreodată mistuit de aceleași căutări spirituale.

În parte e adevărat, scrierea tristă, densă și dificilă, dar este cu măiestrie balansată: pe de-o parte surprinde atât de bine sufletul omenesc cu toate angoasele sale, iar pe de alta excelează în latura anecdotică, în pitorescul locurilor și al personajelor pe care le surprinde cu un ochi proaspăt, precis și pătrunzător.

Căci sunt anecdotice, unele de-a dreptul antologice, întâmplările petrecute în copilărie, cu școala primară, dascălii săi și enigma dreptului de primogenitură, dar și cu evenimentele trăite, legate de istoria frământată a insulei (cu represiunile sângeroase din partea autorităților turce și apoi obținerea independenței Cretei), urmate de secvențele care surprind viața monahală de la Athos la Sinai, cu atitudinile călugărilor în nenaturalul izolării și al misoginismului, dar și cele privind legăturile lui Kazantzakis cu literați ai epocii, de la prietenul său, poetul grec contemporan Anghelos Sikelianos*(1884-1951), la Maxim Gorki și Panait Istrati.

Cred că acestea ar fi argumentele pentru care ultima carte scrisă în 1956 și apărută postum în 1961 deține un record de traduceri: în peste 100 de țări. Încă din anul apariției, ”Raport către El Greco” a fost tradus în 15 limbi, versiunile germană și franceză atingând un record de reeditări de 13 și, respectiv 9.

Adunând două contraste: firea blândă și răbdătoare a mamei care se trăgea din neamul unor țărani din Creta, și cea aprigă a tatălui, coborâtor dintr-un neam arab cu un străbunic care fusese pirat, micul Nikos și-a dorit să devină sfânt sau erou. Ce a ajuns să fie până la urmă a constituit o deziluzie în raport cu așteptările paterne, pe care le surprinde cu umor într-un pasaj din scrierea sa:

”Uneori, sus la munte, în Creta, se întâmplă să se nască un slăbănog într-o familie de căpcăuni, tatăl, bătrân, se uită la el, cântărindu-l din privire, și nu înțelege cum naiba a putut să iasă din măruntaiele sale un astfel de molâu. Se sfătuiește cu ceilalți fii cărora le-a dat viață, s vadă ce să facă cu el: E o rușine pentru neamul nostru, spune bătrânul, ce să facem cu el, băieți? Păstor nu poate fi, n-ar fi în stare să prade turmele altora! Luptător nu poate fi, i-ar fi frică să ucidă. E o rușine pentru spița noastră, să-l facem dascăl!”

Departe de a-și dori să fie dascăl, la început dorința copilului a fost de a deveni sfânt, alegere aflată în strânsă legătură cu faptul că ”pe atunci, fiecare suflet din Megalo Kastro avea rădăcinile adânc înfipte, deopotrivă, în pământ și în cer”. Și micuțul nu întârzie să treacă la fapte, după ce a plâns în hohote când a aflat că mama sa i-a dat să sugă lapte și în zilele de post (miercurea și vinerea, adică):

Și astfel după ce am învățat să silabisesc și să leg cuvintele, prima carte pe care mi-a cumpărat-o mama a fost un sinaxar#, «Epistolerul» (…).

Mi-am vândut toate jucăriile ca să-mi cumpăr sinaxare în broșuri populare. În fiecare seară, mă așezam pe un scăunel în curte, între ghivecele de busuioc și crăițe și citeam cu voce tare despre chinurile îndurate de sfinți, întru salvarea sufletului lor. Vecinele făceau roată în jurul meu, fiecare cu lucrul său: brodau sau împleteau ciorapi, măcinau cafea, curățau crenguțe de muștar și ascultau. Chinurile și suferințele îndurate de sfinți făceau să răsune curtea de vaiete. Canarul, agățat de o ramură, asculta istoriile și lamentațiile, cu ciocul înălțat în văzduh, se punea pe cântat, ca un apucat. Astfel, grădinița închisă, caldă și înmiresmată, părea să fie sfântul giulgiu acoperit de flori și de lamentațiile femeilor.

Trecătorii se opreau și își ziceau: «A murit careva». Și se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea din cap și zicea: «N-a murit nimeni. E băiatul meu care le propovăduiește vecinelor.»”

Lucrurile citite din sinaxare, ca și cele auzite din poveștile populare, micul Nikos le dă deplină crezare și le amestecă cu cele auzite din discuțiile celor mari, deformând totul în uluitoare minciuni. Printr-o astfel de metamorfoză, el ajunge să le spună copiilor tovarăși de joacă, că în icoana din biserică în care era zugrăvit Hristos ieșind din mormânt iar paznicii mormântului căzuți pe spate, înspăimântați, îl înfățișează de fapt pe bunicul său (cunoscut pe plan local ca erou al revoltelor cretane), atunci când i-a biruit pe turci. Și Nikos chiar credea în versiunea lui (deși la vremea acelei plăsmuiri copilărești obținerea independeței Cretei era încă de domeniul viitorului!). Privind retrospectiv episodul, scriitorul adaugă, cu autoironie:

”Mult mai târziu, când am început să scriu poeme și istorii, am ajuns să înțeleg că această tainică elaborare se numește creație.”

Pe fondul acestor intense trăiri religioase, scriitorul mărturisește prima lovitură sufletească primită (și o rană care nu s-a vindecat niciodată):

”Să fi avut vreo șase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetății, ca să vedem, zicea el, o vecină.

Era primăvară: în cimitir înflorise mușețelul, o tufă de măceș într-un colț era încărcată cu trandafiri mărunți de aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiazî, soarele încălzise pământul și se simțea mirosul de iarbă. Ușa bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniță, apoi și-a pus patrafirul, a trecut peste prag și s-a îndreptat spre morminte.(…)

Era o mireasmă caldă, care îmi făcea un pic rău, amintindu-mi de baia turcească unde mama mă dusese cu o sâmbătă înainte.
– Ce face cu cădelnița? l-am întrebat iar pe unchiul meu care trecea tăcut printre morminte.
– Taci, o să vezi acuși, ține-te după mine.

Ne-am apropiat și am rămas lângă groapa deschisă.
– Ce face acolo? L-am întrebat eu.
– Dezgroapă oasele.
– Care oase?
– O să vezi numaidecât.
(…) ”Oase? Care oase?” Mă întrebam eu, și așteptam.

Deodată, omul care săpa aplecat s-a ridicat în picioare, arătându-și pieptul deasupra gropii, în mână ținea un craniu. Îl curăța de țărână, îi băga degetele în orbitele ochilor ca să scoată lutul, apoi l-a pus pe marginea gropii, s-a aplecat iar și a continuat să sape.
-Ce-i asta? L-am întrebat pe unchiul meu, tremurând de frică.
-Tu nu vezi? Un cap de mort, o hârcă.
– A cui e?
– A vecinei noastre, Anica, îți mai aduci aminte de ea?
– A Anicăi? Am izbucnit în plâns, am început să urlu… A Anicăi! țipam eu.

M-am aruncat la pământ și am strâns toate pietrele pe care le-am găsit și am început să le arunc după gropar. Jeleam, strigam – ce frumoasă era, ce frumos mirosea! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cârlionții cu un pieptene pe care îl scotea din părul ei; mă gîdila la subsuoară și eu chicoteam ca o păsărică … Unchiul m-a luat în brațe, m-a tras la o parte și mi-a spus mânios:
– De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toții o să murim.
Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii mari, la buzele ei roșii care mă sărutau. Și acum …
– Și părul ei? am țipat eu. Și buzele? Și ochii? …
– S-au dus, toate s-au dus … le-a mâncat pământul.
– De ce? De ce? Eu nu vreau să moară!
Unchiul a ridicat din umeri:
– Când o să fi mare, o să afli de ce.

N-am aflat niciodată. Am crescut, am îmbătrânit și niciodată n-am aflat de ce.”

Fiecare dintre noi se poate regăsi în personajul care pune întrebări, asemeni lui Kazantzakis.

Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco
Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco

#sinaxar – carte care cuprinde pe scurt viețile sfinților.
* unul dintre marii poeți ai Greciei moderne.

Chinua Achebe – O lume se destramă

Pe rutele croite de scriitori, cu viteza îmbinată a gândului și imaginației, am ajuns și pe tărâmuri africane. (Precizez că fizic, nu am ajuns acolo niciodată, ar fi departe și costisitor, poate și puțin periculos. Sunt un cititor comod. Dependent de lectură.) Prima ruta, mai demult, a avut ca destinație Angola timpurilor coloniale, citind ”Timpul iubirilor perfecte”.

Autorul portughez aruncă o privire exterioară cu acent pe latura exotică a naturii și caracterul războinic al localnicilor din interiorul continentului, descoperind un teritoriu nelimitat, care inspira colonizatorilor europeni senzația de libertate.

Dar Tiago Rebelo a scris despre Africa din perspectiva celui din-afara ei.

Africa văzută din interior am găsit-o însă în romanul unui insider, explicată pe înțelesul celor care nu sunt de pe continentul negru. Insider-ul respectiv este Chinua Achebe – scriitorul care a făcut o lume întreagă să vorbească despre literatura africană, și asta chiar după debutul cu romanul de față, ”O lume se destramă” (Things Fall Apart – 1958). Un debut încununat cu succes# deoarece romanul acesta este cel mai cunoscut, mai citit și mai tradus roman din literatura Africii, vândut de la anul apariției în opt milioane de exemplare și tradus în cincizeci de limbi, transformându-l pe autor într-unul din candidații cu șanse apreciabile la premiul Nobel. Decedat în anul 2013, fără să fi primit acest premiu, Achebe rămâne totuși primul romancier important african care a publicat cărți scrise în limba engleză.

Chinua Achebe este un povestitor desăvârșit, lucrul remarcabil având în vedere atât subiectul cât și modul în care își construiește narațiunea și îi ritmează derularea (asemeni tobelor africane care anunțau evenimentele importante ale comunității, prin intensitatea și nuanțele bătăilor). Într-un roman de relativ mică întindere (care din cauza asta nu mi-a inspirat multă încredere la prima vedere), autorul excelează în concentrarea narațiunii prin folosirea unor sclipitoare proverbe africane ce surprind esența unor atitudini și situații, relatând întâmplările dintr-un unghi imparțial și cu unele accente comice.

Povestea se raportează la eroul principal, Okonkwo, la viața lui și la cei apropiați lui, în contextul credințelor populare, tradițiilor religioase și altor reguli sociale precise, care alcătuiesc acest mediu cultural african tradițional. Moștenirea culturală locală explică, în parte, reacțiile și motivațiile tuturor. Este recreată atmosfera Africii tradiționale care aparține clanurilor de când lumea și pământul, ca în cazul particular al neamului Ibo din ținutul Umuofia, aflat undeva în bazinul fluviului Niger, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Okonkwo este unul dintre cei mai puternici capi ai clanului Ibo. El se dovedește a fi și cel mai conservator în păstrarea nealterată a lumii moștenite de la strămoșii săi, cu zeități, vrăjitori și eroii glorificați de comunitate pentru victoriile în război și în jocurile care au loc la sărbătoarea recoltei de igname.

Revoltat, el refuză să privească resemnat destrămarea lumii sale sub presiunea Omului Alb, cu misionarii și judecătorii săi, care nu văd decât sălbăticie și primitivism în cultura pe care vor să o suprime.

Psihologia lui Okonkwo – personaj complex și erou violent care, bâlbâit fiind, atunci când se enerva, se folosea mai ușor de pumni decât de vorbe, parcă mereu gata să se năpustească asupra cuiva – autorul o dezvăluie treptat, începând cu originile sale și apoi corelat cu diferite episoade care vor urma. Curajul exterior al lui Okonkwo este reversul unei fricii de sine care-l macină de copil, acela de a nu fi considerat de comunitate slab, fricos și leneș, așa cum fusese tatăl lui, Unoka. Acesta fusese un mare priceput în ale cântatului la fluier, un om blând, dar care a murit plin de datorii. În contrast, fiul său a urât din principiu blândețea și lenea tatălui, devine un maniac al muncii și al respectării tradiției, conducându-și cu mână de fier gospodăria prosperă și familia compusă din trei soții și unsprezece copii.

Societatea tradițională a satului african se recompune rapid, prin elementele pitorești, altele tragice, cum ar fi:

• Cultura ignamei, ca un simbol al bărbăției, cu pregătirea tuberculilor pentru semănat care era o adevărată artă pe care băieții o învățau de la tații lor:

”Okonkwo știa în adâncul sufletului că băieții erau prea tineri ca să înțeleagă pe deplin dificila artă a pregătirii ignamelor pentru semănat. Dae era de părere că nu e niciodată prea devreme să începi. Ignamele erau un simbol al bărbăției, și cine avea destule igname ca să-și hrănească familia de la o recoltă la alta era, pe bună dreptate, un bărbat adevărat.”

• ”Săptămâna Păcii” – un timp înainte de semănat în care oamenii nu aveau voie să o tulbure pe Zeița Pământului cu cuvinte grele spuse altora, consemn de natura religioasă încălcat de Okonkwo, care se enervează într-o ediție africană a conflictului casnic declanșat de mersul soției la ”coafor”:

”Okonkwo se înfuriase, pe bună dreptate, din cauza faptului că ultima soție se dusese în vecini să-și împletească părul și nu venise la timp să-i pregătească masa de prânz. (…) Se duse înapoi în obi și așteptă să se întoarcă Ojiugo. Și când se întoarse o bătu foarte tare. Furios cum era, uitase de Săptămâna Păcii. Primele sale două soții săriră foarte alarmate, rugându-l să se oprească, fiindcă era săptămâna sfântă. Dar Okonkwo nu era omul care să bată pe cineva pe jumătate, nici măcar de frica unei zeițe. Vecinii lui o auziră pe soția sa plângând și strigară peste zidul care înconjura curtea, întrebând ce se întâmplase. Unii veniră să vadă cu proprii lor ochi. Nu se mai auzise să bați pe cineva în Săptămâna Sfântă.”

• Sărbătoarea noilor igname, cu care începea un an nou, era un prilej de mese îmbelșugate, la care erau invitate toate rudele soțiilor, și de concursuri care aveau loc seara pe terenul de joacă al satului, unde cele zece sate ale clanului Ibo, adică 10.000 de oameni adunați la un loc, își glorificau învingătorii.

”Ce-a de-a doua zi a noului an era ziua în care se organiza un important concurs de lupte corp la corp între luptători din satul lui Okonkwo și din satele vecine. Era greu de spus ce le plăcea oamenilor mai mult – masa îmbelșugată și tovărășia oaspeților din prima zi, sau concursul de lupte din cea de-a doua. Era însă o femeie care nu avea nici o îndoială în această privință. (…) Cu mulți ani în urmă, pe vremea când era cea mai frumoasă fată din sat, Okonkwo îi câștigase inima doborându-l pe Amalinze Pisica, într-unul din cele mai extraordinare meciuri de până atunci.”

• protocolul impus vizitelor făcute capului familiei care cerea ca vizitatorul – prieten sau vecin – să aducă cel puțin o nucă de cola, purtând cu sine o piele de capră pe care se așeza;

• obiceiurile de pețire și de stabilire a prețului de mireasă, negocierea făcându-se cu ajutorul unei legături de bețe, fiecare băț reprezenta un sac de cochilii (cochilia fiind o monedă de schimb).

• arma secretă a celor din Umuofia în războaiele cu triburile din alt neam, pentru care erau temuți de toți vecinii era ”cea mai puternică poțiune împotriva dușmanilor pe care o dețineau, tot atât de veche ca și clanul însuși”, autorul consemnând cu umor că:

”Toată lumea era de acord asupra unui lucru: principiul activ al poțiunii era o bătrână cu un singur picior. (…) Mormântul ei se afla în centrul Umuofiei, într-un loc curățat de ierburi. Iar dacă cineva ar fi fost atât de nesăbuit încât să treacă pe acolo după apusul soarelui, cu siguranță ar fi văzut-o pe bătrână țopăind de colo-colo.” (Iată dovada că războiul psihologic și manipularea nu sunt arme de dată prea recentă!)

• Viața și moartea sunt guvernate de credințele religioase străvechi bazate pe cultul strămoșilor. Administrarea justiției e în sarcina bătrânilor satului, asistați de tinerii de frunte printre care și Okonkwo. Pentru a imprima împricinaților teama de autoritate, aceștia purtau măști ceremoniale întruchipând spiritele strămoșilor. Plasând aceste figuri mascate la granița dintre real și imaginar, narațiunea capătă o tentă supra-realistă, ca și episodul consultării Oracolului Dealurilor și Peșterilor sau episodul călătoriei femeii-oracol, cu un copil în spate, în pădure, prin bezna adâncă a nopții (un periplu ciudat pentru părinții copilului, dar cu un scop precis pe care cititorul îl va descoperi singur).

• Nașterea la rând de aceeași mamă a unor copii care mureau de mici, alimenta credința locală în ”copiii malefici” – copii care nu se puteau decide dacă rămân sau nu în lumea celor vii, pentru a ajunge la vârsta de adult. În schimb, nou-născuții gemeni erau abandonați de vii în Pădurea Blestemată, în ciuda durerii și disperării mamelor:

”Își aduse aminte de gemenii pe care îi născuse soția sa și pe care îi lepădase. De ce fărădelege se făcuseră ei vinovați? Pământul decretase că era o ofensă adusă lui și că trebuiau distruși. Și dacă clanul nu-i pedepsea pe cei care o jigniseră pe marea zeiță, atunci urgia ei se revărsa asupra tuturor, și nu numai asupra păcătosului. Cum spuneau bătrânii, dacă un deget e plin de ulei, le murdărește și pe celelalte.”

Narațiunea este condusă cu măiestrie spre punctul principal: emoția colectivă declanșată de moartea unui respectat bătrân al satului, exprimată în modul în care cerea tradiția, duce la o învălmășeală în care Okonkwo ucide din greșeală un tânăr. Omorul involuntar este pedepsit prin exilarea făptașului împreună cu familia timp de 7 ani în ținutul mamei sale.

Întâmplările care se petrec în ținutul de unde pleacă pe perioda exilului, dar și după întoarcerea în ținutul tatălui, au din ce în ce mai mult legătură cu venirea Omului Alb, în partea a doua a romanului.

Omul Alb este privit de unii săteni la început cu dispreț, ca un soi de albinos (alb precum creta, cum spuneau localnicii). Alții au exprimat însă păreri rezonabile și lipsite de prejudecăți:

”Lumea nu are sfârșit, și ceea ce noi considerăm bun pentru alții e un lucru dezgustător. Printre noi sunt și albinoși. Oare n-au venit ei în clanul nostru din greșelă, oare nu s-au rătăcit în drumul lor spre un ținut unde toată lumea e ca ei?”

Urmează frica, după represiunea unui trib învecinat care a ucis un misionar, asta după ce ”bătrânii și-au consultat Oracolul și li s-a spus că omul alb le va distruge clanul și le va aduce pieirea.”

Din nou dispreț general și un soi de indiferență, după ce un alt misionar (lăsat în viață, de teama altor represiuni) aduce în comunitatea africană religia Omului Alb, odată cu construirea primei biserici. Reacția este un soi de interes din partea sătenilor proscriși, care sunt primiți în comunitatea creștină nou-înființată, ca și cei care refuză abandonarea gemenilor (micuții nedoriți sunt recuperați din Pădurea Blestemată și crescuți de misionari). Apar și credincioși exagerat de zeloși:

”Unul dintre ei era Enoch, fiul preotului care slujea șarpele, și despre care se credea că a omorât pitonul sfânt. Acesta părea cu mult mai devotat noii religii decât însuși domnul Brown, astfel că sătenii îl numiră «Străinul care plângea mai tare decât rudele celui mort»”.

Lent și insiduos, religia cea nouă (reprezentată de doi misionari cu firi complet diferite, primul blând și tolerant, al doilea care ”vedea lucrurile în alb și negru. Iar negrul era ceva rău”) și justiția, aduse de Omul Alb (reprezentată de judecători corupți și abuzivi) – ambele manifestări ale guvernării coloniștilor britanici, ajung să dezbine societatea africană tradițională atât de unită. Și așa, subminată de propriile slăbiciuni și erori, apoi erodată din interior de convingeri și interese diferite, iremediabil, ”o lume se destramă”…

Recomand celor grăbiți, dar care nu fac rabat la calitate în opțiunile lor, acest mic roman care mi-a cam zdruncinat reticența față de scrierile mai reduse ca număr de pagini (iată că pot să rezerve cititorului surprize deosebite!).

Și poate nu aș fi ajuns să citesc ”O lume se destramă” dacă, la vremea configurării planului de lectură pentru acest an, pentru a-mi completa lipsurile asumate la capitolul ”clasici”, nu țineam cont de recomandarea lui Daniel S. Burt din cartea sa – ”100 cei mai mari scriitori ai lumii” unde, la final, Chinua Achebe figurează pe lista absențelor notabile.

Chinua Achebe – O lume se destramă
Chinua Achebe – O lume se destramă

# o asemănare numai din punct de vedere al succesului încă de la debut: autorul american Ken Kesey cu ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Cartea fiind scrisă de Kesey la 27 de ani iar romanul ”O lume se destramă” de Chinua Achebe la vârsta de 28 ani.

Sebastian Barry – Jurnalul ascuns

Pacientă și medic. Față în față: el, dr.Grene, psihiatrul care încercă să afle povestea ei (nu din simplă curiozitatate, mai degrabă din motive administrative). Ea, Roseanne, este pacienta despre care se presupune că are vârsta în jur de 100 de ani. A fost internată într-un azil de nebuni de atât de multă vreme încât prin degradarea arhivelor și transferul actelor de colo-colo odată cu femeia dintr-un spital în altul, s-au pierdut identitatea exactă și motivul internării ei, cu multe decenii în urmă.

Însă femeia nu și-a pierdut memoria, ea are o poveste. Amintirile le încredințează nu doctorului iscoditor, ci unui teanc de hârtie pe care l-a găsit într-un dulap de provizii printre alte lucruri de prisos, scriindu-le cu pixul frumos cu mină albastră, primit chiar de la prietenul său, doctorul. Scrierea sa, colile albe și pixul alcătuiesc o comoară pe care o ascunde sub o scândură care se desprinde din dușumeaua camerei sale din vechiul azil.

”Sunt singură-singurică, nu mă știe nimeni pe lume în afara acestui așezământ, toți ai mei, mâna de oameni care au viețuit cândva, în primul rând vrăbiuța de mama, toți s-au prăpădit. S-au prăpădit, mă gândesc eu, și cam toți cei care m-au persecutat, și cred asta din pricină că acum sunt tare bătrână, s-ar putea să am o sută de ani, deși nu știu, și nimeni nu știe. Nu sunt decât o rămășiță, o femeie uitată, și nici nu mai arăt a ființă umană, toată numai o piele zbârcită trasă peste ciolane, cu o fustă și o bluză decolorate, cu surtuc de doc, și stau aici în ungherul meu ca un prihor necântător. (…)

Nici măcar nu știe nimeni că am și eu o poveste. Fără îndoială, la anul, peste o săptămână, mâine, o să mă prăpădesc și nu o să am nevoie decât de un coșgiuc mititel și de o groapă îngustă. N-o să am piatră la căpătâi, dar e totuna.

Dar poate că mici și înguste sunt toate cele omenești.”

Doctorul Grene are bănuiala că motivele internării lui Roseanne, în tinerețe, au fost mai mult de natură socială, decât cauze patologice. Are și el un caiet de notițe, însemnările lui despre scurtele conversații cu Roseanne, alte frământări și probleme personale, rezultatele căutărilor sale în alte arhive decât cele spitalicești, în încercarea de a dezgropa trecutul pacientei sale, toate acestea autorul le intercalează fragmentar cu confesiunea bătrânei. Stăpânind bine dozele, dezvăluirile ei țin pasul (sau ritmul, ca să spun așa) cu descoperirile doctorului. Și imaginea se completează treptat, având în centru, desigur, figura din tinerețe a lui Roseanne, povestea ei având drept cadru un mic orășel de provincie din Irlanda, pe parcursul istoriei sale din ultimul secol. O istorie marcată de un război civil între cei care susțineau independența Irlandei și cei care o doreau încă parte a regatului Marii Britanii (după câștigarea independenței cei care susținuseră poliția regală fiind foarte prost văzuți – unul dintre aceștia fiind chiar tatăl Roseannei). Cu conflictele religioase dintre catolici și protestanți. Dar și cu bombardamentul german asupra Belfastului, în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Și în toată această mare și învolburată istorie, imaginea lui Roseanne ca tânără femeie, cea mai frumoasă fată din ținut, căsătorită la 21 de ani cu marea sa iubire, Tom McNulty, în ciuda împotrivirii familiei lui. Apoi trăind izolată trei ani într-o colibă de tablă ondulată, timp în care ea își îngrijește tufa de trandafiri altoiți și își așteaptă bărbatul. Sperând ca dincolo de evenimente, de politică, de deosebirile de ordin religios, să-și trăiască mai departe visul de iubire. Visul care începuse cu ceva timp în urmă, la salonul cu muzică și dans denumit ”Plaza” al familiei McNulty, unde lumea petrecea în fiecare week-end.

”Era un steag frumos ce flutura deasupra acoperișului pe care scria P-L-A-Z-A. Nu prea era lumină, dar cine avea nevoie de lumină, când clădirea era Mecca visurilor și a gândurilor tuturor peste săptămână. Puteai să robotești toată săptămâna într-o slujbă mizerabilă la oraș, dar atâta timp cât avei Plaza… pot să îți spun că era mai însemnat decât religia dansul. Era o religie. Să ți se ia dansul ar fi fost ca o, cum se zice, excomunicare, adică să nu ți se dea împărtășania, precum celor din IRA în timpul războiului civil.”

Povestea Roseannei este alcătuită din fraze scurte și simple, aparent de-a valma cu redarea trăirilor, așa cum curg din fluxul amintirilor eroinei, abundența de detalii m-au făcut să văd personajele, reacțiile lor, locurile și întâmplările. Comparativ cu alte surse mai detașate (vezi mărturia părintelui Gaunt, descoperită de dr. Grene prin arhivele altor instituții), unele evenimente au altă versiune decât cea reală, deosebire explicată ulterior de dr. Grene prin reacția de atenuare a traumei pe care o au copii, de fapt o distorsionare a amintirii prin reinterpretarea convenabilă a unor detalii. În cazul lui Roseanne, așa se întâmplă cu amintirile din copilărie care au legătură cu persecutarea tatălui ei. El stăruie mai mult în amintirea fiicei sale prin poveștile despre tinerețile lui (o scurtă istorie cu iz de groază, și o alta, de-a dreptul miraculoasă), dar mai ales prin ceea ce a învățat-o: să cânte la pian.
Peste ani, ea va cânta la pian în formația lui McNulty Bătrânu, la Plaza, pe vremea când era iubita lui Tom McNulty.

Ce împrejurări o ajută pe Roseanne, ce alte aparențe îi distrug fericirea, ce rol a avut ”omniscientul” preot Gaunt (ca autoritate religioasă a comunității) – toate se deduc din sincera confesiune a eroinei (și nu aș dori să stric resorturile intrigii, doar insist pe autenticitatea atmosferei).

Consemnările doctorului Grene privesc evenimente personale mai recente – el este o voce narativă care o secondează pe cea a bătrânei sale paciente, plasată în context cu o doză de empatie vis-a-vis de psihoza geriatrică a fiecăruia:

”Nu a existat persoană în căminele de bătrâni care să nu se uite cu suspiciune la ceilalți locatari.

Ei sunt bătrânii, ei sunt clubul în care nu vrea nimeni să intre. Dar nu suntem niciodată bătrâni pentru noi înșine. Aceasta pentru că, atunci când facem socoteala, barca în care plutim pe ape este sufletul, nu trupul.”

Așa cum era de așteptat, psihiatrul ajunge în final să unească firele evenimentelor din trecut cu deznodământul lor, atunci când, fiind descoperite, însemnările pacientei ajung la el. În plus, tot el ajunge să citească o scrisoare rămasă nedeschisă – singura primită din exterior, adresată lui Roseanne. Asta mi s-a părut puțin forțat, dar fie! … așa puzzle-ul e complet, la pachet cu alte surprize.

Am citit cartea, inclusă în planul meu de lectură, care a avut ca inspirație, în acest caz, recenzia de pe Bookish style. Lectura mi-a amintit în parte de ”Casa de la Riverton” de Kate Morton datorită narațiunii prin prisma amintirilor unei unei foste menajere aproape centenară, internată (tot) într-un azil. Narațiunea lui Sebastien Barry poate primi un punct în plus, fiind mai condensată, fără a face rabat la capitolul expresivității stilistice.

Sebastian Barry – Jurnalul ascuns
Sebastian Barry – Jurnalul ascuns

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Al 26-lea episod ne oferă ocazia de a face cunoștință cu personalități feminine din capitolul dedicat literei G (din secțiunea dedicată contemporaneității). Ele sunt personalități după criteriile autorilor Enciclopediei personalităților feminine din România – de la o fiziciană nonagenară, care a trecut în neființă în anul 2011 la vârsta de 96 ani, la ”junioara” grupei – o judecătoare, născută în 1978 la Cluj-Napoca.

Margareta GIURGEA (n. 1915, București-2011) – fiziciană. Membru titular al Academiei Române din anul 1992, președinta Secției de Științe Fizice a Academiei Române (1992-1995). Cercetător în domeniul opticii, împreună cu un colectiv de colaboratori a realizat și omologat tehnologia folosirii cristalelor lichide pentru realizarea de ”afișoare de performanță, cum sunt cele de ceas şi de aparate de măsură şi control ṣi aṣa mai departe”. Era prin anii 1972-1980 când omologarea s-a încheiat, dar invenția s-a dovedit a fi prea timpurie pentru nevoile de atunci, așa cum rezultă dintr-un interviu acordat în 1997:

”Şi, după ce am străbătut toate etapele astea – şi, după părerea mea, cu succes! – nu s-a ales nimic din ce-am făcut, nu era nici o unitate industrială dornică de aşa ceva!”

Margareta Giurgea, femeia – om de știință, a trăit suficient să vadă aplicarea tehnologiei respective în epoca ecranelor LCD (liquid cristals device, adică dispozitive cu cristale lichide) când cristalele lichide sunt deja banale, fiind folosite pe scară largă la telefoane mobile, ceasuri, televizoare, calculatoare portabile (laptop) și calculatoare desktop, cum este acesta pe care eu îl folosesc acum, când scriu acest articol.

Deci să ne amintim de această cercetătoare româncă care a experimentat încă din deceniul 7 al secolului trecut o tehnologiei pe care noi o folosim acum zilnic, din plin!

Florica Gheorghescu – cea mai vârstnică (89 ani) dintre doamnele acestui capitol, împreună cu Olga Eliza Grigorescu au în comun profesia, și anume cea de redactor muzical, prima la TVR, a doua la Societatea Română de Radiodifuziune.

Florica GHEORGHESCU (n. 1927, com. Novaci, jud. Giurgiu) – primul redactor muzical al TVR (1950-1957) după absolvirea secției de Muzicologie din cadrul Conservatorului ”Ciprian Porumbescu” din București. A realizat primele transmisii directe ale spectacolelor Operei Române în anii 1957-1985 și 1990-2000. A realizat un documentar artistic dedicat lui Enescu, câștigător a nouă premii interne și internaționale – ”Enescu în inima mea” (în colaborare cu Lord Yehudi Menuhin și alți muzicieni români și străini care l-au cunoscut personal pe George Enescu). La fel de apreciat a fost serialul dedicat marelui pianist Dinu Lipatti, o reconstituire artistică bazată pe mărturiile celor care l-au cunoscut în Franța, Elveția, Italia, Belgia, Austria și România.

Olga Eliza GRIGORESCU (n.1943, București) – pe lângă prestația radio, a publicat în colaborare cu Florica Gheorghescu, în anul 2008, volumul ”Dinu Lipatti – născut pentru a fi nemuritor”.

Ruxandra GAROFEANU (n. 1951, București) – a fost redactor, dar la secția de arte plastice, atât la Societatea Română de Radiodifuziune (1966-1972) cât și la TVR (1973-2004). În această calitate a realizat sute de emisiuni și documentare menite să prezinte marile valori și evenimente artistice într-un limbaj accesibil.

Având deasemeni ca numitor comun muzica, în diverse forme de expresie, acest capitol le alătură pe:
Angela GEHANN-DERNBACH (n. 1958, București) – dirijoare și compozitoare de muzică clasică, fiica compozitorului și dirijorului sas Horst Gehann. În prezent, artista conduce ansamblul vocal ”Cantabile” din Darmstadt și orchestra de cameră ”Pro Musica” din același oraș, ambele fondate de tatăl său.
Angela GHEORGHIU (n. 1964, Adjud, jud. Vrancea) – interpretă de operă, absolventă a Academiei de Muzică din București (1990). Debutul internațional a avut loc în 1992, la Royal Opera House Covent Garden, cu ”Boema” de Puccini. Vocea sopranei este considerată o combinație între cele ale Mariei Callas și Renatei Tebaldi. Are o discografie impresionantă – peste 50 de discuri, multe dintre ele premiate internațional. Mai jos, în 2009, Angela Gheorghiu evoluează pe scena Metropolitan Opera din New York, sub privirile cuplului prezidențial american:

Loredana GROZA (n. 1970, Onești, jud. Bacău) – interpreta de muzică ușoară. Primul mare succes a fost câștigarea concursului ”Steaua fără nume” cu nota 10 obținută la toate probele, în anul 1986. În același an a câștigat și marele premiu al festivalului de la Mamaia, lucru care a confirmat că s-a născut o nouă stea. Debutul discografic cu ”Bună seara, iubito” din anul 1988, a avut un succes uriaș, inaugurând o carieră muzicală care continuă.

Alte două personalități care au în comun profesia, și anume cea de lingvist, sunt Sanda GOLOPENȚIA-ERETESCU (n.1940, București) și, mai vârstnica cu puțin peste un deceniu, Valeria GUȚU-ROMALO (n. 1928, Chișinău).

Valeria GUȚU-ROMALO – licențiată a Facultății de Filologie a Universității din București în anul 1951, an din care și-a început cariera universitară la catedra de limba română contemporană unde în prezent este profesor consultant. Membră a colectivului de autori și coordonatoare a celui de-al doilea tratat academic de gramatică – ”Gramatica limbii române” 2 volume, peste 1700 pagini, titlu de referință apărut în anul 2005, la aproape patru decenii de la tratatul anterior – ”Gramatica Academiei” (1954, 1963), reflectând evoluția limbii române. Este membru de onoare a Academiei Române din 2006 și în 2009 a primit Ordinul Național ”Pentru merit” în grad de Cavaler.

Sanda GOLOPENȚIA-ERETESCU – fiica sociologului Anton Golopenția și etnologului Ștefania Cristescu. A studiat la Liceul ”Gheorghe Lazăr”. A absolvit aceeași facultate ca și Valeria Guțu-Romano dar 10 ani mai târziu, în 1961. Doctor în filologie din anul 1968, cu teza ”Sintaxa transformațională a limbii române”. După arestarea și condamnarea politică a tatălui ei, în 1980 a emigrat în SUA împreună cu soțul ei, Constantin Eretescu. A reconstituit opera părinților săi și a evocat povestea tragică a persecuțiilor politice suferite de aceștia în perioada comunistă în volumul intitulat ”Viața noastră cea de toate zilele” (2009).

Povestea familiei sale de intelectuali și a emigrării sunt evocate pe scurt într-un interviu acordat de Sanda Golopenția în anul 2015, aici.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european

Dacă la scrierea memoriilor sale sub titlul ”Timpul ce ni s-a dat”, regretata Annie Bentoiu s-a folosit de jurnalele sale din anii 1944-1947, completate cu informații culese din ziarele aceleași perioade, răsfoite în biblioteca/arhiva Academiei, în schimb Stefan Zweig (1881-1942) și-a consemnat amintirile – ”Amintirile unui european”, fără nici un punct de sprijin pentru memorie: nici una din cărțile sale, nici un fel de notițe, nici una din scrisorile de la prieteni. Toate acestea au ajuns inaccesibile sau pierdute din pricina împrejurărilor nefavorabile, autorul scriindu-și memoriile în timp de război (al doilea Război Mondial izbucnise cu un an în urmă, scriitorul îl trăise și pe primul) și în străinătate (părăsise continentul european pentru a ajunge în SUA și apoi în Brazilia).

La vârsta de 60 de ani, istoricul evocă istoria timpului său, cel al unor ”fantastice schimbări” și al celor mai ”stupide politici”, în care consideră că a trăit mai multă istorie decât oricare dintre înaintași.

Dar cum arăta lumea, lumea aceea de ieri a lui Stefan Zweig, cea dinainte de primele ore ale Războiului din 1914, izbucnit după aproape o jumătate de secol de pace?!

”Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba. Ritmurile noilor viteze nu se extinsese încă de la mașini, telefon, radio, avion la om, timpul și vârsta aveau o altă măsură. (…) chiar la începutul copilăriei mele, când tatăl meu încă nu împlinise 40 de ani, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată urcând sau coborând în fugă scările sau, în general, făcând ceva în mare grabă. Graba era socotită o lipsă de eleganță, ea era de fapt inutilă, căci în această lume burgheză bine clădită, cu nenumăratele ei asigurări și măsuri de acoperire, nu se întâmpla niciodată ceva neașteptat; catastrofele, câte se produceau pe la periferia lumii exterioare, nu pătrundeau prin peretele bine căptușit al vieții «asigurate». (…)

Lumea se plângea mai mult de obișnuință decât din convingere de impozitele «mari» care, la drept vorbind, în comparație cu cele de după război, reprezentau numai un fel de mic bacșiș plătit statului.

Încă se mai stipula în testamente în modul cel mai precis cum să fie ajutați nepoții și strănepoții să nu-și piardă averile, ca și când printr-un invizibil titlu de creanță s-ar putea obține garanții de la puterile veșnice, și în timpul acesta oamenii își trăiau viața lor tihnită și-și mângâiau micile lor griji ca pe niște bune și ascultătoare animale domestice de care, în fond, nu se temeau.”

Tocmai în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în vechea și adormita Austrie, unde domnea bătrânul împărat Wilhelm II, masele au început să-și ceară drepturile făcând ca politica să erupă brusc cu rafale violente, care au dislocat calmul vieții confortabil clădite.

”Noul secol cerea o ordine nouă, o așezare nouă.”

Apare Partidul Național-German care, slab numeric, caută să-și compenseze lipsa de identitate prin agresivitate feroce și brutalitate fără măsură. Acționa cu o brutală forță de șoc în vederea distrugerii monarhiei austriece și în favoarea unei Germanii mari – un vis anterior lui Hitler. În ideile și tehnica lui Georg Schonerer, unul din deputații acestui partid antebelic, și-a avut Hitler (un alt austriac de la marginea imperiului) inspirația și modelul, cel puțin în două direcții: teoria rasistă antisemită și ”ideea unor trupe de asalt, dezumanizate, oarbe în sălbăticia lor, și de aici metoda prin care un grup mic terorizează majoritatea cu pondere numerică mai mare, dar mai slabă prin pasivitatea oamenilor ce-o compun.” Iar aceste trupe de asalt erau, pentru început, alcătuite din studenții germani care ”la adăpostul imunității universitare, au instaurat o neegalată teroare a bâtei și care la orice acțiune politică, la semnalul ordonat și fluierat, porneau în marș, organizați militărește (…) înarmați cu bastoane grele, dure, provocând fără încetare, se năpusteau când asupra studenților slavi, când asupra celor evrei, catolici, italieni și-i alungau din universitate pe cei lipsiți de apărare.”

Prima mare spaimă, când scriitorul a visat oarecum războiul cu ochii deschiși, a fost în anul 1913, cu ocazia «afacerii Redl» când autoritățile imperiale au descoperit că, în timpul războiului balcanic, planul strategic al armatei austriece fusese vândut Rusiei chiar de către un ofițer austriac de rang înalt, omul de încredere al moștenitorului tronului (un lucru care ”ca toate episoadele din arieplanul istoriei, este mai puțin cunoscut” – consemnează Zweig).

La fel de precis, scriitorul identifică în amintirile sale tragicul eveniment cu care a început nenorocirea Germaniei, nenorocirea Europei:

”Pe poporul german nimic nu l-a îndârjit așa de mult, nimic nu i-a turnat atâta ură în suflet, nimic nu la predispus așa de mult la ideea de a-l accepta pe Hitler, ca inflația.” Odată cu asasinarea ministrului de externe german al Republicii de Weimar – Walther Rathenau, panica s-a instaurat și marca s-a năruit ”și nu s-a mai oprit din prăbușire până când nu au fost atinse cifre fantastico-nebunești de miliarde. (…) un șiret de ghete costa mai mult decât costa o gheată înainte, nu, mai mult decât un magazin de lux cu două mii de perechi de ghete, reparatul unui geam spart mai mult decât înainte întreaga casă, o carte mai mult decât înainte tipografia cu sutele de mașini. Cu o sută de dolari puteai să cumperi în serie case de câte șase etaje pe Kurfurstendamn. Erau fabrici care, după recalculare, nu costau mai mult decât costa mai înainte o roabă. (…)

Toate valorile erau cu semn schimbat și nu numai din punct de vedere material; reglementările inițiate de stat erau luate în derâdere, nu se mai respecta nici o normă, nici o morală, Berlinul se transformase într-un fel de Turn Babel al lumii.”

O analiză istorică amănunțită a începutului ascensiunii politice a lui Adolf Hitler prin folosirea grupului fără responsabilitate oficială al studenților național-socialiști# împotriva scriitorilor proscriși, printre care și Zweig (onorat de o companie selectă ca Thomas Mann, Freud, Einstein și alți intelectuali de origine evreiască). Ca expresie a ”indignării” populare, cărțile lor erau arse pe rug*, conform unui obicei german din Evul Mediu.

Plusuri: Deși Zweig s-a sinucis la un an după finalizarea memoriilor de față, tonul narațiunii nu trădează acest deznodământ, nu are un ton deprimant. Sunt unele analize/conexiuni istorice complexe care fac legătura între evenimente simptomatice și crizele pe care le-au declanșat. Un avertisment spre vigilență, valabil și pentru timpurile noastre.

Minusuri: capitolele legate de devenirea lui intelectuală, căutări și călătorii – cam fade, au ajuns să mă obosească/plictisească. Un ton (prea) patetic, pe alocuri. Sau poate m-am obișnuit eu prea mult cu cel zeflemist al lui Mo Yan.

Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european
Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european

# istoria se repetă: este același grup de manevră și teroare folosit spre intimidarea adversarilor de către Partidul național-german înainte de primul Război Mondial.
* Episod evocat și de Markus Zusak în ”Hoțul de cărți” când Liesel fura a doua sa carte din mormanul de cenușă în care se transformaseră o grămadă uriașă de cărți mistuite de foc – un foc festiv în piața din centrul orașului, organizat cu ocazia aniversării zilei lui Hitler dar și a victoriei ”asupra dușmanilor și obstacolelor care ținuseră Germania în loc de la sfârșitul Primului Război Mondial.”

Mo Yan – Obosit de viață, obosit de moarte

Un roman copleșitor, scris ca-n transă, pe care ajungi să-l citești ca-n transă, fără a te putea opri să te minunezi, curios să afli ce are să-ți mai dezvăluie, și mai ales cum.

Înainte de a fi un roman de proporții epice, ”Obosit de viață, obosit de moarte” este o satiră acidă care găsește întotdeauna, de la o epocă la alta, tonul potrivit prin vocile polifonice ale narațiunii impregnate, fără rețineri, de subiectivismul și ironia fiecărui povestitor. Cu naturalețe, scriitorul ajunge la performanța unei complexități aproape desăvârșite care (re)creează cu maximă autenticitate filmul evenimentelor într-o viziune cinematografică retrospectivă.

Pe tonul vocilor diferite, narațiunea e extrem de bogată pentru că excelează în acțiune, în atmosferă, în pasaje descriptive de un lirism profund, cu personaje foarte bine conturate, care au replici de duh, alte vorbe de duh în comentariile naratorilor la situațiile sau întâmplările petrecute, filon istoric cât se poate de realist și bine pus în valoare, conflicte cât cuprinde care decurg din cadrul istoric.

De dimensiuni epopeice, parcă ceva mai mare decât ”Sorgul roșu”, pe care l-am citit mai demult, romanul acesta rezervă suficient spațiu pentru combinarea tuturor ingredientelor stilistice care m-au ținut lipită de carte chiar dacă, la propriu, cartea nu s-a ținut prea bine lipită (la o scriere de peste 250.000 de cuvinte – căci așa le ”măsoară” chiar Mo Yan, ar fi fost mai ușor de citit și răsfoit un format de două volume, nu-mi dau seama de ce Humanitas a preferat formatul acesta, măcar dacă tipografia asigura o legătorie mai solidă, de calitate).

Dacă trecutul nu-l poți schimba, cel puțin poți învăța ceva din el. Ideea pe care am dedus-o dintr-un alt mare roman – ”Atlasul norilor” de George Mitchael.

Aceeași pare a fi, dar în alte circumstanțe, morala lui Mo Yan: abuzurile comise de cei dinaintea noastră, vor influența, prin amplificare, istoria viitorului. Mai abitir când avem ca precedent o epocă complet imorală. Atunci, istoria va curge distorsionată, asemeni unui râu căruia i s-a deviat albia firească… modelând oamenii pe măsură.

Ca de fiecare dată, Mo Yan a reușit să mă surprindă, deși eram oarecum familiară cu stilul lui. Deși spațiul unde evoluează narațiunea sa este același ținut Gaomi din nord-estul Chinei, locul natal al scriitorului, cel în care s-a petrecut și acțiunea din ”Sorgul roșu” și ”Broaște”, pe axa timpului povestea cuprinde alt interval, începe în anul 1950, când evenimentele din ”Sorgul roșu” sunt deja numai în amintirea bătrânilor locului, căpătând dimensiuni de legendă în memoria colectivă. În parte, se suprapune temporal cu perioada evocată în ”Broaște” cu care are în comun acele judecăți colective din timpul Revoluției Culturale, ce amintesc de vânătoarea de vrăjitoare a Inchiziției europene, cu umilirile publice ale acelora vinovați de înclinații capitaliste. Dar nici în treacăt nu amintește de conflictuala aplicare la sate a politicii demografice care rămâne exclusiv tema romanului ”Broaște”.

Tema romanului de față sunt nedeptatea istorică și manifestările ei în raportul dintre proprietatea individuală și cea comună (sau ”de grup” cum îi mai spuneau teoreticienii la orele de economie politică socialistă care m-au terorizat în liceu). Căci teoria era sublimă – ca orice teorie – dar practica s-a dovedit a fi un experiment nereușit! Iar dacă aveți îndoieli, faptele vorbesc în povestea personajului principal Ximen și a urmașilor săi, derulată pe parcursul unei jumătăți de secol în China, care începe în anul 1950 (la scurt timp după uciderea lui Ximen în revoluția agrară).

”Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când mă duceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel și chip.”

Revoluția agrară a adus schimbarea rânduielilor: pământul, uneltele și animalele de muncă ale micilor proprietari agricoli au fost împărțite de comuniști celorlalți care nu agonisiseră nimic. În majoritatea cazurilor, foștii proprietari au fost uciși. Dintre toate aceste victime, hai să presupunem că măcar unul a fost bun și milos, cum a fost Ximen – iar faptul că el a fost deposedat de avere și ucis, rămâne o crimă. O nedreptate mare până la cer și acolo, dincolo de moarte, Ximen rămâne un bărbat neînduplecat căci nu poate uita și nici nu se împăcă cu nedreptatea suferită și cu împrejurările violente în care murise, ucigașii fiind cei cărora el le făcuse numai bine.

O jumătate de secol a istoriei chineze pare a fi o poveste cel puțin ironică, dacă nu absurdă, și acesta e punctul de pornire pentru satira lui Mo Yan. După uciderea proprietarilor de pământ, regimul proprietății face o buclă revenind, după eșecul administrării în comun și schimbarea adusă de moartea președintelui Mao Zedong, la proprietatea individuală în toată China.

Dacă pământul s-a întors la ferma individuală (din păcate, destul de târziu, după distrugerea mentalității necesare pentru administrarea ei cu succes) atunci ce despăgubire poate fi dată pentru viețile fermierilor curmate de revoluția agrară?! Poate o reîncarnare… și Mo Yan nu ezită a folosi mitul budist ca artificiu literar, pentru a anula moartea lui Ximen dar și pentru a evoca din pesrpectiva asta un calup de istorie de jumătate de secol, printr-o doză de realism magic care îmbină evenimente politice și sociale cât se poate de tragice, pe alocuri de un naturalism feroce, cu elementele de folclor și mitologie care nu fac altceva decât de a le pune pe primele ”în ramă” într-un mod mai fabulos, teribil, copleșitor.

Așa cum spuneam, vocile narațiunii se împletesc și ele în mod neașteptat: de la personajele umane, uneori implicate într-un plan secundar, la cele ale personajelor animale, naratorii fiind pe rând Ximen-măgarul în anii 50, Ximen-taurul în anii 60, Ximen-porcul în anii 70, Ximen-câinele în anii 80 (în anii 90, când moșierului parcurge ultumul ciclu budist ca maimuță, povestea este spusă în parte chiar de Mo Yan, integrat ca personaj al romanului, dar prezentat dintr-un unghi nu tocmai favorabil).

Animalele acestea sunt care mai de care mai năzdrăvane, cu o personalitate dârză ce aduce cu firea fostului moșier. Fiecare, la vremea ei, relatează ce se petrece în lumea oamenilor, fiind ”ochii și urechile” cu care Ximen Nao – moșierul din satul Ximen, persistă ca observator în fosta sa gospodărie bine întocmită, în propriul sat și în preajma propriei familii, adică a urmașilor săi.

Cei străini de naturalismul traiului la țară vor fi șocați cu asupra de măsură de detalii zoomorfe ca împerecherea, ”dotarea” masculului de prăsilă, agresivitatea înlăturării rivalului, rele tratamente care ar înfuria la culme orice societate de protecția animalelor, etc.

Dar nici oamenii n-au parte de tratamente mai blânde, cum ar fi cazul lui Lan Lian (Față Albastră) – fostul argat al lui Ximen, singurul sătean care refuză să intre în comuna populară, în ciuda amenințărilor, presiunilor și separării de el a soției și copiilor; sau, în timpul Revoluției Culturale, când scăparea accindentală în latrină a decorației oferite de regimul Mao atrage eliminarea vinovatului de neglijență din cursa pentru conducerea satului și trecerea la munca cea mai grea, rezervată contrarevoluționarilor.

Cartea surprinde cadru cu cadru imaginea transformării dramatice a unei societăți. Câte contradicții, schimbări și întâmplări care lasă cititorul perplex cel puțin pentru moment, ce drumuri diferite aleg urmașii lui Ximen și ai argatului său Lan Lian, ce legături complicate# se țes între ei, în primul rând din pricina politicii sistemului, pe cât de acută, pe atât de absurdă … toate acestea se revarsă din scrisul abundent și concentrat al scriitorului Mo Yan, care scapără și luminează prin vorbe de duh, cum este aceasta, care pune un diagnostic concis fiecărei decade istorice parcurse:

”Oamenii din anii ’50 au fost în mare parte neprihăniți, cei din anii ’60 deosebit de fanatici, cei din anii ’70 cam lași, cei din anii ’80 puși să-i măsoare pe alții și să le cântărească vorbele, iar cei din anii ’90 extrem de răi.”

Cu această lectură, am încheiat (până la noi apariții editoriale, dar anul acesta nu s-a anunțat niciuna!) cea de-a doua serie de autor din planul de lectură pe acest an, cea a cărților lui Mo Yan.

Acesta a apărut în 2006, ultimul publicat fiind cel din anul 2009, intitulat ”Broaște”. În anul 2012 a fost acordat scriitorului Premiul Nobel pentru literatură, și motivația juriului a fost: ”Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria și contemporaneitatea.”

Mo Yan – Obosit de viață, obosit de moarte
Mo Yan – Obosit de viață, obosit de moarte

# Pornind de la faptul că Ximen a avut două concubine, câte doi copii cu fiecare, inclusiv gemene cu nume asemănătoare, iar apoi una din concubine devine soția fostului său argat – Lan Lian, o întreagă încrengătură chinezească de neamuri înrudite pe jumătate testează atenția și perspicacitatea cititorului, de mare ajutor pentru orientare fiind tabloul personajelor principale de pe pagina de început.

Casele vieților noastre – Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan. C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță

Pe măsură ce am parcurs câte un episod din Enciclopedia personalităților feminine din România, am ajuns să aflu unde au locuit, trăindu-și viața, mai mult sau mai puțin celebră, unele dintre personalitățile ultimului veac.

Pornind de la aceste repere bibliografice, completate apoi de rezultatele motorului de căutare Google, am reușit să găsesc unele case memoriale, sau nume atribuite unor străzi de către municipalitate, asta după cum posteritatea a fost mai mult sau mai puțin recunoscătoare.

Pentru o serie de 15 personalități culturale românești, încă vivante (mare parte dintre acestea având cărți publicate la Editura Humanitas) minunata antologie cu titlul ”Casele vieților noastre” apărută în 2014 la aceeași editură(1) oferă cititorului un răspuns complet și personal la întrebarea ”unde ați locuit”. Răspunsurile alcătuiesc o culegere de eseuri, apropiate genului memorii cu trimitere invariabilă la vremea copilăriei și la cel puțin o casă a trecutului personal pe care fiecare a considerat-o ideală, ca o adevărată matrice care a ajuns să-i pătrundă și să o poarte mereu în suflet.

O singură notabilă excepție este cazul lui Andrei Pleșu, care relatează foarte puțin despre o singură casă construită în anii `20, cea în care s-a mutat după căsătorie și care aparține bunicilor soției sale, în schimb teoretizează pe larg despre efectul nefast al locuirii la bloc deoarece este lipsită de personalizare și de orice mister, mărturisind că are porniri asasine pentru inventatorul «mașinii de locuit», dl. Le Corbusier.

Această carte este o bijuterie nu numai din punct de vedere al eseisticii memorialiste, a nostalgiei și pitorescului evocării, ci și ca format livresc: este voluminoasă dar ușoară, fără a avea pagini subțiri, din contră, chiar puțin mai pline încât verificam mereu când le întorceam dacă nu cumva s-au lipit câte două (!).

O carte consistentă la propriu, dar și la figurat, având în vedere conținutul emoțional, amintirile inedite, care reconstituie pe măsura ce treci de la un autor la altul, un București necunoscut până acum, literar-cultural-poetic-inedit-arhitectural unde casele evocate, care au supraviețuit ultimei jumătăți de secol al XX-lea, s-ar putea uni într-un tur local(2), însă cam dispersat.

Sunt și excepții de la locuirea în capitală, cum ar fi pe Ioana Pârvulescu cu drama demolării casei de două generații a familiei sale, din Brașov, dar și Ana Blandiana – cu locuința din satul Comana (jud. Giurgiu) – o casă pe pământ, modestă dar considerată sigură după șocul distrugerii de către cutremurul din 1977 a apartamentului său de la etajul 7 dintr-un bloc de la Universitate, lângă Biserica Rusă (aici au murit 300 de oameni iar Romi, soțul poetei, a supraviețuit prin miracol după o prăbușire în gol, poeta nu era acasă, fiind internată la un spital câteva zile).

Sau Radu Paraschivescu, pentru care adevărata casă care echivala cu universul copilăriei este cea din orașul Lugoj, unde și-a petrecut vacanțele la niște unchi. La București, el nu s-a atașat deloc de apartamentele-cutii de chibrituri unde a locuit, ci numai de două obiecte din care unul a fost abandonat prin uzură, iar al doilea cărat pretutindeni – las cititorului curiozitatea de a le identifica singur!

Din alt punct de vedere, cartea reconstituie o imagine a condiției materiale a intelectualului. Sunt intelectuali la prima generație, făcând din lectură pașaportul evadării din mahala – ca în cazul lui Dan C. Mihăilescu, eseul său m-a făcut să descopăr locuri din vecinătatea copilăriei mele: cârciuma ”Vișeu”(3) aflată la stația G. Bacovia (fosta Șatră) de pe Șos. Giurgiului colț cu Nehoiași, strada unde copil fiind, criticul literar a locuit cu mama sa, ”trista ulicioară a lui Bacovia din sărăcuța «constelație» stradală Nucetului-Ulmetului-Făgetului”, dar și din vecinătatea actualității, se pare că suntem vecini de cartier, poate odată o să-l întâlnesc întâmplător în Parcul Tineretului, dânsul locuind (se pare) într-unul din blocurile unde începe Șos. Olteniței, spre Pieptănari.

Sunt alții care au moștenit și au locuit continuu într-o locuință a familiei, împărțită cu chiriași nedoriți pe perioada comunismului – ca Micaela Ghițescu, alții care le-au pierdut definitiv prin naționalizare și distrugere, nu le-au rămas decât descrierile vremii, recuperând doar câteva obiecte ca mobile, tablouri, cărți și fotografii – ca Monica Pillat, adunate acum într-un apartament din Drumul Taberei.

Singura excepție norocoasă a unei locuirii continue, peste generații, a aceleiași case construite de bunici, fără disconfortul împărțirii spațiului locativ cu străini – aparține lui Barbu Cioculescu. Este vorba despre locuința din str. Dr. Nicolae Turnescu nr. 5 (zona Cotroceni, la 100 de pași de Grădina Botanică).

În schimb, unii ca Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță și Gabriela Tabacu au cunoscut traiul la comun în casele altora, naționalizate, ca urmare a unei bizare transformări din ocupați în ocupanți (deposedați și alungați din casele proprii, apoi pripășiți care-ncotro cu chirie la stat, adică la ICRAL).

Și pentru că am văzut odată pe FB și în multe din articolele din blogosferă preocuparea multor cititori de a reface traseul bucureștean al locurilor evocate de Mircea Cărtărescu în ”Selenoid”, vă asigur că nu mai puțin fascinante sunt locurile pe care acești oameni de cultură le evocă savuros. Redau scurte repere citadine privindu-i cei pe care nu i-am pomenit până aici:
Adriana Bittel – strada Caimatei nr. 14, un imobil cu trei etaje, construit pe la 1930, în stilul modernist care privilegia aspectul sănătos al liniei simple.
Gabriel Liiceanu – cotrocenist în copilărie, transferat la maturitate în zona Halei Traian, pe intr. Lucaci, la un bloc de ”locuință prin asociere” unde timp de 40 ani a descoperit conceptul de ”vecin” și adevărul vorbei lui Cioran: ”La nevoie, poți să-ți iubești aproapele, dar nu și vecinul”;
Horia-Roman Patapievici – care mărturisește cum a furat flori de la țigăncile florărese care își păstrau marfa în curtea interioară a blocului – o vilă interbelică de trei etaje, în stil cubist, cu ieșirea în strada Sfinților – în care a copilărit publicistul;
Tania Radu – care în București a locuit ca într-o cochilie în blocul ”Gioconda” pe Calea Victoriei, în schimb a păstrat în memorie icoana casei bunicilor ei, dintre dealurile Hurezilor.

Recomand această carte prin care am descoperit povești de viață, despre oameni și case care au petrecut împreună un timp oarecare, fără a se ști exact dacă noi locuim în case sau ele locuiesc în noi.

*
* *

(1) Am reușit să mă deslipesc puțin de colecția sa ”Raftul Denisei”, dar și de ficțiune!
(2) Vă propun un Tur literar cu iz detectivistic care ar putea cuprinde stații la aceste case din București: cea din Str. Caimatei nr.14 (pentru Adriana Bittel) apoi pe Str. Sfinților (pentru Horia Roman Patapievici) – zona Hristo Botev; apoi str. Plantelor cu imobilul Colegiul Noua Europă (pentru Andrei Pleșu). Ne mutăm în Cotroceni pentru un tur cu stații în str. Dr. Nicolae Turnescu (pentru Barbu Cioculescu), str. Dr. Nicolae Tomescu (pentru Gabriel Liiceanu, actuala sa casă). Mai răzleț, spre Cișmigiu, o oprire pe str.Grigore Cobălcescu (pentru Micaela Ghițescu), alta la blocurile vis-a-vis Sălii Palatului (pentru Antoaneta Ralian) și pentru că este tot aproape de Cișmigiu, supliment din altă carte – ”Creștetul ghețarului” de Constanța Buzea – o oprire pe str. Spiru Haret poate mai găsim imobilul unde în anii 60 au locuit, la subsolul fără curent electric, proaspăt căsătoriții Adrian Păunescu și Constanța Buzea iar la etaj, poeta Vera Lungu (cei doi urcau la ea, din când în când, la o cafea). Se impune un drum special spre Piața Romană pentru a vedea casa de pe Bd. Lascăr Catargi, ușor de recunoscut după cupolă rivală cu cea a Observatorului Astronomic de peste drum, unde pe vremea copilăriei Gabrielei Tabacu au locuit 41 de suflete (15 familii), înainte de naționalizare imobilul a aparținut pictorului Eustațiu Stoenescu, fiind construit în anii 20 după proiectul arh. Grigore Cerchez.
(3) Clădirea bufetului ”Vișeu” a fost renovată și consolidată, acum este sediul Clinicii Sante – am notat de la fața locului.

Casele vieților noastre – Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan. C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță
Casele vieților noastre – Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan. C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Al 25-lea episod realizat pe baza ”Enciclopediei personalităților feminine din România” a prilejuit reunirea biografiei singurei doamne de la litera E, cu cele patru de la litera F.

Cea mai vârstnică dintre ele este d-na Nicolette FRANK (92 ani în prezent) – publicistă, care a părăsit România în 1947, după expulzarea soțului ei, ziaristul luxemburghez Yves Frank. Este autoarea a două volume, unul publicat în 1977 la Paris, în care prezintă circumstanțele transformării României din regat în republică populară de către comuniști (cartea a dispărut imediat, tot stocul fiind cumpărat de către Ambasada Română din Paris); al doilea este o lucrare autobiografică intitulată ”De la Iași la Geneva, de pe Bahlui pe Leman” (publicat în 2000, pe când autoarea avea 80 ani).

În exil, a colaborat cu Regele Mihai.

Cu preocupări oarecum înrudite, urmează doamna Georgeta Mariana FILITTI (n.1938, București) – istoric. A editat 9 volume din opera lui Mihail Kogălniceanu (cel care rămâne ”marea sa iubire istorică”, așa cum declara într-un interviu) și mai multe volume din opera lui Nicolae Iorga. Alte lucrări ale domniei sale au abordat lumea neoelenă, relațiile fanarioților cu lumea românească, dar și valorile românești din exil. La granița dintre monografia istorică și albumul de artă sunt volumele ”Mileniul românesc – 1000 de ani de istorie în imagini” (2006), ”Călătorie în timp prin București” (2006) și ”Palatul Cantacuzino. Istoria unei case” (2011). – cărți care merită a fi adăugate în planul de achiziții și portofoliul de lectură!

Mi-am propus să urmăresc când va mai avea loc vreo expunere a doamnei istoric Filitti în calitate de lector al Fundației ”Calea Victoriei”, fiind renumită datorită charismei, umorului și ingeniozității în abordarea unor teme istorice.

Născute în același an și purtând același nume (două coincidențe!) sunt doamnele Felicia FILIP – interpretă de operă și Tania FILIP – actriță. Câteva cuvinte despre fiecare:

Felicia FILIP (n. 1959, Slatina, jud. Olt) a studiat canto la Academia de Muzică din București pe care a absolvit-o în 1985. După debut și un stagiu la Teatrul Liric din Brașov, devine solista Operei Naționale din București în 1990. Din 1991 urmează angajamentele din străinătate, care i-au oferit ocazia de a cânta pe majoritatea marilor scene ale lumii, și de a câștiga numeroase premii internaționale. Presa a numit-o ”o nouă regină a Traviatei”. S-a asociat cu solistul trupei rock ”Iris” Cristi Minculescu, alături de care a organizat concerte și a scos albumele ”Athenaeum” și ”Iris 30 de ani: Cei ce vor fi”. În 2004 a fost distinsă cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Comandor.

Tania FILIP (n. 1959, București) – cursurile de pian urmate la Liceul de Muzică ”Dinu Lipatti” ca și apartenența la grupul ”Song” păreau să o conducă pe drumul unei cariere muzicale dar, după debutul la 18 ani în cinematografie (în ”Artista, dolarii și ardelenii” din anul 1978), a virat spre Facultatea de Teatru, la clasa profesorului Amza Pellea. După o carieră artistică cu roluri notabile pe scena teatrelor Național și Notarra din București, precum și în cinematografie (ultimele filme la care a jucat, în regia lui Adrian Sitaru, sunt din 2011: ”Cheful” și ”Domestic”), ea s-a orientat spre pedagogia artei actorului, în calitate de profesor universitar doctor la UNATC, fiind în prezent șefa Catedrei de Proiecte Teatrale.
Eșantionul de azi a grupat personalități din domenii diferite și, pe măsură ce avansează spre vârste mai fragede, se încheie cu un nume foarte cunoscut:

Andreea ESCA (n. 1972, București) – doamna pe care avem ocazia de a o vedea zilnic pe micile ecrane, având statutul de ”imagine a ProTV” în calitate de prezentator de știri, activitate pentru care a și fost premiată trei ani la rând (2001-2003). De reținut că domnia sa este membră a Fundației ”Renașterea” al cărei obiectiv este lupta împotriva cancerului mamar.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România