Personal

Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar

Colecția de netsuke (miniaturi japoneze) din care face parte și iepurele cu ochi de chihlimbar este o infimă parte dintr-o moștenire, nu atât de misterioasă cum se spune în subtitlul cărții (atât timp cât scriitorul a prins în viață o bunică care l-a lămurit ce și cum, în mare parte, un tată care a păstrat o parte din arhiva familiei și un unchi, cel care i-a lăsat prin testament colecția). Este un pic de reclamă aici, ca și recomandarea lui Frances Wilson de la Sundey Times: ”Aveți în mâini o capodoperă”.

Dincolo de aceste mici exagerări comerciale și de unghiul cam rigid al evocării care depășește cu puțin cadrul documentar, muzeograf și arhivistic, plusul care compensează constă în ineditul – pe plan istoric și social – al istoriei celor cinci generații dintr-o bogată familie de evrei.

Mergând înapoi în timp, pe ramificațiile arborelui său genealogic, autorul reconstituie biografiile unora din înaintașii săi, relațiile dintre aceștia, odată cu istoria unei averi care a atins apogeul în ultima parte a secolului al XIX-lea, fiindu-le înstrăinată odată cu izbucnirea primului Război Mondial.

Culmea este că, mergând în amonte, izvorul acestei bogății este localizat într-un modest cătun din estul Ucrainei, la granița cu Polonia. Aici, la finele secolului al XVIII-lea, s-a născut ”Avraamul familiei” – străbunul Chaim Efrussi, oportunistul care ”transformase o mică afacere cu cereale într-un colos (…) prin achiziționarea unor cantități imense de grîu, ajunsese să domine piața. El trata personal cu samsarii care, transportându-le cu carele pe rutele bătătorite, aduceau cerealele crescute pe câmpiile fertile al Ucrainei, cel mai mare grânar al lumii, până în portul Odessa. Aici cerealele erau depozitate în silozurile lui înainte de a fi exportate dincolo de Marea Neagră, în țările străbătute de Dunăre sau pe coasta Mediteranei.

În 1860, familia Ephrussi devenise cel mai important exportator de cereale din lume. Dacă la Paris James de Rothschild era numit le Roi des Juifs, regele evreilor, membrii familiei Ephrussi erau les Rois du Ble, regii grânelor.”

Când autorul ajunge la Odessa, în anul 2009, găsește aici același praf ca pe vremea patriarhului Joachim care întemeiase negoțul cu grâne și silozurile proprii din port, dar numai o parte din palatul pe care acesta îl ridicase pe promenada străjuită de castani, de la țărmul Mării Negre. Autoritățile din Crimeea au renovat palatul nerevendicat de nimeni, aruncând ce era degradat la gunoi și păstrând din forma originară numai zidurile și scara interioară ”cu balustrade de fontă, fiecare stâlp are în vârf spicul de grâu înnegrit al familiei Efrussi, grâul care creștea din pământul negru al Ucrainei și datorită căruia s-a îmbogățit”. În această clădire renovată urma să se instaleze Sanepidul Marinei din Odessa.

Odessa era odinioară ”un oraș ironic, avid, poliglot”, dar unde ”numele evreiești nu sunt plăcute auzului”, așadar Chaim Efrussi a devenit Charles Joachim Ephrussi, iar soția lui Balbina, Belle. La fel și fiii lor, au adoptat onomastica francofonă: Eizack a devenit Ignace, iar Leib a luat numele Leon, fiind trimiși într-un proiect economic de familie să colonizeze Europa, primul la Viena, al doilea la Paris. Autorul merge pe urmele acestor doi stră-străbunici și descoperă câte un palat în fiecare capitală europeană, clădiri construite de familia Ephrussi. În ciuda parizienilor care i-au considerat parveniți, spre deosebire de vienezi, mai toleranți cu nou-veniții.

Fiecare detaliu (din acte, scrisori, caricaturi, fotografii de familie, piese de mobilier, tablouri, împreună cu moravuri și prejudecăți desprinse din creațile literare și articolele din presa vremii) a fost cules din arhive și muzee, pe parcursul a doi ani de trudă și călătorii. Se recompune atmosfera unei epoci, când membrii familiei Ephrussi erau niște cetățeni europeni, la Viena (perioada 1899-1938) și la Paris (1871-1899). Cu premisele unei averi uriașe, bărbații dinastiei economice a ”Regilor grâului” au fost unii bancheri renumiți, alții colecționari de artă și mecena, în anturajul avangardiștilor pictori francezi impresioniști, chiar modele pentru personajele mondene ale lui Marcel Proust din romanul ”În căutarea timpului pierdut”. În plan secund, o amprentă, mai feminină, au avut și soțiile, fiicele lor.

La pragul trecerii dintre secolul XIX spre următorul, acești evrei bogați și instruiți au fost niște cetățeni europeni avant la lettre, cu peste un secol înainte de nașterea conceptului comunitar. Poate prea devreme în raport cu vremurile lor. Prea siguri de statutul dat de avere și proprietăți, au fost surprinși dramatic de schimbările sociale și politice care au măturat Europa de la un capăt la altul… și pe urmași cât mai departe de continent (povestea lor continuă până în 2009).

Am regăsit locul literar comun al evocării din ”Lumea de ieri. Amintirile unui European” de Stefan Zweig. M-am plimbat din nou cu plăcere prin Viena unei lumi apuse, văzută din perspectiva elitei care locuia vis-à-vis de Universitate într-un palat de pe Ringstrasse (la timpul scrierii cărții, autorul a găsit funcționând acolo un cazinou!). În primăvara lui 1899, când s-a mutat aici după căsătorie, o tânără mireasă comenta, foarte la obiect, despre noul ei apartament din palat, că ”Arată ca foaierul Operei!”.

Plus: documentarea exhaustivă pe măsura bogăției urmelor, fiorul de nostalgie al reconstituirii trecutului, în contextul epocii.

Minus: puțin fior literar, personajele nu sunt implicate într-o acțiune, rămân captive în portrete de epocă.

Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar
Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar

Marius Chivu – Trei săptămâni în Anzi

Dacă toți am călători asemeni lui Marius Chivu și tovarășul său în Peru, agențiile de turism ar da faliment! Cartea sa este departe de a fi un ghid de călătorie, ci mai degrabă un sumar de experiențe trăite departe de prefabricat și cât mai aproape de natură, oameni și experiențe autentice. De fapt, autorul a urmat arhetiparul vechilor călători, care foloseau cel mult o hartă tipărită și informații culese de la localnici și de la alți călători întâlniți pe drum, asigurându-și o doză de necunoscut pe care turismul cu locuri prestabilite de cazare și hrană a pierdut-o demult. Alegerea sa este pentru aventură și o doză de adrenalină (dar e musai să mergi odihnit în astfel de călătorii, pentru a face față lipsei de confort!) la schimb, ca să spun așa, cu locuri inedite, mai greu accesibile, încă neinvadate de turismul de masă. Condițiile acestea impun să nu ai prejudecăți culinare (adică să poți mănânci orice altceva decât ești obișnuit acasă) și cel puțin să reziști la înțepăturile insectelor: țântarii dar și ploșnițele (pe care Marius Chivu, pentru a nu umbri ospitalitatea localnicilor, le numește mai ambiguu ”gândaci de pat”). Și nu în ultimul rând, să fi sănătos tun, dacă îți propui să ajungi pe coclauri, la sute de km de civilizație.

Bine, punctul de pornire al traseului planificat timp de două luni, de acasă, de cei doi călători, sunt orașele mari – Lima, Cuzco, Arequipa, cu direcție spre destinații interesante prin dificultate sau prin superlativele atinse:

  • Machu Picchu, unde ajung însă urmând un traseu străbătut pe jos în cea mai mare parte, dificil și ocolit prin Choquequirao (Leagănul de aur) – un alt sit istoric al orașului incaș remarcabil prin apeductele care asigurau irigarea culturilor alpine. Choquequirao este contemporan cu Machu Picchu, dar neatractiv pentru turismul de masă în comparație cu acesta din urmă din cauza accesului dificil (la Machu Picchu se poate ajunge cu trenul, apoi se urcă cu autocarul);
  • Muntele Nevada Mismi (5597 m) – un munte de origine vulcanică, din care cauză nu este un munte de piatră, ci un munte din pietre (adică bolovani, pietre, grohotiș). Prin ce este deosebit?! Aici a fost descoperit, abia în 1971, de către o expediție finanțată de National Geographic Society, cea mai îndepărtată sursă de apă, de origine glaciară, a fluviului Amazon;
  • Valea Sacră și Canionul Colca (minus 3517 m, al doilea ca adâncime din lume pe uscat, de două ori și ceva mai adânc decât Marele Canion din Colorado);
  • Coasta Pacificului, în nord, aproape de granița cu Ecuador, unde punctele de interes sunt:
    • Arequipa, orașul natal al lui Mario Vargas Llosa,
    • Trujillo – ”un lego colonial”, primul oraș fondat de Francisco Pizzaro, în drumul lui spre cucerirea imperiului Incaș,
    • piramidele de argilă construite de civilizația pre-incașă din Valea Moche, locul de origine al ”câinilor fierbinți” – rasa de câine peruan fără păr și cu o temperatură ridicată a corpului pentru a putea suporta clima deșertului,
    • Piura – cel mai cald oraș din Peru, aflat în cel mai mare deșert din țară și unul din puținele deșerturi tropicale, loc în care este plasată acțiunea majorității romanelor lui Mario Vargas Llosa,
    • Punta Balcones – cel mai vestic punct al continentului sud-american, ”balconul” unde călătorii noștri au găsit lei-de-mare odihnindu-se;
    • Cabo Blanco – fosta capitală mondială a pescuitului la undiță, din iacht, de marlin negru. Aici a funcționat un club de pescuit mic (puțin peste 30 membrii), exclusivist și luxos, care aparținea unui industriaș american. Prin anii 50 aici a pescuit și Hemingway, reușind să prindă un marlin de 400 kg. Clubul este acum în paragină, pentru că pescuitul industrial excesiv dar și schimbările aduse de El Nino au dus la dispariția marlinului din zona de coastă, în locul acestuia a rămas doar legenda și au apărut exploatările petroliere (Peru exportă petrol, aici benzina este ieftină!). Nostalgia mustește din fotografii și din capitolul care mi-a plăcut cel mai mult, intitulat ”Bătrânul și undița. Cabo Blanco Fishing Club. Hemingway și marlinul negru”.

Jurnalul de călătorie are consistență, autorul a plecat de acasă documentat în ce privește geografia și istoria locurilor străbătute, având multe repere culturale și literare (Vargas Llosa, Hemingway ș.a.), unele punctate în subsolul paginii, dintre care citez o mică parte sub numitorul comun al lui ”Știați că?”:

  • Un popor eminamente de agricultori, incașii cultivau cartof, porumb, fasole, manioc, ardei si quinoa (culturi aduse de spanioli în Europa, în Evul Mediu). Munca incașilor era atât de bine organizată pe terasele alpine încât în limba quechua vorbită de incași nu exista cuvântul ”foame”, iar singura lor lege morală era ”Nu fura, nu minți, nu fi leneș!”;
  • UNESCO a declarat bucătăria peruană patrimoniu cultural al umanității, iar World Travel Awards a desemnat Peru drept cea mai bună destinație culinară din 2015, motiv pentru care călătorii noștri au mâncat uneori în piețe, loc unde se găsește mâncare gătită tradițională, alteori în gospodăriile montane de pe traseu, fără a avea nimic aranjat dinainte (dar nu au reușit să mănânce cuy fript, adică porcușori de Guineea, care aici sunt crescuți în casă pentru consum, nu pentru a muri de bătrânețe, ca animal de companie!);
  • În Lima se găsește restaurantul care deține recordul mondial pentru cel mai mare bufet – câteva sute de preparate numai din fructe de mare;
  • Peru este străbătut de Panamericana, cea mai lungă cale rutieră din lume care unește Alaska de Țara de Foc, ideea construirii ei a apărut încă din anul 1923.

Ca o pledoarie pentru a fi călător, nu turist dependent de telefonul mobil și de aplicații, aș cita fraza cu care se încheie jurnalul:

”Planeta se învârte mai repede și a devenit mai aglomerată, prin urmare mai familiară și mai la îndemână ca oricând. Dar dacă-ți dorești cu adevărat, dacă ești suficient de curios și dispus să pleci pe bune, îmbrățisând ocolurile și nefamiliarul, vei vedea că lumea are încă întinderi prea puțin bătute cu piciorul, colțuri ascunse, savori negustate, populații care vorbesc alte cuvine și care trăiesc într-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viață. E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe.”

Cartea este minunat ilustrată cu fotografii pitorești, păcat că nu am găsit o legendă la final cu precizări mai exacte privind locul unde au fost surprinse (în parte am realizat din context cam pe unde au fost făcute și pe cine înfățișează, dar așa sunt eu, sufăr de exactitate). Pe lângă aceste imagini propriu-zise am rămas cu imaginile mentale pornite din descrierile în cuvinte care redau foarte bine atmosfera locului, cum ar fi noaptea licuricilor tropicali, sau muzica peruană difuzată la radio sau interpretată în spectacole improvizate cu ocazia sărbătorilor locale de tot felul, absolut cumplită, sau Machu Picchu unde se fac poze la foc automat, iar un selfie cu un cadru curat (fără alți turiști în cadru) este un lucru imposibil fără un selfie-stick plus ceva acrobații, echilibristică și contorsiuni, deși accesul în site este restricționat la un număr de 400 de vizitatori pe zi.

Ce loc comun poți găsi după lectura a două cărți luate odată la întâmplare de la bibliotecă publică unde oferta este atât de variată?! Sau ce legătură ar putea fi între un volum autobiografic Lucian Blaga (scrisă în 1945, despre o copilărie petrecută, în raport cu timpurile noastre, cu mai mult de 100 de ani în urmă) și o noutate editorială despre o călătorie cât mai incognito de 3 săptămâni a unui autor contemporan?!

În secțiunea ”Cartoful are numai prieteni”, vorbind despre apariția pentru prima dată a acestei culturi în Transilvania, Marius Chivu îl amintește pe Vasile Moga, episcopul românilor ortodocși din Transilvania (nimeni altul decât străbunicul mamei lui Lucian Blaga!) care la 1814 ”îi dojenește pe credincioși că mănâncă prea puține legume și îi îndeamnă să semene picioci*”.

Marius Chivu – Trei săptămâni în Anzi
Marius Chivu – Trei săptămâni în Anzi

*picioci = denumire regională și arhaică a cartofilor, în Ardeal.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Episodul cu numărul 28 pe tricou din serialul dedicat Enciclopediei a ajuns la personalitățile contemporane reunite de litera I, dând deoparte trei sportive, grupa este în rest destul de eterogen reprezentată în domeniul artistic: două scriitoare, o balerină, o arhitectă, un designer vestimentar și o pictoriță.

Încep cu cele două poetese ale căror versuri au rămas neatinse de influenţa ideologiei comuniste, deși au prins în mare parte aceea perioadă: Nora Iuga și Ioana Ieronim.

Cea mai longevivă este Nora IUGA (n. 1931, București) poate și pentru că și-a petrecut mai mult de jumătate din viață alături de poezie, la propriu și la figurat, având în vedere că a debutat editorial acum aproape 50 de ani cu volumul de poezii ”Vina nu e a mea”, fiind căsătorită cu poetul George Almostino. Au urmat o carieră literară prolifică și longevivă cu peste 15 culegeri de poezie și 10 volume de proză – multe din acestea traduse și în străinătate. Grație studiilor de germanistică, ea a tradus mulți autori din această sferă lingvistică, în 2007 fiind premiată pentru răspândirea culturii germane în lume cu premiul Friedrich-Gundolf al Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung.

”(…) eu niciodată nu am scris un vers dedicat vreunei instanțe politice; nimic nu disprețuiesc mai mult decât politica, deși uneori oferă divertismente picante” declara poeta privindu-și retrospectiv opera și experiențele într-un interviu recent și pitoresc prin nostalgia evocării și sclipirea replicilor, publicat de revista on-line Metropotam, aici.

Ioana IERONIM (n. 1947, Râșnov, jud. Brașov) – poetă, traducătoare. A debutat ca poet în 1971, în revistele ”România literară” și ”Luceafărul”, iar editorial în 1979 cu volumul ”Vară timpurie”. Prin anii 70, s-a intersectat cu Nora Iuga la Editura Științifică și Enciclopedică din București, specializarea sa filologică fiind diferită – limba engleză. S-a remarcat și prin preocupări în domeniul teatrului, având în vedere că a tradus Shakespeare pentru piesele regizate de Cătălina Buzoianu – ”Furtuna”, Silviu Purcărete – ”Măsură pentru măsură”, Andrei Șerban și Dana Dima – ”Regele Lear”; dar a tradus și piese aparținând lui Arthur Miller și Tennessee Wiliams.

Ileana ILIESCU (n. 1937, Sighișoara, jud. Mureș) – balerină, împreună cu Magdalena Popa și Leni Dacian, au fomat ”tripleta de aur” a baletului românesc. Ca prim-balerină a Operei Române a dansat în ”Lacul lebedelor” de peste 400 de ori, însumând spectacole din țară și străinătate alături de mari companii ca Balshoi Teatr din Moscova sau Opera din Praga! Între anii 1991 și 2001 a condus compania de balet de la Opera Națională din București.

Într-un interviu interesant despre profesia pe scenă în relație cu familia, mariajele ei, singura iubire adevărată, publicat în revista ”Tango” și care poate fi citit integral aici, balerina recunoaște că nu s-a considerat niciodată o femeie frumoasă, nu a rămas în străinătate dintr-un ”patriotism desuet”, dar că a fost și rămâne o maniacă a dansului:

”Eu am condus compartimentul de balet al ONB vreo 8 ani și jumătate, după ce m-am întors din Italia și lupta mea cea mai mare cu dansatorii, cu colegii mei de studiu, de bară, de dans a fost să-i fac sa conștientizeze importanța studiului. Ei nu considerau studiul și exercițiile noastre zilnice atât de utile precum le consideram noi, generația mea. Pe noi nu ne chema nimeni special, la ora 10, pentru studiu la bară o oră și jumătate, zilnic. Dar veneam. Tot așa cum, nu știu dacă un pianist și-ar permite să treacă o zi întreagă în care să nu se așeze la pian câteva ore! … Frumusețea chipului e mai ușor de intreținut decât poantele. Lumea nu poate să-și imagineze, sau cine își imaginează nu poate înțelege efortul și disciplina acestei meserii! Am ajuns la vârsta de 75 de ani, prilej cu care Opera m-a sărbătorit foarte frumos! Pentru mine Opera a fost prima casă. Mi-am petrecut mai multe ore de muncă și viața aici decât acasă.”

De numele arhitectei Eugenia ILIESCU (n. 1939, Alexandria, jud. Teleorman), în calitate de specialist în arhitectură medievală românească, sunt legate restaurările realizate în perioada 1968-1977 la ansambluri de monumente istorice Scheii Brașovului, Casa Melik din București, Casa Vergu din Buzău, cetatea Tg. Mureș, Castelul Hunedoara, cetatea Făgăraș, castelul Criș. În 1977, Direcția Monumentelor Istorice a fost desființată. După reînființare, între anii 1994-2003, domnia sa a fost autorul proiectelor de restaurare a unor obiective din cetățile Făgăraș și Râșnov, dar și coordonatorul dosarului pentru includerea Centrului Istoric Sighișoara în Lista Patrimoniului Mondial (1998).

Rodica ILIESCU (n. 1950, Rm.Vâlcea) este pictorița care a imortalizat pe pânză cuplul regal Mihai I și Ana de România. Din 1970 era stabilită la Paris, unde a urmat și absolvit în 1974 Academia de Arte Frumoase, fiind integrată lumii artistice pariziene. O pagina dedicată operei sale poate fi consultată aici.

Romanița IOVAN (n. 1964, București) – fost manechin la Centrul de Creație al UCECOM (1986-1991), devenit designer ingenios și fondator al casei de modă care îi poartă numele, ”Romanitza” (1991). În 2007 a participat cu creații vestimentare la New York Fashion Week. Creațiile sale la zi, mai ales rochiile, pot fi admirate pe site-ul romanitza.ro.

Nu sunt de ignorat nici doamnele care s-au afirmat pe plan sportiv:

Paula IVAN (n. 1963) – atletă, câștigătoare a medaliei de aur la proba de 1500 m în cadrul Jocurilor Olimpice de la Seul (1988);

Doina IGNAT (n. 1968) – canotoarea cu ”cel mai bun strock din lume”, longevitatea sa sportivă fiind dovedită de participarea la peste 10 ediții ale Campionatelor Mondiale cu medalia de aur la 4 dintre ele (1993 – Cehia, 1997 – Franța, 1998 – Germania și 1999 – Canada) și la 5 ediții ale Jocurilor Olimpice: Barcelona (1992) cu o medalie de argint în echipaj de 4 vâsle, Atlanta (1996) cu 4 medalii de aur, Sydney (2000), Atena (2004) și în final cele din anul 2008 din Beijing, unde eforturile i-au fost răsplătite cu medalia de bronz;

Sandra IZBAȘA (n. 1990, București) – gimnastă. O sportivă puternică, cu o tehnică impecabilă care a urcat constant pe podiumul de premiere la campionate europene, apoi la cele mondiale, ca o ”încălzire” în vederea titlului olimpic obținut pentru prestația la sol la Jocurile olimpice de la Beijing din 2008.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Simona Antonescu – Darul lui Serafim

Foarte versatilă limba română, prin abundența de omonime! De unul din acesta profită Simona Antonescu, dată fiind dubla semnificație a titlului acestui roman: ”dar” adică ”ceea ce se primește sau se oferă în semn de prietenie, ca ajutor etc.; cadou” sau ”însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent”.

Îmbinarea celor două valențe ale cuvântului conturează legenda urbană a lui Serafim, cerșetorul de la Biserica Amzei de pe Calea Victoriei, cel care asemeni unui oracol al Bucureștiului interbelic, fără a conștientiza cum îi vin cuvintele, pare a avea însușirea de a prevede viitorul pentru cel care îl ajută cu două-trei monede. În virtutea acestei superstiții de care știau toți bucureștenii, inclusiv cei înstăriți, pe caldarâmul umed al trotuarului unde cerșea Serafim, în seara de Vovidenie a anului 1932, se întretaie drumurile a trei personaje: Nicolae Malaxa, inginer talentat și figură controversată din anturajul regelui Carol II, Aglăița Vlădoianu, candidată la primul concurs ”Miss România” și Eliza Moruzi Slătineanu, soția unui aristrocrat bucureștean și mamă a doi băieți.

Autoarea construiește cu cursivitatea unei viziuni cinematografice, folosind asocieri de cuvinte de un lirism bine strunit, cei trei piloni ai romanului pe care evoluează povestea fiecăruia din personajele amintite, derulându-le înapoi în timp, până la timpul prezent, cu care începe romanul, cel al opririi lor într-o scurtă staționare automobilistică, consecutiv, la picioarele ude de ploaie ale cerșetorului de la Biserica Amzei.

Primul sosește Nicolae Malaxa, iar darul oferit de el lui Serafim are legătură cu drumul de succes al industriașului. De unde vine el?! Drumul său a fost pornit, ca o ștafetă, cu două generații în urmă de strămoșii săi de origine aromână, dintr-un sat din munții Pindului spre teritoriul plin de oportunități al Moldovei și Munteniei fanariote.

La scurt timp după el ajunge Aglăița, fiica generalului Vlădoianu, iar povestea ei înapoi în timp face cititorul părtaș la atmosfera petrecerilor și concursurilor sportive la care participau tinerii din lumea bună. Unele concursuri, cum era cel pentru titlul de ”Miss Univers” aveau o ușoară undă de emancipare feminină.

Ultima care trece pe la Serafim este Eliza Moruzi Slătineanu, cu speranța că darul oferit îi va îmbuna viitorul, fiind cea mai grăbită în drumul său, într-un ocol între casă și spitalul Brâncovenesc. Povestea familiei ei este creionată simplu dar delicat, cu secretele și lecțiilor celor doi fii, Luca și Matei, jocul de bridge, reacțiile în raport cu ”episoadele” Elizei. Frumoasă și elegantă, Eliza era admirată în public, mai ales cu ocazia curselor bucureștene de la Hipodrom, dar numai familia cunoaște secretul instabilității sale emoționale.

Simona Antonescu ne prezintă cu har și naturalețe trei povești care converg spre același modest personaj care pare că deține cheia finalurilor fericite, într-un stil original, plasat într-un punct de fin echilibru între ficțiune, memorialistică și reportaj.

Recomand ca lectură plăcută care își păstrează nostalgia evocării, dar și suspansul, bine dozat, până la final!

Simona Antonescu - Darul lui Serafim
Simona Antonescu – Darul lui Serafim

Lucian Blaga – Hronicul și cântecul vârstelor

Consultând lista celor 100 cei mai mari scriitori ai lumii întocmită de Daniel S. Burt am ajuns să citesc ”Hronicul și cântecul vârstelor”. Și cine putea scrie cu mai mult farmec și umor despre copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga decât Blaga însuși?!

Cu umor și cu nostalgie, Hronicul a fost scris la Sibiu, în anii 1945-1946, din perspectiva vârstei de 50 ani; poetul își amintește în detaliu copilăria sa transilvană și tinerețea.

Istoria literaturii române este punctată de evocări regionale ale copilăriei: în Moldova, prin amintirile lui Creangă (detestate de mulți școlari din pricina regionalismelor de la mijlocul sec. XIX care fac textul, fără dicționar, aproape de nepătruns), în Oltenia, prin amintirile lui Marin Sorescu adunate sub titlul ”La Lilieci”, la care se adaugă acum o copilărie din Ardeal, așa cum și-o amintește Blaga în al său Hronic. Epocile evocate sunt diferite: copilăria moldavă lui Creangă este cea mai îndepărtată în timp, a lui Blaga trece spre tinerețe odată cu Marea Unire din 1918, la care el este martor entuziast al reîntregirii, iar copilăria lui Sorescu cuprinde imaginile și atmosfera rurală a Olteniei din perioada interbelică.

Locurile și evenimentele au fost fixate din amintire în paginile manuscrisului redactat de Blaga pe 165 de file scrise cu creion negru, cu multe intervenții în text (probabil din pricina capriciilor memoriei?!).Manuscrisul a fost publicat postum abia în 1965 (după ce furtuna epurărilor comuniste, în colimatorul căreia intrase și filozofia prea idealistă a poetului, se mai potolise). Fiecare capitol aduce un element interesant în imaginea unei deveniri și în conturarea unui ”traseu Blaga” în spațiul transilvan (cu extindere la Viena, dar și la București) pe care dacă l-aș urma având drept ghid reperele geografice din Hronic, aș regăsi cu nostalgie pașii poetului, acolo unde a locuit cu familia sa, a călătorit și a studiat.

Așadar, pentru cei care întâlnind opera lui Blaga în programa școlară ar considera subiectul plictisitor, m-am gândit la mai mult de 10 lucruri, locuri și conexiuni interesante aflate citind (sau pornind de la) această carte:

– A fost cel mai mic din cei nouă copii ai preotului Blaga din satul Lancrăm (jud. Alba), cu o singură excepție numele lor au rezonanțe latine și încep cu litera L: Letiția, Liviu, Leon, Lionel, Florin, Longin, Liciniu, Lelia, Lucian. În ciuda mijlocelor materiale modeste, toți fii ajunși la maturitate au fost trimiși de familie la studii, ajungând fie profesor de fizică-matematică la liceul ”Andrei Șaguna” din Brașov (Liviu), fie notar public (Lionel), fie comercian (Longin), fie farmacist (Liciniu).
– Până la vârsta de 4 ani Lucian nu a vorbit, ai lui l-au crezut mut; iar când s-a declanșat a vorbit cursiv, numai consoana r i-a mai dat un pic de furcă;
– primii prieteni din sat îl chemau la joacă pe Lucian strigându-l la poartă ”Lulu Popii”, iar pe vremea când se juca în nisip primul lui ideal era să devină ”zidar de biserici”;
– prima sarcină gospodărească care i-a fost încredințată a fost aceea de a duce gâștele la pășune, sub arini, găsind metoda de a le aduce seara acasă cu cele mai pline guși din sat;
– în timp ce mama sa ”suferea de o religiozitate cu adiacențe folclorice și superstițioase”, tatăl era un preot care oficia la altar, în biserică dar ”nu se îndemna acasă, printre ai săi, niciodată la vreo rugăciune, necum la semnul crucii”. Mama poetului, Ana Blaga (născută Moga) era strănepoata episcopului Vasile Moga, cel care a lăsat prin prevederi testamentare o bursă pentru elevii români din Ardeal de care a beneficiat, pe parcursul liceului, Lucian Blaga.
– Deși vândută din cauza falimentului adus de moartea tatălui când Lucian avea 13 ani, casa copilăriei poetului s-a păstrat ca monument istoric și casă memorială amenajată din 1998, imagini pot fi văzute aici;
– a refuzat de a merge la școala românească din sat mai devreme (de la 5 ani), lucru de neevitat anul următor. Din primul an de clasa I își amintește cu plăcere doar de ora de istorii biblice, restul învățăturii fiind un fel de repetiție în vederea reluării aceleiași clase, dar în limba germană, la gimnaziul săsesc din Sebeș.
– Orașul Sebeș-Alba, ”cu înfățișarea sa în parte medievală, în parte tipic burgheză”, l-a găzduit pe Blaga în răstimpul claselor primare (1902-1906), când gimnaziul săsesc aniversa 100 de ani de la moartea lui Schiller. Conform informațiilor de pe site-ul Consiliului județean Alba, în prezent în clădirea gimnaziului funcționează Școala generală nr.2; fiind construită pe la mijlocul sec.XIX a aniversat acum câțiva ani 150 de funcționare didactică, pe frontispiciu încă se mai poate vedea inscripția cu litere gotice ”Bildung ist Freiheit” (Cultura este libertate). O imagine a gimnaziului se poate vedea aici.
Un nou colegiu care poartă numele poetului, Colegiul Național ”Lucian Blaga” funcționează de 50-60 ani, în Sebeș;
– Cugirul este orașul socrului fratelui său mai mare, Liviu, unde Lucian ajunge în prima vacanță de după moartea tatălui lor;
– După moartea tatălui său, descoperă odată cu cărțile moștenite de la acesta, și plăcerea lecturilor religios-spirituale, altele decât cele din viziunea creștină. Începe studiul filozofiei ca un autentic autodidact, fiind sponsorizat cu cărți de un prieten cu bani, pe care îl medita;
– Site-ul Liceul ”Andrei Șaguna” din Brașov unde a studiat Lucian Blaga în clasele secundare îl menționează la secțiunea ”Personalități”, la vremea sa fiind unul din cele trei gimnazii românești din Transilvania (alături de Blaj și Beiuș). Anul trecut, liceul a împlinit 165 ani de învățământ românesc;
– La Brașov, a stat în gazdă la un măcelar într-o casă de pe str. Constantin Lacea nr.10 (fostă Ciocrac) care mai există și astăzi, lângă cimitirul unde este mormântul lui Andrei Mureșanu. Mai ales când trecea seara dinspre liceu spre casă, adolescentul Blaga își închipuia stafia acestuia urmărindu-l, lucru care îl făcea să o ia la fugă, plin de teamă superstițioasă…
– În 1910, la Brașov Blaga s-a întâlnit cu un inventator din părțile Orăștiei, nimeni altul decât Aurel Vlaicu care făcea o serie de demonstrații cu un model în miniatură al aeroplanului său pe terenul de sport al Liceului Șaguna.
– La proba de matematică și fizică suținută la bacalaureat, în iunie 1914, Blaga a avut o expunere memorabilă, mai mult filozofică decât matematică, a recent apărutei teorii a lui Einstein cu privire la relativitatea spațiului și a timpului. Fiind lăudat, el le replică colegilor, cu modestie: ”A ținti bine cu o armă cu praf de pușcă nu înseamnă a fi inventat praful de pușcă!”;
– Înscrierea la Școala de teologie de la Sibiu era singura oportunitate pentru a scăpa de înrolare în armata austro-ungară, pentru că la scurt timp după bacalaureat a izbucnit Primul Război Mondial;
– La Sibiu, a avut ocazia să petreacă timp în compania Veturiei Mureșan, verișoara sa de gradul II, cea care a devenit mai târziu soția prim-ministrului Octavian Goga, poetul. Despre ea, ca personalitate feminină din România am scris aici;
– Sibiel – un sat de munte nu departe de Săliște unde, cu peste 100 de ani în urmă Blaga constata că păstrăvii puteau fi prinși cu furculița iar Măriuca, o țărăncuță, citea romane de Dostoievski. Iar el era oaspetele unui bun prieten și coleg de la teologie, tânjind împreună în așteptarea intrării României în războiul mondial, ca șansă în vederea reîntregirii României;
– Viena, vizitată de tânărul Blaga prima dată în vara lui 1916, la chemarea lui Lionel, fratele mai mare aflat într-un spital militar. Mai târziu, după intrarea României în război aici a reîntâlnit-o pe Cornelia Brediceanu, la biblioteca Universității, cea care a devenit ”subiectul absolut” al primelor sale poeme (deși fuseseră amândoi colegi un an la Liceul Șaguna, pasiunea nu s-a aprins când a văzut-o la Brașov, prima dată!);
– Titlul primului său volum – ”Poemele luminii”, i l-a destăinuit mai întâi unui văr care era dascăl într-un sat de munte, Purcăreți. Aici, a petrecut o iarnă așteptând scrisori de la Cornelia, aflată la Viena. Cu gospodării risipite, satul Purcăreți este și acum, în județul Alba (sursa foto – site-ul Adevărul)
– Vizita la București, la un an după Marea Unire, a fost una eficientă din moment ce poetul obține banii necesari pentru studii la Viena din drepturile de autor pentru volumul ”Poemele luminii” publicat la recent înființata editură ”Cartea Românească”;
– Regina Maria a citit dintr-o fericită întâmplare (legată de vizita sa în Ardeal, la Sibiu) volumul ”Poemele luminii” și a trimis o invitație poetului, pentru a-l cunoaște personal, la o recepție dată în onoarea acesteia, la București.

Lucian Blaga – Hronicul și cântecul vârstelor
Lucian Blaga – Hronicul și cântecul vârstelor
An aparitie 2012
Autor Lucian Blaga
Titlu Hronicul si cantecul varstelor
Editura Humanitas
Format 13 x 20 cm
Gen Stiinte Umaniste
Limba Romana
Nr. pagini 282
Subgen Filosofie Romaneasca
ISBN 978-973-50-3484-9
Comanda acum pe Librarie.Net

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

Inspirată de Enciclopedia personalităților feminine din România de George Marcu și Rodica Ilinca, mai precis de a doua parte care schițează unele personalități contemporane, am trecut în planul de lectură și cărți scrise ”la genul feminin”. Am parcurs deja din plan memoriile lui Annie Bentoiu despre care am scris aici, apoi jurnalul Constanței Buzea despre anii de supraviețuire alături de Adrian Păunescu, soț și poet, despre ce m-a impresionat am scris aici.

Acum am coborât din plan în realizat (cum ar spune un economist hârșit, ca mine) și una din cărțile scrise de Ana Blandiana (următoarea din personalitățile Enciclopediei amintite), chiar dacă cu mulți ani în urmă mai încercasem, fără succes, să citesc ceva din proza sa. Despre poezia sa se vorbea la ”Europa Liberă” încă din anii dinainte de `90, de atunci poeta era cunoscută ca o dizidentă, alături de Doina Cornea (deși într-un interviu recent, Ana Blandiana se declara oponentă, nu dizidentă, iar diferența dintre termeni este la fel de mare ca și doza de curaj care o presupune).

Ar fi două coincidențe demne de amintit legate de această lectură: puntea care o leagă de scrierea cu parțial caracter memorialistic a lui Nikos Kazantzakis – ”Raport către El Greco” pe care tocmai o citisem înainte, descoperind că, în eseul ”Cei doi români din Toledo”, asemeni lui Kazantzakis și Ana Blandiana a văzut în acest pictor un standard de expresivitate, ca o reflectare din plan vizual în cel literar a intensității emoției. Aduc ca dovadă citatul din ”Fals tratat de manipulare”: ”Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aș fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reușesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori […]”

Cea de-a doua coincidentă excede punțile din plan literar pe care am deseori surpriza de a le descoperi. Ea trece în lumea reală, concretă și tristă: când încă mai aveam de citit câteva eseuri până la finalul cărții, știrea unui alt final, cel a vieții lui Romulus Rusan, soțul poetei, străbătea timid în șuvoiului masiv al știrilor zilei respective privind rezultatele alegerilor parlamentare, context în care l-am văzut ca un semn al dispariției unei specii. Nu o specie literară, pentru că aceea poate fi reînviată chiar după secole de un alt autor, ci a unei specii de literat și observator al vieții cetății. Iar cei care se aseamănă, se adună. Așa cum s-au adunat și s-au sprijinit reciproc cei doi autori, diferiți ca stil dar uniți în convingeri – Ana Blandiana și Romulus Rusan, de-a lungul unei căsnicii care a durat 56 de ani.

Reunind în cele peste 400 de pagini un număr de 96 de eseuri, Ana Blandiana a reușit o carte despre care recunoaște că nu a scris-o cu plăcere (spre deosebire de alte cărți ale sale), așa cum nimeni nu se duce cu plăcere să-și facă analizele medicale. Dar acele analize servesc stabilirii unui diagnostic, cât mai aproape de adevăr. Iar adevărul căutat, dincolo de complezență, este răspunsul la întrebarea ”Cum a ajuns societatea românească aici?” – adică în această formă deviată complet de la idealurile declarate ale revoltei populare din `89 și de la angelismul organizației civice din deceniul următor în care poeta s-a implicat până la epuizare, captând numeroase antipatii în special din partea colegilor de breaslă. Sunt devieri enorme pe care oamenii lucizi și neînstrăinați de principii morale le contemplă stupefiați, pe toate canalele de exprimare ale acestei societăți, urmărindu-ne ca un coșmar…

Iar răspunsul, departe de a fi simplu, șerpuiește, asemeni unei cărări de munte care duce la piscul de unde ai perspectiva întregului, între întâmplări cu caracter autobiografic (să nu uităm că autoarea se aproprie de vârsta de 75 ani, deci privirea sa retrospectivă – mai ales asupra epocii dinainte de 1990, are adâncimea dar si sinceritatea necesară) și întâmplări cu caracter mai puțin personal, dar relevante pentru portretul-robot al acestui popor și traseul său istoric din ultima sută de ani – traseu care leagă idei și indicii în virtutea relației dintre cauză (ceea ce a fost, în trecut) și efect (ceea ce am devenit, în prezent).

Doar punctez o parte din eseurile cu caracter autobiografic, scrise cu o modestie aparte, despre:

  • ”Prima manipulare”- întâmplată din copilărie, când tatăl ei a fost arestat în baza unei probe false,
  • ”Oroarea de putere” sau pericolul intrinsec al puterii de a corupe,
  • cei trei ani de tatonări înaintea intrării la facultate (din care doi ani de eșec pe motivul dosarului politic al tatălui său, pe care nu l-a ascuns),
  • ședința de sindicat de la redacția revistei ”Tribuna” în care a Romulus Rusan a fost acuzat că a luat-o de soție pentru că familia ei i-a dat bijuterii (în ”Traviata”),
  • cenzura literară și circumstanțe pozitive sau neașteptate, în condițiile în care poezia scrisă de ea atunci se încadra perfect în fraza lui Carl Sandburg: ”Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”.)
  • popularitatea versus invidia colegilor de breaslă (”Spaima de a fi premiant”),
  • libertate și proprietate sau legătura dintre literatură și bani (”Noțiunea de avere”),
  • relația aparte a scriitorului cu timpul (”Complexul eternității”),
  • supraviețiuirea casnică cu bureți din pădurea de la Comana, pe care nu-i culegeau decât soții Rusan și țiganii (”La cules de ciuperci”),
  • înfățișare și obsesia de a fi prea vizibilă (”O fetiță urâțică”),
  • ostentativa supraveghere a Securității (”Mașina de la poartă”),
  • obținerea vizei de ieșire din țară, în anii `80 (”Lecturile de la Covent Garden”),
  • zvonurile răspândite pe seama poetei înainte de `90, versus prezența pe FB a peste 50 de profile pe numele său, din care nici unul nu-i aparține în realitate (lucru pe care îl simte acum ca o dedublare nedorită a realității, prin prisma experiențelor anterioare), în eseul ”O lume clonată și zvonuri”.

Și mă opresc la un fel de ”cireașă de pe tortul” eseurilor autobiografice: ”Ciuperca de pe preș” sau povestea percheziției casei de la Comana, situație în care vecinii din sat s-au dovedit a fi cu mult mai sinceri cu soții Rusan decât vecinii apartamentului lor din București (dacă citiți, veți afla cum și de ce).

Din a doua categorie, cea a eseurilor pe care le-am simțit că depășesc cadrul personal prin extindere la cel social și legat de prezent, mi-au rămas în minte două care mi s-au părut culmea ironiei amare: ”Cine știe ce este o mineriadă” sau despre necesitatea de a scrie o istorie care nu se învață la școală și ”Într-o stație de autobuz” – despre țiganii întâlniți în Franța în 1993 și felul în care acești minoritari migratori manipulau autoritățile locale care respectau drepturile omului.

Alt eseu care l-am găsit a fi genial de expresiv ca profil istoric și dezolant ca radiografia alb-negru a unei fracturi este cel intitulat ”Un alt popor”: „Când Romulus Rusan a făcut expoziția «Comunismul și țăranii», panouri întregi erau acoperite cu fotografii ale țăranilor arestați atunci. Erau fotografii față-profil, făcute în anchetă, nimeni nu poza, pur și simplu era fixată în ele clipa dramatică a înfrângerii. Și totuși… Stăteam și-i priveam fascinată și aproape înspăimântată de aerul lor de noblețe și de demnitate, ca și de frumusețea lor fizică, aureolată de îndârjire. Stăteam și-i contemplam pradă unei reverii și unei revelații sfâșietoare: erau un alt popor, nu încăpea nici o îndoială că fusese un alt popor, că nu exista nimic comun între chipurile de azi, văzute pe stradă sau la televizor, chipuri de oameni învinși fără să fi luptat vreodată, și chipurile acelor bărbați, cu mâinile prinse în cătușe și totuși liberi, continuând să se împotrivească prin ochii care nu puteau fi încătușați, prin trăsăturile care încremeniseră într-o semeție aproape mitologică. Erau un alt popor, care dispăruse fără a reuși să treacă urmașilor misterul forței sale lăuntrice. Eram un alt popor.”

”Fals tratat de manipulare” a fost publicată în 2013, la editura Humanitas. Doi ani mai târziu, în 2015, Elisabeth Gilbert a publicat ”Lecții de magie. Cum să-ți cultivi creativitatea” în care am avut surpriza unor locuri comune în ce privește misterele creației. Inspirația este percepută de Ana Blandiana ca o dictare din exterior, astfel încât a scris manuscrisele cu ”o grabă imperativă impusă de nevoia de a transcrie ideile în ritmul precipitat al apariției lor […] Apoi, încet-încet, a trebuit să accept evidența: mă aflam în fața unei dovezi indubitabile că altcineva îmi șoptea, nu prea clar, în limba lui, ceea ce apoi devenea al meu prin lectură și corectare”, în timp ce Elisabeth Gilbert declară cu sinceritate același lucru, dar cu alte cuvinte:

“Câteodată însă vine inspirația pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca și cum aș merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeropoturilor mari; mai am încă mult până la poartă și bagajul e tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forță exterioară. Ceva mă poartă cu sine – ceva puternic și generos – și, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu. […] Nu am decât rareori acest sentiment, însă e cea mai minunată senzație imaginabilă. În greaca veche, cuvântul care desemnează fericirea supremă este eudaimonia, care în esență înseamnă «locuit de spiritul cel bun» – în sensul că un spirit îndrumător divin îți poartă de grijă cu bunăvoință. Comentatorii moderni, poate stânjeniți de aluzia la misterul divin, îi spun pur și simplu «inspirație» sau «formă de zile mari».”

Evident, cele două scriitoare au consemnat independent una de alta.

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare
Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare
An aparitie 2013
Autor Ana Blandiana
Titlu Fals tratat de manipulare
Editura Humanitas
Format 13 x 20 cm
Gen Beletristica
Limba Romana
Nr. pagini 482
Subgen Literatura Romana
ISBN 978-973-50-4246-2
Comanda acum pe Librarie.Net