Cea mai vârstnică dintre ele este d-na Nicolette FRANK (92 ani în prezent) – publicistă, care a părăsit România în 1947, după expulzarea soțului ei, ziaristul luxemburghez Yves Frank. Este autoarea a două volume, unul publicat în 1977 la Paris, în care prezintă circumstanțele transformării României din regat în republică populară de către comuniști (cartea a dispărut imediat, tot stocul fiind cumpărat de către Ambasada Română din Paris); al doilea este o lucrare autobiografică intitulată ”De la Iași la Geneva, de pe Bahlui pe Leman” (publicat în 2000, pe când autoarea avea 80 ani).
În exil, a colaborat cu Regele Mihai.
Cu preocupări oarecum înrudite, urmează doamna Georgeta Mariana FILITTI (n.1938, București) – istoric. A editat 9 volume din opera lui Mihail Kogălniceanu (cel care rămâne ”marea sa iubire istorică”, așa cum declara într-un interviu) și mai multe volume din opera lui Nicolae Iorga. Alte lucrări ale domniei sale au abordat lumea neoelenă, relațiile fanarioților cu lumea românească, dar și valorile românești din exil. La granița dintre monografia istorică și albumul de artă sunt volumele ”Mileniul românesc – 1000 de ani de istorie în imagini” (2006), ”Călătorie în timp prin București” (2006) și ”Palatul Cantacuzino. Istoria unei case” (2011). – cărți care merită a fi adăugate în planul de achiziții și portofoliul de lectură!
Mi-am propus să urmăresc când va mai avea loc vreo expunere a doamnei istoric Filitti în calitate de lector al Fundației ”Calea Victoriei”, fiind renumită datorită charismei, umorului și ingeniozității în abordarea unor teme istorice.
Născute în același an și purtând același nume (două coincidențe!) sunt doamnele Felicia FILIP – interpretă de operă și Tania FILIP – actriță. Câteva cuvinte despre fiecare:
Felicia FILIP (n. 1959, Slatina, jud. Olt) a studiat canto la Academia de Muzică din București pe care a absolvit-o în 1985. După debut și un stagiu la Teatrul Liric din Brașov, devine solista Operei Naționale din București în 1990. Din 1991 urmează angajamentele din străinătate, care i-au oferit ocazia de a cânta pe majoritatea marilor scene ale lumii, și de a câștiga numeroase premii internaționale. Presa a numit-o ”o nouă regină a Traviatei”. S-a asociat cu solistul trupei rock ”Iris” Cristi Minculescu, alături de care a organizat concerte și a scos albumele ”Athenaeum” și ”Iris 30 de ani: Cei ce vor fi”. În 2004 a fost distinsă cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Comandor.
Tania FILIP (n. 1959, București) – cursurile de pian urmate la Liceul de Muzică ”Dinu Lipatti” ca și apartenența la grupul ”Song” păreau să o conducă pe drumul unei cariere muzicale dar, după debutul la 18 ani în cinematografie (în ”Artista, dolarii și ardelenii” din anul 1978), a virat spre Facultatea de Teatru, la clasa profesorului Amza Pellea. După o carieră artistică cu roluri notabile pe scena teatrelor Național și Notarra din București, precum și în cinematografie (ultimele filme la care a jucat, în regia lui Adrian Sitaru, sunt din 2011: ”Cheful” și ”Domestic”), ea s-a orientat spre pedagogia artei actorului, în calitate de profesor universitar doctor la UNATC, fiind în prezent șefa Catedrei de Proiecte Teatrale.
Eșantionul de azi a grupat personalități din domenii diferite și, pe măsură ce avansează spre vârste mai fragede, se încheie cu un nume foarte cunoscut:
Andreea ESCA (n. 1972, București) – doamna pe care avem ocazia de a o vedea zilnic pe micile ecrane, având statutul de ”imagine a ProTV” în calitate de prezentator de știri, activitate pentru care a și fost premiată trei ani la rând (2001-2003). De reținut că domnia sa este membră a Fundației ”Renașterea” al cărei obiectiv este lupta împotriva cancerului mamar.
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
Convinsă deja de lecturile anterioare că Ludmila Ulițkaia scrie ca nimeni alta, am curățat tot raftul de la biblioteca publică de cărțile acestei autoare. Mare bucurie că am găsit-o și pe cea de față, cu care îmi propun să închei acest ciclu de autor (cel puțin acest an). Stilul ei spumos, aproape colocvial, care te introduce într-un labirint de povestiri și amintiri, face din Ulițkaia o Isabel Allende a Estului, însă mai familiară cititorului român prin subiectele și mentalitățile evocate, comune spațiului ex-comunist, fără a-și pierde din universalitate.
”Medeea și copiii ei” este o carte a cărei lectură aduce cititorului ceva din farmecul și nostalgia minorităților, însăși eroina principală are același nume cu eroina tragediei antice, o Medee modernă, dar cu un caracter diametral opus celei prin care Euripide a personificat pasiunea dementă. Spre deosebire de cea din vechime, eroina din romanul de față nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toți cei risipiți, în vechea gospodărie din Colonia de Sus, la țărmul Mării Negre din Crimeea. Acel țărm unde civilizația elenă de navigatori a râvnit și a căutat cu orice preț să ajungă, pentru a pune mâna pe bogățiile Estului simbolizate de ”Lâna de aur”.
La începutul secolului al XX-lea, Crimeea de Sud era un mozaic cultural, unde trăiau în bună pace comunități de tătari, armeni, greci și karaiți (evrei din Crimeea, vorbitori ai unei limbi turcice). Un mozaic spulberat de Revoluția rusă, cele două războaie mondiale, și apoi definitiv, de epurările etnice staliniste. Cele din urmă, când au fost strămutați tătarii, au distrus până și frumoasele grădini și livezi de nuci, pe care ei le plantaseră aici de secole.
Și chiar în 1900 se naște Medeea – grecoaică din neamul Sinopli, cea care peste șapte decenii va fi singura rămasă în Crimeea și ultima din familie ”care vorbea o limbă greacă aproximativă, tot atât de îndepărtată de greaca nouă pe cât de îndepărtată e greaca veche de graiul pontic medieval păstrat numai în coloniile din Taurida. Nu mai avea de mult cu cine să vorbească limba sonoră și uzată care a dat o mulțime de termeni în filozofie și religie și a păstrat în mod uimitor sensul propriu al cuvintelor. Și azi în limba asta se spune la spălătorie – catharsis, la transport – metaphora și la masă – trapeza.”
Este o carte despre prietenie timp de decenii (cea dintre Medeea și cumnata ei, Elena, de origine armeană), dar mai ales saga unei familii: începând cu bunicii și părinții Medeei, apoi cum au ajuns orfani ea și frații ei, în total 12 copii din care Medeea, având atunci 16 ani, i-a crescut pe cei mai mici decât ea. Nu i-a fost să aibă copii, dar Medeea își va găzdui nepoții (copiii fraților ei mai mari și mai mici) în fiecare sezon, aceștia fiind atrași de frumusețea locului unde munții coboară spre mare, dar și de ospitalitatea și discreția Medeei. Un clan destul de original și non-conformist în care copii din flori concepuți din relații secrete, crescuți împreună cu cei legitimi, îmi amintesc, în parte, de ”Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez.
Sunt punct de pornire a narațiunii la timpul prezent al romanului, descrierea peisajului la țărm de mare (locul denumit ”Buricul Pământului”) și expediția familială în care, alături de nepoți și nepoate, Medeea merge la un loc de plajă, pe un drum folosit în urmă cu 100 de ani de contrabandiști. Aici, cu ocazia băii în micul golfuleț știut de ea și de neamurile ei mai tinere, apare ca obiect al dorinței un personaj masculin care aduce intriga ce va anima povestea până la final, narațiunea fiind împletită cu amintirea unor detalii din trecut care vin să lămurească, în parte, natura caracterelor implicate și a deciziilor luate (nu am de gând să dezvălui mai mult!).
Personajul bătrânei vaduve Medeea rămâne un simbol al statorniciei însușite ca mentalitate (deși istoria ei personală are în comun cu Medeea antică nu numai domiciliul în Taurida ci și o trădare suferită demult, a cărei dovadă a descoperit-o întâmplător în arhiva familiei din ”cufărul mic de piele, ferecat cu cercuri de lemn, tapisat înăuntru cu stambă în dungi albe și roz, împărțit într-o mulțime de compartimente îmbucate complicat unele într-altele, formând un rând de mici rafturi și sertărașe”).
Statornicia Medeei devine mai evidentă în comparație cu purtarea surorii sale mai tinere, Aleksandra, ”care toată viața n-a făcut decât să-și schimbe rapid nu numai soții, ci și profesiile”, fire impetuoasă moștenită de la Aleksandra de fiica sa, Nika și nepoata Mașa – niște zănatice, iresponsabile însă în mod diferit: Nika – cuceritoare și veselă, Mașa – visătoare și sensibilă. Amândouă, la fel ca femeile din romanul precedent (”Al dumneavoastră sincer, Șurik”) sunt pline de inițiativă în a-și asedia prada masculină. Atât Mașa cât și mătușa ei, Nika, se lasă cu slavă voluptate pradă impulsurilor trezite de aerul marin și de prezența lui Botunov animal frumos, fost sportiv și acrobat, actual maseur de succes, găzduit de vecinii Medeei (asta se întâmpla pe vremea când vecinii se cunoșteau între ei și se băgau în seamă).
Pentru Nika, mai matură, este un amuzament (același din care fac parte facerea și desfacerea căsătoriile ei periodice); mai tânăra și naiva Mașa își justifică legătura adulteră printr-o ”mână a destinului”, deși alegerile îi aparțin.
Autoarea redă cu fină ironie felul în care Mașa îndrăgostită se ambalează liric într-o relație cu un bărbat mai indisponibil afectiv decât un stâlp de telegraf, lucru care este și trist, și amuzant până la un punct (asemeni amorului zânei Titania pentru un cap de măgar, din comedia fantastică ”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).
Personajele romanului sunt credibile, cu calități și defecte, iar relațiile pe care scriitoarea le creează între ele sunt mult mai subtile și nuanțate decât am lăsat eu să se înțeleagă, toate aceste elemente orchestrate cu măiestrie și naturalețe într-un crescendo bine strunit conduc la consumarea unor întâmplări ciudate și excesive care conferă romanului culoare, dramatism, autenticitate și un caracter profund uman.
În decembrie anul trecut am descoperit-o pe Ludmila Ulițkaia și spuneam în finalul recenziei mele la ”Daniel Stein, traducător” că aș mai dori să citesc ceva de această autoare, uite că am reușit acest lucru. Odată cu bifarea unui capitol din planul de lectură pe acest an – cel puțin două cărți de această teribilă autoare, am isprăvit lectura romanului de față și a încă unuia, ”Medeea și copii ei” (despre aceasta din urmă, data viitoare). Și pot spune că deși mă las greu, aproape am făcut o pasiune pentru scriitoarea rusă, așa cum prin anii 2010-2012 o descopeream cu încântare pe Isabel Allende. Au în comun faptul că scrierile lor dau dependență: le citești cu uimire, curiozitate și încântare; au un stil lipsit de vulgaritate, deși unele dintre personajele lor pitorești nu sunt nici pe departe cele mai bune și virtuoase.
Mai degrabă mult umor și ironie am regăsit în paginile romanului ”Al dumneavoastră sincer, Șurik” împreună cu o retrospectivă a anilor `70 a societății moscovite, întrezărind asemănări cu situații și mentalități din ”Valsul de adio” de Milan Kundera, dar și cu cele reale pe care mi le amintesc de pe meleagurile mioritice, dinainte de `90.
Dacă ar fi să rezum întregul roman printr-o caricatură (deși nu mă pricep să desenez) îmi vine în minte cea înfățisând un bărbat alergat de o lungă coadă de femei. Bărbatul este acest Șurik – un diminutiv de la numele oficial de Aleksandr Aleksandrovici, care s-ar traduce la noi prin Sandu, mai degrabă Săndel sau Sănducu. Este alintat așa în primul rând pentru că băiatul, copil din flori, a fost crescut de două femei: mama și bunica sa maternă. Tatăl lui Șurik era un pianist vârstnic și căsătorit, care a murit accidental încât nu a mai apucat să ducă la capăt decizia de a divorța și a se căsători cu Vera Aleksandrovici, mama băiatului, o actriță ratată devenită contabilă, cu care avusese timp de 20 de ani o relație clandestină și la distanță (ea, la Moscova, el la Petersburg) marcată de întâlniri rare și pătimașe cu ocazia turneelor lui, din care s-a născut micuțul, la scurt timp după Război.
Diminutivul mai are legătură cu teribila atracție pe care o trezește personajul nostru în rândul rusoaicelor de toate felurile, mici și mari: colege de facultate, șefa mamei sale și apoi șefa lui atunci când lucra ca bibliotecar la Biblioteca Lenin din Moscova, o sculptoriță divorțată excentrică care locuiește cu trei pisici, o tânără pe care o ajută să care un colet de la poștă acasă (și care-l și înhață de cum îl aduce pe terenul propriu), soția divorțată a unui prieten, verișoara miresei… și lista nu-i completă. Cu excepția zilelor de sâmbată și duminică pe care le petrece cu mama sa, zilele lucrătoare sunt repartizate pentru a vizita, a le mulțumi și le rezolva diverse comisioane prin care femeile încercă să-l lege fiecare, să pună mâna pe el și să și-l adjudece definitiv ca la o licitație.
Femeile din URSS-ul anilor `70 sunt total dezinhibate (cele mai vârstnice, mai mult), amorale și chitite pe regula ”scopul scuză mijloacele”, iar sexul este folosit ca momeală pe ideea că știu ele ce-și doresc bărbații (psihologie ce se dovedește a fi defectuoasă și incompletă, similară cu a pune căruța în fața boilor). Cele care vin din alte republici sovietice la Moscova, la studii, sunt dornice de măritiș pentru stabilirea în capitală – cum era înainte și la noi, cu buletinul de București; toate au ca scop comun dobândirea unui partener care, spre deosebire de majoritatea copleșitoare a bărbaților ruși, să nu umble toată ziua beat.
Nu pentru că eroul nostru ar fi fost vreun abstinent, Doamne ferește! Îi place votca ca oricăui rus autentic, dar viciul nu se lipește de el și pace. În consecință, încearcă să se lipească de el orice femeie disponibilă și din acestea sunt la tot pasul, marele atu al lui Șurik fiind nu numai frumusețea – chipeș și roz ca un vițeluș – plus educația primită din familie în sensul de a fi băiat bun, dar și disponibilitatea fizică al cărui mecanism este mila.
Surik nu știe și nu poate să refuze. Lui i se face milă de exemplare la care vede feminitatea în vulnerabilitatea dată de handicapul fizic (Valeria, strașnic de chipeșă, dar șchioapă), de cel psihic (depresiva și posesiva Sveltana, singurul personaj care chiar mi-a fost antipatic prin închipuirile prostești și faptul că-l urmărea pe bietul tânăr), și orice alte defecte fizice vizibile de care alți bărbați ar fugi la prima vedere ca din pușcă, cum ar fi urechile clăpăuge, picioarele crăcănate și boticul ca de maimuță al evreicei Lilia.
Asta ar fi și o posibilă explicație pentru cazurile reale când un bărbat extrem de chipeș are o soție teribil de urâtă.
Numai una dintre ele va lua cu sine departe dragostea lui Șurik, în rest, inima lui aparține mamei, fiind un mămos incurabil: are grijă să-i telefoneze dacă întârzie noaptea (locuiau în aceeași casă, vă dați seama!), sau dispăre într-o fugă după ce mama lui adorme, revenind dimineața pentru ca ea să nu știe nimic. Și chiar s-a ferit până la un moment dat, pentru ca mama sa să nu-l considere un cinic.
Este oare Șurik un cinic, prin neimplicarea lui afectivă în multitudinea lui de legături?! De fapt, el nici nu apucă să aleagă, că și este ales. Îl ia valul și-l bagă în orice poveste care are morala ”cherchez la femme”, trecând și prin incidente mai puțin plăcute: odată maxilarul și nasul ajung să fie sparte de un bătăuș gelos, dintr-o confuzie; accidental, degetul mare de la picior strivit de căderea unui dinte de mamut la pachet; altă dată se taie la mână într-un geam spart. În ce împrejurări?! Numai nebunia și absurdul din jurul personajului titular pot explica. Dar și din cauză că el, Șurik, este cel mai dezirabil. Un trofeu care poate decora orice singurătate feminină.
Șurik este un băiat bun la toate: bun de soț fictiv pentru a salva aparențele într-o familie de nomenclaturiști, bun de făcut copii cu o femeie trecută de prima tinerețe și care are nostalgia maternității neîmplinite, bun să facă piața, bun de trimis după medicamente, bun de a ține locul defunctei bunici în toate aspectele practice ale gospodăriei, protejându-și mama, refugiată la pensie pe tărâmul artelor.
Amabilitatea lui înăscută este mană cerească pentru femei, chiar el le visează într-un coșmar:
”Și i s-a năzărit că ele toate se adunau în jurul lui recunoscătoare, dar cu figurile puțin deformate ca într-o oglindă ușor strâmbă: Alia Togusova, cu un smoc de păr unsuros atârnându-i într-o parte, Matilda, îndurerată, cu motanul mort în brațe, Valeria, cu picioarele schiloade și curajul ei admirabil, plăpânda Sveltana, cu florile ei artificiale, fărâmița de Janna, cu pălăriuța de păpușă, Stovba, cu chipul sever, și draga lui Maria care trebuie să mai crească, dar care are locul ei rezervat în rândul celor care așteaptă… și în spatele tuturor se zărește leoaica Faina Ivanovna în chip de animal sălbatic autentic, dar miorlăind și tânguindu-se ofensată. Pe Șurik l-a apucat o asemenea milă, încât pur și simplu s-a înecat în ea. Departe în zare se foiau și altele în vârtejuri învolburate, niște necunoscute cu ochii scăldați în lacrimi, nefericite, poate chiar nenorocite, toate niște nenorocite… fiecare cu sărmana ei scoică micuță, nemângâiată, neconsolată… sărmanele femei… sărmanele de ele… și l-a podidit plânsul.”
Situațiile sunt redate cu umor de Ulițkaia, potrivind atât de bine metafora la locul ei încât povestea merge în crescendo, dar nu derapează în vulgaritate; la asaltul feminin Șurik este consumat, dar rezistă cu răbdare și fără pic de răutate, neînțelegând ce se vrea mai mult de la el.
Personajele feminine sunt redate perfect în imperfecțiunea lor, în modul de gândire meschin pe alocuri și strategiile ocolite pe care le pun la cale, asemeni păianjenilor care țes pânza concentrică în jurul unei nevinovate muște.
Mai ușurică ca tematică decât ”Daniel Stein, traducător”, romanul ”Al dumneavoastră sincer, Șurik” evocă confluența nefericită dintre generația de modă veche, educată și dispusă să ajute în mod dezinteresat, și cei străini de astfel de principii, din timpurile mai noi, discrepanța dintre vânat și vânător în condițiile căreia se demonstrează (uimitor!) că o virtute ca bunătatea poate lucra împotriva celor care o posedă și în beneficiul celor care profită de ea.
Când am citit romanul ”Cutia neagră” de Amos Oz, mă gândeam că în urzeala ficțiunii se află inevitabil și ceva din viața reală a autorului, așa că am apelat la atotștiutorul internet pentru a afla detalii biografice. Orice sursă de acest gen pălește însă în raport cu romanul de față, plasat în zona memorialisticii și aubiografiei, zonă pe care o apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme. Pentru că povestea spusă cu har de Șeherezadă de către scriitorul israelian ne introduce într-o lume care a existat, cu prelungiri și în prezent, ne arată cu un fin simț analitic cum devin lucrurile, evenimentele, familiile, relațiile interumane. Povestea este parte din sine, din devenirea sa ca intelectual și scriitor, cu toate fazele metamorfozei începând cu un timid copil introvertit care se juca singur cu nasturi, chibrite și scobitori pe covor, inventând strategii și războaie, cărora le dădea alt deznodământ decât cel povestit de către adulți, din cărțile de istorie.
Cea mai bună sursă sunt amintirile sale consemnate în detaliul pe care îl poate furniza impresionanta sa memorie – amintiri în care, privindu-le retrospectiv, prin prisma maturității, autorul vede nota lor dominantă: o poveste despre ”dragoste și întuneric”. Pare o poveste, este o autobiografie, reconstituită din trecut, realizând un arc în timp de peste o jumătate de veac, care conține în mod sistematic evenimente, pierderi, figuri ale unor personaje politice și literare ale acelei perioade, idealuri și neîmpliniri, toate în maniera în care un arheolog reconstituie un vas antic din câteva cioburi. Autorul se mai ajută și de informații adunate mai târziu de la rude, cunoscuți, prieteni ai părinților săi, după câteva decenii, din discuții sau scrisori. Punctul de plecare rămâne însă vârsta de aur, copilăria din care își amintește dragostea cu care l-au învăluit pe micuțul Amos cei doi părinți ai săi și dorința lor comună (deși ei erau diferiți ca personalitate și concepții) de a-l proteja și instrui într-un mediu în care nici ei, ca intelectuali, nu se simțeau prea utili, doriți sau potriviți în contextul istoric. Celălalt pol al poveștii și subiectul investigației sale mature îl constituie ”întunericul”, adică acel con de umbră în care copilul de atunci nu pătrunde, disimulat de adulți în discuții încordate purtate într-o limbă pe care el nu o putea pricepe (rusa, cel mic fiind învățat numai limba ebraică, limba noului stat Israel cu granițe care atunci prindeau contur).
Nu este o carte pe care să o recomand cititorilor care caută multă acțiune în lecturile lor, dar nu este nici pe departe plictisitoate. Este o carte scrisă într-o manieră analitică, cu dorința de a pătrunde semnificația celor petrecute demult, o istorie personală care este parte din ceva mai mare – istoria Israelului modern, stat al cărui premise au fost puse de Mișcarea Sionistă inițiată de evreii europeni îngrijorați de discriminarea evidentă odată cu Afacerea Dreyfus. Această mișcarea a fost motorul salvării prin fuga din Europa a evreilor vorbitori de idiș, tocmai la timp, adică înainte de a deveni victime ale naziștilor (cazul fericit al familiilor Klausner și Mussman, din care proveneau părinții scriitorului) continuată după al doilea Război Mondial de supraviețuitorii Holocaustului, cu relocarea în provincia din timpurile biblice, ocupată între timp de arabi.
Autorul ne face cunoștință cu comunitatea evreiască unde s-a născut, cu o majoritate de origine rusă, cu personaje tolstoiene într-o atmosferă cehoviană, din cartierul Keret Avraham – o suburbie aflată de o distanța de 6-7 kilometri de centrul Ierusalimului. Încă nu se încheiase perioada protectoratului britanic asupra ierusalimului, dar conflictul dintre noii veniți și arabii locali mocnea. Și a izbucnit oricum, cu sau fără medierea englezilor, ducând la Războiul de Independență care a delimitat teritoriile israeliene de cele arabe. Amintirile despre război, când el avea opt ani, i-au rămas autorului nespus de vii, mai ales cele ale asediului Ierusalimului – înfometat și bombardat sistematic de palestinieni și aliații săi arabi în timpul Războiului din 1947. Un război pricinuit de o nație refuzată, expulzată din Europa, care fusese pentru mulți adevărata Țară a Făgăduinței, de unde au fugit fiecare cu o bocceluță, găsindu-și rostul și locul cu greu, prin invazie și forță, alegându-se prin negocieri și tratate și cu unele porțiuni de deșert nerâvnite de nimeni până atunci. Cum este cea pe care a fost ridicat orașul Arad, lângă Marea Moartă, unde locuiește Amos Oz și unde în anul 2001, scria această carte, bucurându-se de tăcerea deșertului din capătul străzii.
Este o carte de introspecție și o istorie de familie, despre rudele din partea ambilor părinți, care mai de care mai pitorești, o carte despre cunoaștere și instruire așa cum începe ea pentru un copil introvertit, care ajunge să citească de la 5 ani și să scrie poezii de la 8. O carte pe care o recomand mai ales părinților, fiind scrisă din prisma unui copil precoce, sau mai degrabă pe care adulții îl doreau precoce, care iubea cărțile ca și tatăl său, poveștile misterioase ca și mama sa, și găsea o plăcere infinită în jocurile imaginate de el, pe vremea când exista un singur aparat de radio pe toată strada sa. Aparat la care toată suflarea cartierului evreiesc Keret Avraham ascultă rezultatele votării Adunării ONU din decembrie 1946, când statele membre au decis soarta tânărului stat Israel.
Amos a fost învățat de mic că a plânge este o rușine pentru un băiat, viitor bărbat. Motiv pentru care scriitorul nu a vorbit nici cu tatăl său, iar mai târziu nici cu soția sa, de fapt cu nimeni, despre sinuciderea mamei sale. Sub acest aspect, scrierea cărții este un catharsis* emoțional, bine ponderat însă de trecerea timpului care permite acum, după decenii, dezvăluirea unor evenimente personale, dar și sociale și politice adunate într-o frescă literară de o frumusețe și complexitate uluitoare, străbătută pe alocuri de un lirism autentic, punctată de anecdotic și o undă de umor și auto-ironie (vezi episodul conferinței lui Menachem Begin, unde Amos și-a compromis bunicul, izbucnind într-un râs sincer, chiar în primele rânduri ale sălii; sau întâlnirea sa ca tânăr soldat cu Ben Gurion).
Lectura te poate face să plângi cu un ochi și să râzi cu celălalt, ca împăratul din basme. Și sunt puține cărți pe care, după prima lectură, le poți deschide oriunde și să găsești încă ceva interesant, care te prinde și-l poți citi din nou independent de restul, ca aceasta.
Sunt descrieri detaliate vizual, auditiv și olfactiv, ale lucrurilor, personajelor și întâmplărilor care l-au impresionat pe copil; apoi ca adult scriitorul realizează unirea firelor trecutului cu cele ale prezentului, acolo unde a descoperit continuitate. Unde trecutul nu mai are corespondent în prezent, pierderile se transformă în recuperări din abisul uitării, din recunoștință pentru acel trecut. Acesta este sentimentul din care s-a născut acest roman fabulos:
”Trebuie să găsesc o cale să le mulțumesc tuturor, așa cum un băiat la bar mitzvah le mulțumește în public tuturor care l-au ajutat să ajungă acolo: mătușii Sonia, bunicului Aleksandr, Gretei Gat, domnișoarei învățătoare Zelda, arabului cu pungi sub ochi care m-a salvat din celula întunecoasă în care am fost prins în capcană în magazinul acela de îmbrăcăminte, părinților mei, domnului Zarchi, Lembergilor de alături, prizonierilor de război italieni, bunicii Shalomit, cu războiul ei împotriva germenilor, doamnei învățătoare Isabella și pisicilor ei, domnului Agnon, Rudnickilor, bunicului Papa, căruțașul din Kiriat Motskin, lui Saul Cernikovschi, lui tanti Lilenka Bar-Samkha, soției mele, copiilor mei, nepoților mei, constructorilor și electricienilor care au făcut această casă, tâmplarului, băiatului cu ziarele, bărbatului din dubița roșie, muzicianului care cânta la vioară în colțul pieței, care mi-a amintit de Einstein și de Bergman, femeii beduine și celor trei capre pe care le-am văzut azi-dimineață înainte de răsărit sau doar mi le-am închipuit, unchiului Joseph, care a scris «Iudaism și umanitate», vecinului meu Shmuelevici, care se teme de un alt holocaust, nepoatei sale Daniella, care a cântat ieri «Sonata Lunii», ministrului Shimon Perez, care ieri s-a dus din nou să vorbească cu Arafat, în nădejdea că vor găsi totuși o formă de compromis, și păsării turcoaz care îmi vizitează uneori lămâiul. Și lămâiului însuși. Și mai ales tăcerii deșertului chiar înainte de răsăritul soarelui, care are mai multe și mai multe tăceri înfășurate înăuntrul ei. Asta a fost a treia cafea a dimineții. Gata. Pun cana goală pe marginea mesei, având mare grijă să nu fac nici cel mai mic zgomot care ar putea vătăma tăcerea care încă n-a dispărut. Acum o să mă așez și o să scriu.”
Romanul nu se poate povesti și ar fi păcat să-l povestesc. Cel mai bine o face Amos Oz, când își deapănă povestea și amintirile într-o carte pe care am găsit-o foarte emoționantă și care m-a urmărit un timp după, cu o senzație de durere. Pentru frumusețea imaginii interioare care o creează cititorului, vă propun în schimb să vizionați traillerul cărții realizat de Cărturești-tube, dar și traillerul filmului regizat de Natalie Portman (debut regizoral, ea joacă și rolul mamei), film al cărui scenariu se bazează pe romanul de față, admis în selecția Festivalului de la Cannes din 2015 (precizez că frazele ilustrate în ambele clipuri sunt citate din carte).
* CÁTHARSIS s. n. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate. [ Scris și: catarsis.] – Din fr. catharsis. Sursa: DEX ’09 (2009) |
Fiecare capitol din partea a doua a ”Enciclopediei personalităților feminine din România” ne oferă un eșantion diferit, format dintr-un număr variabil de personalităților feminine din România, al cărui numitor comun îl consitutie inițiala numelui de familie.
De data aceasta, sub numitorul comun al literei D facem cunoștință cu 26 doamne dintre care cea mai vârstnică, după împlinirea vârstei de 100 ani, a plecat dintre noi. Astfel, ”eșantionul” literei D se distinge față de primele trei capitole ale contemporaneității (A, B și C), cuprinzând biografia unei centenare: Ana Maria DRĂGESCU (7 sept 1912, Craiova – 24 mart 2013, București) – aviatoare. O doamnă de-o seamă cu ultimul secol, care s-a remarcat nu numai printr-un record de vârstă, ci și prin unul privind curajul, altruismul, spiritul de sacrificiu și tăria morală.
După ce a absolvit în 1935 Școala de pilotaj ”Ing. Mircea Cantacuzino” de la Băneasa, a obținut cel de-al șaptelea brevet feminin în aviația din România. În 1940, la inițiativa Marinei Știrbey pe lângă Ministerul Aerului fusese înființată ”Escadrila Albă” – câteva avioane pilotate de femei, cu o misiune sanitară de urgență, de a prelua răniții spre spitalizare în spatele frontului sau direct la București.
Escadrila avea o misiune de tip ”Crucea Roșie” și, după intrarea României în război împotriva URSS (în anul 1941), a funcționat cu trei aviatoare – Drăgescu alături de Nadia Russo și Virginia Thomas.
Decolând de pe aerodromul de la Focșani, pe cel de la Tecuci și apoi de la Tighina (urmând linia frontului în cadrul Campaniei de la Răsărit), Escadrila Albă a transferat în spatele frontului mai mult de 1500 de soldați grav și foarte grav răniți în perioada 1941-1945. Trei decorații, două românești și una germană au primit fiecare din cele trei curajoase aviatoare.
După război (în care a luptat pe ambele fronturi!), Ana Maria Drăgescu a lucrat câțiva ani ca instructor de zbor la Școala de aviație Ghimbav-Brașov. În 1955, fiind considerată cu origine nesănătoasă (fiica unui ofițer și a unei profesoare de muzică, dar și faptul că luptase pe frontul din Rusia), a fost exclusă din aviație fără nici o explicație și a lucrat ca funcționară la Policlinica CFR ”Ana Ipătescu” din București.
După 1990, a fost recunoscută ca ofițer al Armatei Române, cu grad de locotenent în rezervă și decorată cu Ordinul ”Steaua României” în grad de Cavaler. Ea a devenit și eroina unui documentar despre ”Escadrila Albă” regizat de Șerban Creangă.
Povestea vieții ei, sub titlul ”O viață de legendă” este evocată în imagini într-un scurt video, colaj între imagini de epocă și cele ale aniversării celor 100 de ani când a fost avansată în grad de Comandor(r), veterana fiind vizitată de șefii din MapN.
Media de vârstă a eșantionului de azi este de 65 ani, având-o acum ca lider de vârstă pe Camelia Dăscălescu, compozitoarea care a împlinit luna trecută 95 ani.
Din grupul de față al celor 25 de personalități feminine contemporane, cele mai multe și-au concentrat energia și talentul mai degrabă spre un performance al scenei, în calitate de:
– interprete de muzică, de la muzică populară (Victoria Darvai și Maria Dragomiroiu), la muzică ușoară (Mirabela Dauer), la rock (Dida Drăgan) și la operă (mezzosoprana Ruxandra Donose);
– compozitoare de muzică ușoară (Camelia Dăscălescu), dar și clasică (Felicia Donceanu);
-regie (Smaranda Dobrescu), scenografie (Maria Teodora Dinulescu) și imagine (Beatrice Drugă);
– actrițe (Iarina Demian, Corina Dănilă și Maria Dinulescu);
– balerina Corina Dumitrescu;
– designerul vestimentar Zina Dumitrescu și, la două generații după ea, manechinul Diana Dondoe.
Pe scena politică s-au impus patru doamne, de la nivel de militant anticomunist – Christa Depner, la cel de jurnalist politic – Corina Drăgotescu și chiar de ministru al Muncii și Protecției Sociale (Smaranda Dobrescu și respectiv Elena Dumitru).
Aparițiile pe scena sportivă aparțin atletei Constantina Diță-Tomescu, canotoarei Georgeta Damian-Andrunache și celei mai tinere personalități feminine a grupului de aici – judoka de 34 ani, Alina Dumitru.
Cu statut de unicat al grupului, ca meserie, aflate pe poziții mai discrete dar nu lipsite de importanță sunt doamnele Florica Dimitrescu-Niculescu, filolog și Ana Diculescu-Șova, avocat.
Pe scurt, ”litera D” are un preponderent profil artistic (de la ”doină”, ”dans” sau dramă”), apoi politic (de la ”democrație”), ușor sportiv (de la ”dârzenie”) și izolat juridic (de la ”drept”), respectiv lingvistic ( de la ”dicționar”).
În detaliu, voi prezenta unele date biografice sub titlul ”De ce să le cunoaștem pe contemporanele noastre: doamnele literei D”. Pentru că:
• Debutând la radio în 1954-55, Victoria DARVAI a fost prima cântăreață profesionistă a Maramureșului, copilărind în acest ținut fabulos, pe văile Izei și ale Marei, valorificând cântul maramureșan pe calea undelor.
A avut-o ca profesoară de canto popular pe Maria Tănase care a și preluat de la ea câteva melodii: ”Buciumul”, ”Câtu-i Maramureșul”, ”Pe mine capul mă doare” pe care l-a prelucrat și interpretat. Anul acesta, marea doamnă a cântului popular maramureșan a împlinit 90 de ani. Iat-o interpretând aici una din melodiile lansate de ea, din cântecele populare ale ținutului natal.
• Cu cântul Mariei DRAGOMIROIU vizităm ținutul folcloric al Vâlcei ilustrat prin nu mai puțin de 19 albume și 30 de ani de activitate în slujba folclorului românesc.
Mi-a fost greu să aleg un singur videoclip asociat cântecelor sale, dar m-am oprit la asta.
• Pe lângă cursurile Conservatorului din Iași și ale celui din București, Camelia DĂSCĂLESCU a urmat și cursuri de canto-muzică ușoară cu Mireille Mathieu, la RTV-Paris. Pe parcursul carierei sale de compozitoare, domnia sa a compus sute de piese de muzică ușoară prin care a lansat mulți interpreți de muzică ușoară. Un exemplu ar fi cel al Margaretei Pâslaru care interpretează aici o melodie compusă atunci pentru ea de Camelia Dăscălescu.
• Tot în zona muzicii ușoare o întâlnim pe Mirabela DAUER, interpretă consacrată datorită timbrului vocal special, deținătoare, din 1995, a discului de aur acordat de Electrecord pentru albumul ”Best of”. Va rămâne mereu în inima publicului românesc pentru șlagărele lansate, dintre care iată unul aici.
• Muzică ușoară, dar mai ales domeniul mai neconvențional al rock-ului, este ce a ales și a consacrat-o pe Dida DRĂGAN, fiind una din puținele voci românești care la vremea ei s-a impus și pe plan internațional. Supranumită ”vocea de flacără a rock-ului românesc”, iat-o aici interpretând șlagărul ”Deschideți poarta soarelui”.
• Glisând spre muzica clasică, începem cu cea care a primit în 2011 premiul de excelență pentru reprezentarea artei lirice românești pe marile scene ale lumii: mezzosoprana Ruxandra DONOSE. Stabilită în străinătate, ea a interpretat ca artist independent roluri în peste 40 de opere, alături de mari interpreți și dirijori celebri (din 1991 și până la data editării Enciclopediei, dar sigur numărul acesta a fost depășit, între timp). Iat-o aici, la noi, pe scena Sălii Radio din București.
• Rămânem parțial în zona muzicii clasice prin realizările compozitoarei Felicia DONCEANU. Spun parțial deoarece, pe lângă compoziția de muzică simfonică, muzică vocal-simfonică și de cameră, domnia sa a abordat și alte genuri: muzică de scenă, muzică pentru copii, dar și scenarii pentru spectacole coregrafice, a scris și texte pentru piesele marilor compozitori români. A primit în 2010 Marele premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
• Dacă vorbim de cele din spatele scenei, a căror muncă garantează succesul unui spectacol, iată cum vin înlănțuite numele a trei doamne octogenare acum:
– Carmen DOBRESCU care a avut o activitate neîntreruptă, timp de 45 ani ca regizor artistic atât la TVR, cât și pe majoritatea scenelor lirice din România (1957-2002);
– Maria Teodora DINULESCU – scenografa creatoare de decoruri și costume la peste 150 de piese de teatru, emisiuni festive, festivaluri, spectacole de teatru. A fost premiată pentru această activitate de UNITER în anul 2003;
– Beatrice DRUGĂ – director de imagine la toate emisiunile culturale ale TVR, unde a început să lucreze ca operator de imagine din anul 1961.
• Și în spatele scenei ca regizor, dar și în prim plan ca actriță, o regăsim pe Iarina DEMIAN. Se trage dintr-o familie de intelectuali, tatăl ei a fost absolvent magna cum laude a șase instituții de învățământ superior și lector de limba și literatura română la Universitatea din Praga, oraș în care actrița și-a făcut primele studii în limba cehă! Revenind la București, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, ea a devenit studenta lui Radu Beligan la Institutul de Teatru și Film ”I.L. Caragiale”.
A jucat mulți ani pe scena Teatrului de Comedie.
În loc de o imagine, am ales blogul său personal, unul asociat cotidianului ”Adevărul”, îl găsiți aici.
• Mai tânăra sa colegă – Corina DĂNILĂ, a debutat ca actriță pe scena Teatrului Național din București în anul 1994 unde a jucat până în 2002, în paralel cu o carieră în cinematografie. În zona televiziunii s-a afirmat ca reporter, prezentator de știri la TVR, după care la ProTV, mai apoi realizator de emisiuni.
• Cea mai tânără actriță din acest capitol – Maria DINULESCU a obținut distincția ”Palme d’Or” la Festivalul de la Cannes din 2003 pentru prestația din scurt-metrajul ”Trafic” (regia Cătălin Mitulescu). Un alt film în care ea a jucat – ”California Dreamin” (nesfârșit) în regia lui Cristian Nemescu, a fost premiat tot la Festivalul de la Cannes, dar în 2007, cu trofeul secțiunii ”Un certain regard”. Ultimele știri despre ea pot fi găsite pe site-ul personal.
• Balerina Corina DUMITRESCU încă activează la Opera Română din București (la 46 de ani, încă o ajută corpul, wow!). A primit ordinul național ”Meritul Cultural” în grad de Ofițer în 2004 și este din ce în ce mai expresivă pe măsură ce trece timpul.
• Numele Zinei (de la Zenobia) DUMITRESCU (n. 1936, Pitești) este legat de începuturile meseriei de manechin și designer de modă în România. Prin anii 80 ea a devenit directorul artistic al Casei de modă ”Venus” din București. Interesant este că studiile medii au fost de comerț, la Pitești, după care a urmat simultan atât facultatea de Drept cât și Teatru din București (la cea de-a doua a fost colegă cu Stela Popescu). În vremea studenției a cochetat cu lumea modei, și este evident că această pasiune a învins!
Ea a înființat Asociația Designerilor Români și evenimentele de profil ”Romanian fashion Week” și ”Bucharest Fashion Week”.
• Diana DONDOE (1982, Craiova) i-ar putea fi nepoată Zinei Dumitrescu, primul manechin de pe vremea când la noi meseria nici nu exista în nomenclatorul de ocupații. Diana și-a făcut un nume în modelingul internațional, defilând pentru cele mai mari case de modă din lume. Apare în calendarul Pirelli în 2005, iar revista ”Vogue” i-a dedicat un număr special în același an. Imaginea ei a apărut pe coperțile celor mai cunoscute reviste de modă, fiind pe locul 5 în Top 50 al celor mai cunoscute modele din lume.
Un interviu din 2013 (în engleză) despre modă și pasiunea ei, psihologia.
• Despre Christa DEPNER (n. 1936, Brașov) ca militant anticomunist am aflat abia acum, alăturându-se altor doamne cu atitudine asemeni ei, ca Monica Lovinescu și Doina Cornea (acestea fiind mai cunoscute).
Octogenară acum, ea era prin 1956 studentă la Filologie, în cadrul Universității din București, fiind implicată în pregătirea unei manifestații de solidaritate cu mișcările studențești din Polonia și Ungaria, manifestație studențească care urma a avea loc în Piața Universității, pe 5 noiembrie. Nu a mai avut loc. Christa a fost arestată și judecată alături de scriitorul Alexandru Ivasiuc (cel cu origini burgheze, singurul pe care Constanța Buzea se supăra foc în jurnalul său), Paul Iliescu, Dan Stoica și Al. Tătaru, grupul fiind denumit ”lotul Ivasiuc”. Christa a fost condamnată la șase luni închisoare corecțională. În 1977, ea a emigrat în Franța, alăturându-se diasporei românești.
Figurează în Memorialul Sighet la secțiunea ”Din marea de amar”.
• Cele două femei-ministru au deținut portofoliul Muncii și Protecției Sociale pe rând, prima fiind Smaranda Dobrescu (1999-2000 în Cabinetul Isărescu) urmată de Elena Dumitru (iunie 2003-2004 în Cabinetul Năstase). Ambele de formație tehnică:
– d-na Dobrescu a absolvit facultatea de Automatică din cadrul Institutului Politehnic București (1968), a predat aici ca profesor asociat și a fost coordonatorul proiectului de automatizare a segmentului de energie-dispecerizare al magistralei II a Metroului bucureștean. Impresiile din politică le-a publicat într-un volum, interesant cel puțin după titlu: ”Social-democrația – iluzie și realitate” (2006).
– d-na Dumitru (n. 1961, mai tânără decât predecesoarea sa cu 16 ani) – absolventă a Facultății de Fizică (Universitatea București), fizician la Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște până în 1990.
În ce măsură au reprezentat doamnele interesele românilor? Răspunsul îl dă viața trăită de noi în acest timp, cu impresii diferite. Oricum, au avut mandate destul de scurte.
• Performanța pe scena sportivă este mai ușor de măsurat, începând cu fantastica atletă maratonistă Constantina DIȚĂ-TOMESCU (n. 1970, com. Turburea, jud. Gorj) – ambițioasa olteancă care s-a antrenat la Tg. Jiu, începând atletismul relativ târziu, la terminarea liceului, a reușit ca la vârsta de 38 ani (reiau pe litere, să nu credeți că este o eroare, da, treizeci și opt!) a obținut titlul olimpic la proba de maraton la Jocurile Olimpice de la Beijing (2008) cu 2h:26min:44 sec.
• Nici Georgeta DAMIAN-ANDRUNACHE (n. 1976, Drăcșani, jud. Botoșani), canotoare, nu este mai prejos, cu medalii de aur obținute la trei ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice: Sydney (2000), Atena (2004) și Beijing (2008).
• Cât despre Alina Alexandra DUMITRU (n. 1982, Ploiești) – remarcabilă ca prima judoka româncă cu performanțe internaționale, la Jocurile Olimpice de la Beijung a învins-o pe campioana en-titre, japoneza Ryoko Tani, și să-și adjudece trofeul olimpic!
• Florica DIMITRESCU-NICULESCU (n. 1928, București) – lingvist și filolog, discipol al unor mari nume ale lingvisticii române ca Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti. A studiat dinamica limbii române, atât veche cât și contemporană. Autoare de dicționare: ”Dicționarul Academiei, Gramatica limbii române” (1954), ”Dicționar de cuvinte recente” (1982) și lucrarea ”Dinamica lexicului românesc” (1995). Soțul ei este lingvistul Alexandru Niculescu, iar fiul lor, istoricul Adrian Niculescu.
• Ana DICULESCU-ȘOVA (n. 1954, sat Băleasa, jud. Olt) – promoția 1976 a Facultății de Drept din cadrul Universității din București. Avocat, și nu unul oarecare din moment ce, conform The European Legal 500, este ”unul dintre cei mai străluciți avocați litigatori din România”.
A reprezentat cu succes companii străine, (din păcate) Bechtel Inc. și Roșia Montana Gold Corporation. Fiul său, Dan Șova a fost ministru la Transporturi (ce coincidență!), tocmai în timpul procesului statului român cu compania americană de autostrăzi. Statul a pierdut și a plătit despăgubiri… Meh!
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
Așa cum am stabilit în planul de lectură pentru acest an, o secțiune a lui este rezervată literaturii feminine din România, pe considerentul că autoarele de proză sau poezie sunt d-ale noastre, sunt personalități, deci merită!
Ideea mi-a fost inspirată de partea a doua parte a Enciclopediei personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, cea care tratează personalitățile contemporane. Am citit cărți ale unor autoare despre care recunosc că nu auzisem până acum, ca Annie Bentoiu cu ale sale memorii, urmată acum de Constanța Buzea – poetă, soția timp de 16 ani a unui tip care a făcut mai multă vâlvă decât oricine din generația lor literară, prin inițierea unui fenomen cultural de masă – Cenaclu Flacăra. V-ați dat seama desigur cine i-a fost soț, nimeni altul decât Adrian Păunescu – poet foarte cunoscut, contestat după 1990, devenit senator de Dolj, decedat în 2010 (Constanța Buzea nu a venit la înmormântarea lui atât de mediatizată, ea a decedat doi ani mai târziu).
Detaliile despre viața cuplului Păunescu au fost consemnate la vremea lor într-un jurnal al ei din anii 1969-1971 (trei ani de la nașterea lui Andrei, al doilea copil). Mă raportez la cronologia acestor ani într-un mod oarecum personal-nostalgic: sunt anii în care și eu am venit pe lume, deși părinții mei erau un pic mai vârstnici (mama mea încă trăiește, fiind cu 7 ani mai mare decât Constanța Buzea).
Pornind de la faptul că ei sunt din aceeași generație cu părinții mei, jurnalul acesta are pentru mine rol de document social al unei epoci. Spre deosebire de memoriile lui Annie Bentoiu, jurnalul este brut, fără inserții retrospective. Acestea îi revin exclusiv cititorului care trebuie să se descurce în plus cu multele personaje amintite numai pe numele mic, pe inițiale sau prescurtat, dintre care, din păcate, nu am recunoscut decât o parte (ăsta fiind minusul redactorului cărții de la Editura Humanitas, care ar fi trebuit să vină cu niște note de subsol lămuritoare, cel puțin pentru generațiile mai tinere!)
Deci, avem un cuplu de intelectuali, căsătoriți de foarte tineri (ea 20, el 18 ani!), colegi ca studenți ai Facultății de Filologie din cadrul Universității din București și care au o căsnicie aparent exemplară, în primul rând datorită soției care rezistă într-o relație disfuncțională (chiar ea recunoaște că este dificil de trăit alături de Adrian). Îi reușește acest lucru cultivând o anumită detașare față de partener și aventurile lui extraconjugale din care multe afișate și notorii în cercul literaților (cerc restrâns, dar nu și neapărat select!) dar și pentru că și-a construit un univers personal alcătuit din creația poetică în care își decantează tristețea și singurătatea – numai în acești trei ani evocați în jurnal i-au fost publicate câte o carte pe an: ”Agonice”, ”Coline” și ”Sala nervilor” (de-ai putea spune, dacă ai fi cinic, că nefericirea i-a priit din punct de vedere al carierei literare!). Din acest univers personal ea l-a exilat pe Adrian printr-un vers – ”Fii exilatul lumii mele-ntregi” într-un moment în care se va fi simțit incapabilă să-l ierte; în schimb i-a pus în centrul acestuia, în mod firesc, pe cei doi copii pe care i-a crescut acasă (cu un statut de semi-casnică, dacă ținem cont că nu depindea exclusiv de soț, având un oarecare venit personal din poezie – colaborări cu reviste literare și cu editurile). Același univers l-a populat cu rude – părinții ei (în casa acestora din Berceni, str. Găzarului 82#, soții Păunescu au locuit pe vremea studenției lor, până când au obținut o locuință de stat cu chirie, uzând de calitatea lor de membrii ai Uniunii Scriitorilor), cu prietena cea mai bună, doctorița Anca care a ajutat-o să-și nască copii prin cezariană, cu altă prietenă, Lena, văduva unui scriitor Miron (nu am reușit să-l identific!) la a cărui casă de la Vălenii de Munte a stat toată toamna anului 1971, pentru a ordona manuscrisele acestuia și a le dactilografia; alte cunoștințe literare cu care se vizitează sau se întâlnește când ea cu copii merg în vacanțe la casele de odihnă ale scriitorilor din Cumpătu sau Mogoșoaia.
Momentul publicării jurnalului este anul 2009, pe vremea când fostul soț, foarte bolnav, se apropia încet și sigur de inevitabilul sfârșit.
Titlul sub care a fost publicat jurnalul – ”Creștetul ghețarului”, este o străvezie metaforă deoarece, privită din exterior, căsnicia lor părea exemplară pentru mulți, dar partea care nu se vedea, mult mai mult din întreg, era foarte diferită de aparențe:
”Prinsă în artificial și în fals, cu sufletul obosit, încerc nebunește să rezist prin extenuare fizică. Temperamentul lui torențial, caracterul lui în stricare lentă, anormalitatea în manifestări tenace – le primesc într-o amorțeală și într-o somnolență acutizate în crize amarnice de fiere. Nu mai am puterea să mă simt jignită atunci când mă jignește. Mă îmbolnăvesc instantaneu. O stare de confuzie se perpetuează între noi și nu am energia să o limpezesc, să mi-o explic sau să renunț eroic la tot, urlându-mi revolta și resentimentele, acceptând dezastrul, anomalia și spectacolul abuziv. Amân și-mi găsesc de lucru. Ne plictisim unul de altul. Nu mai facem efortul de a ne minți că suntem o pereche, noi între noi, măcar de dragul Ioanei. Dar prăpastia nu s-ar umple cu atât…”
”Suntem împreună de opt ani. Anii euforici au fost primii patru. În septembrie 1961, când ne-am căsătorit oficial, fuseserăm amândoi temerari în sărăcia noastră. Credeam că starea aceasta de solidaritate leagă oamenii fără să-i sălbăticească pe dinăuntru. Schimbarea s-a produs relativ lent, cu oscilații și cu reveniri, alunecând semeț către răul de proporții de-acum. Calea – preserată cu clipe de bine și de poezie, de întreținere perversă a iluziilor. Împreună cu enigma lui, cu secretele lui de familie, cu iubirile posibil penibile din adolescență, cu mizeria materială frustantă pentru un tip intempestiv, inteligent și îndrăzneț. A fost o nebunie să mă las ocrotită de un copil plin de demoni în creștere, de o ființă anarhică și nedisciplinată, fără măcar nostaligia disciplinei în vreo direcție. Grăbit să învingă, nu conta prin ce mijloace. Să mă ocrotească spre a mă supune, poate ca pe o victimă ideală, ușoară, nu ca pe un partener. Să-i rămân în permanență la îndemnână, ca o pradă pe care să nu o extermine fizic. Grăbit să parvină, să-i compleșească pe naivii investitori de suflet printre care mă număram.”
Un cuplu în care, în crizele de furie el spărgea farfurii; în care ea bătea la mașină săptămâni în șir manuscrisele lui, pentru ca ele să nu-i dea afară din casă.
”Devotamentul cu care o fac e dictat de spiritul meu de ordine, în primul rând. Casa este sufocată de manuscrise. Dau deoparte pamfletele și proza. Încerc să reconstitui ființa adevărată din versuri, dar e o utopie. Treaba e dificilă, și concluziile mele sunt și ele mișcătoare ca nisipul. «Fântâna somnambulă» – un muzeu sentimental strict, pe care îl cunosc și îl evit.”
Casa este sufocată de manuscrise, Păunescu fiind o adevărată mașină de versificație, capabil de performanțe cantitative, ca și Petru Dumitriu care era prolific pe tărâmul prozei, după cum am aflat din prefața de la ”Cronica de familie”, cel care îl inhiba pe Marin Preda din acest punct de vedere.
Aceeași inhibiție o încearcă pe timida soție a lui Păunescu care consemnează o amintire în acest sens, în jurnal, la data de 7 ianuarie 1970:
”Erau timpuri când ne adunam câțiva prieteni, la noi acasă, ca să scriem pe o temă dată. (…) Scriam după puteri și ne citeam timorați, dacă nu chiar invidioși pe producția cu care ne copleșea Adrian. Rar de tot reușeam și eu două-trei texte. În zilele lui bune, Ilie Constantin reușea să scrie uluit până la opt poezioare, căci el scrie scurt. Iar Adrian ne umilea scriind nouăzeci. Pe Ilie îl podidea un râsu-plânsu, între ciudă și admirație. Nu-i venea să creadă.”
Reticența Constanței față de volumul ”Fântâna somnambulă” este legată de sursa de inspirație care a constituit-o istoria amoroasă dintre soțul ei și poeta Ana Blandiana (pomenită în jurnal ca Nana Otilia). Încurajat de cochetăriile ei, Păunescu i-a făcut o curte asiduă timp de câțiva ani buni (încă din studenție, deși amândoi erau căsătoriți, starea civilă nu a fost o piedică în calea amorului pătimaș!), însă fără ca Blandiana să-i accepte avansurile până la capăt; respins fizic, poetul suferea la domiciliul conjugal:
”În vremea aceea, Adrian venea acasă și se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu fața la perete, suferea. Ofta cu ochii strânși, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrățișându-se și prelungind agonia unei dorințe apocaliptice. Așa și-a scris cartea cu care a luat premiul și a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc și o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii și se apuca de scris. Scria și mă chema să mi le citească. Mie, acele texte, în care eram și în care am rămas personaj secundar, ca un duhovnic surdo-mut, fără să-i pese că mă mutilează și mă castrează de sentimente, și mă îmbolnăvește de stupoare…
Am scris și eu, parcă în replică, tot felul de texte, versuri, pe stările pe care mi le crea. Cum vine asta, Constanța: «A fi a doua, a rămâne prima»? sau «Tu de ce te-arăți statornic când imaginea ta umblă»? extrase din «Norii» mei, nominalizat fără șansă alături de ”Fântâna somnambulă” pentru premiul Uniunii și pierzând, după cum mi s-a relatat, la un vot distanță.” (…)
”Altul și-ar fi lins rănile în tăcere. Dar el, fire indiscretă și tribun al propriului destin, și incapabil de cavalerism, face public episodul într-o carte întreagă. Se supără pe femeia dorită cu atâta ardoare și face să pară că el se leapădă de ea.”
Mai stupefiant de atât este episodul dezvăluirii care i-o face Păunescu soției sale, înainte cu puțin timp de nașterea fiului său, Andrei, cum că mai este tată la altă casă, mama fiind o femeie căsătorită. Este vorba de una din fiicele familiei Bârlea, născută la două luni diferență de Ioana Păunescu.
Rar am mai întâlnit un așa cuplu al contrastelor:
– el foc, ea gheață (și aici ar fi o corelație cu titlul jurnalului), fiind rece cel puțin din vedere al rațiunii și consemnării lucide, al neimplicării în bârfe, fiind absentă ura față de iubitele pasagere ale lui Păunescu, vinovăția atribuind-o numai poetului pe care, în contextul numeroaselor aventuri amoroase, știute și neștiute, l-a catalogat drept ”obsedat erotic”. Elanurile lui donjuanești au continuat și în timpul bursei de un an pe tărâm american, unde au mers împreună (și fără ca asta să fie un impediment, căci ”engleza o înveți cel mai bine în pat cu o englezoaică” spunea el atunci).
– el extrovertit și coleric, ea flegmatică și introvertită atât de mult că am avut impresia că nici jurnalului nu i-a încredințat chiar toate trăirile, se pare că acestea au fost ”cifrate” mai bine în versuri (din precauție ?!);
– el indiscret, ea discretă (v-am spus deja că nu se preta la bârfe nici în jurnal, nici nu încuraja confidențele din partea altor femei înșelate din cercul său de cunoștințe);
– el în permanentă atingere cu lumea, ea – izolată în universul casnic, robită de furia laptelui, alăptat, plânset de copil mic și scutece îmbibate cu pipi.
Pe parcursul șederii în America, Constanța consemnează printre altele câteva pagini de jurnal care vor face deliciul admiratorilor lui Eliade: despre vizita lor la el acasă, la New York, la universitatea unde asistă când acesta preda istoria religiilor, despre șederea lor într-o casă închiriată pe aceeași stradă, unde locuise înainte Eliade și soția lui, despre cărțile împrumutate din biblioteca savantului, despre interviul luat de Păunescu lui Eliade și publicat la întoarcerea în țară într-un număr din revista literară ”Luceafărul” care s-a epuizat în ziua apariției.
Familia Păunescu a stat cu chirie la stat, pornind de la apartamentul dintr-un bloc nou din Berceni-Metalurgiei (care ei i-a plăcut dar nu și lui, pentru că nu era central), spre mult râvnitul Centru, începând cu blocul Dalles (într-o chichineață la etajul opt, sub mansardă, cu un mare cuibar de gândaci de bucătărie), de unde s-au mutat în blocul Scala, iar de aici, spre finalul jurnalului, într-o casă naționalizată cu curte, subsol, parter și etaj din strada Sandu Aldea (Cartierul Cașin-Domenii, altă viață!) prilej de jubilație pentru tânăra mămică dar și de furie – singura consemnare din jurnal a vreunei furii a sale – atunci când scriitorul Alexandru Ivasiuc i-a spus că o casă vecină cu a lor, unde locuia poetul Ion Brad, aflată în rând pe aceeași stradă, aparținuse bunicului său și că se jucase fericit când avea cinci ani, în curtea aceea (Constanța nu-i zice nimic în față, dar revarsă asupra lui Ivasiuc, în jurnal, epitete ca nesuferit, îngâmfat, plin de el, invidios).
Când soțul a fost ales șef al Uniunii Scriitorilor (în 1971), Constanța ajunge și ea să aibă ”fete” pentru curățenie la casa cea mare, așa cum la interviul dat de Păunescu, reporterul este însoțit de șase tinere stenografe (denumite ironic, în jurnal, ”gâsculițe”). Acum cei doi par a fi chit.
Privind retrospectiv, ce contrast între averea estimată la aproape 4 milioane de euro de la finalul vieții și începuturile mai mult decât modeste ale poetului la vârsta când s-a căsătorit cu Constanța Buzea, consemnate de aceasta cu sinceritate: a îndurat calvarul foamei, cărând bagaje în Gara de Nord și locuind cu chirie într-o cămăruță la subsol din strada Spiru Haret, ”cu tencuiala coșcovită, fără lumină electrică și cu dușumea putregăită, cu o chiuvetă de fontă pe culoar” și unde tânăra soție i-a tricotat un pulover din firele trase dintr-un macat oltenesc adus de Adrian de acasă, de la Bârca de Dolj !!!
Averea lăsată în urmă de poet a fost disputată în instanță între urmașii supraviețuitori: Andrei (nu și Ioana, sora sa, decedată în 2011, la un an după tatăl său), d-ra Bârlea – fiica naturală recunoscută de poet, cea de-o seamă cu Ioana; și Ana Maria – fiica lui Păunescu cu a doua soție, Carmen Antal (o frumusețe recrutată din liceu pentru Cenaclu Flacăra și din cauza căreia Păunescu a fost acuzat atunci că are relații sexuale cu minore, Carmen fiind mai tânără cu doi ani decât Andrei Păunescu, fiul său cel mic din prima căsătorie).
O carte relativ scurtă dar densă care mi-a lăsat un gust amar. Pentru că este o carte despre goana după succes și prețul lui, despre o singurătate în doi și lumi separate, despre o căsnicie cu uzură accelerată, despre un abis afectiv care se cască pe zi ce trece, dar și despre o mamă poetă care ne-a lăsat pagini despre maternitate și copii cum rareori s-au scris în limba română.
# prilej de a mai descoperi o vecinătate literară, aici în cartierul Berceni, nesemnalizată în nici un alt fel decât acest Jurnal al Constanței Buzea.
Atrasă de personalitățile care s-au afirmat în domeniul literar – adevărate doamne care trăiesc printre noi, am decis să le aduc un omagiu adăugând în planul meu de lecturi cel puțin o carte semnată de fiecare dintre ele.
Prima carte înscrisă astfel pe listă este cea de față – o carte de memorii, care are printre atu-uri nu atât un vast volum de amintiri ale autoarei aflate în al optulea deceniu al vieții, cât mai ales modul în care felul în care sunt evocate aceste amintiri. Trăind două răsturnări ale ordinii politice și grozăvia celui mai înspăimântător secol al mileniului care a trecut, d-na Bentoiu scrie istoria pe care a trăit-o, alta decât istoria pe care au scris-o învingătorii. Este un soi de restaurare firească și necesară în scrierea sa realizată cu o eleganță aparte (provenită desigur din cunoașterea aprofundată, încă din adolescență, a literaturii franceze) și în același timp cu o imparțialitate a judecării împrejurărilor istorice care își au temeiul în educația sa temeinică – bacalaureatul la Școala Centrală din București (1945), urmat de cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității din București.
Comentând cu Ema despre Jurnalul Annei Frank, pe care tocmai ea îl citise, am ajuns la concluzia că acesta a putut fi scris așa în primul rând datorită educației primite de această copilă de 11 ani, înainte și chiar în timpul ascunderii sale, a importanței pe care educația îl avea în cadrul familiei sale. Mi-am amintit acest lucru văzând că, în memoriile de față, înainte de a povesti despre mama sa de origine elvețiană, stabilită în România, autoarea povestește despre Școala Centrală și cele mai iubite profesoare de acolo, care au influențat-o cel mai mult pe plan intelectual: cea de latină, cea de franceză și cea de filozofie. La cea din urmă – Anina Rădulescu Pogoneanu, mă opresc numai, cel puțin din două motive: acela că ”prin familia ei aparținea întregii culturi românești” (tatăl acesteia fusese discipolul lui Titu Maiorescu, mama – directoarea Școlii Centrale care i-a urmat Mariei Delavrancea) al doilea fiind faptul că preda logica, etica și dreptul constituțional, în expunerile sale referirile literare fiind constante:
”O văd și o aud încă zicând: Nu e permis unei fete din ziua de astăzi să nu știe cum se scrie numele lui Aldous Huxley, ca și cum ar fi fost vorba, în 1945, de o descalificantă eroare, și umplând tabla cu acel nume dintr-un capăt în altul.”
Plutind încă în norii sfârșitului de adolescență, la câteva zile după difuzarea la radio a comunicatului din 23 august 1944, autoarea privește la trecerea rușilor pe Strada Mare din orașul Oltenița (unde se refugiase cu familia din pricina bombardamentelor Aliaților asupra Capitalei), timp în care prima imagine care îi vine în minte este cea a unui zăgaz care se rupe:
”Pe Strada Mare se scurgea un șuvoi de căruțe care înainta extraordinar de încet. În fiecare un grup de militari, bărbați și femei, stăteau așezați sau prăvăliți pe un neverosimil calabalâc de ”efecte” și de arme, unul dintre ei mâna caii. Culoarea generală a uniformelor, a obiectelor, a cailor și a căruțelor păreau să fie aceeași, cea a pământului, a prafului. Rușii nu se uitau la noi; erau cufundați într-o indiferență sau o oboseală atât de adâncă încât nimic și nimeni nu-i mai putea atinge.”
”Cine face istoria?” se întreabă autoarea în memoriile sale scrise după ce și-a revaluat amintirile consemnate la vremea lor într-un jurnal, completate cu informații din ziarele timpului dar și retrospectiv, cu informații aflate peste decenii. Răspunsul pe care și-l dă punctează evenimentele din toamna anului 1944:
” … în seara de 9 octombrie 1944, Churchill mâzgâlise la Moscova celebrul naughty document prin care se stabileau viitoarele zone de influență ale rușilor în Europa. Mai erau patru luni până la consfințirea lor prin tratatul de la Ialta și mai puțin de cinci până la instaurarea în România a dictaturii comuniste pentru o perioadă de aproape patruzeci și cinci de ani. Iar despre asta nimeni nu știa nimic, nici măcar cei doi sau trei ”mari” care se înțeleseseră pe spinarea celor mulți.
E aici, pentru mintea omenească, unul dintre cele mai mari mistere ale veacului. Churchill a fost un om excepțional în ce privește luciditatea, viziunea, curajul. Și acest om încheie unul dintre cele mai murdare și mai condamnabile tîrguri ale istoriei cu un asasin de calibru maxim, despre care nu-și putea face nici o iluzie. Churchill s-a răscumpărat – în parte – mărturisind-o; dacă ar fi tăcut, nimeni n-ar fi aflat mare lucru.”
Faimosul bilet privind împărțirea sferelor de influență, mâzgâlit de Churchill apare și pe pagina de Wikipedia a Conferinței de la Ialta, conferință care a avut loc în fostul palat al țarului, palatul Livadia din acest mic oraș al peninsulei Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014).
Decizia istorică bazată pe acel bilet mâzgâlit a întors din curgerea firească și a orientat într-o direcție nouă pentru mai multe decenii destinele multor zeci de milioane de oameni, inclusiv al celor pe care i-a cunoscut autoarea. Alunecarea aceasta este descrisă pas cu pas, în anii primelor schimbări insiduoase: 1944-1947, într-o analiză de mare finețe și luciditate a evenimentelor de atunci, de la nivelul individului: ce a văzut cu ochii ei o adolescentă în ultimul an de liceu, apoi studentă în primii doi ani de Drept.
Schimbarea a început când faliile sociale au fost adâncite cu bună-știință odată cu resentimentul social, deoarece până atunci ”în linii generale resentimentul social, atât cât l-am putut eu constata, n-a avut nici pe departe în viața reală locul important pe care-l deține în ideologia și mentalitatea comunistă”.
Ideea proprietății de grup pe care o preconiza comunismul era total străină de mentalitatea românească, mai ales la sat unde în ultima sută de ani avuseseră loc o sumă de împroprietăriri ale țăranilor.
”Visul celor mai puțin înstăriți nu era nici pe departe să devină colhoznici, ci să ajungă și ei proprietari ai unui lot de pământ, sau al unuia mai mare ori mai bine situate decât al lor. O gospodărie înfloritoare era un fel de titlu de noblețe sătească: ea certifica buna purtare a celor care o administrau și care, bărbați și femei, nu căzuseră în darul beției, nu jucau cărți, nu sporovăiau și nu se țineau de fleacuri, aveau mintea ageră și mâinile neobosite.”
Foarte atentă și logică prezentarea pe care o face autoarea celor două probleme ale societății românești din perioada interbelică, care erau ”două secțiuni violent ostile una alteia și totuși unite printr-o subterană, tragică legătură: e vorba de evrei și de legionari. Cu ei intrăm într-o zonă de excesie, bântuită de patimi, de ură și de neînchipuite suferințe.”
Aflu cu stupoare că, înainte de pătrunderea Armatei Roșii pe teritoriul țării, evreii erau majoritari în Partidul Comunist local, românii fiind cu totul nesemnificativi numeric între cei 1000 de ilegaliști. Sau că profesorul Paulescu, descoperitorul insulinei, ajuns la doi pași de premiul Nobel și care numai ignorant nu putea fi numit, fusese convertit la antisemitism în timpul studiilor sale în Franța, fiind autorul unor texte politice legionare care i s-au părut autoarei la fel de penibile ca imnul legionar!
Distorsionarea personalității umane sub imperiul ideologiilor, oricare ar fi ele, este o calamitate de ordin universal. Înnăscută nu este ura, ci sentimentul justiției. Ideologia datoriei de a ucide pentru că victimele sunt prezentate în culorile cel mai odioase, ca niște ființe răufăcătoare – asta este născocirea diabolică pentru a satisface sentimentul înnăscut și ireductibil de justiție.
”Iar de argumentat ceva este totdeauna posibil. E de ajuns să pornești de la o mică, foarte mică denivelare a planului realității, și dacă urmezi scrupulos legile logicii obții raționamente fără cusur, convingătoare, imbatabile, deși sunt înclinate ca turnul din Pisa.”
Latura documentară a memoriilor, cu analiza istorică realizată pe baza unui raționament agil dar ușor și plăcut de urmărit (în opinia mea, mult mai reușit decât cel din scrierile mai populare al istoricului Neagu Djuvara), sunt împletite de autoare cu amintirile personale: primul admirator cunoscut la ski care-i trimitea acasă coșuri de flori, ajungând să-i irite tatăl, prima îndrăgostire de un bărbat însurat din anturajul tatălui (legătură abandonată apoi din instinct), primul iubit (mediocru) abandonat și acesta la sfatul părintesc, căci atunci fetele tinere mai ascultau de cei mari, grație bunei educații; primele tatonări cu cel care îi va deveni soț, dragoste al cărei debut este legat în amintirea autoarei de orășelul Bușteni și de cărările Bucegilor. Toate acestea se petrec în timp ce în jur tot ce fusese construit în spiritul democrației în ultima sută de ani se prăbușea, bucată cu bucată, aducând schimbarea profundă în planul guvernării. Schimbare care se va fi continuat apoi timp de decenii ca un război civil sub sloganul ”luptei de clasă”.
Sunt multe fațete ale memoriilor, mai aleg doar una dintre ele, demnă de crezare din partea autoarei care a fost martoră a prefacerilor sociale și materiale pe parcursul a unei jumătăți de secol, este cea privind Bucureștiul:
”Astăzi, 53 de ani mai târziu, sufletul acelui oraș patriarhal și binevoitor nu mai există. Bucureștiul este o realitate geografică și administrativă, dar cam atât. A trecut prin prea multe încercări, a fost schimonosit în prea multe feluri. (…)
Mica bijuterie de arhitectură Belle Epoque împestrițată cu adaosuri interbelice a devenit, prin efectuarea unor lucrări ciclopice, o metropolă de tip latino-american, cu o personalitate la fel de confuză ca mințile noastre de astăzi.
Suntem un neam ciudat, în care speranța renaște ca iarba în fiecare primăvară. Poate că avem mai multă vitalitate decât energie, mai multă istețime decît minte; dar nici unul dintre noi nu crede cu adevărat că va trebui să moară.”
Despre autoare: Annie BENTOIU (1927, București) – scriitoare, traducătoare. Fiica medicului Constantin Deculescu, secretar de stat în guvernele țărăniste, și a unei elvețience stabilite în România. După bacalaureatul la Școala Centrală din București (1945), a urmat cursurile Facultății de Drept din cadul Universității din București și ale Institutului Francez (literatură și istorie) pe care le-a întrerupt în 1949 când s-a căsătorit cu muzicianul Pascal Bentoiu. În timp ce rude ale sale erau închise pe motive politice, Annie Bentoiu a lucrat ca funcționară la o fabrică de confecții (1950-1954), apoi ca traducător de limba franceză.
Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947
O carte despre oameni și locuri, undeva în trecut, înainte de Primul Război Mondial. Și cum n-am întâlnit încă o carte despre toți oamenii și toate locurile, devin mai specifică și precizez că locurile sunt din bătrâna Europă: Viena imperială, Praga – capitală a provinciei din marele Imperiu dinainte de fărâmițare în națiuni (divizare care a ajuns azi mai adâncă, pe temeiuri etnice)… iar personajul central, o figură dominantă a familiei sale de origine cehă este Josef Frajvald – purtat de valurile vieții asemeni legendarului Ulise# pe apele Mediteranei.
Titlul este o frumoasă metaforă, căci ”Ulise” suntem toți la un moment dat, când încercăm să facem ceva, pornind de la un capital minim, de la o circumstanță favorabilă, sau chiar de la una nefavorabilă și ne iese (unchiul chiar reușește să treacă peste o dezamăgire în dragoste dând curs vocației sale pentru inițiativa privată!).
Ulise era isteț și a reușit să ajungă la liman mai ales prin perspicacitatea de a sesiza ocazii, dar și prin aceea de a nu cădea pradă disperării. Cartea cehului Marek este un studiu de caz al aplicării exemplului eroului lui Homer de către fiul unui geambaș de cai. De la tatăl său care era geambaș de cai, a învățat cât de importante sunt aparențele (așa cum o iapă roșcată poate fi declarată, după un pic de lustru, roib englezesc, la fel un veterinar de ocazie, dar cu maniere și prezență de spirit, poate trece drept baron în cea mai scumpă cofetărie din Viena). Josef are comerțul în sânge (din familie), o înfățișare plăcută, darul conversației, abilități aparte la jocul de cărți pe care le-a prins din zbor tot din familie (doar tatăl lui juca cărți la cârciumă ca un adevărat geambaș!).
Corolarul era un principiu de viață moștenit: să nu cheltui bani atunci când nu trebuie – un spirit de economie atotbiruitor în orice decizie – alăturat inițiativei de a face comerț din aproape nimic (la început cu praf de cretă amestecat cu sulfină măcinată), asta pentru că este așa cum spune chiar unchiului Josef:
”Pentru a câștiga un ban ca lumea e nevoie de vederi largi și spirit de inițiativă. Asta presupune îmbinarea artei comerțului cu secretul de fabricație.”
O lecție practică de economie politică despre a obține profit din comerț și servicii, datând de la începutul secolului trecut, care ar face deliciul oricărui student la Comerț în special, și al oricărui om care își dorește să câștige un ban ca lumea, în general. Adică o afacere dinainte de timpul folosirii până la uzură a termenului, ceva nou ca și tertipul lui Ulise de a strecura calul fatal în Troia cea prea încrezătoare, obținând o nesperată victorie. Asta însemna pentru tânărul Frajvalda a face ceva diferit de a da lecții de matematică sau de a face munci auxiliare într-un birou de proiectare, ca student la Politehnică (pentru că nu-i mare scofală), sau de a distila alcool, ca student la farmacie (cantitățile mari sunt interzise prin lege). Bineînțeles că prietenii săi studenți nu i-au acordat atenție și nici încredere. Dar unchiul și-a văzut de planul lui mai departe. Povestea este spusă din perspectivă nepotului – de unde aflăm toate detaliile despre familie – mi-a plăcut acest roman tocmai pentru că este printre altele și un roman despre familie, cu un ghid inclus despre cum să te descurci cu rudele clasificându-le în folositoare și nefolositoare. Cum sunt cele nefolositoare nu cred că ar fi o taină pentru cineva, important e cum sunt cele folositoare, de pildă unchiul Frantik, ”cel cu restaurantul din Brod. Se mănâncă bine la el și e un băiat excelent: n-are niciodată timp să mă viziteze.”
Fără a fi un dialog între nepot și unchi, din loc în loc, tocmai pentru a formula teoremele experienței sale de viață, glasul narațiunii este însuși Unchiul care vorbește în cele din urmă cu tine, cititorul. Și are mult farmec cehul lui Marek, în cugetările lui despre cum să reușești să înjghebezi ceva pornind în principal de la mintea ta: ideile tale, felul cum vorbești. Cum socializezi, cum conversezi, cum abordezi oamenii. Dar mai ales femeile. Acestea, dragele de ele, sunt permanent în peisaj, pentru că Josef nu ar fi ceh adevărat dacă nu ar profita din plin de cârciumile care abundau în Praga ca și în Viena imperială, ca și de frumusețile feminine locale deopotrivă (un specific pentru portretul bărbatului ceh ce nu poate fi fidel, regăsit într-o formă mai modernă în afemeiatul doctor Tomas din ”Insuportabila ușurătate a ființei” de Milan Kundera).
Datorită minții sale agere, faima, fie bună sau proastă, se va ține scai de unchiul Josef toată viața, așa cum se ține de om umbra. Amintirile lui îl vor umple de admirație și uimire pe nepot pentru că unchiul s-a ridicat mai sus decât rudele sale pornite cam de la aceleași premise. Cu privire la acestea, a ajuns la concluzia pe care i-o destăinuie nepotului său preferat:
”Mai toate rudele au însușirea de a se simți ofensate când află că tu dormi bine, în timp ce ele suferă de insomnie. Dar cel mai greu suportă ideea că tu ai o situație mai bună decât a lor. Consideră că asta este o încălcare a legii și, dornice ca întreaga familie să o ducă la fel, îți sugerează că e de datoria ta să împarți totul cu ele…”
Bine, poate vă întrebați ce isprăvi a comis unchiul Josef acesta, în fond și la urma urmei ?!
I-au reușit unele lucruri aparte în afaceri, pentru că a sesizat mereu noutatea din timp, și asta într-un domeniu rudă cu veșnicia, ca pompele funebre:
”Era un lucru atât de neobișnuit, încât atunci când în cimitirele din Praga se lansaseră pentru întâia oară detașamentele de pompe funebre ale unchiului Josef, spectatorilor li se tăia pur și simplu răsuflarea. Pe urmă, când cioclii părăsiră cimitirele, îndreptându-se, potrivit obiceiului, spre cârciumă, toți băieții din preajma Oșlanilor își închipuiră că a venit circul și se comportară în consecință.”
A mai reușit să facă războiul în calitate de civil, fentând încorporarea, dar și refuzând orice decorație militară pentru faptele sale (dacă vi se pare imposibil, el a putut asta în timpul Primului Război Mondial, dar cum – mă abțin de a da în spoiler).
S-a căsătorit cu o văduvă mai mare decât el cu zece ani, apoi cu o femeie mult mai tânără decât el – trecerea de la o extremă la alta arată că în dragoste orice este posibil, dar ține și de farmecele lui masculine, pe care numai cartea le poate dezvălui în întregime. Am selectat aici două din armele sale folosite în exercițiul cuceririlor:
”Nimic n-o impresionează și n-o mișcă mai mult pe femeie ca rugămintea de a te însoți, în clipele ei libere, să alegi mobila pe care intenționezi so cumperi pentru viitoarea locuință, după ce i-ai spus, firește, că te-ai săturat de viața de hotel și duci dorul unui cămin adevărat. Să fie, deci, drăguță și să încerce să împartă cu tine aceste griji, căci sigur nu-i va fi indifererent cu ce fel de mobilă va fi amenajat apartamentul în care intenționezi că o aduci în calitate de stăpână.”
”- Dacă ați avea un pachet, distinsă doamnă, fără îndoială m-aș oferi să vi-l duc. Dacă ați fi fără umbrelă și ar ploua v-aș oferi o umbrelă. Dar vremea e strașnică, pe cer nu se arată nici un nor mai deosebit, dumneavoastră n-aveți nimic de dus, și atunci nu-mi rămâne de făcut decât să vă prezint omagiile mele și să vă rog să mă iertați că v-am inoportunat! Și firește, să aștept cu bucurie și nerăbdare să vă revăd.”
La care adaug una din cugetările sale despre regulile de aplicat pentru o căsnicie durabilă și o viață lungă și fericită, foarte valabile dacă ai în vedere că acestea vin din parte cuiva specializat în înmormântări:
”Bărbatul care începe să iscodească și să cerceteze dacă soția lui s-a dus într-adevăr la croitoreasă sau la modistă e un nebun demn de compătimit. Nu sunt decât două posibilități și amândouă nu merită nici cât o ceapă degerată: ori s-a dus acolo și, în cazul ăsta, iscodind-o, bărbatul își trădează teama de a nu o pierde, lucru cât se poate de penibil și umilitor, care coboară în ochii lumii superioritatea lui de bărbat, ori află că nu a fost acoloși pe urmă… ah, pe urmă e și mai rău, pentru că asta scurtează viața omului. Am înmormântat destui bărbați care n-au fost în stare să-și stăpânească curiozitatea și au pierit în chip și fel: pe unii i-a lovit apoplexia, alții și-au făcut singuri seama, dând drumul la gaze sau aruncându-se pe fereastră, iar cei mai nefericiți au trăit multă vreme, otrăvind cu veninul geloziei, atât viața lor cât și pe cea a soției. Bărbatul înțelept ia act de faptul că soția lui se află acolo unde trebuie să fie, iar femeia înțeleaptă îi atrage singură atenția bărbatului că azi e ziua în care, de obicei, el nu-i acasă. Asta s-ar putea numi încredere reciprocă sau, mai curând, tăinuire de-o parte și de alta, și trebuie să-ți spun că nimic nu consolidează mai bine fericirea în căsnicie.”
De fapt, multe și felurite sunt isprăvile unchiului Josef… Cu siguranță, veți fi curioși să le aflați printr-o lectură pe cont propriu, dintr-un motiv pe care l-am găsit exprimat clar tot în această carte bine scrisă, cu umor (nu neapărat negru, cât mai ales de situație, în ciuda îndeletnicirii personajului principal), cu un traseu al națiunii neliniar, impredictibil și cu o proporție ideală între acțiune și cugetările cu miez pe marginea întâmplărilor mai mult sau mai puțin comune. Motivul ar fi acesta:
”Omul nu încetează niciodată să se minuneze de destinele altora. Sunt crude, înfiorătoare, încurcate, de toate felurile. Dar sunt omenești și asta le înalță spre glorie și frumusețe.”
# de Ulise acesta se tot miră posteritatea cum i-a luat pe mare zece ani să parcurgă distanța dintre strâmtoarea Dardanele și Itaca natală, cu toată vremea potrivnică și navigația rudimentară imaginate vreodată!
Înaintând literă cu literă în partea a doua din ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca am ajuns la 23-lea episod al serialului de față – cel al doamnelor din capitolul literei C, contemporane nouă. Statistic, cel mai bine reprezentat în acest capitol este domeniul muzical cu numeroase direcții, de la domeniul interpretativ – interprete de operă, de balet, pianiste, interprete de muzică ușoară, cele de muzică populară – la cel al compoziției, regiei muzicale și muzicologiei. Motiv pentru care voi începe cu acesta.
Maxim de notorietate au doamnele care au adus României vizibilitate internațională: sportivele Nadia COMĂNECI, Anișoara CUȘMIR-Stanciu și Laura Badea-CÂRLESCU, interpretele de operă Viorica CORTEZ și Ileana COTRUBAȘ, balerina Alina COJOCARU. Ele provin din domenii diferite, dar reprezintă fațete ale exprimării frumuseții.
Domeniul scrisului – cu o aplicabilitate atât de largă, de la literatură națională, traduceri din literatura străină, la lucrări istorice și studii etno-folclorice – este pe locul al doilea ca reprezentanre, după cel muzical.
Domeniul artelor dramatice/vizuale include două actrițe, dar și patru doamne din regia emisiunilor de radio și/sau televiziune.
Domeniul sportului românesc adună câte un nume cu greutate din gimnastică, atletism și floretă.
Cu regim de unicat în acest capitol al Enciclopediei le amintesc pe Lena CRIVEANU – designer vestimentar și pe Elena CREMENESCU – femeie de afaceri care a folosit specializarea sa în farmacie pentru a pune bazele brandului ”Elmiplant”.
Lucreția CIOBANU (n.1924 com. Topârcea, jud. Sibiu – 30 septembrie 2015) – interpretă de muzică populară din satul poetului George Topârceanu, supranumită ”Regina cântecului ardelean” sau ”Doamna Munților”, a murit anul trecut, cu o lună înainte de a împlini 91 ani.
Cariera sa muzicală a început în anul 1953, când a fost premiată la un festival de tineret pentru interpretarea a doar două strofe din doina ”Uite, bade-n ochii tăi”. Primele sale înregistrări radio datează din anul 1955.
A participat la prima transmisiune în direct la Televiziunea Română, ”Revelion 1957” – emisiune deschisă de ea și de Maria Tănase.
A scos zeci de discuri cu melodii populare din zona Sibiului, pe care le-a făcut foarte cunoscute, cum ar fi: ”Pleacă oile la munte”, ”Cobor, oile, cobor”, ”Ciobănaș de la miori”, ”Munte, munte, brad frumos”, ”Ridică-te, negură”.
În 2010 a fost distinsă cu ”Meritul cultural”, în grad de Mare Ofițer.
Iat-o aici într-o redare video din arhiva de folclor a TVR, interpretând ”Cobor, oile, cobor”: Ileana CONSTANTINESCU (n. 1929, com. Comani, jud. Olt) – interpretă de muzică populară. La data publicării acestui articol, ea este cea mai vârstnică personalitate în viață din acest capitol, motiv pentru care i le-am alăturat în continuare și pe celelalte interprete de muzică populară.
Repertoriul Ilenei Constantinescu cuprinde peste 200 de melodii din zonele Muntenia și Oltenia, înregistrate în fondul de folclor al Institutului de Folclor în perioada 1951-1956.
A fost descoperită de o echipă de folcloriști în căutare de talente artistice în lumea satelor, în 1951, an în care a câștigat premiul II la un concurs folcloric național.
A fost distinsă cu ”Meritul cultural” în grad de Cavaler în anul 2004, iar în cinstea sa, Casa de Cultură din Drăgănești-Olt îi poartă numele.
Iat-o aici, întepretând ”Mierlița când e bolnavă” într-o redare video din arhiva de folclor a TVR.
Maria CIOBANU (n.1937, sat Hătăroaia, com. Roșiile, jud. Vâlcea) – interpretă de muzică populară. În anul 1961, la concursul pentru acces în ansamblul folcloric ”Ciocârlia”, din 210 candidați au reușit numai ea și Irina Loghin. Maria Lătărețu făcea parte din juriu și a spus despre ea: ”Fata aceasta îmi va lua mie locul, nu veți găsi pe altcineva mai bun ca ea.” Maria Ciobanu a format unul din cele mai celebre duete ale României cu Ion Dolănescu, cu care a cântat zeci de melodii în perioada decembrie 1968-9 mai 1974.
În cariera sa, de peste 45 ani, a înregistrat sute de melodii la radio, televiziune și case de producție, multe dintre ele fiind fredonate de milioane de români.
În ultimii ani ai regimului comunist a avut de suferit datorită rămânerii fiicei sale, Leontina Văduva, în străinătate.
A fost distinsă cu numeroase premii la festivaluri naționale și internaționale, precum și cu ”Meritul Cultural” în grad de Ofițer în anul 2004.
Iat-o aici cu o interpretare din anul 1988 a melodiei ”Lie, ciocârlie” din arhiva TVR.
Floarea CALOTĂ (n.1956, sat Drăgășenei, com. Beuca, jud. Teleorman) – interpretă de muzică populară. A început să culeagă folclor din 1971, sub îndrumarea profesorului Florea Răgălie.
În 1977 a câștigat trofeul concursului organizat de TVR – ”Floarea din grădină”. Sub conducerea muzicală a dirijorului Ion Albeșteanu, a înregistrat de-a lugul anilor peste 100 de piese muzicale din folclorul tradițional al zonei Vlașca-Teleorman.
S-a ocupat de culegerea folclorului autentic și a costumului popular, fiind autoarea lucrărilor ”Costumul popular, călător printre milenii” și ”Costume populare românești din colecția Floarei Calotă”.
În anul 2006 a primit Diploma de excelență din partea Muzeului Național al Satului ”Dimitrie Gusti”.
O puteți vedea aici într-un fragment dintr-un recital al său, din arhiva TVR.
De la muzica populară trecem la muzica de operă, cu două interprete celebre care au făcut carieră internațională: Viorica CORTEZ (n. 1935, Bucium, jud. Iași) – interpretă de operă. La Conservatorul din București, ea a fost eleva Artei Florescu. A debutat în 1964, a fost premiată la concursuri internaționale, susținând numeroase concerte internaționale. În anul 1971 a rămas în Franța, după care a fost interzisă în România de regimul comunist.
Este unul dintre artiștii lirici români cu cea mai spectaculoasă și îndelungată carieră internațională. Volumul intitulat „Cortez“, semnat de jurnalistul TVR Marius Constantinescu, a fost lansat în cadrul Festivalului „George Enescu“, ediția din anul 2013.
Ileana COTRUBAȘ (n.1939, Galați) – interpretă de operă. Și-a început cariera muzicală la vârsta de 9 ani ca membră a Corului de Copii al Radiodifuziunii Române, după doi ani ajungând la performanța de a cânta solo. A studiat la Școala Specială de Muzică din București (creată pentru copii supradotați), între 1952-1958, apoi la Conservatorul ”Ciprian Porumbescu” cu maestrul Constantin Stroescu. S-a perfecționat în arta vocală la Viena.
A debutat în anul 1964, pe scena Operei Române din București. A cântat pe marile scene ale lumii, consacrarea i-a adus-o rolul ”Mimi” din ”Boema” de Puccini, alături de Luciano Pavarotti, la Metropolitan Opera din New York. O profesionistă admirată de o lume întreagă pentru vocea extraordinară (una dintre cele 5-6 mari interprete din lume a operelor lui Verdi), pentru talentul artistic și abilitatea de a cânta în mai multe limbi. S-a retras în 1990 dar continuă să predea cursuri de măiestrie artistică.
Trecem la balet, cu două balerine aflate la distanță de patru decenii una de alta: Adina CEZAR (n.1941, Călimănești, jud. Vâlcea) – balerină, coregraf, regizor. A urmat cursurile Liceului de Coregrafie din București, pe care le-a absolvit în 1957. În perioda 1964-1969 a devenit profesoară la același liceu. Următoarea treaptă pedagogică a fost cea de lector universitar la Academia de Teatru și Film din București, secția coregrafie (1991-1995). Dar până atunci, mai întâi a fost colaborarea cu Opera Română din București, la început ca dansatoare, apoi ca regizor și coregraf. A urmat cursuri de perfecționare în cadrul burselor primite în Franța, Germania și Anglia. În 1973 a pus bazele grupului ”Contemp”, nucleul Companiei de stat de Dans Contemporan înființate în 1990 – singura companie de dans românească cu material video în baza de date a Lincoln Center Library din New York. Sub egida acestuia, semnează regia și coregrafia mai multor spectacole, ultimul prin 2002 – ”Fereastra roz” pe muzică de Mozart, Chopin și Debussy.
Dintre sumedenia de premii atribuite, îl amintesc aici pe cel al Uniunii de Teatru și Muzică pentru lansarea unui nou stil în coregrafia românească (1982).
Iată aici un interviu acordat revistei ”Tango” în care povestește despre sine, cu modestie și farmec.
Alina COJOCARU (n. 1981, București) – balerină. O adevărată stea a scenelor internaționale, distinsă cu numeroase titluri cum ar fi cel de ”Balerină a Deceniului” în cadrul galei internaționale de balet ”Stars of the 21st Century” (Moscova, 2010). Cariera ei este pe cât de uimitoare și admirată, pe atât de actuală. Povestea Alinei începe la Kiev, cu pregătirea la Școala de Balet de aici și a continuat la Compania de Balet din acest oraș unde a debutat, fiind angajată ca prim-balerină în 1999 și promovată ca solistă principală în 2001. Înainte de aceasta, la 16 ani ea a câștigat ”Prix de Lausanne” la Concursul Internațional de Balet de la Lausanne (1997), lucru care i-a oferit șansa unei burse la Școala Regală de Balet din Londra.
Pe scena de la Covent Garden a strălucit în ”Giselle” de A. Adam, ”Lacul lebedelor”, ”Evgheni Oneghin” de Ceaikovski, ”Romeo și Julieta” de Prokofiev, ”Manon” de Massenet, ș.a.
Pe scena Operei Române a apărut pentru prima dată în 2002, cu rolul titular din ”Giselle”, a revenit anul următor în cadrul Galei de balet din Festivalul și Concursul Internațional ”George Enescu”.
Pentru faima adusă României, Alina Cojocaru a primit Ordinul Național ”Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002).
Deși a plecat de copil din țară, balerina revine pe scena Operei Române din București ori de câte ori programul reprezentațiilor internaționale îi permite.
Este artist invitat permanent al Operei Române din București.
Numele ei apare în distribuția spectacolului ”DSCH. The Dream” cu rolul ”Titania” (sigur dansează numai la premiere, pentru promovarea spectacolului).
Alte personalități feminine ale muzicii clasice contemporane sunt Lavinia COMAN (n. 1940, Focșani, jud. Vrancea) – pianistă, muzicolog, profesor la Universitatea Națională de Muzică București, catedra de pian; Maia CIOBANU (n. 1952, București) – compozitoare, muzicolog, profesor asociat la UNATC București, specialitatea sunet-mișcare și istoria muzicii, Carmen-Maria CÂRNECI – compozitoare și dirijoare; Dora COJOCARU – compozitoare; Iulia-Narcisa CIBIȘESCU-DURAN (n.1966, Deva, jud. Hunedoara) – compozitoare, pianistă, dirijoare.
Corina CHIRIAC (n. 1949, București) – intepretă de muzică ușoară, compozitoare, realizatoare de televiziune. S-a apropiat de lumea muzicii din copilărie, la Școala de Muzică nr. 1 și Liceul Special de Muzică nr. 1 din București. A continuat cu IATC ”I.L. Caragiale”. Debutul său actoricesc s-a produs la Teatrul de Comedie din București.
În 1970, Corina a obținut nota maximă la concursul televizat de muzică ușoară ”Steaua fără nume” pentru interpretarea piesei ”Valurile Dunării”. După 1990, când a revenit în țară din SUA, ea a realizat emisiuni TV ca ”Insomniile Corinei”, ”Dați vina pe Corina” sau ”Să v-amintiți duminica”.
Numele Corinei Chiriac este legat implicit de numele unor șlagăre fredonate de români înainte de 1990, cum ar fi: ”Opriți timpul”, ”Banii n-aduc fericirea”, ”Ce mică-i vacanța mare”, ”Ne cunoaștem din vedere”, ”Strada speranței”.
Distinsă cu ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).
Am ales aici clipul piesei cu care a câștigat premiul al III-lea la Festivalul de muzică ușoară ”Cerbul de aur” de la Brașov, ediția din 1971.
Din zona realizatorilor emisiunilor de radio și televiziune să le omagiem pe: Daniela CARAMAN-FOTE (n. 1943, Constanța) – după absolvirea Conservatorului din București, secția Muzicologie, ea a realizat la Radio-Televiziunea Română sute de emisiuni și serii de emisiuni muzicale difuzate în perioada 1965-1980. În perioada 1980-1989, a fost director artistic la singura casă de discuri din România, când au fost editate peste 3000 de titluri în aproape toate domeniile muzicale, de la folclor la jazz. După 1989 devine director artistic al posturilor de radio FM ”Radio 21” și ”Pro FM”.
Distinsă cu ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004); premiul UCMR pentru întreaga activitate publicistică (cronici muzicale, lucrări de specialitate) în 2004 și 2009.
Georgeta CHIRA-DINCĂ (n. 1949, București) – după ce a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română în 1973, a început colaborarea cu Redacția emisiunilor pentru copii și tineret din cadrul Televiziunii Române ca prezentator, redactor sau realizator. Din același an, a dublat desenele animate sub genericul ”1001 de seri”, activitate prestată timp de 35 ani! Timp de 20 ani a fost singura voce a desenelor animate străine.
Luminița Cecilia Elena CONSTANTINESCU – realizator de televiziune la Redacția Muzică Clasică la Radio și Televiziune, timp de 36 ani de profesie. Pregătirea de specialitate (muzicologie la Conservatorul din București, absolvit în 1972) i-a permis să colaboreze cu importante personalități ale genului liric, în perioada 1984-1997, a comentat ea însăși la Sala radio ciclul de concerte sub genericul ”Vă place opera?” în care s-au lansat toate valorile tinere care, cu timpul, au devenit mari interpreți: Angela Gheorghiu, Leontina Văduva, Felicia Filip, Ruxandra Donose ș.a.
Distinsă cu ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).
Iată aici un fragment din emisiunea „Dan Grigore și prietenii săi”, realizată în 1983 de Luminița Constantinescu și Andrei Brădeanu. „Melancolie” de Mihai Eminescu, recită Ion Caramitru. La pian, Dan Grigore.
Alexandra CEPRAGA (n. 1951, Craiova) – regizor muzical a zeci de emisiuni de divertisment din perioada 1973-1996. De la 12 ani cânta în corul de copii al Radioteleviziunii Române, a urmat cursurile Conservatorului din București, absolvite în 1974. Ea a semnat regia muzicală pentru festivaluri muzicale organizate în țara noastră: ”George Enescu”, ”Cerbul de Aur”, ”Mamaia”, preselecțiile naționale pentru ”Eurovision”, ”Hariclea Darclee”.
Din zona regiei de spectacol putem trece la cel asociat al actoriei, cu două cunoscute actrițe: Florina CERCEL (n. 1943, Piatra Neamț) – a absolvit în 1964 Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
A fost Veta în ”O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale în anul 1964, apoi Elena în ”Troienele” de Euripide (1969) – pe scena Teatrului Național din Timișoara, roluri care au recomandat-o pentru prima scena dramatică a țării – TNB, unde a debutat în 1972. Aici a fost Wanda din ”Gaițele” de Kirițescu, Zoie din ”O scrisoare pierdută” de Caragiale, Dacia din ”Titanic vals” de Mușatescu, Anca din ”Năpasta” de Caragiale (montarea din 1991), Lucrezia Borgia din piesa omonimă a lui Hugo, în montarea din 2004.
Pentru rolul Annei Andreevna din ”Revizorul” de Gogol a primit premiul pentru cea mai buna actriță a anului 2002.
În 2002, actrița a primit Ordinul Național ”Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.
Tamara Crețulescu (n. 1949, București) – din promoția 1971 a Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
Ca șefă de promoție, a fost angajată la TNB unde a interpretat roluri dintre cele mai diverse. Printre altele, ea a fost Zoe în ”O scrisoare pierdută” de Caragiale, în regia lui Radu Beligan (1979) sau Maria Sinești din ”Jocul ielelor” de Camil Petrescu, în regia Sandei Manu (1979) și da, joacă și acum, chiar eu am văzut-o în rolul d-nei Pommeray din ”Tectonica sentimentelor” de Eric-Emmanuel Schmitt (regia Nicolae Scarlat) – piesa este încă în repertoriul curent al TNB!
Domeniul literar îl încep cu o autoare care între timp, de la editarea Enciclopediei până acum, a decedat la vârsta de 89 ani, în America, la New York, în anul 2014: Nina CASSIAN – poetă, traducătoare și eseistă. S-a născut în 1924 la Galați (cu trei ani mai mare decât Annie Bentoiu care a cunoscut-o, amintind-o într-un episod penibil din ”Timpul ce ni s-a dat”).
Pe numele adevărat Rene Annie, Nina era fiica unui traducător de literatură universală, Iosif Cassian-Mătăsaru de origine evreiască.
Și-a luat bacalaureatul în 1942 la Institutul Pompilian# din București, dar încă din 1940, frecventând cercurile literare de stânga, s-a înscris în mișcarea comunistă, declarată ilegală de către autorități.
A debutat în literatură în 1945 – cu poezia ”Am fost un poet decadent” publicată în ”România liberă”, urmată de un volum de poezii publicat în 1947, deloc pe placul autorităților comuniste nou instalate.
În anii 50 devine una dintre cele mai obediente reprezentante ale proletcultismului. A intrat la facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București în anul 1954, pe care a abandonat-o după un an.
A fost căsătorită cu Al. I. Ștefănescu, director al Editurii de Stat pentru Literatură, lucru care a ajutat-o să se impună în peisajul literar al epocii. A revenit la poezia autentică în anii 70. A publicat peste 50 de volume de versuri și proză, literatură pentru copii, piese pentru teatrul de păpuși.
În 1985, aflată în America ca visiting profesor la New York University, a cerut azil politic. În SUA a început să-și traducă opera în limba engleză, continuând să scrie și să susțină recitaluri de poezie. New York Library i-a acordat premiul ”Leul de aur” în anul 1994. # Vă mai amintiți de Constanța POMPILIAN-ZOSSIMA, cea dintâi româncă licențiată în matematici, cea care împreună cu tatăl ei a fondat în anul 1886, acest institut ca școală de fete ?!) Ironică alăturarea în același capitol a două intelectuale din aceeași generație dar cu atitudini opuse față de regimul comunist, căci urmează nimeni alta decât… publicista, traducătoarea și (se pare, singura autentică) disidentă anti-comunistă:
Doina CORNEA (n. 1929,Brașov) – absolventă a Facultății de Filologie din cadrul Universității clujene, unde s-a specializat în limba franceză, până la poziția de conferențiar.
A avut tăria de a-și învinge frica și, din anul 1980, a început să traducă și să difuzeze în cercurile intelectuale clujene materiale incompatibile cu ideologia de partid și de stat, printre care volumul ”Încercarea labirintului” de Mircea Eliade (scriitor interzis atunci).
Scrisorile sale de protest la adresa regimului național-comunist erau citite la postul ”Europa Liberă”. Urmare acestor acțiuni, Doina Cornea a fost exclusă din corpul didactic universitar și a fost permanent supravegheată strict de autorități.
Cu ocazia revoltei muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987 ea a redactat, tipărit și răspândit manifeste de solidaritate. Ca pedeapsă, a fost închisă în noiembrie-decembrie 1987, după care eliberată în condiții de domiciliu forțat.
În anul 2000, Doina Cornea a primit din partea statului francez ”Legiunea de onoare” în grad de Ofițer, ca recunoaștere publică a curajului ei în lupta cu sistemul comunist (luptă în care a fost sprijinită de soțul ei, avocat de profesie, de fiul său și de fiica sa, stabilită în Franța din anul 1976).
Manuela CERNAT (n. 1945, Paris; Franța) – istoric și critic de film, eseist, scenarist, profesor universitar. Fiica diplomatului și scriitorului Iosif Igiroșianu și a scriitoarei Anda Boldur. Căsătorită cu dirijorul Răsvan Cernat.
A obținut licența în teatrologie-filmologie la IATC (1968) și doctoratul în filologie la Universitatea București (1974). Șefă a catedrei de Comunicare audiovizuală (1994-2008) și prorector al Universității Naționale de Artă Tetrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale” (2008-2012).
Cunoscătoare a limbilor franceză, engleză, italiană, spaniolă, rusă, portugheză, germană, sârbo-croată, s-a remarcat printr-o vastă activitate publicistică, de traducător și scriitor. Este autoarea unor volume de istoria filmului.
Fondatoare a Festivalului de Film de la Costinești.
Denisa COMĂNESCU (n. 1954, Buzău) – poetă, editoare, traducătoare. Din 2007 este director general al Editurii Humanitas Fiction, în cadrul căreia a lansat colecția de carte străină de ficțiune ”Raftul Denisei”.
Este membră în Parlamentul Cultural European din 2006.
Am avut plăcerea de a o vedea și auzi live la o lansare de carte organizată la Libăria Humanitas Cișmigiu, luna trecută.
Enciclopedia le mai prezintă pe: Maria CARPOV – doctor în filologie, șef al catedrei de limba și literatura franceză din cadrul Universității ieșene și traducătoare; Silvia CINCA – prozatoare; Olga CICANCI – istoric, autor a studii despre istoria elenismului și a relațiilor româno-elene; Silvia CIUBOTARU – etnolog care a studiat Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei; Sultana CRAIA – critic literar, publicistă.
Domeniul sportului românesc încheie glorios acest articol cu trei mari glorii olimpice: Nadia COMĂNECI, Anișoara CUȘMIR-STANCIU și Laura CÂRLESCU-BADEA.
Nadia COMĂNECI (n. 1961, Onești, jud. Bacău) – gimnasta primei note de 10 atribuită la Jocurile Olimpice de la Montreal (1972). Despre povestea ei, palmaresul impresionant, faima internațională – nu aș face decât să repet lucruri deja cunoscute. Cea mai tânără deținătoare a titlului ”Erou al Muncii Socialiste” a reușit să treacă ilegal frontiera româno-maghiară în noiembrie 1989. Cuplul de antrenori Bela și Marta Karoly, cei care au descoperit-o, erau deja în străinătate de câțiva ani. Nadia s-a stabilit în SUA, unde este căsătorită cu fostul gimnast american Bart Conner, alături de care se ocupă de descoperirea și promovarea tinerelor talente ce frecventează Bart Conner Gymnastics Academy.
În 1999, în cadrul unei ceremonii vieneze, ea a fost desemnată ”sportiva secolului al XX-lea”. Un an mai târziu, statul român i-a conferit Ordinul Național ”Steaua României”. Mai deține o seamă de funcții de reprezentare pentru România: președinte onorific al Federației Române de Gimnastică, Ambasador al Sportului Românesc, iar din 2003 consul onorific al României în SUA.
Anișoara CUȘMIR-STANCIU (n. 1962, Brăila) – atleta care a stabilit la București, recordul mondial la săritura în lungime de 7,43 m, în iunie 1983 (precedentul record era tot al său, o săritură în lungime de 7,15 m, din august 1982). Se întâmpla acum 33 de ani pe stadionul ”23 August”, actuala Arenă Națională. Actualul record are un plus de 9 centimentri, fiind stabilit în anul 1988 de sportiva Galina Tschistjakowa.
Iolanda Balaș este cea care a adus-o la clubul sportiv ”Steaua” unde s-a specializat și antrenat pentru această probă – săritura în lungime. ”Pentru mine, lungimea a fost dragoste la prima vedere. Am iubit această probă şi ea mi-a dăruit tot ce am vrut: şase recorduri mondiale, titlul de campioană olimpică, titlurile de vicecampioană mondială şi europeană şi multe, multe altele. Pentru mine, este «Prinţesa» atletismului. O probă tehnică în care ai şase şanse ca să arăţi ce poţi”, a spus fosta atletă într-un interviu acordat în anul 2011 pentru Revista Flacăra.
Laura CÂRLESCU-BADEA (n. 1970, București) – floretistă. A activat din 1988 la Clubul sportiv ”Steaua” pentru care a câștigat de 11 ori campionatul național. Campioană olimpică la Atlanta 1996, campioană mondială la Haga în 1995 și de trei ori campioană europeană în 1996, 1997 și 2004. Cu echipa României a fost vice-campioană olimpică în 1996, campioană mondială în 1994 și campioană europeană în 2004. Pentru cariera sa sportivă, statul român i-a acordat titlul de Maestru Emerit al Sportului (1992), apoi Ordinul Național ”Pentru Merit” în grad de Comandor (2000) și Ordinul ”Meritul Sportiv” clasa I (2004).
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
M-am grăbit să fiu un pic mai organizată – așa, ca Ema! Nu trecu luna ianuarie fără să croiesc un plan de lectură pentru anul acesta. Un plan în care am adunat dorințe structurate pe câteva categorii de lectură, cum ar fi:
Alte cărți ale autorilor care m-au cucerit deja, descoperiți anul trecut sau mai demult și zărite deja în rafturile bibliotecii de cartier (lucru care asigură o lectură + delectare aproape sigură):
Ludmila Ulițkaia: ”Medeea și copiii ei”, ”Înmormântare veselă”;
Mo Yan: ”Obosit de viață, obosit de moarte”;
Nikos Kazantzakis: ”Raport către El Greco”;
Stefan Zweig: ”Lumea de ieri”, ”Douăzeci și patru de ore din viața unei femei”.
O carte scăpată necitită din biblioteca personală (din lipsă de spațiu, cărțile sunt puse pe două rânduri, încă nu am reușit să mă uit la rândurile din spate, aoleu!):
Mic tratat de pisicologie – bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță
Titluri preluate ca urmare a recenziilor favorabile citite pe alte bloguri:
”Pisica pierdută” de Caroline Paul (Ed. Vellant) – (de la Ema);
”Jurnalul ascuns” de Sebastian Barry (de la Boohish Style);
”Hotel New Hampshire” de John Irving (de la Fructitza);
”Povestea doamnei Murasaki” de Liza Dalby (de la Bibliodevafiliala3);
”Expresul urban” de Kjell Nordström, Per Schlingmann (Editura Publica);
”Confesiuni” de Jodie Rhodes (Editura All);
”Războiul care a pus capăt păcii” de Margaret Macmillan (Editura Trei);
(ultimele trei recomandate ca noutăți editoriale de diverse bloguri afiliate la site-ul cotidianului ”Adevărul”)
Cărți răsfoite pe fugă prin librării și care mi-au făcut o bună impresie:
”București. Praf și sânge” de Malgorzata Rejmer (Editura Polirom)
”Cartea cu bunici” de Marius Chivu (Editura Humanitas)
”Hronicul și cântecul vârstelor” de Lucian Blaga (autor care figurează și în lista ”100 cei mai mari scriitori ai lumii”, vezi mai jos)
O sub-listă mai lungă inspirată de lista lui Daniel S. Burt ”100 cei mai mari scriitori ai lumii” (unii sunt preluați de pe lista absențelor notabile de la sfârșitul cărții), asta pentru a-mi completa lipsurile la capitolul ”clasici”:
”O lume se destramă” – Chinua Achebe (scriitor nigerian, primul romancier important african care a publicat cărți scrise în limba engleză);
”Zgomotul și furia” de Willian Faulkner;
”O călătorie în India”, ”Howards End” – E. M. Forster;
”Opiniile unui clovn” sau altceva de Heinrich Boll – romancier și novelist german care, împreună cu Gunter Grass, a dominat literatura germane postbelică;
”Toate familiile fericite” (Editura Curtea Veche) sau ”Jilțul vulturului” (Editura Curtea Veche) de Carlos Fuentas – romancier mexican, unul din principalii promotori ai realismului magic;
”La agățat” (Editura Allfa) sau ”Nimeni alături de mine” (Editura Art) de Nadine Gordimer – scriitoare sud-africană, laureată a Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1991;
”Vârsta inocenței” sau ”Vara primei iubiri” de Edith Wharton;
”Motanul are cuvântul” de Soseki Natsume (Editura Univers, 1975 sau Nemira, 2010).
Cărți ale unor scriitoare sau publiciste care figurează în ”Enciclopedia personalităților feminine din România” (pentru că sunt d-ale noastre, sunt personalități, deci merită!):
Annie Bentoiu – ”Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947–1959”;
În total 35 de cărți (în principiu), lista este deschisă și altor titluri, în funcție de recomandările voastre precum și de ce nu, de inspirația de moment în urma unei vizite la biblioteca publică. Plec într-acolo, pa!
By 
Most popular posts
Mircea Cărtărescu – Enciclopedia zmeilor
Evgheni Vodolazkin – Laur
Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar
Lucian Blaga – Hronicul și cântecul vârstelor