I've been dreaming of friendly faces I've got so much...

I've been dreaming of friendly faces I've got so much...

Walking… #park #walk

Walking… #park #walk

Romeo și Julieta este o tragedie scrisă de William Shakespeare...

Romeo și Julieta este o tragedie scrisă de William Shakespeare...

Holiday

Holiday

Snow White and the Seven Dwarfs

Snow White and the Seven Dwarfs

I love you. I am who I am because of...

I love you. I am who I am because of...

My darling, I'm waiting for you — how long is...

My darling, I'm waiting for you — how long is...

The only way to beat my crazy was by doing...

The only way to beat my crazy was by doing...

Biografia lui Warren Buffett, cel mai mare investitor din toate...

Biografia lui Warren Buffett, cel mai mare investitor din toate...

Fear is not real. The only place that fear can...

Fear is not real. The only place that fear can...

Mo Yan – Baladele usturoiului din Paradis

În ”Sorgul roșu”, Mo Yan evoca dimensiunile tragice ale Marii foamete din China de la sfârșitul anilor ‘50 și începutul anilor ’60 printr-o trimitere în viitor față de timpul prezent al narațiunii. Mai precis, prin povestea unui bărbat care, plecând dis-de-dimineață la vânătoare de vulpi, devine a doua persoană scăpată cu viață dintr-un întreg sat masacrat de soldații japonezi. Același personaj ajunge la bătrânețe să moară de foame și frig, în timpul iernii, pentru că autoritățile comunale chineze, după ce confiscaseră țăranilor toată recolta și așa destul de redusă cantitativ, păzeau cu strășnicie depozitele conform ordinelor primite de la centru, indiferente la pierderile de vieți omenești.

Dacă atunci problema era administrarea deficitară a unei recolte slabe, iată că în ”Baladele usturoiului din Paradis” ironia face că tragedia are legătură cu administrarea abundenței!

Abundența este singurul argument care ar justifica denumirea județului Paradis, rodnicia pământului și bogăția câmpului alimentează speranțele de fericire ale țăranilor care trudesc din greu, cu gândul la răsplata recoltei. Aceasta urmează a fi cumpărată la centrele de achiziție organizate de aceleași autorități care stabiliseră să se cultive usturoi pe terenurile care le fuseseră distribuite țăranilor. Confruntate cu producția record adusă în cozi interminabile de căruțe încărcate cu usturoi, autoritățile din județul Paradis par a fi depășite de situație (ca ale noastre, când se confruntă cu cod galben de ninsoare și viscol, normale într-o țară cu climat temperat continental excesiv). După ce depozitele au fost ticsite (și asta prin achiziții pe pile și relații), autoritățile nu se preocupă deloc și de micii producători rămași cu recolta nevândută ba, mai mult, interzic posibiltatea vânzării de către țărani pe cont propriu, la cumpărătorii veniți din alte județe. Asta pentru că așa țăranii ar fi putut menține prețul la un nivel acceptabil, preț pe care însă statul dorea să-l coboare în condițiile supra-ofertei locale (iată-mă ajunsă prin literatură la raportul cerere-ofertă din cursurile de economie din facultate, având dovada că legile economice nu sunt neapărat și morale).

”Să cultiv usturoi îmi cereți și eu mă supun.
De ce oare acum de cumpărat nu vă mai este bun?”

Disperați, cu usturoiul transportat la oraș de la mari distanțe și ajuns a fi numai bun de aruncat la gunoi, țăranii se duc cu problema lor la Comitetul Județean, unde funcționarii de stat responsabilii n-au nicio treabă cu situația, nepăsători conform zicalei noastre ”nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase” (chinezii nu o cunosc, dar în acest caz chiar s-a potrivit). Văzând însă furia micilor producători de usturoi care încep să devasteze sediul ridicat tot din taxele plătite de ei, prefectul fuge la timp, pe ușa din spate.

Cronica evenimentelor din ”Incidentul usturoiului” petrecute în realitate în anii ‘80 în județul Paradis aflat în N-V Chinei i-au parvenit autorului prin lectura ziarului local (este redat un extras de presă, scrisă într-o limbă de lemn de esență tare). Din aceeași sursă aflăm că adevărații vinovați pentru proastă administrare – secretarul de partid și prefectul din județul Paradis, după ce ”și-au analizat gândirea în profunzime, și-au recunoscut greșelile și au hotărât ca de acum încolo să-și corecteze greșelile în muncă, să compenseze lipsurile”, au fost transferați de guvernul Provinciei, pe aceleași funcții administrative, în alte județe.

Oare țăranilor implicați în incident li s-a administrat justiția cu aceeași clemență, a fost suficient că și-au recunoscut greșeala de a-și fi pierdut cumpătul în fața nepăsării oficialilor?!

Cine sunt ei, cum au ajuns să fie prinși în vâltoarea evenimentului și ce s-a ales de viața lor după aceste evenimente – asta nu mai relatează ziarul oficial al județului, însă acesta este subiectul romanului. Care încearcă o reparație morală cuvenită celor mărunți și nedreptățiți: aceea de a nu fi dați uitării, de a avea parte de compasiune și de pledoaria apărării într-un proces literar. Ei sunt reprezentați de țăranii lui Mo Yan: blajinul Gao Yang, fiul unui fost moșier și client aproape constant al milițienilor, care nici nu mai știe la un moment dat de ce plânge, de la iuțimea supei de usturoi, sau pentru că așa simte; harnicul Gao Mo care se gândește cum să o prindă de mână pe tânara și frumoasa Jinju, ca ea să înțeleagă că o iubește, în timp ce asistența era atentă la menestrelul Zhang Kou care cântă ”Baladele usturoiului din Paradis”, părinții ei – Unchiul al Patrulea și Mătușa a Patra, frații ei, primarul, deputatul și alte personaje bine creionate. Prin relațiile interpersonale, reacții și cutume, ei par a trăi încă în feudalism, dacă autorul nu ar scăpa pe ici pe colo câteva detalii ce țin de modernitate: micul casetofon portabil cu căști al lui Gao Mo la care ascultă muzică în timp ce prășește la porumb, mașina secretarului de partid care îl calcă pe Unchiul al Patrulea sub privirea îngrozită a consăteanului Gao Yang, milițienii, nașterea asistată.

Am apreciat și de această dată scriitura fără cusur a lui Mo Yan: arhitectura originală a romanului, vocile narative diferite (treceri de la persoana a III la persoana I în momentele de maximă tensiune), flash-back-urile în trecutul narativ pe seama amintirilor personajelor, pasajele de un lirism debordat și elemente ale realismului magic create prin implicarea elementelor naturale (lanul de iută, papagalii și mânzul roșcat) și prin dialogurile imaginare cu un copil nenăscut sau cu cei pierduți în moarte.

Anumite scene, incomode dar realiste, îi poate pune în dificultate pe cei sensibili: două sinucideri, bătăi până la sânge, umilirea lui Gao Yang la vârste diferite dar în aceeași manieră de către copii din clasă, milițienii din sat și colegii de celulă (nu este vorba de molestare sexuală).

Dacă ”Sorgul roșu” abundă în rafale de gloanțe care fac prăpăd pe timp de război (încât sorgul e roșu ca sângele, iar sângele roșu ca sorgul), ”Baladele usturoiului din Paradis” este romanul brutalității bastonului electric aplicat pe timp de pace, într-un iz copleșitor de usturoi.

Mo Yan – Baladele usturoiului din Paradis
Mo Yan – Baladele usturoiului din Paradis

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Partea a doua din ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca pune în valoare adevărate doamne care trăiesc printre noi; al 22-lea episod este consacrat celor al căror nume începe cu litera B. Să le cunoaștem prin ceea ce s-au făcut ele remarcate.

Spre deosebire de episodul precedent, începem cu un grup de șapte doamne venerabile aflate la al optulea deceniu al vieții, deci o viață lungă dedicată unei pasiuni: creație muzicală, creație literară, actorie, regie sau interpretarea muzicii de operă. Să intrăm în detalii:

Carmen Petra BASACOPOL (1926, Sibiu) – compozitoare și profesor de armonie, contrapunct și forme muzicale la Conservatorul ”Ciprian Porumbescu”. Face parte din școala de compoziție fondată de George Enescu deoarece a valorificat într-o manieră proprie resursele spirituale ale ethosului românesc. A debutat în componistică în anul 1952, de atunci a semnat zeci de opusuri, opere, balet, muzică simfonică, lucrări vocal-simfonice, piese pentru ansambluri de cameră. A făcut parte din numeroase jurii ale unor concursuri internaționale de muzică clasică. I-a fost decernat premiul ”George Enescu” al Academiei Române (1980) și Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).

Cum a început totul? A studiat de la vârsta de 4 ani pianul cu mama sa. A absolvit cursurile Facultății de Filozofie (1945-1949) cu magna cum laude, și compoziția la Conservatorul ”Ciprian Porumbescu” din București (1949-1956). Obține doctoratul în muzicologie la Sorbona (1976) pe tema originalității muzicii românești, așa cum apare ea în operele lui Enescu, Jora și Paul Constantinescu.

Annie BENTOIU (1927, București) – scriitoare, traducătoare. Fiica medicului Constantin Deculescu, secretar de stat în guvernele țărăniste, și a unei elvețience stabilite în România. După bacalaureatul la Școala Centrală din București (1945), a urmat cursurile Facultății de Drept din cadul Universității din București și ale Institutului Francez (literatură și istorie) pe care le-a înrerupt în 1949, când s-a căsătorit cu muzicianul Pascal Bentoiu. În timp ce rude ale sale erau închise pe motive politice, Annie Bentoiu a lucrat ca funcționară la o fabrică de confecții (1950-1954), apoi ca traducător de limba franceză.

Trăind două răsturnări ale ordinii politice și grozăvia celui mai înspăimântător secol al mileniului care a trecut, d-na Bentoiu și-a scris memoriile sub titlul ”Timpul ce ni s-a dat” în două volume, primul editat în 2000, reeditat în 2007, al doilea publicat în 2006. Despre acestea istoricul Vladimir Tismăneanu aprecia că ”recreează o lume distrusă de zelul barbar al comuniștilor înfeudați Moscovei”.

Literatura română contemporană mai este consistent reprezentată în acest episod de alte nume mari:
Ana BLANDIANA (1942, Timișoara) – poetă, publicistă. Pe numele real Otilia Valeria Coman, pseudonimul Blandiana (după numele comunei din județul Alba de unde este originară mama sa) l-a folosit prima dată în 1959, când a debutat literar în revista ”Tribuna” din Cluj. Tatăl ei, licențiat în drept și teologie, a fost deținut politic. Ea a urmat cursurile universitare la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj. Sunt două pagini cu informații despre dizidența ei, despre poeme și premii o mulțime, dar și eforturile depuse pentru recuperarea unei părți de istorie care altfel ar fi fost uitată prin înființarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet. Cea mai recentă carte a ei este ”Fals tratat de manipulare” (2013).

Constanța BUZEA (1941, București) – poetă. Opera sa cuprinde peste 20 de volume de poezie, primul în 1968, ultimul în 2008. În 2009 a publicat ”Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971” despre anii petrecuți alături de poetul Adrian Păunescu (cu care a fost căsătorită între 1961-76).

Adriana BITTEL (1946, București) – prozatoare. Îmi plac recenziile pe care le face în ”Formula AS” pentru noutățile editoriale, un adevărat ghid de lectură pentru un public larg! Ultimul ei volum de proză scurtă se numește ”Cum încărunțește o blondă” și a fost lansat în 2006.

Cele două BUCIUCEANU – Tamara și Iulia – sunt surori, amândouă născute în Basarabia, la Tighina.
Tamara BUCIUCEANU-BOTEZ (n. 10 august 1929) – actriță. A început studiile de actorie în 1948 la Institutul de Teatru ”Vasile Alecsandri” din Iași de unde s-a transferat la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică pe care l-a absolvit în 1952. A început prin a interpreta numeroase roluri, nu neapărat principale, pentru că a dorit să joace mult și a urmat sfatul profesorului său, Nicolae Bălțățeanu, de a a face dintr-un rol secundar o bijuterie interpretativă și astfel nu va trece neobservată. Sfatul a fost bun, așa a fost remarcată!

Rol după rol, cu un palmares teatral uriaș și diversificat, de la teatrul clasic, la cel de revistă, la cel de operetă (datorită timbrului de mezzo-soprană), la roluri de film, la teatrul puse în scenă pentru televiziune, la teatrul radiofonic (zeci de spectacole timp de peste șapte decenii), d-na Tamara Buciuceanu-Botez a dobândit pe drept titlul de ”Doamna comediei românești”.

Admirată și apreciată ca o comediană cu forță de improvizație nesecată, ea a surprins deopotrivă și în roluri dramatice.

Ca septuagenară a susținut un palmares uimitor, realizând spectacole la care biletele se epuizau rapid, în aceeași stagiune la Teatrul Național – ”Așteptând la Arlechin” de Noel Coward, la Teatrul de Comedie – ”Nepotul” de Adrian Lustig, la Teatrul Odeon – ”Cumetrele” de Michel Tremblay.

Zece ani mai târziu o regăsim pe scena Tetrului L.S. Bulandra în rolurile principale din ”Mamouret” de Jean Sarment și ”Însemnările unui necunoscut” de Dostoievski.

A fost premiată de UNITER pentru întreaga activitate (2004) și cu un premiu de excelență (2010); pentru întreaga carieră cinematografică a primit Premiul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) în anul 2008. Acestea sunt numai trei dintre cele peste 20 de premii de interpretare primite de-a lungul carierei.

Doamna Tamara Buciuceanu-Botez este societară de onoare a Teatrului Național I. L. Caragiale și a Teatrului de Operetă ”Ion Dacian”, ambele din București, trăind în contibuare o frumoasă poveste de dragoste împărtășită cu publicul, ”partener fidel, care mi-a dat în permanență puterea să joc” – conform spuselor sale.

Iulia BUCIUCEANU (n. 25 iunie 1931) – interpretă de operă. O voce superbă și echilibrată de mezzo-soprană și un artist extrem de modest. A fost căsătorită cu actorul George Constantin și este mama actorului Mihai Constantin (cel care a debutat cu rolul Ionică în filmul ”Liceeni” alături de mătușa sa, Tamara Buciuceanu-Botez).

A urmat cursurile Conservatorului din Iași apoi, după trei ani, a continuat studiile la cel din București. A fost remarcată încă din anul II, când a debutat cu rolul Ondine din ”Rusalka” de Dargomijski, continuând cu alte roluri într-o interpretare apreciată pe scena Operei Naționale din București. A fost premiată la concursuri internaționale – cel de canto de la Viena (1959), cel de operă de la Helsinki (1962). În turneele Operei Române în țară și străinătate, ea a interpretat roluri principale în operele lui Verdi (Bal mascat, Aida), Wagner (Die Walkure, Tannhauser, Der fliegende Hollader), Musorgski (Boris Godunov) ș.a.

La împlinirea vârstei de 80 ani, Opera Română a sărbătorit-o printr-un spectacol aniversar al operei ”Aida” de Verdi. Într-un interviu dat Revistei Muzicale, intepreta evocă momente, fericite și nefericite, din cariera sa. Îl puteți citi aici.

Elisabeta BOSTAN (1931, Buhuși, jud. Bacău) – regizoare, șef al catedrei regie film (1990-1995) și decan al facultății de Film a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București (1996).

Cu 12 lungmetraje, 11 scurtmetraje, un serial și 11 filme documentare, a primit, la 2 martie 2009, Premiul ”Gopo” pentru întreaga activitate și titlul de doctor honorius causa din partea UNATEC în 2011. A fost premiată încă de la primele filme, în 1965, la Bruxelles, pentru cel mai bun film folcloric – ”Nunta în Țara Oașului”.
Au rămas în amintirile copilăriei mele filmele sale pentru copii, cu eroi copii, mai ales ”Veronica” m-a făcut să fiu geloasă pe interpreta Lulu Mihăescu, întrebându-mă unde și cum se făceau casting-urile atunci, că tare am dorit să fi jucat și eu un rol în lumea aceea de basm pe care o crease în film. Nu de altceva, dar Lulu Mihăescu (pe numele ei real Luminița Petre) era fix de vârsta mea. Deosebirea este că acum ea este în Canada, profesoară de pian.

Revenind la regizoare, de reținut numărul mare de premii acordate: pentru seria ”Năică” – 13 premii din care 7 internaționale, pentru ”Amintiri din copilărie”, ”Veronica”, ”Mama”, ”Saltimbancii”, serialul ”Fram” – peste 40 de premii naționale și internaționale.

A fondat Festivalul Internațional de Film Studențesc ”CineMAiubit” (1996) ca rampă de lansare pentru regizori debutanți, între care Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu sau Cristian Nemescu.

Din aceeați breaslă regizorală, dar din generații care i-au urmat, acest episod le alătură pe doamnele Cătălina Buzoianu și Tereza Barta.

Cătălina BUZOIANU (1938, Brăila) – regizoare, profesor la catedra de Regie teatru a Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București (1975), decan al Secției de Teatru din Universitate (1990).

A absolvit Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Regie teatru în anul 1970, după care a activat ca regizor permanent la Teatrul Național din Iași (1970-1975), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (1971-1975) și în București la Teatrul Mic (1979-1988) și Teatrul L.S. Bulandra (1975-2001). A regizat și operă, precum și spectacole în străinătate. A primit numeroase premii pentru montările sale regizorale, ultimul fiind cel acordat de UNITER pentru întreaga activitate, în anul 2001. Mai jos, o imagine din ”Dimineața pierdută” – adaptarea proprie după romanul omonim al Gabrielei Adameșteanu (litera A), unde rolul principal – Vica Delcă, este interpretat ca nimeni alta de Tamara Buciuceanu-Botez.

Ultimul spectacol important pe care l-a semnat d-na Buzoianu este „Scamatorul din Lublin”, după romanul lui Isaac Bashevis Singer, laureat cu premiul Nobel în 1978, cu actorul Veaceslav Grosu, în rol principal. Spectacolul a avut premiera în luna februarie 2010, la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti (nu mai figurează în programul stagiunii curente).

Tereza BARTA (1954, București) – regizor de film documentar. Este fiica soților Gabriel și Dona Barta, amândoi regizori de film documentar la Studioul ”Alexandru Sahia” și absolventă a Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Regie film, pe care l-a absolvit în 1977. Încă de la debut, cu ”Vara scurtă” (1984) s-a văzut că subiectele alese sunt departe de linia propagandei ideologice comuniste, motiv pentru care d-na Barta devine persona non grata a regimului. În 1989 emigrează în Canada unde s-a stabilit împreună cu familia. Realizează numeroase filme documentare pentru televiziunile canadiene din Montreal și Ontario. În 1994, pentru filmul său – „Aici e la noi” a fost premiată cu cea mai înaltă distincție pentru producții TV din Canada, Premiul ”Gemini”. Din 1995 este profesor la Universitatea York din Toronto, Departamentul Film, secția regie.

Inserţiile video din interviul redat mai jos sunt din filme realizate de Tereza Barta înainte de 1989: ”De ce nu mă credeţi?”, ”Eu, de-aş fi o zână”, ”Vară scurtă” şi ”Aceşti oameni îndârjiţi şi maşinile lor complicate” (cenzurat).

Simona BONDOC (1933, București) s-a consacrat pe scena Teatrului Național din București, unde timp de patru decenii a jucat în spectacole care acum sunt de arhivă, dramaturgie clasică, care mi-aș dori să o citesc, cum ar fi ”Maria Stuart” de Fr. Schiller (se juca în 1964!) sau ”Romulus cel Mare” de Fr. Durenmatt (pus în scenă în 1977, de Sanda Manu).
Actrița este societară la TNB, precum și membră UCIN și UNITER.

Adriana Flavia BUREF (1934, Craiova) – a început ca actriță în teatru, pe scena Teatrului L. S. Bulandra, a continuat ca actriță de film, calitate în care a reprezentat România la festivaluri cinematografice internaționale, asta se petrecea prin anii `70. A virat spre televiziune, ca realizator al unor emisiuni de tip magazin, mi-amintesc de ”Magazin duminical”, care aducea un strop de divertisment în contrast evident cu restul de grilă TVR inundată de emisiunile politice și cântece patritice. Este autoarea versurilor a sute de melodii de muzică ușoară românească, a unor arii clebre din opere și operete și a versurilor unor cântece și momente muzicale din 23 filme. A publicat două volume proprii și numeroase traduceri. În calitate de textier a fost răsplătită cu peste 30 de premii naționale și internaționale. Ca membră UCIN i s-a acordat Premiul pentru realizări deosebite (1996) și Diploma de onoare pentru contribuția la dezvoltarea artei cinematografice românești (1997).

Ioana BULCĂ (1936, com. Podari, jud. Dolj) a debutat la Teatrul Național din Craiova în 1957, după care intră prin concurs la Teatrul Național din București unde joacă un număr însemnat de roluri din 1959 (Marianna din ”Tartuffe” de Moliere, regia Ion Finteșteanu) până în 2007 (Lotte Bainbridge în ”Așteptând la Arlechin” în regia lui Ion Cojar).

Din impresionanta filmografie, amintesc aici numai rolul Anei lui Ion Slavici din ”Moara cu noroc” (1955), unde era fascinant de frumoasă, magnetică de-a dreptul! și rolul Doamnei Stanca sau personificarea serenității în ”Mihai Viteazu” (1970, regia Sergiu Nicolaescu).

În 2008 a jucat rolul Aristitzei Romanescu în ”Restul e tăcere” (regia Nae Caranfil) – rol care i-a adus Premiul ”Gopo” pentru cea mai bună actriță în rol secundar (2009).

Pentru a închide bucla artelor vizuale le mai amintesc în acest episod pe:
Ioana BOGDAN (1943, București) colaboratoarea lui Tudor Vornicu și realizatoare TV în cadrul Departamentului Muzică-Varietăți din cadrul TVR timp de 34 ani (1969-2003) – emisiunile sale erau o sărbătoare pentru telespectatori și singura ocazie (în afară de câteva filme) de a urmări ceva cu plăcere la televizor. Mulțumim, Doamnă Ioana Bogdan – pentru profesionalism! Acesta a fost recunoscut prin diplome și premii jubiliare.
Cristiana Magdalena BOTA (1947, Zimnicea, jud. Teleorman): prezentatoare de televiziune. O doamnă cu bucle blonde și ochii albaștri (asta presupun, noi o vedeam alb-negru!), dar avea sigur gropițe în obraji când zâmbea (unul din puținele zâmbete în alb-negru)! Era absolventă a Facultății de Filologie din cadrul Universității București (1970), apoi a celei de limbi străine (1980).
– Peste câteva decenii și la o televiziune privată, întâlnim o altă prezentatoare TV de tip nou: Andreea BERECLEANU (1975, București), absolventă a Școlii Superioare de Jurnalism (1997).

Lumea sportului mondial ar fi mai săracă în spectaculozitate și recorduri fără Iolanda BALAȘ-SOTTER și Maria BITANG. Iată și de ce:
Iolanda BALAȘ-SOTTER (1936, Timișoara) – atletă. A fost dublă campioană olimpică, câștigând medalia de aur la JO de la Roma (1960) și la JO de la Tokyo (1964). Recordul ei la săritura în înălțime, de 1,91 m în anul 1961 nu a putut fi doborât timp de aproape un deceniu! Ca o lăcustă uriașă, în zborul ei elastic Iolanda sfida gravitația! Un fenomen denumit ”atleta secolului XX”!
Maria BITANG (1962, Râmnicu Sărat) – antrenoare federală de gimnastică. În 2008, World Records Academy a desemnat-o drept ”cea mai valoroasă antrenoare de gimnastică din lume”. Asta pentru că a reușit performanța de a câștiga alături de gimnastele pe care le-a antrenat, începând cu anul 1985, 152 de medalii pentru România: 19 medalii olimpice, 44 medalii mondiale, 36 medalii europene, la seniori, 41 medalii europene, la juniori, 14 medalii la Cupa Mondială.
În spatele unei gimnaste medaliate se află întotdeauna o antrenoare căreia nu-i place mediocritatea!
În imagine, alături de soț – Octavian Bellu, antrenor și gimnasta Larisa Iordache.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Top 10 cărți citite în 2015

Să fie prea devreme pentru un top? Asta în raport cu chemarea anuală lansată de Cristian China-Birta pentru ancheta denumită ”Biblioteca bloggerului român”, pe care încă nu am ”auzit-o”, dar care cred că totuși va veni în ianuarie. Dacă va fi, s-ar găsi la a treia ediție.

Să fie prea târziu? Pentru că dintre blogurile pe care le urmăresc cu plăcere – Fructitza, Bookish Style, Lecturile Emei și Bibliodevafiliala3 – au publicat deja astfel de topuri.

În anul care a devenit trecut – 2015, am citit 15 cărți (două mai mult decât anul trecut), dintre care propriul meu Top 10 le include pe următoarele:
Mo Yan – ”Sorgul roșu” deoarece subscriu la convingerea autorului, că: ”Lungimea, densitatea și dificultatea reprezintă mărcile romanului. Totodată, ele conferă demnitate acestui gen literar”. Aceleași criterii le-am avut și eu în vedere la poziționarea romanului de pe primul loc, dar și la alegerea celor de pe locurile 2 și 3.
Florența Georgetta Marincu – ”Cantacuzini și Brâncoveni”: m-a uimit acest debut al unei autoare în vârstă de 90 ani cu acest roman scris în tinerețe, când i-a fost refuzată publicarea. Ajutorul dat de sponsori și de Editura Național a făcut posibilă apariția acestui roman istoric de mare întindere. Rezultatul asigură o translație livrescă în Epoca Brâncovenească – singura perioadă de maximă înflorire culturală din Evul Mediu românesc. Este un vehicul de călătorie în timp, pentru a face cunoștință cu multe din personajele din cartea de istorie. Întors în prezent descoperi că înaintașii aceștia ți-au lăsat o seamă de acareturi în București și prin țară. Bonus, un pas timpuriu în cultura și educația națională: o sumă de cărți, o traducere locală a Bibliei (începută sub Șerban-vodă Cantacuzino, terminată sub Brâncoveanu) prima hartă a Țării Românești cu așezări și resurse naturale, o școală românească întemeiată încă de pe atunci. Că dacă nu răzbeau ei cu sabia mereu, și-au propus să biruie cel puțin cu pana și cuvântul!
La început, te alegi cu ceva cucuie în cap din pricina unui limbaj cronicăresc care, odată deprins, ți-aduce ca răsplată descoperiri ce fac deliciul iubitorului de istorie: legăturile contextuale cu perioada dinainte și de după Brâncoveanu, lămurirea legăturilor de sânge între ramificațiile unui mare neam de domni și boieri de seamă: Cantacuzinii și Brâncovenii (mă credeți au ba, eu am avut dilema asta de când am văzut frescele din salonul principal al castelului Cantacuzino din Bușteni-Zamora).
David Mitchell – ”Atlasul norilor”, un roman de peste 200.000 de cuvinte care are demnitatea cuvenită și intensitatea constantă în menținerea dorinței de a citi mai departe pe tot lungul său parcurs. Scriitorul a scris șase povestiri (genuri diferite) din care cinci sunt rupte în două, cea de-a șasea e la centru, iar cele 10 jumătăți, așezate simetric, înainte și după cea lăsată întreagă. Sunt ”frânte” cu cap, dar au puncte narative de ”sudură” în succesiunea asta. Ingenios, nu?!
Haruki Murakami – ”În căutarea oii fantastice”: asemeni unei tehnologii nipone de ultimă oră care, fără a consuma multe resurse, este eficientă, cartea lui Murakami are mai puțin de 200.000 de cuvinte, dar suficiente pentru atmosferă, mister, fire narative care se leagă sau nu. Lucrurile care nu sunt spuse/scrise sunt partea cititorului și constituie marca Haruki Murakami!
Ludmila Ulițkaia – ”Daniel Stein, traducătorul”. Din nou un roman de cursă lungă, dar de o diversitate a povestirilor care îl alcătuiesc ca o rețea, încât nu ai cum să nu-i pici în plasă și să citești fără a simți cum trece timpul.
Naghib Mahfuz – ”O mie de nopți și zile”: sau basmele arabe ca mijloc de diagnosticare a guvernării de atunci. Și de acolo. Dar toate’s vechi și noi sunt toate, iar asemănările cu personaje de acum și de aici nu sunt deloc întâmplătoare. Vă las a le descoperi singuri în cartea unui autor egipean premiat pentru întreaga operă cu Nobel pentru literatură, încă din 1988.
Laura Hillenbrand – ”De neînvins”. Sau poți să treci prin război zburând cu avioane șubrede + printr-un raid aerian nimicitor, aflat la sol, pe o insulă de câțiva km pătrați pisată de japonezi cu bucățica + printr-o prăbușire + printr-un naufragiu, cu foamete și vedenii, bonus rechinii care dau târcoale bărcii cât o cadă de baie unde mai stau doi camarazi + prin prizonierat la japonezi unde foamea, boala și bătaia sunt porții zilnice???
”Da. Poți!” ar fi răspunsul acela dat cu vocea diafană a funcționarei din reclamă (mă urmărește, am auzit reclama la ING pe toate posturile!). Dar cum?! Dacă v-am făcut curioși, asta aflați numai din o carte de memorii care arată din ce material era făcut omul acela care chiar a existat în realitate.
Irving Stone – ”Bucuria vieții”: o carte pentru admiratorii lucrărilor lui Van Gogh, care îți descoperă omul din fața șevaletului: un autodidact, respins de familie, mereu sărac și pribeag, pictând stări de spirit și expresii, nu nepărat imagini, singur cu pictura care este singura lui împlinire, singura rațiune și bucurie de a trăi. Adică bucuria vieții.
Isabel Allende – ”Suma zilelor”: o carte scrisă după ”Paula”, adică după moartea fiicei sale. Orice ar povesti Allende, o face ca și cum ar fi cea mai bună prietenă care ți se confesează. O carte despre cum să birui durerea, nu complet ci numai la limita de a putea trăi cu ea. Despre familie, oh! și are femeia asta un trib, nu glumă, copii din prima sa căsnicie, plus cei ai soțului din prima căsnicie, plus prieteni/prietene ai/ale copiilor, care mai de care, încât te întrebi cum autoarea asta nu-și pierde mințile, dar să mai și scrie despre ei. Dovadă că a scrie, a povesti, este o eliberare și, de ce nu, o terapie.
Amos Oz – ”Cutia neagră”: aparent o colecție de scrisori în care cititorului are voie să-și bage nasul. Și ce descoperă? Un roman populat cu evrei, o femeie frumoasă, un fost soț bogat, actualul soț sărac și religios, cu principii puse greu la încercare când fostul va deschide robinetele cu bani asupra familiei lui. Un roman cu pasaje poetice, replici acide, reacții neașteptate, cu un dialog epistolar foarte antrenant.

Alte cărți citite în 2015:
Elisabeth Gilbert – ”Semnătura tuturor lucrurilor” – despre o femeie bogată, cultă, care a trăit cât secolul al XIX-lea. Studiile ei botanice s-au apropiat de cele ale lui Darwin, independente de el, fără a ajunge la aceleași concluzii. Cartea nu a intrat în top 10 pentru că am penalizat-o pe Gilbert pentru detaliile erotice ale singurătății Almei (fără de care narațiunea nu-și pierdea din farmec și consistență). Probabil reminiscențe de când Gilbert era redactor la o revistă pentru bărbați.
Giovanni Arpino – ”Parfum de femeie”
Italo Calvino – ”Cărarea cuiburilor de păianjen”
Ralph Ellison – ”Omul invizibil”
Martha Bibescu – ”Jurnal berlinez ‘38”

Acesta este clasamentul meu. Mai jos este o ierarhie conform preferințele cititorilor blogului așa cum se deduc ele din statisticile site-ului pentru anul 2015 (prelucrările sunt făcute azi de Mihai, soțul meu și suportul tehnic):
1. Florența Georgetta Marincu – ”Cantacuzini și Brâncoveni”
2. Giovanni Arpino – ”Parfum de femeie”
3. Martha Bibescu – ”Jurnal berlinez ‘38”
4. David Mitchell – ”Atlasul norilor”
5. Irving Stone – ”Bucuria vieții”
6. Mo Yan – ”Sorgul roșu”
7. Laura Hillenbrand – ”De neînvins”
8. Amos Oz – ”Cutia neagră”
9. Isabel Allende – ”Suma zilelor”
10. Naghib Mahfuz – ”O mie de nopți și zile”.

Nici una nu le-a întrecut pe ”Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu și ”Pânza de păianjen” de Cella Serghi – postările care ocupă locurile fruntașe încă de când au fost publicate, adică în 2012 și respectiv 2013. Dovadă că românii îi apreciază mai mult pe scriitorii români, contemporani și interbelici.

Top 10 cărți citite în 2015
Top 10 cărți citite în 2015

Ludmila Ulițkaia – Daniel Stein, traducător

O alegere inspirată din aceeași bibliotecă publică (mulțumiri Filialei ”George Coșbuc” din Berceni, că este aproape de casă și are multe cărți bune și noi!) și iată că prin intermediul romanului ”Daniel Stein, traducător” am ajuns să cunosc un nume important al literaturii ruse contemporane – Ludmila Ulițkaia.

Iar când citești multe cărți este ca atunci când ai un dulap plin de haine și constați că, la un moment dat, orice ți-ai cumpăra se asortează cu cel puțin trei piese vestimentare, care le aveai deja. În același sens se conturează asemănarea, întâmplătoare, cu autorul precedent – Amos Oz, prin faptul că Ludmila Ulițkaia are origini evreiești, iar primele ei preocupări literare au avut legătură cu angajarea sa, la finele anilor 70, în calitate de consultant literar la Teatrul Evreiesc din Moscova.

Satisfacția lecturii este condiționată însă de răbdare*, atenție distributivă și antrenament. După un roman-vortex ca ”Atlasul norilor” compus din șase povestiri diferite intercalate pe jumătate și o morală subtilă, trecând prin romanul epistolar al lui Amos Oz, ”Cutia neagră”, descopăr în romanul ”Daniel Stein, traducător” un fel de ”next level” în ce privește complexitatea construcției și temele abordate. Este ca și cum ai citi o arhivă: între documentele-mărturii sunt create legături de tip rețea. Dar nu sunt numai scrisori și telegrame, la acestea Ulițkaia adaugă alte elemente care depășesc cadrul epistolar: de la un pliant turistic, la copii xerox făcute în 1956 ale unor documente ale anului 1939 din arhiva NKVD din orașul polonez Lvov, fragmente de jurnal, alte fragmente din prelegeri publice, transcrierea unei înregistrări pe bandă de magnetofon a unei convorbiri ce se dorea păstrată ca mărturie pentru o istorie/investigație de familie, o notă informativă din 1966 ce se dorea a fi un denunț, un dosar datând din 1976 din arhiva secției raionale a KGB din Vilnius, materiale din ziarele israeline din ianuarie 1964, interogatorii la Comisariatul Poliției etc.

Prin toate aceste elemente, dar și prin numărul impresionant de personaje puse în mișcare și accentele bine puse pe evenimentele tensionate din istoria modernă a Israelului, scriitoarea își asumă realizarea unui colaj impresionant, atât de eterogen încât chiar îi iese o frescă a unei societăți care a eșuat religios în privința căutărilor de natură spirituală:

”Săracul creștinism! El nu poate fi decât sărac: Biserica triumfătoare, oricare ar fi ea, fie cea apuseană, fie cea răsăriteană, îl respinge complet pe Cristos. Și n-ai ce să faci, oriunde te duci, tot peste asta dai. Crezi oare că Fiul Omului, în încălțări rupte și straie ponosite, ar primi să stea aproape de clica asta bizantină de curteni lacomi și cinici care reprezintă astăzi establisment-ul Bisericii? El ar avea rezerve chiar de-ar fi vorba despre un fariseu onest! (…)

În Rusia, în timpul puterii sovietice, Biserica s-a desvățat să fie triumfătoare. I se potrivește mai bine să fie prigonită și înjosită. Doar că uite, odată cu schimbarea puterii, Biserica noastră face temenele statului și se pisicește: iubiți-ne, c-o să vă iubim și noi. O să furăm, o să împărțim… și poporul credincios a înghițit bucuros și pe asta. Eu însă sunt dezgustată.”

Care este sensul vieții? Care este religia adevărată, dacă aplicăm regula logic enunțată de Isus, aceea că ”după roadele lor îi veți cunoaște” – acestea sunt întrebările autoarei, iar ampla documentare istorică și scrierea romanului are ca singură justificare ”dorința sinceră și gândul nebunesc de a spune adevărul așa cum îl înțeleg eu”.

Impresionanta arhivă a romanului provoacă cititorul la alcătuirea conexiunilor dintre personaje, în condițiile oscilării în plan temporal de la trecut – anii întunecați ai Holocaustului și ai purificărilor etnice staliniste de după război – la prezent, în anii `90 ai Israelului modern. Cele mai recente scrisori, din 2004-2006, aparțin chiar scriitoarei, adresate editorului său, în care explică demersul și geneza acestui roman.

Este un fapt istoric că împărțirea Europei Centrale conform Pactul Ribbentrop-Molotov (aplicat odată cu invadarea Poloniei care a marcat, la 1 septembrie 1939, începutul celui de-al doilea Război Mondial) a dus la reconfigurarea granițelor din zonă. Un alt efect a fost dispariția unei țări care nu a figurat niciodată pe harta Europei – Idișland. E țara oamenilor care vorbeau idiș, dialect care a dispărut odată cu vorbitorii lui, deoarece comunitățile de evrei au fost exterminate de pe teritoriul Idișlandului – în Polonia, Ucraina, Lituania, Letonia, Basarabia. Limba pe care o vorbesc, în prezent, evreii din Israel este ivrit.

Fiecare personaj are povestea lui, care se întrepătrunde cu povestea celorlalte personaje cu care a interacționat. Mai mult sau mai puțin, mai demult sau mai recent, toți s-au intersectat cu faptele lui Daniel Stein, traducătorul. Acesta se declară a fi polonez cu tată german și ajunge printr-un complex de împrejurări să lucreze ca traducător atât pentru Gestapo cât și pentru NVKD. Astfel, el are acces la informații pe care apoi le transmite evreilor din ghetou, lucru care a făcut posibilă salvarea vieții a sute de oameni. Cum a fost posibil?! Daniel (alias Dieter, după numele german) vorbea idiș cu accent polonez și de mic studiase într-o școală din Polonia cu predare în limba germană. Asta a contribuit la salvarea lui de la Holocaust, dar și salvarea altora prin el. Pe lângă aptitudinile lingvistice deosebite ale lui Daniel, situația lui specială a avut legătură cu deciziile familiei privind educația dar mai ales cu tatăl său, Elias Stein. Acesta ”era evreu cu armata făcută, așa ceva era posibil numai în Austro-Ungaria. Profesa iudaismul, mergea la sinagogă și era în relații cu coreligionarii lui, punea preț pe învățământul și educația laice, deși el nu avusese parte de ele, vorbea curent germana și spunea despre cultură că aceasta înseamnă cultura germană.(…) Îl citea pe Goethe și îl adora pe Mozart.”

Scrisorile dovedesc cum o faptă bună poate fi o mutare favorabilă (ca în șah) care modifică drumul în viață a persoanelor salvate, dându-le o altă turnură și o nouă șansă. Ar trebui să precizez că eroul principal i-a fost inspirat lui Ulițkaia de un personaj real, pe numele său Oswald Rufeisen, născut în Polonia în 1922 și decedat în Israel, în 1998. Așadar romanul are la bază o poveste adevărată, o istorie a devenirii în timp atât a eroului principal, grație alegerilor sale, cât și a persoanelor salvate de el sau a celor care au legături de familie cu cei salvați.

Tema romanului este nevoia de toleranță religioasă și etnică.

Poate fi privit și ca un roman despre evreitate, asumată sau nu, despre condiția evreului în lume, dată fiind (ne)găsirea locului său nici în Europa (de unde a fost alungat de război și persecuțiile creștinătății), nici în Israel (unde se simte inundat de lumea arabă înconjurătoare), nici în America unde, deși îi merge la suflet cantitatea ei de libertate pe metru pătrat, știe că se află oricum pe un teritoriu furat, de unde au fost alungați indienii nativi americani.

Din altă perspectivă, este un roman despre familie și legăturile de familie. Începe cu povestea Ewei Manukian, o evreică poloneză de 43 ani care, în decembrie 1985, la Boston, nu-și cunoaște tatăl. Mama sa, Rita Kowacz, fostă comunistă poloneză și victimă a persecuțiilor staliniste, refuză să-i dea detalii (singura ei dragoste adevărată fusese Partidul comunist din Polonia din care fusese exclusă pe motive etnice). Ewa o cunoaște pe Esther Hantman de la care află că mama sa reușise să fugă din ghetou (cei care rămăseseră fuseseră uciși câteva zile mai târziu) și să ajungă la o mică așezare a partizanilor, ascunsă în pădure, unde o născuse o fată cu ajutorul doctorului Isaac Hantman, soțul lui Esther. Aceea fată era Ewa, iar fuga din ghetou a mamei însărcinate și legătura cu partizanii fuseseră organizate de Daniel Stein – asta Ewa află de la Esther, ca și faptul că traducătorului îi datorează viața, mai mult decât tatălui ei natural. Așa că Ewa pornește în căutarea lui Daniel Stein.

În niște însemnări din anii 1959 ale doctorului Hantman apare amintirea sa despre Daniel Stein:

”Îmi amintesc de Dieter Stein, tânărul acela extrordinar care organizase evadarea din ghetou. A început să lucreze la Gestapo pentru că era devotat unei idei: să salveze oamenii din ghearele diavolului. Pe urmă s-a creștinat ca să-i mai salveze o dată din ghearele diavolului. M-am întâlnit ultima oară cu el în trenul devastat, care ne ducea la Cracovia. Am stat cu el noaptea pe platforma vagonului și mi-a spus că se duce acolo să intre la o mânăstire.”

Tot doctorul Hantman recunoaște că naționalitatea sa, faptul că nu a putut să înceteze să fie evreu, i-a îngrădit libertatea individuală. Acest obstacol ar fi depășit numai printr-o religie care să treacă peste orice diferență națională sau rasială. Cu acest crez și în semn de recunoștință pentru că a scăpat de moarte ca prin miracol, Daniel Stein a trecut la catolicism, devenind călugăr din ordinul carmeliților, chiar dacă era evreu prin naștere. Alege acest ordin pentru că acestuia îi aparțineau călugărițele care l-au ținut ascuns în mânăstirea lor timp de 18 luni, în ciuda riscurilor, după ce el evadase, fiind descoperit ca trădător de către nemți.

Schimbarea asta l-a pus într-o relație dificilă cu conaționalii săi – autoritățile israeliene refuzau să-i recunoască naționalitatea, în ciuda dovezilor, în momentul când ajunge la Haifa, pentru a sluji la mânăstirea Stella Maris de pe muntele Carmel.

Bazate pe istoria creștinismului dinainte de schisme, ideile sale originale priveau reactivarea comunității evreilor creștini de pe pământul Israelului (Biserica lui Iacov, fratele Domnului). Evident, acestea îl pun în conflict cu superiorii săi din ierarhia bisericească, este chemat să dea explicații la Vatican. Un alt episod interesant a fost cel din anul 1964, legat de vizita Papei Paul VI în Israel, când călugărul Daniel are opinii diferite de poziția oficială a Bisericii Catolice, motiv pentru care este pârât superiorilor de un alt călugăr, Ilie:

”Și-a permis să facă o serie de declarații în care îl condamna pe Papa Pius XII pentru poziția pe care a avut-o în anii nazismului și arunca vina asupra lui, pentru că, în timpul războiului, nu s-a împotrivit exterminării evreilor. În privința Vaticanului a mai afirmat că se ocupă cu intrigi politice în folosul arabilor, pentru că se teme de lumea arabă. (…)

Opiniile lui nu corespund întru totul cu recomandările ordinului nostru.”

Avigdor, fratele mai mic al lui Daniel și ateu, era de părere că Daniel își complicase singur viața cu biserica, ar fi putut tot atât de bine să le slujească semenilor ca medic sau asistent social.

În jurul personajului central evoluează într-o polifonie amplă celelalte personaje și poveștile lor de viață: Ewa Manukian de care am amintit deja, Hilda Engel și iubirea ei clandestină pentru Moussa, un catolic de naționaliate arabă și cetățenie israeliană; cuplul Grazyana, poloneză și soțul ei evreu, Mietek pe care, în timpul războiului, l-a ascuns un an și jumătate într-o pivniță; evreii de origine rusă migranți în Țara Sfântă (vezi episodul incendierii bisericii de către Fiodor, convingerea soților Teresa și Efim că fiul lor cu sindromul Down este un nou Mântuitor, sau amestecul în atentatele împotriva arabilor a lui Ghershon Shimes, locuitor în Hebron).

Singurul blog unde am găsit o recenzie despre această carte este bookaholic.ro sub titlul ”Daniel Stein, creștinul perfect”. Este departe de a fi perfect, chiar el recunoaște că are pe conștiință două execuții (pădurarul trădător și prostănacul satului) comise din pricină că, în calitate de interpret, a denaturat cu intenție traducerea din bielorusă în germană. Sau că romanul este o pledoarie pentru catolicism – nu prea, din moment ce autoarea arată cu obiectivitate spre importurile dogmatice elenistice sau păgâne (trinitatea, focul iadului, cultul Fecioarei) și critică deschis compromisurile politice ale religiei căreia (culmea!), îi aparține, și o face cu un curaj și argumente pe care nu le-am mai întâlnit, până acum, la nivel livresc. Mi-ar place să mai citesc ceva de Ludmila Ulișkaia, mai sunt cărțile de-ale ei apărute tot la editura Humanitas.

*
* *

Îmi amintesc că în urmă cu vreo șapte ani am încercat să citesc dar în cele din urmă am lăsat baltă un roman a lui Nicole Krauss, ”Istoria iubirii”, tot cu o construcție intercalată. Deci am mai căpătat răbdare și dexteritate în lectură, se pare…

Ludmila Ulițkaia – Daniel Stein, traducător
Ludmila Ulițkaia – Daniel Stein, traducător

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Episodul cu numărul 21 din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca inaugurează cu litera A partea a doua care este dedicată doamnelor aflate încă în viață.

Născute în deceniul al doilea al secolului trecut, cele două doamne nonagenare ale episodului de față sunt ANA de România (n. 1923, Paris, Franța) și Mitzura ARGHEZI (n.1924, București) – actriță, fiica poetului Tudor Arghezi; de fapt în viață este numai prima, a doua a decedat recent, în acest an.

ANA de România este soția regelui Mihai I (1927-30, 1940-47).
Ce origine are ea? Este jumătate austriacă (după tată – principele Rene de Bourbon-Parma) și jumătate daneză (după mamă, principesa Margareta a Danemarcei)
Ce studii are Ana de România? A studiat pictura la Paris, cursurile unei școli de artă la New York.
Ce a făcut în timpul celui de-al doilea Război Mondial (1939-45)? În timpul luptelor din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania a participat ca infirmieră, sub drapelul Franței. Pentru aceasta a fost decorată cu Crucea de Război a Republicii Franceze.
Când și unde l-a cunoscut pe regele Mihai I? După război, pe data de 20 noiembrie 1947, la Londra, cu ocazia cununiei principesei Elisabeta (viitoarea regină Elisabeta II a Marii Britanii).
Deși la scurt timp a intervenit un eveniment neprevăzut pentru rege – abdicarea lui pe 30 decembrie 1947, cei doi au rămas împreună și a urmat căsătoria care a avut loc la Atena, pe data de 10 iunie 1948. Ea era catolică, el ortodox, cei doi au dorit o ceremonie ortodoxă, motiv pentru care Papa nu a consimțit la această căsătorie, iar familia ei nu a participat la nuntă. Cuplul a locuit pe rând la Florența, la Laussane (unde se nasc primele trei fiice), în Anglia și din 1956 din nou în Elveția, la Versoix. Împreună au cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.

În anii 40 ai secolului trecut, chiar în timpul celui de-al doilea Război Mondial (plus un an după încheierea acestuia) apar pe scena lumii șase doamne dintre care patru au avut o reală chemare artistică, iar două în cea a literelor, însă în mod diferit: ca lingvistă și respectiv scriitoare. Să vedem cine sunt ele:
Cele două ANDRONACHE – Doina și Aurora – sunt surori, fiicele lui Ioan Andronache, prefect al județului Tutova, director în Ministerul de Externe și Ministerul Comerțului, în timpul regimului comunist, și a basarabencei Alexandra (născută Moraru), crescute într-o casă în care se întâlneau personalități culturale ale vremii precum Petre Constantinescu-Iași, Mihail Sadoveanu, bassul Petre Ștefănescu-Goangă, Emil Gavriș, Mihai Beniuc, Titus Popovici ș.a., ele s-au îndreptat spre o carieră artistică, fiind atrase de lumea spectacolului în mod diferit.

Doina ANDRONACHE (n. 1942, comuna Brânzeni, județul Orhei, Basarabia) – balerină și regizor coregraf. A studiat baletul și coregrafia timp de 9 ani la Liceul de Coregrafie din București. În 1961 a intrat prin concurs la actuala Operă Română unde a fost promovată în scurt timp în roluri solistice (Giselle, Coppelia, Frumoasa din pădurea adormită – au fost rolurile ei de debut ca solistă pe această scenă). În 1964 s-a căsătorit cu balerinul și coregraful Cornel Patrichi. În perioada 1968-70 cei doi colaborează cu teatrele de revistă Constantin Tănase din București și Fantasio din Constanța, pe lângă implicarea lor în numeroase spectacole și emisiuni de televiune, filme artistice de lungmetraj. În 1970, Doina a revenit pe scena Operei Române. În 1973 cei doi divorțează după un mariaj și o colaborare artistică de 9 ani. Ea se specializează ca coregraf, realizând coregrafii și mișcarea scenică pentru spectacole de teatru, emisiuni de varietăți, operă și balet. A condus departamentul de balet de la Opera Română unde a pus în scenă o serie de spectacole – ”Camerata Coregrafică”, ”Mozartiana”, ”Seara franceză”.
A fost distinsă cu Ordinul ”Meritul cultural” în grad de ofițer în anul 2004, pentru întreaga activitate artistică.

Aurora ANDRONACHE (n. 1944, Bârlad, județul Tutova) – realizator de televiziune. Din copilărie a intrat prin concurs și a participat la emisiuni de umor și teatru pentru copii ale Radiodifuziunii Române. A fost violonistă în orchestra simfonică a Conservatorului bucureștean, apoi solistă vocală în corul de cameră ”Madrigal”. A lucrat la TVR în perioada 1969-89 ca regizor muzical, realizând emisiuni, reportaje, videoclipuri. Este autoarea primele videoclipuri muzicale românești. În 2000 s-a retras definitiv din activitate.

Doina ANASTASIU (n. 1946, București) – regizor artistic. Pregătirea sa este o interesantă combinație a Liceului de Coregrafie din București cu Facultatea de Filologie a Universității București, secția limba și literatura româno-franceză, absolvită în 1971. Până în anul 1975 a activat ca balerină la teatrele bucureștene Ion Vasilescu și Constantin Tănase. Apoi devine regizor de montaj, iar din 1990 regizor artistic, la Televiziunea Română. A regizat showuri muzicale de televiziune, filme coregrafice, un documentar despre Panait Istrati, festivalurile de muzică – cel național, de la Mamaia și cel internațional – ”Cerbul de aur” (1992-2007). În perioada 1998-2003 a fost director artistic la Antena 1 și lector la Catedra Multimedia din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematrografică I.L. Caragiale.

Violeta ANDREI # (n.1941, Brașov) – actriță. Fiica unor intelectuali, Ioan și Maria Pop, a studiat coregrafia și pianul de la vârsta de 5 ani. Absolventă (1961) a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie din București, a debutat pe scena tetrului Giulești. În perioada 1966-90 a jucat pe scena Teatrului L.S. Bulandra, unde a dat viață la zeci de roluri. Tot în 1966 a debutat în cinematografie, cu filmul ”Golgota” în regia lui Mircea Drăgan.
Ultimele ei apariții au fost episodice, în telenovele românești ca ”Păcatele Evei” (2005), ”Nimeni nu-i perfect” (2008).

Trecem la domeniul literelor cu:
Gabriela ADAMEȘTEANU (1942, Târgul Ocna, județul Bacău) – scriitoare. A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei pentru debutul editorial cu romanul ”Drumul egal al fiecărei zile” în anul 1975, dar se pare că larga notorietate i-a fost adusă de punerea în scenă, în perioada 1986-90, a romanului său ”Dimineața pierdută” de către regizoarea Cătălina Buzoianu, la Teatrul L.S. Bulandra, cu actori de prestigiu, precum Tamara Buciuceanu-Botez, Gina Patrichi (litera P), Victor Rebengiuc, Marcel Iureș ș.a.

Aceasta după ce, în 1983, același roman fusese premiat cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Urmează cărți de publicistică: ”Obsesia politicii” (1995), ”Cele două Românii” (2000), urmate de romanele ”Întâlnirea” (2003, 2007) și ”Provizorat” (2010, Premiul pentru proză al revistei Observator cultural în 2011).

În mare sau mică măsură în opera sa se răsfrânge propria viață cu experiențele Gabrielei Adameșteanu omul. Fiică de profesori, a fost elevă la liceu în Pitești (1956-60), apoi studentă la Facultatea de Limba și Literatura Română din cadrul Universității București (absolvită în 1965), redactor la mai multe edituri – Editura Enciclopedică Română (1984-74), Editura Științifică și Enciclopedică (1974-84) și Cartea Românească (1984-89).

Ce nu am știut până acum a fost faptul că Gabriela Adameșteanu a semnat alături de Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu, în toamna anului 1989, un memoriu de sprijin pentru Mircea Dinescu și Andrei Pleșu, aflați în conflict cu autoritățile comuniste.

Nadia ANGHELESCU## (n. 1941, comuna Hărțăgani, județul Hunedoara) – arabistă. A urmat cursurile universitare la Facultatea de Filologie a Universității din București, secția arabă-română (1957-1961), unde și-a desfășurat activitatea, de la preparator la profesor. Din 1971 este doctor în lingvistică. Șefă a Catedrei de Limbi Orientale, apoi director al Centrului de Studii Arabe al Universității din București, de la deschidere (1994) și până în prezent. A ținut cursuri de antropologie și lingvistică arabă, în țară și străinătate, inclusiv conferințe la universități din Damasc, Alep (1975), Qatar (1993), Beirut, Tripoli (1995), Abu Dhabi (1997). Dintre lucrările proprii o menționez pe cea mai recentă din Enciclopedie – ”Identitate arabă: istorie, limbă, cultură” (2009). Conform cu ”Adevărul”, doamna profesoară și-a lansat în anul 2013 ”Micul jurnal cu amintiri” publicat la editura Polirom. După acesta, conform cu propriul site, a urmat în anul 2014, tot la Polirom, a doua ediție a cărții ”Introducere în Islam”.

Deceniului al cincelea aparțin alte două personalități feminine proeminente, în domenii diferite:
Doris ANDRONESCU (n. 1957, comuna Gherghița, județul Prahova) – medic, director general al Centrului medical Sanador care la înființare, în anul 2001, era prima clinică privată din România. Doamna este și membră a două fundații: una pentru restaurarea muzeelor Mina Minovici și alta pentru reducerea numărului de nou-născuți cu malformații congenitale și prevenirea abandonului copiilor cu astfel de afecțiuni.
Doina ACSINTE (n.1959) – prim balerină a Operei Naționale din București în perioada 1983-1992, după care din 1993 maestru de balet și solistă a Companiei ”Orion Balet” în piese de balet contemporan. În 2005 a primit Premiul de excelență pentru întreaga activitate artistică din partea Ministerului Culturii.

Anii 60 ne-au adus un triptic de personalități feminine care excelează în diferite fațete ale muzicii clasice (una dintre ele se distinge prin inovații în acest domeniu), alături de două doamne ale designului vestimentar și două sportive:

Cristina ANGHELESCU (n.1961, București) – violonistă și solist concertist permanent al Orchestrei Naționale Radio din București, apreciată în țară și străinătate, a fost invitată să concerteze pe scene importante din străinătate sub bagheta unor dirijori renumiți ca Leif Segerstam, Jukka Saraste, Eric Bergel, sau în recitaluri camerale. O puteți viziona aici într-un spectacol aniversal al Colegiului Național de Arte ”Dinu Lipatti” din 31 martie 2014.

Ana-Maria AVRAM (n.1961, București) – compozitoare, pianistă, dirijoare. Doctor în estetică muzicală (Sorbona – 1992) și doctor în științe muzicale (1996). Multe din lucrările sale au fost prezentate în premieră la București, New York, Boston, Viena, Paris, Londra, Nancy, Alicante, Basel, Moscova, Belgrad, etc. în interpretarea unor ansambluri celebre. Unele din compozițiile sale originale pot fi audiate aici.

Irinel ANGHEL (n. 1969, București) – compozitoare, pianistă. Doctor în științe muzicale din 2003. A compus lucrări instrumentale, muzică de cameră, lucrări simfonice, muzică de teatru, muzică experimentală. Ea și chitaristul și compozitorul Sorin Romanescu sunt promotorii unei noi formule estetice, un exemplu în acest sens fiind albumul pe care l-au înregistrat împreună sub numele ”Guitar Hands on a Singing Body” (2011).
A fost distinsă cu numeroase premii dintre care menționez Premiul ”George Enescu” al Academiei Române (1999) și Premiul ”Uchimura” acordat de Institutul Internațional de Teatru (UNESCO) pentru muzică originală a spectacolului de teatru (2002). Artista are un site personal: irinelanghel.eu.

Venera ARAPU (n. 1968, Ploiești) – designer vestimentar. A absolvit Facultatea de Arte Plastice a Universității Naționale de Artă din București, instituție unde predă din 2010. Colaborarea cu Alexander McQueen (casa Givenchi) i-a influențat decisiv devenirea profesională. Cu experiența acumulată, ea a fondat brandul internațional care îi poartă numele – societatea franceză ale cărei produse sunt realizate în România. În 1999 Venera Arapu a lansat la Paris prima colecție de autor. A devenit un nume recunoscut în lumea modei de la Milano, New York sau Tokyo. Noutățile privind creația recentă a Venerei Arapu sunt prezentate pe pagina ei de FB și pe site-ul propriu.

Wilhelmina ARZ (n.1969, Galați) – designer vestimentar. A absolvit Facultatea de Amenajări Interioare a Universității Naționale de Artă din București. A început să experimenteze în lumea modei din anul 1997, când a colaborat ca designer cu brandurile românești TinaR și Just Sons Studio. În 2002 a lansat prima colecție de autor, la Iași, în cadrul Romanian Fashion Week. Au urmat în 14 ani alte 27 colecții personale bazate pe piese unicat și de serie mică care surprind prin culoare, linii clasice în interpretare modernă sau țesături sofisticate. A creat și costume pentru piese de teatru. Ce mai creează nou Wilhelmina Arz? se poate vedea în pagina ei de FB!

Și sportivele au o contribuție la acest episod, sunt două olimpice: canotoarea Rodica ARBA-PUȘCATU (n. 1962, comuna Petricani, județul Neamț) și gimnasta Simona AMÂNAR (n. 1979, Constanța).
Rodica Arba-Pușcatu – perioada de vârf a carierei sale l-au reprezentat Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984) și apoi cele de la Seul (1988), unde a câștigat aurul la proba de echipaj de doi rame fără cârmaci. Pentru aceasta și numeroase alte rezultate sportive de vârf ea a fost distinsă cu Ordinul ”Meritul Sportiv” clasa I (2004).
Simona Amânar a participat la două ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice, la Atlanta (1996) unde a luat o medalie de aur (sărituri), alta de argint (sol) și una de bronz (individual compus și concursul pe echipe) și apoi la Sidney (2000) unde și-a adjudecat două medalii de aur (individual compus și concursul pe echipe) și una de bronz (sol).
La Sidney a executat o săritură care a rămas în istoria gimnasticii mondiale, iar după omologarea de către Federația Internațională de Gimnastică îi poartă numele: săritura ”Amânar”. De atunci nu a fost executată prea des din cauza gradului mare de dificultate (răsucirile în aer însumează 900o!)
Rezultate remarcabile a avut și la Campionatele Mondiale de gimnastică, precum și la cele europene. Meritele sale au fost recunoscute de Federația Internațională de Gimnastică prin acordarea trofeulul ”Sport Award” (2000) și admiterea ei în International Hall of Fame.
Reproduc un fragment dintr-un interviu acordat de S.A. cuprinzând punctul ei de vedere cu privire la feminitate și modele de urmat:

”AGERPRES: Femeia zilelor noastre mai știe să-și impună respectul semenilor?
Simona Amânar-Tabără: Femeia din ziua de azi are demnitate. Nu trebuie să ne luăm după ce apare în media. Din păcate, nu sunt promovate modelele de femei puternice, pline de demnitate, care au răzbit în viață. Trebuie să înțelegem că nu doar sexul este important într-o societate sănătoasă și să distingem damele de companie de femei. Sigur că aspectul fizic, modul cum o femeie se îngrijește sunt aspecte foarte importante și de apreciat, dar de aici până la promovarea în exces a părții feminine, care trăiesc doar sub acest aspect, este o cale lungă. Da, ele sunt frumoase, atrăgătoare, dar asta nu este totul; ba mai mult, nu cred că reprezintă modele de urmat. Independența femeii moderne din ziua de azi este dată de caracterul și de realizările ei, nu doar de modul cum arată sau se unduiește în fața camerelor tv.”

Interviul, pe care l-am găsit foarte interesant, îl puteți citi în întregime aici.

*
* *

# Actrița a fost soția ministrului de externe comunist Ștefan Andrei (decedat în 2014). Conform cu folclorul urban comunist promovarea ei în atâtea roluri ar fi fost pe ”pile” – ca soție a unui demnitar comunist. Pentru Ștefan Andrei mariajul nu a fost de bun augur în cariera politică pentru că detronarea lui din funcția de ministru de externe, în anul 1985, de către Elena Ceaușescu, ar fi avut drept cauză gelozia acesteia pe frumusețea Violetei (partea adversă susține că din pricina decolteului ei generos care nu cadra cu protocolul). Oh, Sic transit gloria mundi ! Toți s-au dus pe calea întregului pământ, în afară de Violeta care era mult mai tânără decât restul personajelor.
## Este soția lui Mircea Anghelescu ( n.12 martie 1941, București ) – cercetător literar, critic literar, filolog, istoric literar, paleograf și pedagog român. A fost profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității București. În decembrie 2011 a fost declarat de către Senatul Universității din București profesor emerit. Ultima carte a lui, lansată recent Librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti, pe 15 dec. anul acesta, este volumul Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, apărut la Editura Cartea Românească, disponibil şi în ediţie digitală.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Amos Oz – Cutia neagră

Amos Oz este considerat cel mai important prozator și eseist israelian al tuturor timpurilor. S-a născut în anul 1939*, la Ierusalim, din părinți evrei de origine rusă (tatăl) și poloneză (mama). La vârsta de15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, după moartea mamei sale (sinucidere din cauza depresiei, atunci când fiul ei avea 12 ani) și conflictul deschis cu tatăl său (moment în care își schimbă și numele de familie din Klausner în Oz, care înseamnă în ebraică ”îndrăzneală”). După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim, Amos Oz a revenit în kibbutzul Hulda, unde a stat trei decenii. Aici el se dedică scrisului, practică agricultura și predă la liceul local. Unchiul său, profesorul Yosef Klausner, un cunoscut istoric și scriitor, a predat la Universitatea Ebraică, și a candidat în 1948 din partea Mișcării Herut la postul de președinte al Israelului în fața lui Chaim Weizmann.

În anul1967, scriitorul participă ca soldat într-o unitate de tancuri la Războiul de Șase Zile pe frontul din Peninsula Sinai, iar în octombrie 1973 în Războiul Yom Kippur.

Războiul de Șase Zile a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania.

Războiul de Yom Kippur a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kippur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase Zile (1967). Riposta evreilor a fost promptă și dură, victoria lor a dus la recunoașterea, pentru prima oară de către Egipt, un stat arab, a Israelului.

Aceste evenimente istorice sunt amintite și în carte, ca fundal al istoriei unei relații zbuciumate dintr-o perioadă la rândul ei destul de zbuciumate.

În ultima vreme alegerile mele au mers cu predilecție spre cărțile scriitorilor laureați ai Premiului Nobel pentru literatură sau a celor propuși ani la rând la acest premiu și figurând pe lista marilor perdanți. Unul dintre aceștia este Amos Oz; pronosticul meu este că până la finele vieții îl va lua și pe acesta din urmă, alăturându-l unui vast palmares de premii literare de până acum.

Sunt la prima lectură a unei cărți a acestui autor și încă de la primele pagini am realizat că, dacă este lăudat, este pe drept lăudat.

Cutia neagră a unui avion, cum bine știți, este dispozitivul care păstrează datele tehnice ale zborului. BTW, nu este neagră, este portocalie, pentru a fi găsită mai ușor printre resturile epavei, ajutând la elucidarea cauzelor tragediei aviatice.

Divorțul, ruperea oficială a relații dintre doi oameni care s-au iubit cândva, este perceput de protagoniștii cărții ca un mare și aparent inexplicabil eșec, asemeni prăbușirii unui avion. Au rămas însă multe întrebări fără răspuns.De ce ajung doi oameni care s-au iubit cu pasiune să se urască cu o ură la fel de mare ca iubirea de la început? Cum ajung ei să aibă teribile resentimente, chiar la șapte ani de la divorț, timp în care nu au comunicat deloc? Chiar și cititorul se poate întreba, până la urmă, care este cheia fericirii în viața de familie: iubirea, sau banii, sau altceva? Căci Ilana a avut parte de bani mulți în primul mariaj, iar în al doilea, de iubire și înțelegere.

Alex și Ilana – sau întâlnirea dintre doi oameni mândri, poate prea mândri, care s-au iubit cândva. Corespondența dintre ei, inițiată de Ilana, fosta soție, constituie ”cutia neagră” a unei iubiri care s-a prăbușit adânc în ură, având și victime colaterale: Boaz, fiul rebel de 15 ani, dar cu timpul și Michel, actualul soț al Ilanei, pentru că ea pendulează între fostul și actualul soț, într-o încercare de recucerire a lui Alex (ca o direct coborâtoare din seducătoarea Dalila, înciudată fiind de armistițiul prin tăcere impus de acesta). Uimitor cât de diferiți pot fi cei doi bărbați!

Alex, primul soț era dintr-o familie bogată (fiul unui emigrant de origine rusă care a știut în ce să investească încă de la întemeierea statului modern Israel), crescut singur, fără mamă, frați și prieteni, considerându-se el însuși ”un tip dificil”, rigid, pasionat de strategii militare, de o răutate glacială cu subalternii. Singura care îndrăznește să-l înfrunte era Ilana, cu câte o glumă acidă pentru care el o pedepsea cu o consemnare, suspendarea unei permisii și o dată un arest de 24 ore (precizez că armata israeliană modernă este diferită de multe dintre armatele lumii, o diferență este că mobilizează periodic și chiar înrolează și femeile). În acest context cazon s-au cunoscut cei doi. Ilana a intuit că dincolo de aparența dură a comandantului ei, se află altceva, că aparențele înșală:

”Atunci eu, pentru prima dată, am pronunțat cuvântul dragoste. Ți-am spus ceva de genul «din tristețea ta s-a născut dragostea mea». Căci ai trezit în mine o ambiție afectivă. Că tu și cu mine aparținem, poate, aceleiași specii. Că aș vrea un copil de la tine. Că ești o persoană fascinantă. Că dacă ai vrea să te însori cu mine, te-aș lua de bărbat pe loc. (…)
După câteva săptămâni m-ai dus la tatăl tău.
Iar în toamnă eram deja căsătoriți.
Acum spune-mi tu: De ce îți scriu despre lucrurile astea uitate? Ca să zgândăresc niște cicatrici vechi? Ca să redeschid în zadar rănile noastre? Ca să descifrăm cutia neagră? Sau să te fac să suferi din nou? Să-ți fie dor? Poate că asta este încă o viclenie de-a mea, menită a te face să-mi cazi din nou în plasă?
Recunosc cele șase capete de acuzare, n-am circumstanțe atenuante. În afară de una poate: te-am iubit nu «în ciuda» cruzimii tale, ci tocmai «pe balaur» l-am iubit.”

Al doilea soț, Michel, provenea dintr-o familie săracă de emigranți algerieni, cu doi ani de studii la Sorbona (literatură franceză), dar abandonate pentru a se stabili în Israel, dedicat tradițiilor evreiești, devenind profesor de franceză la o școală religoasă din Ierusalim. Este afectuos, familist, răbdător și modest.

Odată definit triunghiul afectiv – femeia fragilă vis-a-vis de cei doi bărbați din viața ei, între trecut și prezent, se conturează o poveste de dragoste sau, mai corect spus, o intrigă matrimonială. Dacă povestea nu vă va părea neapărat nouă, este aparte modul în care este redată, prin amestecul de nuanțe aprige, pragmatice sau poetice, de evoluția relațiilor dintre personaje – ceea ce ține de harul lui Amos Oz. Asta pentru că sunt evenimente pe care însuși scriitorul le-a trăit și, deși ficțiune, romanul își are rădăcinile în cunoștințele și experiența sa de viață. Autorul cunoaște bine și surprinde în esență societatea israeliană a anilor 60-70, perioada emigrării în statul Israel modern a numeroși evrei de diverse origini (rusă – asemeni lui Alex Ghidion, poloneză – ca Ilana, germane – ca Manfred, algeriană – ca Michel). Fiecare personaj este un prototip în acest sens. În personajul Ilanei este un pic din mama autorului: sensibilă, depresivă și cu tentative de sinucidere; în personajul lui Alex – o parte din celebrul intelectual și om politic care a fost celebrul lui unchi, dar și din sine, când a luptat în armata israeliană, în cele două conflicte amintite; în Boaz – din nou o parte din tinerețea sa răzvrătită și din viața sa în kibbutz.

Aluziile biblice sunt frecvent invocate (exemplu, Michel o vede pe Ilana ca o Batșeba între David și Urie hititul), fiind familiare mediului cultural în care are loc acțiunea. Romanul este interesant construit din fluxul de scrisori și bazat pe flash-back-uri. Este un roman epistolar, însă departe de a fi un roman plictisitor.

De la prima scrisoare a Ilanei prin care îi cere fostului soț ajutor financiar și o intervenție în favoarea turbulentului Boaz (reamintindu-i de paternitatea lui discutabilă), ca într-un bulgăr de zăpadă, fluxul de scrisori se amplifică cu scrisorile personajelor secundare care intervin pe parcurs: Michel, Manfred Zakheim, avocatul fostului soț; Rahel, sora din kibbutz a Ilanei; rude și cunoștințe ale lui Michel (pe toți îi veți descoperi singuri, unii dintre ei venind doar cu detalii necesare narațiunii, sau cu un punct de vedere diferit privind unul din protagoniști).

Stilul dinamic, captivant în cursivitatea sa, dramatic (scrierea poate fi transpusă oricând în piesă de teatru, date fiind opiniile clar exprimate, personale și replicile de duh ale personajelor), te conduce într-un labirint de sentimente și de informații privind istoria defunctei căsnicii, inclusiv referințele istorice de la început sunt utile, căci Alex, ”frumos ca un înger” (așa cum recunoaște cu invidie chiar Michel, actualul soț al Ilanei) a luptat ca general# atât în Războiul de Șase Zile din 1967, cât și în octombrie 1973, în Războiul Yom Kippur.

Scrisorile protagoniștilor reflectă aroganță dar și inteligență, resentimente dar și sentimente uitate, redescoperite de introspecția prilejuită de scrierea scrisorilor încât, treptat, printr-o abordare directă și sinceră, se dezgroapă trecutul, bucată cu bucată, și odată cu acesta multe din greșelile ce au dus la eșecul relației.

Un roman despre comunicarea care ajută la deschiderea sufletelor și restabilirea adevărului. Un roman despre reconciliere, printre altele.

*
* *

* cu trei ani mai tânăr decât mama mea!
# Mi l-am imaginat pe Alex în genul lui Ițhak Rabin pe vremea când era comandantul Statului Major al armatei Israelite, vezi aici.

Amos Oz – Cutia neagră
Amos Oz – Cutia neagră

David Mitchell – Atlasul norilor

Original și ingenios roman!

Cred că nu sunt nici prima, nici ultima care spune acest lucru după o lectură care constituie o provocare intelectuală, în a reface un puzzle de întâmplări… Sunt șase povestiri, dintre care cinci sunt rupte în două, iar jumătățile așezate simetric de o parte și de alta celei de-a șasea. Această tehnică compozițională inedită plasează fine conexiuni care există între întâmplări din epoci diferite și, în același timp, induce imaginea de vortex, mai altfel spus un vârtej care, asemeni celui din lumea apelor, te atrage în spirală spre adânc. În adâncul timpului viitor, spre care te conduce pe cale de consecință firul epic comun al celor cinci povești diferite se găsește ultima, cea despre o lume primitivă și fragilă, de după distrugerea globală pe care omenirea a înfăptuit-o cu propria mână (a se citi prin lăcomie, nedreptate, ură și exploatare irațională a orice de fel de resurse).

Subiectele sunt diferite, dar istoria se repetă mereu și mereu, dar la scară și mai mare, cu efecte mai distrugătoare. Este un roman de anvergură (ca și ”Sorgul roșu” de Mo Yan) care se impune a fi așa pentru că lecția se repetă, până va fi fost învățată. Este vorba de lungul drum, plin de peripeții, al condiției umane pe care scriitorul alege să o ilustreze la modul universal, folosind mai multe verigi și mai multe stiluri.

Începutul îl constituie jurnalul de bord al lui Adam Ewing, un notar american din a doua jumătate a secolului XIX, publicat într-un volum de fiul acestuia. În călătoria sa pe mare, de întoarcere din Australia în America, corabia face o escală într-o insulă din Pacific, pentru reparații. Iată ce nota el în jurnal despre băștinașii de aici – populația Moriori din Rekohu (denumirea dinaintea colonizării britanice când a căpătat numele de Insulele Chatham):

”Pretenția de unicitate a vechii populații din Rekohu stătea însă, orice s-ar zice, în crezul lor pacifist singular. Din vremuri imemoriale, casta preoțească a Moriorilor a decretat că oricine vărsa sângele vreunui om își ucidea propria mana – onoarea lui, valoarea lui, statutul lui, sufletul lui. Niciun Moriori nu l-ar fi adăpostit, hrănit, ascultat sau privit măcar pe cel devenit persona non grata. Presupunând că ucigașul ostracizat supraviețuia celei dintâi ierni, disperarea singurătății îl mâna, de regulă, până la un puț de aerisire de la Capul Young, unde-și punea capăt zilelor.

Două mii de sălbatici consfințesc porunca ”Să nu ucizi” în vorbă, dar și în faptă, și formulează o Magna Charta orală care definește o armonie necunoscută nicăieri altundeva în toate cele șaizeci de secole de când Adam a gustat din rodul Pomului Cunoașterii. Războiul este pentru Moriori o noțiune la fel de străină precum telescopul pentru Pigmei. Pacea – dar nu un hiat între un război și altul, ci milenii de Pace atotstăpânitoare – domnește peste insulele acestea aruncate la capătul Pământului. (…)

Sticla și pacea deopotrivă își trădează fragilitatea sub lovituri repetate. Prima lovitură a primit-o populația Moriori de la Drapelul Britanic plantat pe țărmul de la Golful Ambuscadei, în numele Regelui George, de Locotenentul Broughton de pe HMS Chathman, numai acum cincizeci de ani.”

Adam Ewing este luat drept naiv, dar îl salvează chiar bunătatea lui.

Jurnalul lui este descoperit și citit în anii 30 ai secolului XX în biblioteca unui castel din Belgia de către un muzician britanic, autorul sextetului ”Atlasul norilor” (de unde și titlul romanului). În scrisorile sale, Robert Frobisher se dezvăluie ca fiind cartofor, renegat de familie, bisexual, ironic și amuzant în remarcile sale legate de muzică. Pentru casă și masă, se oferă a servi drept ochii și condeiul unui muzician evreu în vârstă, celebru și capricios. Acesta va intui talentul și originalitatea lui Frobisher și, profitând de situația lui deloc comodă, este tentat să-l plagieze pe tânărul asistent, spre furia acestuia.

Robert Frobisher trimite jurnalul lui Ewing împreună cu scrisorile sale unui prieten, Sixsmith care era cercetător în domeniul fizicii, la Cambridge.
Pe acest Sixsmith îl regăsim mai târziu, prin anii 70, în timpul administrației președintelui Gerald Ford, ca personaj al celei de-a treia povești – un roman cu iz polițist despre descoperirile unei ziariste de investigație pe nume Luisa Rey privind matrapazlâcurile corporațiilor americane din domeniul energiei nucleare.

A patra poveste, scrisă sub forma unor memorii și intitulată ”Cumplitele încercări ale lui Timothy Cavendish”, pare a fi ancorată în prezent din moment ce personajul principal declară că trăiește în ”era limitei de credit”. Cavendish este un editor britanic peste care a dat un succes financiar neașteptat dar și un necaz pe măsură, încât este nevoit să se dea la fund, ascuns într-un azil de bătrâni din Scoția. Legătura lui cu povestea anterioară este dată de faptul că manuscrisul romanului despre investigațiile Luisei Rey ajunge prin poștă la mica editură a lui Cavendish, spre a fi publicat.

De aici viitorul este zugrăvit de două povestiri SF:
– a cincea poveste este relatată sub forma unui interviu înregistat audio-video, dat de o clonă umană pe nume Sonmi-451, întâmplările prin care trece ea au loc undeva în Coreea, într-o epocă a ingineriei genetice avansate, folosite pentru a delimita oamenii pur-sânge de clonele umane create anume cu caracteristici corespunzătoare pentru a presta munca de jos. Religiile convenționale fuseseră demult desființate, singura religie unanim acceptată și practicată fiind consumul, încurajat de Corporații (veți descoperi singuri ce consumau, din cauza lipsei de resurse!).
– ultima poveste, sub forma povestirii bătrânului păstor Zachery spusă fiilor și nepoților săi, la ceas de seară în jurul focului din vatră, pe o insulă din arhipelagul Hawaii, se petrece într-o orânduire primitivă și violentă în care oamenii au redevenit păstori, vânători, culegători, iar vestigiile civilizației avansate de odinioară sunt privite ca niște enigme sau minuni. Legătura cu epoca anterioară constă într-o astfel de relicvă ajunsă din întâmplare în posesia populației din comunitatea din cele Nouă Văi Întretăiate – un aparat care, încălzit în palme, capătă energie pentru a reda înregistrarea interviului lui Sonmi-451, fără ca nimeni să mai înțeleagă limbajul ei, imaginea fetei devenind baza unei noi religii.

Scriitorul se joacă glisând de la o poveste la alta, de la un stil la altul, SF-urile beneficiază chiar de o joacă cu limbajul în sine alcătuit fie din cuvinte derivat-inventate pentru a reda noile rânduieli ale omenirii genomizate, fie din cuvintele stâlcite, cu silabe înghițite ale poveștii spuse de bătrânul Zachery, ceea ce o face mai greu de parcurs (și de înțeles).

Un film bun te provoacă sa citești o carte cel puțin la fel de bună. Așa am ajuns eu să citesc romanul, după ce am văzut filmul realizat după el. Filmul a fost cu adevărat interesant, dar a pus mai mult accent pe acțiune, în schimb personajele interpretate de actori m-au ajutat să le văd mai bine pe cele din carte! Cartea m-a ajutat să pătrund mesajul filozofic, îndeosebi în replicile clonei din distopie și în opiniile lui Adam Ewing, din final. Distopia poate fi sau nu o profeție despre viitor, în funcție de alegerile pe care le facem acum, în special aceea de a fi sau nu nepăsători la suferință și asuprire, de fapt de a fi mai puțin egoiști. Depinde de noi dacă vom alimenta sau nu un ciclu, fără a învăța nimic, într-o perpetuu conflict dintre bine și rău, dintre civilizație și violență, dintre libertate și sclavie. Un semnal de alarmă pe care nu l-am sesizat în film, acesta a bătut mai mult moneda pe ideea de reîncarnare… care este mai facilă și mai comercială.

Mai profundă este ideea că, întotdeauna au fost oameni, puțini ce-i drept, care s-au ridicat împotriva ordinii „naturale” (adică cea considerată naturală în societatea lor) tocmai pentru că nu au fost indiferenți la modul în care unii au dobândit Puterea și ce fac aceștia cu ea. Ei n-au fost egoiști pentru că, în primul rând, nu și-au pierdut simțul dreptății. Faptul că, în epoci diferite, acești indivizi curajoși – bărbați sau femei, aveau același semn din naștere, ca o stea cu coadă, este pentru că au fost diferiți de semenii lor și rari precum cometele. Asemeni acestora, ei au lăsat o dâră luminoasă, prin încercarea lor izolată de a schimba sistemul.

Iar dacă asta depinde de oameni și dacă mai mulți vor face așa, civilizația umană nu ar ajunge să se autodistrugă, prin canibalism mai mult sau mai puțin indirect. Astfel, vortexul istoriei se va opri, fără a ajunge în spirală, la fund, în lumea precară a lui Zachery. Cred că acesta este mesajul cărții și motivul pentru care autorul a fost inclus de Time Magazine în topul celor mai influente o sută de personalități din lume.

David Mitchell – Atlasul norilor
David Mitchell – Atlasul norilor

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Episodul cu numărul 20 din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca alătură ultimelor trei litere ale alfabetului desfășurătorul cronologic al biografiilor a șase femei, dintre care două au marcat premiere: prima femeie doctor în medicină la o universitate românească (în anul 1890) și respectiv prima femeie primar din România Mare (în anul 1930). Dintre celelalte patru, două au fost deținute din motive politice, una publicistă pentru emanciparea femeilor din România iar alta, principesă a Transilvaniei. De fapt, dacă ar fi să o luăm pe firul timpului, dinspre secolul XVI spre zilele noastre, acesta din urmă este prima:

Isabella ZAPOLYA-IAGELLO (1519, Cracovia, Polonia – 1559, Alba Iulia) – fiică de rege (al Poloniei), soție de rege (al Ungariei), mamă de principe (al Transilvaniei, fiul ei a fost primul cu acest titlu) – toate pe parcursul unei vieți de numai 40 ani (cea mai scurtă din cele șase ale acestui episod).
Tatăl Isabellei era Sigismund I, regele Poloniei din dinastia Iagellonilor, iar mama, Bona Sforza, făcea parte din Casa de Milano.
A primit o educație în spirit umanist, cunoscând mai multe limbi: polona, latina, maghiara și italiana.
În februarie 1539, Isabella cea de 20 ani era dată ca soție lui Ioan Zapolya, fost voievod al Transivaniei (1510-26) și rege al Ungariei (1526-40). Vara anului următor a fost teribilă pentru tânăra regină a Ungariei: naște un fiu – Ioan Sigismund (pe 7 iulie) dar după două săptămâni își pierdea soțul care moare fulgerător, la 53 ani (pe 22 iulie 1540). Cu sprijin otoman, Isabella devenea regentă a fiului său, alături de cardinanlul Martinuzzi, episcop de Esztergom. După 10 ani de domnie, Martinuzzi o obligă pe regină să renunțe la tron, Transilvania urmând să fie condusă de comisari imperiali. Isabella se refugiază împreună cu fiul ei în Polonia. Între timp, cardinalul este executat în 1551 din ordinul habsburgilor. Din pricina abuzurilor comise de imperiali, Isabella este rechemată de Dieta din Sebeșul Săsesc și, cu ajutorul domnitorilor Țării Românești – Pătrașcu cel Bun și al Moldovei, Alexandru Lăpușneanu – ambii trimiși de sultan, Isabella și-a recuperat tronul. O primă măsură luată de ea a fost convocarea Dietei de la Turda care a hotărât desființarea episcopiei de la Alba Iulia și secularizarea averilor ei (1556).
Regina s-a ocupat și de refacerea palatului princiar din noua ei capitală, Alba Iulia, pe care l-a adaptat noilor cerințe de locuit ale unei curți princiare fastuoase, după model occindental. Mormântul ei îl puteți găsi în catedrala romano-catolică din Alba Iulia.

Peste trei secole o întâlnim pe următoarea personalitate a episodului:
Adela XENOPOL (1861, Iași – 1939, București) – publicistă și militantă pentru emanciparea femeilor din România.
Era fiica lui Dimitrie Xenopol (pedagog, directorul penitenciarului din Iași) și sora istoricului Alexandru D. Xenopol.
Era o tânără instruită – a studiat la Sorbona și la College de France din Paris, după care s-a întors în țară pentru a milita pentru drepturile femeilor în calitate de jurnalistă feministă.
În anul 1914 ea a înaintat Parlamentului o petiție în care solicita revizuirea Constituției pentru acordarea dreptului de vot și pentru femeile intelectuale.
Ca literată, a scris versuri, proză, impresii de călătorie, teatru și două romane istorice: ”Pe urma războiului” (1913) și ”Uragan” (1922).
Casa din Iași în care a locuit familia Xenopol a fost declarată monument istoric dar se degradează de voie, conform cu jurnalul.ro.

Cu numai trei ani mai tânără decât Adela, era fiica unui refugiat politic austriac, Kaminski, stabilit la București, și anume:
Hermina WALCH-KAMINSKI (1864, București – 1946, București) – medic, prima femeie doctor în medicină la o universitate românească și totodată, în anul 1887, prima româncă absoventă a două facultăți (pe lângă cea de Medicină, fiind absolventă și a Facultății de Științe, ambele din București) și a doua femeie-medic care a profesat în România, după Cutzarida-Crătunescu Maria#.
Teza de doctorat, pe tema igienei școlilor publice din București, a susținut-o în anul 1890.
Primul post al Herminei a fost acela de medic la Fabrica de Tutun și Chibrituri din București (1897). Cu timpul, a devenit director al Școlii de Infirmiere de Stat (înființată în 1913, în cadrul Spitalului Colentina) și în timpul Primului Război Mondial, director al Spitalului Militar nr. 116 din București, cu grad de maior. A publicat rezultatele studiilor sale pe teme de igienă, medicină școlară (despre deviații ale coloanei vertrebale cauzate de mobilierul școlar; miopia), alimentație rațională, combaterea surmenajului în școli și prim ajutor.
A fost membră fondatoare a Societății pentru Profilaxia Tuberculozei și a Consiliului de conducere a Crucii Roșii.

La aproape două decenii după Hermina, se naște în Moldova cea care va marca o altă premieră națională, de data aceasta în domeniul administrației locale:
Luiza ZAVLOSCHI ( 1883, loc. Buda, jud. Vaslui – 1967, loc. Buda, jud. Vaslui) – învățătoare, prima femeie primar din România Mare.
Era fiică de țărani, devenind învățătoare în localitatea natală după absolvirea Școlii Normale de Învățătoare ”Mihail Sturdza” din Iași.
În 1906, s-a căsătorit cu învățătorul Constantin Zavloschi, cu care a avut șase copii.
În anul 1930, pe când Luiza avea 47 ani, țăranii fruntași i-au cerut să candideze la primăria comunei Buda, împotriva reprezentantului partidului de guvernământ, de care erau nemulțumiți. Învățătoarea a acceptat, a candidat independent (!) și a ieșit învingătoare. Prima femeie primar a inițiat primii pași pentru modernizarea unui loc uitat de lume: a găsit un local pentru primărie, a alcătuit Consiliul Comunal, a organizat pentru prima dată evidențele stării civile și a instalat un post telefonic. Pentru buna administrare de care a dat dovadă, împletită cu înțelepciune și răbdare de fier, ea a fost aleasă pentru încă un mandat, într-un moment când comuna s-a mărit prin unirea cu satul Rafailă.
A avut parte de o viață lungă, fiind înmormântată în cimitirul din localitate, pe cruce fiind scris: ”Prima femeie primar din România Mare”.
Statuia Luizei Zavloschi veghează îm curtea școlii din satul Buda care îi poartă numele.

Ultimele două personalități au în comun statutul de deținut politic pe care l-au avut o vreme dar din motive diferite, după cum veți vedea:
Elena ZELEA-CODREANU (1902, Brăila – 1994, București) – soția liderului legionar Corneliu Zelea-Codreanu (1899-1938), deținut politic.
Elena s-a căsătorit cu ”Căpitanul” legionar la Focșani, în iunie 1924. Nunta lor a fost, așa cum aprecia Ion Cristoiu într-un articol, ”un exemplu de marketing politic”: au participat mii de simpatizanți îmbrăcați în costume naționale și 2300 de vehicule (care, trăsuri și automobile) într-o coloană care se întindea pe o lungime de 7 km. În luna august a aceluiași an, în localitatea Ciorănești, lângă Focșani, soții Zelea-Codreanu au botezat 100 de copii, toți primind prenumele Corneliu.
După 14 ani de căsnicie, Elena ajunge văduvă, soțul ei fiind asasinat din ordinul lui Carol II. De atunci trec încă 10 ani și odată cu instaurarea regimului comunist, Elena este arestată și, fără a fi judecată și condamnată, închisă la Mislea, Târgușor, Arad, Oradea și în lagărul de muncă de la Lățești, unde a stat doi ani, apoi a fost deportată în Bărăgan și eliberată în 1963. S-a recăsătorit cu Bibi Praporgescu, fiul generalului din Primul Război Mondial, pe care l-a cunoscut în lagăr. Rămasă văduvă a doua oară, s-a retras la sora ei în Moldova.
Culmea este că, în ciuda schimbărilor dramatice trăite și a 15 ani de detenție plus deportare, ea este cea mai longevivă femeie din acest episod –a murit la 92 ani!

Sabina WURMBRAND (1913, București – 2000, Glendale, California) – misionar și deținut politic.
Probabil mulți români au auzit de Editura ”Stephanus” care la scurt timp după 1990 comercializa Biblii și literatura religioasă creștină, prin librările proprii din București, dar puțini cunosc istoria cuplului care a înființat-o: soții Richard și Sabina Wurnbrand.
Sabina s-a născut într-o familie de evrei pe nume Oster, la București.
După studii de chimie la Sorbona a revenit în România pentru a se căsători cu Richard Wurmbrand (au fost căsătoriți timp de 64 ani, din 1936 până la moartea ei din pricina unui cancer la stomac, în 2000, soțul i-a mai supraviețuit un an).
În 1938, amândoi s-au convertit la religia creștină de rit anglican, devenind membrii ai Misiunii Anglicane pentru evrei din București. El devine pastor și, împreună cu soția sa, a inițiat o campanie de răspândire a Evangheliei.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial (1941-45), Sabina și-a pierdut părinții, două surori și un frate, uciși de naziști în Transnistria (1941). Încercând să-i ajute pe cei năpăstuiți, soții Wurmbrand au scos sute de copii din ghetouri și au predicat în mai multe adăposturi, fiind arestați în repetate rânduri.
După instaurarea comunismului, cei doi tipăresc mii de Evanghelii în limba rusă și depun eforturi pentru evanghelizarea ofițerilor sovietici prezenți în România.
În 1945, la Congresul Cultelor din România, Sabina și-a îndemnat soțul să condamne regimul comunist, iar acesta face acest lucru în fața a 4000 de delegați, afirmând că trebuie să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu împotriva celor care le împiedică misiunea.
În februarie 1948, Richard a fost arestat, torturat și condamnat la 25 ani de închisoare.
În 1950, Sabina este și ea arestată, acuzată de ”evanghelizare subversivă” și trimisă în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a fost eliberată după trei ani. A fost pusă sub arest la domiciliu și supusă la presiuni pentru a-și renega soțul și convingerile religioase. Richard a fost eliberat în 1964, prin aministie generală, după 16 ani de detenție politică.
În anul 1965, cei doi au fost răscumpărați de la statul comunist de o organizație creștină din Norvegia cu suma de 10.000 dolari.
Un an mai târziu, soții Wurmbrand s-au stabilit definitiv în SUA. Aici s-au ocupat în perioada 1967-90 de ”Misiunea creștină pentru lumea comunistă” cu scopul ajutorării celor persecutați de regimurile comuniste.
După căderea acestui regim în România, soții Wurmbrand au revenit în România și au înființat la București Editura ”Stephanus”.
Sabina Wurmbrand și-a publicat memoriile, apărute în SUA prima dată în 1970 și reeditate în 1989, 1994 și 1999. Ele au fost traduse în limba română sub titlul ”Noblețea suferinței” (1992) și descriu peripețiile acestei familii în timpul regimurilor dictatoriale din România.

*
* *

#Cutzarida-Crătunescu Maria (1857-1919) prima femeie medic din România, cu studii în medicină realizate în străinătate, la Facultatea de Medicină din Zurich, apoi la Universitatea din Montpellier, unde și-a susținut teza de licență, stagiul de spital și de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris, unde devine doctor în medicină în anul 1884, cu o teză privind cancerul uterin.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Mo Yan – Sorgul roșu

Mo Yan se traduce din limba chineză prin ”nu vorbi/nu vreau să vorbesc” și este pseudonimul primului scriitor de naționalitate chineză care a luat premiul Nobel pentru literatură, în anul 2012. Iar dacă scriitorul a avut perioade din tinerețe când a fost povățuit de rude să nu vorbească pentru că așa era mai bine pentru el, în schimb a scris într-un mod de-a dreptul genial și uluitor. Se spune că Mo Yan preferă scrisul de mână oricărui alt mod de redactare pentru a nu-și limita vocabularul. Rezultatul este evident prin poezia din proza lui, prin puterea de evocare a unor evenimente istorice atât de sângeroase, de crude și tragice, încât pentru un om obișnuit acestea sunt dincolo de cuvinte. Au avut loc în ținutul Gaomi, provincia de nord-est a Chinei, la sfârșitul anilor 30, în timpul invaziei japoneze, parte din războiul dintre cele două țări început încă din 1931, declarat abia în anul 1937 și denumit ”războiul de rezistență”.

Narațiunea este realizată din prisma unei istorii de familie care acoperă trei generații, nearanjate strict cronologic, ci mai degrabă din crâmpeie de memorie ale supraviețuitorilor iadului adus de război într-un ținut descris ca fiind al extremelor:

”… fără îndoială că ținutul Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos și locul cel mai urât de pe pământ, cel mai altfel și cel mai lumesc, cel mai neprihănit și cel mai întinat, cel în care bărbații sunt cei mai viteji și cei mai nemernici, cel în care se poate bea cel mai bine și se poate iubi cel mai bine.”

Detaliile peisajului care devine teatru de război sunt percepute ca printr-un uriaș ochi magic căruia nu-i scapă nici culorile cerului, soarele de la răsărit la asfințit, stelele și râul învolburat de alb al Căii Lactee, vegetația cu toate ierburile și florile; animalele de pe uscat (iepuri, vulpi, șoareci de câmp), cele din văzduh (de la vrăbii și gâște sălbatice la ciorile a căror hrănire îmbelșugată din cadavre devenise a doua natură), inclusiv peștii și crabii care viețuiau în apele Râului Negru. Râul traversează câmpia de la nord la sud, câmpie care își unduie sub vânt valurile lanurilor de sorg – cultura aceea din care la noi se fac măturile, atunci la chinezi asigura hrană din abundență țăranilor din satele răsfirate și, în același timp, fiind deasă ca o perie și cu fire de până la 2,5 metri înălțime, oferea adăpost bandiților (asemănător cu modul la care le asigura la noi codrii adăpost haiducilor).

”În ținutul Gaomi din nord-est, bandiții erau câtă frunză și iarbă. Ca peștii în apă, ieșeau și se scufundau în lanurile de sorg fără vreo regulă anume; strânși în cete și bande, furau și răpeau, nerămânându-le fărădelege de făcut, dar și faptă bună nesăvârșită.”

Bandiții, un fel de seniori locali, făceau legea în acest colț uitat de lume mai ceva decât în Vestul Sălbatic american, problema era a face rost de o armă și a căpăta priceperea de a o mânui, până se ridica un alt bandit mai îndemânatic sau mai viclean care să-i ia locul celui dominant. Așa s-au perindat, unii tolerați în înțelegere tacită cu primarii satelor mici, bandiți ca Gât-Pătrat sau Ochi-Negru. Pe scena războiului cu japonezii, într-un schimbător echilibru de forțe, bandiții și cetele lor au fost ba inamici, ba aliați cu Leng Ciupitul-de-Vărsat, conducătorul detașamentului de naționaliști sau cu comandantul Jiang Picioruș din fruntea regimentului Jiao-Gao al comuniștilor.

Lectura are darul de a te conecta la atmosferă urmărind peripețiile unor personajelor care intrigă, căci nu este o istorie oarecare! Îi aruncă în față cititorului, ca pe o momeală, câte un deznodământ cu miros de praf de pușcă, sânge și moarte, după care firul narațiunii se derulează în zig-zag spre trecut, reconstituind fapte, motivații și replici (puține, unele enigmatice), povești în poveste asemeni unor păpuși Matrioșka, plus detalii de un umor negru încât pe alocuri relatarea capătă un aer șugubăț pe care numai poveștile populare și trecutul fabulos pe care îl evocă îl pot avea.

Nu lipsește nici povestea de dragoste – doar se petrece în ținutul în care se putea iubi cel mai bine! Iar în ce o privea pe frumoasa Dai Fenglian, la vârsta de 16 ani, ea ”când mergea pe drum, dansa cu brațele fluturânde și fremăta din șale ca sălciile pălălăind în vânt”, având picioarele mici – acei feudali dar apreciați și seducători ”lotuși de aur”, iar pe ceafă o coadă mare și lucioasă de păr negru-corb. Iar povestea ei de iubire trece peste orice aranjamente matrimoniale tradiționale.

”Cred că pe cei sortiți să fie împreună îi trage un fir și de la o mie de li* și că iubirile de-o viață sunt hotărâte de Cer și Pământ – acesta este un adevăr cu neputință de tăgăduit. Faptul că Yu Zhan’ao a strâns puțin piciorul bunicii mele a deșteptat în inima lui inspirația măreață de a-și făuri o viață nouă și i-a schimbat întreaga existență de după aceea – la fel cum i-a schimbat și bunicii întreaga viață.”

Greu de găsit cuvinte să caracterizez acest roman. Fabulos. Colorat. Provocator. Sau visceral, pentru că angrenează personaje (de care ajungi să te atașezi) în vâltoarea unui conflict fără reguli și fără limite. Imaginile măcelului ajung să te doară, sunt detalii ca decupaje precise dintr-un compediu de anatomie, pentru a reda multele fațete ale nenorocirii în care oamenii aceia au fost uciși, cadavrele adunate într-o movilă acoperită mai târziu de pământ, destul de înaltă în câmpia plată, ajungând ca după 46 de ani să fie lovită de trăsnet care i-a risipit osemintele albe. Urmașii celor din satul aproape exterminat au numit movila ”Mormântul celor o mie de oameni” – chinezi, japonezi, comuniști, naționaliști, oameni de rând și soldați – toți victime anonime în calea tăvălugului războiului absurd, de o violență și (din păcate) un realism al istoriei care ar merita cu prisosință eticheta ”nepermis copiilor sub 15 ani”.

Douguan, deși are abia 14 ani, este încredințat de mama sa – frumoasa Dai Fenglian, tatălui său natural, vestitul bandit local Yu Zhan’ao, băiatul participând curios și înfricoșat la prima lui bătălie. Tatăl conduce o ceată de săteni înarmați într-o ambuscadă îndreptată împotriva unui convoi militar japonez care urma să traverseze podul peste Râul Negru. Atacul este o vendetă și are legătură cu evenimente dureroase în amintirea sătenilor, petrecute cu un an înainte: unchiul băiatului fusese jupuit de viu de către japonezii care duraseră podul peste Râul Negru prin munca forțată a sătenilor și rechiziționarea tuturor animalelor de povară din sat.

Așa începe povestea. Dar de ce a fost unchiul Luohan jupuit de viu de japonezi, drept pildă, sub ochii întregului sat?! Este dificil să-l rezumi pe Mo Yan, doar v-am spus deja că el știe mai bine să scrie decît să vorbească. Rămâne să descoperiți singuri o istorie atroce care, altfel ar fi rămas uitată și un stil copleșitor, dinamic și profund, adică amprenta unică a unei opere încununate pe bună dreptate cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2012.

Motivația comitetului Nobel din acel an pentru alegerea lui Mo Yan dintr-un total de peste 210 scriitori eligibili a fost: ”pentru modul de un realism halucinatoriu în care îmbină poveştile populare cu istoria şi contemporanul”.

*
* *

* li= unitate de măsură tradițională a distanței în China, valoarea căreia de-a lungul timpului a variat considerabil, iar în prezent în sistemul metric internațional echivalează cu 500 metri.

Mo Yan – Sorgul roșu
Mo Yan – Sorgul roșu

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

Ce-ar fi dacă într-o bună zi cineva puternic și bogat – un bărbat care ”îți apare în față ca o veste proastă, dar rafinată”, având ”o privire prea tăioasă pentru un client, o ținută prea stilată pentru un inspector financiar și un aer prea intelectual pentru un polițist” – ți-ar trimite la serviciu o limuzină cu șofer, imensă cât un submarin, pentru a te aduce la conacul lui, unde să-ți propună ”o tranzacție bazată pe bunăvoință”. Îți poate oferi zece ani de vacanță contra unui mic serviciu: să cauți o oaie – a treia oaie din dreapta, rândul din față, dintr-o fotografie cu o turmă, făcută undeva pe coclauri, în Japonia.

Nu ai cum să nu te pui în locul povestitorului, narațiunea este realizată la persoana I, sub forma unui jurnal începând cu ziua în care îl părăsește soția, după divorț.

Soția pleacă și odată cu ea dispare tot ce i-ar putea aminti de ea: fotografiile, slipul, tot.

În ziua precedentă el aflase din ziar că o fată care l-a iubit în timpul studenției a murit într-un accident de circulație, lovită de un camion.

Sentimentele lui nu sunt mărturisite, dar un indicator ar fi numărul de beri băute și întrebarea soției: ”Spune-mi, dacă aș muri eu, te-ai îmbăta la fel?”

Stilul lui Murakami m-a făcut să-mi rotunjesc ochii de uimire, așa cum face orice european când vede o inovație elegantă și stranie, provenită din țara natală a scriitorului. Nu abundă în descrierea a ce simte personajul (așa cum procedează Naghib Mahfuz în ”O mie de nopți și zile”), mai degrabă lasă loc berechet la subînțelesuri, ceea ce este tipic pentru civilizația extrem-orientală, așa cum am sesizat și la ”Vechiul oraș imperial” al lui Yasunari Kawabata. Sau cine știe, poate noi, cei din civilizația occidentală, doar credem că se subînțelege ceva.

Așa cum este scris, fără nici o explicație în plus sau în minus, stilul, ca și romanul, este fără cusur în a intriga cititorul, momindu-l capitol după capitol să-l parcurgă curios. La suprafață te înșeală cu o aparentă banalitate – detalii ale povestitorului plictisit despre ce-a băut, cât și unde, ce-a mâncat și unde, când a fumat el sau alții, lucruri mărunte și exterioare făcute de noua lui prietenă, ”femeia cu trei ocupații” – și deodată, bang! o metaforă ca un bobârnac peste nas, când erai pe punctul de a te plictisi, la pachet cu o inserție de fantastic la care te aștepți cel mai puțin. Cum ar fi oaia aceasta, Miorița niponă, năzdrăvană ca și a noastră, având puteri legendare.

Să fie la mijloc tema dezrădăcinării, a pierderii originilor puterii unei civilizații închise, acum în contextul deschiderii ei forțate către lume, după învingerea Japoniei în al doilea Război Mondial?! Un indiciu este amintirea numelui avionului militar american care a lansat bomba atomică în august 1946. Ar mai fi faptul că fotografia cu oaia este făcută într-un peisaj pe cât de tradițional, pe atât de greu de particularizat. În plus, povestitorul este din generația născută după război, absolvent de biologie devenit agent publicitar (unde dai și unde crapă!) și pare a nu fi împăcat cu trecutul, iar cu prezentul cu atât mai puțin, având în vedere că:
• acasă, nevasta nu mai este la locul ei (nu i-a lăsat nimic ca amintire și chiar el nu mai știe: oare de câte ori au făcut dragoste în cei patru ani de căsnicie?!); a rămas numai motanul care nu are nume, a îmbătrânit, este urât și trage vânturi;
• în orașul natal, nici marea nu mai este unde obișnuia să fie, fiind îndiguită pentru a face loc zgîrie-norilor, iar prietenul său din copilărie și din studenție, poreclit Șobolanul (singurul dintre personaje căruia i se atribuie, dacă nu un nume, măcar o poreclă) a dispărut, plecând fără să anunțe pe nimeni, nici pe prietena lui. De la el i-au parvenit numai două scrisori confuze, ciorna unui roman și fotografia cu turma de oi;
• la serviciu, partenerul și asociatul lui a devenit alcoolic.

Singurul lucru care pare a fi de ajutor, primit de la viață în schimbul celorlalte pierderi, este întâlnirea cu cea pe care el o numește ”femeia cu trei ocupații”, o tipă obișnuită, dacă ar face abstracție de urechile ei senzuale. Aici deschid o paranteză pentru a sesiza o trimitere subtilă la tradiția japoneză, știind că aceasta are detaliile ei în ce privește farmecul feminin, unele care nici nu ne trec prin minte nouă, celor din civilizația occidentală (un alt exemplu ar fi senzualitatea cefei la gheișe, pentru vizibilitatea căreia chimonoul are decolteul la spate, dar aceasta am aflat din cartea lui Lesley Downer – ”Gheișa: Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție”!)

Oricum, una din cele trei ocupații ale tinerei prietene a eroului nostru este cea de animatoare la un club condus de o englezoaică cu păr alb care își alegea clientela cu grijă: ”în cea mai mare parte oameni de afaceri bogați, de 40 sau 50 ani, două treimi erau străini, restul japonezi”. Tânăra pare a fi o umbră a gheișelor de altădată, cel puțin pentru că îl inspiră pe povestitor să accepte provocarea și să pornească împreună în aventura căutării oii fantastice. Asta în condițiile în care el nu are nimic de pierdut dacă nu o va căuta, dar se pare că nici nu are de ales, având în vedere puterea și influența Șefului, cel care, destăinuind secretul puterilor oii, l-a condiționat să găsească oaia în cel mult o lună. Pentru Șef, miza este puterea pe plan politic, economic și social; pentru măruntul povestitor, miza este existența. Asta conform raportului de importanță dintre cele două personaje. Iar între ei doi: oaia. Și fata, care are niște premoniții neașteptate care m-au pus pe gânduri: este făcătură sau nu?! S-a întâlnit din întâmplare cu eroul nostru sau întâlnirea lor a fost aranjată de cel care trage sforile?!

”Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară.
În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existență efemeră prinsă între ”totul” din urma noastră și ”nimicul” dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.
În realitate, cele două puncte de vedere nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opozițiile) seamănă cu două nume diferite ale aceluiași fel de mâncare.
Asta a fost o metaforă.”

Și cei doi tineri au încălecat pe o șa și au pornit în căutarea mioriței nipone, decizie luată de pe fundalul muzical al cântecelor lui Johnny Rivers: ”Midnigh Special”, ”Roll over Beethoven”, ”Johnny B. Goode” (neapărat de căutat și ascultat, nu de altceva dar scriitorul a fost proprietarul unui bar și avea o pasiune pentru muzica occidentală, iar ambele situații se pare că au constituit o sursă de inspirație).

Unde și cum au căutat oaia?!

Este aceasta un mit sau chiar există?

Credeți-mă, nu știu pentru nu am citit mai departe de pagina 248 din 357 de teamă să nu desecretizez din greșeală mai mult decât trebuie și să dau într-un spoiler. Așa că am rezervat un binecuvenit suspans pentru cititorul dornic să-l cunoască pe Haruki Murakami, citind o poveste aparent superficială, stranie, narată cu o doză bună de umor, pe lângă umorul situațiilor absurde pe alocuri, dar fără a exagera, și care abundă în înțelesuri ascunse, atât de multe, subtile și variate de la un cititor la altul, în funcție de experiența proprie, încât s-ar mai scrie încă cel puțin o altă carte, de aceleași dimensiuni.

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice
Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice