Personal

Mo Yan – Obosit de viață, obosit de moarte

Un roman copleșitor, scris ca-n transă, pe care ajungi să-l citești ca-n transă, fără a te putea opri să te minunezi, curios să afli ce are să-ți mai dezvăluie, și mai ales cum.

Înainte de a fi un roman de proporții epice, ”Obosit de viață, obosit de moarte” este o satiră acidă care găsește întotdeauna, de la o epocă la alta, tonul potrivit prin vocile polifonice ale narațiunii impregnate, fără rețineri, de subiectivismul și ironia fiecărui povestitor. Cu naturalețe, scriitorul ajunge la performanța unei complexități aproape desăvârșite care (re)creează cu maximă autenticitate filmul evenimentelor într-o viziune cinematografică retrospectivă.

Pe tonul vocilor diferite, narațiunea e extrem de bogată pentru că excelează în acțiune, în atmosferă, în pasaje descriptive de un lirism profund, cu personaje foarte bine conturate, care au replici de duh, alte vorbe de duh în comentariile naratorilor la situațiile sau întâmplările petrecute, filon istoric cât se poate de realist și bine pus în valoare, conflicte cât cuprinde care decurg din cadrul istoric.

De dimensiuni epopeice, parcă ceva mai mare decât ”Sorgul roșu”, pe care l-am citit mai demult, romanul acesta rezervă suficient spațiu pentru combinarea tuturor ingredientelor stilistice care m-au ținut lipită de carte chiar dacă, la propriu, cartea nu s-a ținut prea bine lipită (la o scriere de peste 250.000 de cuvinte – căci așa le ”măsoară” chiar Mo Yan, ar fi fost mai ușor de citit și răsfoit un format de două volume, nu-mi dau seama de ce Humanitas a preferat formatul acesta, măcar dacă tipografia asigura o legătorie mai solidă, de calitate).

Dacă trecutul nu-l poți schimba, cel puțin poți învăța ceva din el. Ideea pe care am dedus-o dintr-un alt mare roman – ”Atlasul norilor” de George Mitchael.

Aceeași pare a fi, dar în alte circumstanțe, morala lui Mo Yan: abuzurile comise de cei dinaintea noastră, vor influența, prin amplificare, istoria viitorului. Mai abitir când avem ca precedent o epocă complet imorală. Atunci, istoria va curge distorsionată, asemeni unui râu căruia i s-a deviat albia firească… modelând oamenii pe măsură.

Ca de fiecare dată, Mo Yan a reușit să mă surprindă, deși eram oarecum familiară cu stilul lui. Deși spațiul unde evoluează narațiunea sa este același ținut Gaomi din nord-estul Chinei, locul natal al scriitorului, cel în care s-a petrecut și acțiunea din ”Sorgul roșu” și ”Broaște”, pe axa timpului povestea cuprinde alt interval, începe în anul 1950, când evenimentele din ”Sorgul roșu” sunt deja numai în amintirea bătrânilor locului, căpătând dimensiuni de legendă în memoria colectivă. În parte, se suprapune temporal cu perioada evocată în ”Broaște” cu care are în comun acele judecăți colective din timpul Revoluției Culturale, ce amintesc de vânătoarea de vrăjitoare a Inchiziției europene, cu umilirile publice ale acelora vinovați de înclinații capitaliste. Dar nici în treacăt nu amintește de conflictuala aplicare la sate a politicii demografice care rămâne exclusiv tema romanului ”Broaște”.

Tema romanului de față sunt nedeptatea istorică și manifestările ei în raportul dintre proprietatea individuală și cea comună (sau ”de grup” cum îi mai spuneau teoreticienii la orele de economie politică socialistă care m-au terorizat în liceu). Căci teoria era sublimă – ca orice teorie – dar practica s-a dovedit a fi un experiment nereușit! Iar dacă aveți îndoieli, faptele vorbesc în povestea personajului principal Ximen și a urmașilor săi, derulată pe parcursul unei jumătăți de secol în China, care începe în anul 1950 (la scurt timp după uciderea lui Ximen în revoluția agrară).

”Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când mă duceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel și chip.”

Revoluția agrară a adus schimbarea rânduielilor: pământul, uneltele și animalele de muncă ale micilor proprietari agricoli au fost împărțite de comuniști celorlalți care nu agonisiseră nimic. În majoritatea cazurilor, foștii proprietari au fost uciși. Dintre toate aceste victime, hai să presupunem că măcar unul a fost bun și milos, cum a fost Ximen – iar faptul că el a fost deposedat de avere și ucis, rămâne o crimă. O nedreptate mare până la cer și acolo, dincolo de moarte, Ximen rămâne un bărbat neînduplecat căci nu poate uita și nici nu se împăcă cu nedreptatea suferită și cu împrejurările violente în care murise, ucigașii fiind cei cărora el le făcuse numai bine.

O jumătate de secol a istoriei chineze pare a fi o poveste cel puțin ironică, dacă nu absurdă, și acesta e punctul de pornire pentru satira lui Mo Yan. După uciderea proprietarilor de pământ, regimul proprietății face o buclă revenind, după eșecul administrării în comun și schimbarea adusă de moartea președintelui Mao Zedong, la proprietatea individuală în toată China.

Dacă pământul s-a întors la ferma individuală (din păcate, destul de târziu, după distrugerea mentalității necesare pentru administrarea ei cu succes) atunci ce despăgubire poate fi dată pentru viețile fermierilor curmate de revoluția agrară?! Poate o reîncarnare… și Mo Yan nu ezită a folosi mitul budist ca artificiu literar, pentru a anula moartea lui Ximen dar și pentru a evoca din pesrpectiva asta un calup de istorie de jumătate de secol, printr-o doză de realism magic care îmbină evenimente politice și sociale cât se poate de tragice, pe alocuri de un naturalism feroce, cu elementele de folclor și mitologie care nu fac altceva decât de a le pune pe primele ”în ramă” într-un mod mai fabulos, teribil, copleșitor.

Așa cum spuneam, vocile narațiunii se împletesc și ele în mod neașteptat: de la personajele umane, uneori implicate într-un plan secundar, la cele ale personajelor animale, naratorii fiind pe rând Ximen-măgarul în anii 50, Ximen-taurul în anii 60, Ximen-porcul în anii 70, Ximen-câinele în anii 80 (în anii 90, când moșierului parcurge ultumul ciclu budist ca maimuță, povestea este spusă în parte chiar de Mo Yan, integrat ca personaj al romanului, dar prezentat dintr-un unghi nu tocmai favorabil).

Animalele acestea sunt care mai de care mai năzdrăvane, cu o personalitate dârză ce aduce cu firea fostului moșier. Fiecare, la vremea ei, relatează ce se petrece în lumea oamenilor, fiind ”ochii și urechile” cu care Ximen Nao – moșierul din satul Ximen, persistă ca observator în fosta sa gospodărie bine întocmită, în propriul sat și în preajma propriei familii, adică a urmașilor săi.

Cei străini de naturalismul traiului la țară vor fi șocați cu asupra de măsură de detalii zoomorfe ca împerecherea, ”dotarea” masculului de prăsilă, agresivitatea înlăturării rivalului, rele tratamente care ar înfuria la culme orice societate de protecția animalelor, etc.

Dar nici oamenii n-au parte de tratamente mai blânde, cum ar fi cazul lui Lan Lian (Față Albastră) – fostul argat al lui Ximen, singurul sătean care refuză să intre în comuna populară, în ciuda amenințărilor, presiunilor și separării de el a soției și copiilor; sau, în timpul Revoluției Culturale, când scăparea accindentală în latrină a decorației oferite de regimul Mao atrage eliminarea vinovatului de neglijență din cursa pentru conducerea satului și trecerea la munca cea mai grea, rezervată contrarevoluționarilor.

Cartea surprinde cadru cu cadru imaginea transformării dramatice a unei societăți. Câte contradicții, schimbări și întâmplări care lasă cititorul perplex cel puțin pentru moment, ce drumuri diferite aleg urmașii lui Ximen și ai argatului său Lan Lian, ce legături complicate# se țes între ei, în primul rând din pricina politicii sistemului, pe cât de acută, pe atât de absurdă … toate acestea se revarsă din scrisul abundent și concentrat al scriitorului Mo Yan, care scapără și luminează prin vorbe de duh, cum este aceasta, care pune un diagnostic concis fiecărei decade istorice parcurse:

”Oamenii din anii ’50 au fost în mare parte neprihăniți, cei din anii ’60 deosebit de fanatici, cei din anii ’70 cam lași, cei din anii ’80 puși să-i măsoare pe alții și să le cântărească vorbele, iar cei din anii ’90 extrem de răi.”

Cu această lectură, am încheiat (până la noi apariții editoriale, dar anul acesta nu s-a anunțat niciuna!) cea de-a doua serie de autor din planul de lectură pe acest an, cea a cărților lui Mo Yan.

Acesta a apărut în 2006, ultimul publicat fiind cel din anul 2009, intitulat ”Broaște”. În anul 2012 a fost acordat scriitorului Premiul Nobel pentru literatură, și motivația juriului a fost: ”Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria și contemporaneitatea.”

Mo Yan – Obosit de viață, obosit de moarte
Mo Yan – Obosit de viață, obosit de moarte

# Pornind de la faptul că Ximen a avut două concubine, câte doi copii cu fiecare, inclusiv gemene cu nume asemănătoare, iar apoi una din concubine devine soția fostului său argat – Lan Lian, o întreagă încrengătură chinezească de neamuri înrudite pe jumătate testează atenția și perspicacitatea cititorului, de mare ajutor pentru orientare fiind tabloul personajelor principale de pe pagina de început.

Casele vieților noastre – Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan. C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță

Pe măsură ce am parcurs câte un episod din Enciclopedia personalităților feminine din România, am ajuns să aflu unde au locuit, trăindu-și viața, mai mult sau mai puțin celebră, unele dintre personalitățile ultimului veac.

Pornind de la aceste repere bibliografice, completate apoi de rezultatele motorului de căutare Google, am reușit să găsesc unele case memoriale, sau nume atribuite unor străzi de către municipalitate, asta după cum posteritatea a fost mai mult sau mai puțin recunoscătoare.

Pentru o serie de 15 personalități culturale românești, încă vivante (mare parte dintre acestea având cărți publicate la Editura Humanitas) minunata antologie cu titlul ”Casele vieților noastre” apărută în 2014 la aceeași editură(1) oferă cititorului un răspuns complet și personal la întrebarea ”unde ați locuit”. Răspunsurile alcătuiesc o culegere de eseuri, apropiate genului memorii cu trimitere invariabilă la vremea copilăriei și la cel puțin o casă a trecutului personal pe care fiecare a considerat-o ideală, ca o adevărată matrice care a ajuns să-i pătrundă și să o poarte mereu în suflet.

O singură notabilă excepție este cazul lui Andrei Pleșu, care relatează foarte puțin despre o singură casă construită în anii `20, cea în care s-a mutat după căsătorie și care aparține bunicilor soției sale, în schimb teoretizează pe larg despre efectul nefast al locuirii la bloc deoarece este lipsită de personalizare și de orice mister, mărturisind că are porniri asasine pentru inventatorul «mașinii de locuit», dl. Le Corbusier.

Această carte este o bijuterie nu numai din punct de vedere al eseisticii memorialiste, a nostalgiei și pitorescului evocării, ci și ca format livresc: este voluminoasă dar ușoară, fără a avea pagini subțiri, din contră, chiar puțin mai pline încât verificam mereu când le întorceam dacă nu cumva s-au lipit câte două (!).

O carte consistentă la propriu, dar și la figurat, având în vedere conținutul emoțional, amintirile inedite, care reconstituie pe măsura ce treci de la un autor la altul, un București necunoscut până acum, literar-cultural-poetic-inedit-arhitectural unde casele evocate, care au supraviețuit ultimei jumătăți de secol al XX-lea, s-ar putea uni într-un tur local(2), însă cam dispersat.

Sunt și excepții de la locuirea în capitală, cum ar fi pe Ioana Pârvulescu cu drama demolării casei de două generații a familiei sale, din Brașov, dar și Ana Blandiana – cu locuința din satul Comana (jud. Giurgiu) – o casă pe pământ, modestă dar considerată sigură după șocul distrugerii de către cutremurul din 1977 a apartamentului său de la etajul 7 dintr-un bloc de la Universitate, lângă Biserica Rusă (aici au murit 300 de oameni iar Romi, soțul poetei, a supraviețuit prin miracol după o prăbușire în gol, poeta nu era acasă, fiind internată la un spital câteva zile).

Sau Radu Paraschivescu, pentru care adevărata casă care echivala cu universul copilăriei este cea din orașul Lugoj, unde și-a petrecut vacanțele la niște unchi. La București, el nu s-a atașat deloc de apartamentele-cutii de chibrituri unde a locuit, ci numai de două obiecte din care unul a fost abandonat prin uzură, iar al doilea cărat pretutindeni – las cititorului curiozitatea de a le identifica singur!

Din alt punct de vedere, cartea reconstituie o imagine a condiției materiale a intelectualului. Sunt intelectuali la prima generație, făcând din lectură pașaportul evadării din mahala – ca în cazul lui Dan C. Mihăilescu, eseul său m-a făcut să descopăr locuri din vecinătatea copilăriei mele: cârciuma ”Vișeu”(3) aflată la stația G. Bacovia (fosta Șatră) de pe Șos. Giurgiului colț cu Nehoiași, strada unde copil fiind, criticul literar a locuit cu mama sa, ”trista ulicioară a lui Bacovia din sărăcuța «constelație» stradală Nucetului-Ulmetului-Făgetului”, dar și din vecinătatea actualității, se pare că suntem vecini de cartier, poate odată o să-l întâlnesc întâmplător în Parcul Tineretului, dânsul locuind (se pare) într-unul din blocurile unde începe Șos. Olteniței, spre Pieptănari.

Sunt alții care au moștenit și au locuit continuu într-o locuință a familiei, împărțită cu chiriași nedoriți pe perioada comunismului – ca Micaela Ghițescu, alții care le-au pierdut definitiv prin naționalizare și distrugere, nu le-au rămas decât descrierile vremii, recuperând doar câteva obiecte ca mobile, tablouri, cărți și fotografii – ca Monica Pillat, adunate acum într-un apartament din Drumul Taberei.

Singura excepție norocoasă a unei locuirii continue, peste generații, a aceleiași case construite de bunici, fără disconfortul împărțirii spațiului locativ cu străini – aparține lui Barbu Cioculescu. Este vorba despre locuința din str. Dr. Nicolae Turnescu nr. 5 (zona Cotroceni, la 100 de pași de Grădina Botanică).

În schimb, unii ca Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță și Gabriela Tabacu au cunoscut traiul la comun în casele altora, naționalizate, ca urmare a unei bizare transformări din ocupați în ocupanți (deposedați și alungați din casele proprii, apoi pripășiți care-ncotro cu chirie la stat, adică la ICRAL).

Și pentru că am văzut odată pe FB și în multe din articolele din blogosferă preocuparea multor cititori de a reface traseul bucureștean al locurilor evocate de Mircea Cărtărescu în ”Selenoid”, vă asigur că nu mai puțin fascinante sunt locurile pe care acești oameni de cultură le evocă savuros. Redau scurte repere citadine privindu-i cei pe care nu i-am pomenit până aici:
Adriana Bittel – strada Caimatei nr. 14, un imobil cu trei etaje, construit pe la 1930, în stilul modernist care privilegia aspectul sănătos al liniei simple.
Gabriel Liiceanu – cotrocenist în copilărie, transferat la maturitate în zona Halei Traian, pe intr. Lucaci, la un bloc de ”locuință prin asociere” unde timp de 40 ani a descoperit conceptul de ”vecin” și adevărul vorbei lui Cioran: ”La nevoie, poți să-ți iubești aproapele, dar nu și vecinul”;
Horia-Roman Patapievici – care mărturisește cum a furat flori de la țigăncile florărese care își păstrau marfa în curtea interioară a blocului – o vilă interbelică de trei etaje, în stil cubist, cu ieșirea în strada Sfinților – în care a copilărit publicistul;
Tania Radu – care în București a locuit ca într-o cochilie în blocul ”Gioconda” pe Calea Victoriei, în schimb a păstrat în memorie icoana casei bunicilor ei, dintre dealurile Hurezilor.

Recomand această carte prin care am descoperit povești de viață, despre oameni și case care au petrecut împreună un timp oarecare, fără a se ști exact dacă noi locuim în case sau ele locuiesc în noi.

*
* *

(1) Am reușit să mă deslipesc puțin de colecția sa ”Raftul Denisei”, dar și de ficțiune!
(2) Vă propun un Tur literar cu iz detectivistic care ar putea cuprinde stații la aceste case din București: cea din Str. Caimatei nr.14 (pentru Adriana Bittel) apoi pe Str. Sfinților (pentru Horia Roman Patapievici) – zona Hristo Botev; apoi str. Plantelor cu imobilul Colegiul Noua Europă (pentru Andrei Pleșu). Ne mutăm în Cotroceni pentru un tur cu stații în str. Dr. Nicolae Turnescu (pentru Barbu Cioculescu), str. Dr. Nicolae Tomescu (pentru Gabriel Liiceanu, actuala sa casă). Mai răzleț, spre Cișmigiu, o oprire pe str.Grigore Cobălcescu (pentru Micaela Ghițescu), alta la blocurile vis-a-vis Sălii Palatului (pentru Antoaneta Ralian) și pentru că este tot aproape de Cișmigiu, supliment din altă carte – ”Creștetul ghețarului” de Constanța Buzea – o oprire pe str. Spiru Haret poate mai găsim imobilul unde în anii 60 au locuit, la subsolul fără curent electric, proaspăt căsătoriții Adrian Păunescu și Constanța Buzea iar la etaj, poeta Vera Lungu (cei doi urcau la ea, din când în când, la o cafea). Se impune un drum special spre Piața Romană pentru a vedea casa de pe Bd. Lascăr Catargi, ușor de recunoscut după cupolă rivală cu cea a Observatorului Astronomic de peste drum, unde pe vremea copilăriei Gabrielei Tabacu au locuit 41 de suflete (15 familii), înainte de naționalizare imobilul a aparținut pictorului Eustațiu Stoenescu, fiind construit în anii 20 după proiectul arh. Grigore Cerchez.
(3) Clădirea bufetului ”Vișeu” a fost renovată și consolidată, acum este sediul Clinicii Sante – am notat de la fața locului.

Casele vieților noastre – Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan. C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță
Casele vieților noastre – Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan. C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Al 25-lea episod realizat pe baza ”Enciclopediei personalităților feminine din România” a prilejuit reunirea biografiei singurei doamne de la litera E, cu cele patru de la litera F.

Cea mai vârstnică dintre ele este d-na Nicolette FRANK (92 ani în prezent) – publicistă, care a părăsit România în 1947, după expulzarea soțului ei, ziaristul luxemburghez Yves Frank. Este autoarea a două volume, unul publicat în 1977 la Paris, în care prezintă circumstanțele transformării României din regat în republică populară de către comuniști (cartea a dispărut imediat, tot stocul fiind cumpărat de către Ambasada Română din Paris); al doilea este o lucrare autobiografică intitulată ”De la Iași la Geneva, de pe Bahlui pe Leman” (publicat în 2000, pe când autoarea avea 80 ani).

În exil, a colaborat cu Regele Mihai.

Cu preocupări oarecum înrudite, urmează doamna Georgeta Mariana FILITTI (n.1938, București) – istoric. A editat 9 volume din opera lui Mihail Kogălniceanu (cel care rămâne ”marea sa iubire istorică”, așa cum declara într-un interviu) și mai multe volume din opera lui Nicolae Iorga. Alte lucrări ale domniei sale au abordat lumea neoelenă, relațiile fanarioților cu lumea românească, dar și valorile românești din exil. La granița dintre monografia istorică și albumul de artă sunt volumele ”Mileniul românesc – 1000 de ani de istorie în imagini” (2006), ”Călătorie în timp prin București” (2006) și ”Palatul Cantacuzino. Istoria unei case” (2011). – cărți care merită a fi adăugate în planul de achiziții și portofoliul de lectură!

Mi-am propus să urmăresc când va mai avea loc vreo expunere a doamnei istoric Filitti în calitate de lector al Fundației ”Calea Victoriei”, fiind renumită datorită charismei, umorului și ingeniozității în abordarea unor teme istorice.

Născute în același an și purtând același nume (două coincidențe!) sunt doamnele Felicia FILIP – interpretă de operă și Tania FILIP – actriță. Câteva cuvinte despre fiecare:

Felicia FILIP (n. 1959, Slatina, jud. Olt) a studiat canto la Academia de Muzică din București pe care a absolvit-o în 1985. După debut și un stagiu la Teatrul Liric din Brașov, devine solista Operei Naționale din București în 1990. Din 1991 urmează angajamentele din străinătate, care i-au oferit ocazia de a cânta pe majoritatea marilor scene ale lumii, și de a câștiga numeroase premii internaționale. Presa a numit-o ”o nouă regină a Traviatei”. S-a asociat cu solistul trupei rock ”Iris” Cristi Minculescu, alături de care a organizat concerte și a scos albumele ”Athenaeum” și ”Iris 30 de ani: Cei ce vor fi”. În 2004 a fost distinsă cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Comandor.

Tania FILIP (n. 1959, București) – cursurile de pian urmate la Liceul de Muzică ”Dinu Lipatti” ca și apartenența la grupul ”Song” păreau să o conducă pe drumul unei cariere muzicale dar, după debutul la 18 ani în cinematografie (în ”Artista, dolarii și ardelenii” din anul 1978), a virat spre Facultatea de Teatru, la clasa profesorului Amza Pellea. După o carieră artistică cu roluri notabile pe scena teatrelor Național și Notarra din București, precum și în cinematografie (ultimele filme la care a jucat, în regia lui Adrian Sitaru, sunt din 2011: ”Cheful” și ”Domestic”), ea s-a orientat spre pedagogia artei actorului, în calitate de profesor universitar doctor la UNATC, fiind în prezent șefa Catedrei de Proiecte Teatrale.
Eșantionul de azi a grupat personalități din domenii diferite și, pe măsură ce avansează spre vârste mai fragede, se încheie cu un nume foarte cunoscut:

Andreea ESCA (n. 1972, București) – doamna pe care avem ocazia de a o vedea zilnic pe micile ecrane, având statutul de ”imagine a ProTV” în calitate de prezentator de știri, activitate pentru care a și fost premiată trei ani la rând (2001-2003). De reținut că domnia sa este membră a Fundației ”Renașterea” al cărei obiectiv este lupta împotriva cancerului mamar.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Ludmila Ulițkaia – Medeea și copiii ei

Convinsă deja de lecturile anterioare că Ludmila Ulițkaia scrie ca nimeni alta, am curățat tot raftul de la biblioteca publică de cărțile acestei autoare. Mare bucurie că am găsit-o și pe cea de față, cu care îmi propun să închei acest ciclu de autor (cel puțin acest an). Stilul ei spumos, aproape colocvial, care te introduce într-un labirint de povestiri și amintiri, face din Ulițkaia o Isabel Allende a Estului, însă mai familiară cititorului român prin subiectele și mentalitățile evocate, comune spațiului ex-comunist, fără a-și pierde din universalitate.

”Medeea și copiii ei” este o carte a cărei lectură aduce cititorului ceva din farmecul și nostalgia minorităților, însăși eroina principală are același nume cu eroina tragediei antice, o Medee modernă, dar cu un caracter diametral opus celei prin care Euripide a personificat pasiunea dementă. Spre deosebire de cea din vechime, eroina din romanul de față nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toți cei risipiți, în vechea gospodărie din Colonia de Sus, la țărmul Mării Negre din Crimeea. Acel țărm unde civilizația elenă de navigatori a râvnit și a căutat cu orice preț să ajungă, pentru a pune mâna pe bogățiile Estului simbolizate de ”Lâna de aur”.

La începutul secolului al XX-lea, Crimeea de Sud era un mozaic cultural, unde trăiau în bună pace comunități de tătari, armeni, greci și karaiți (evrei din Crimeea, vorbitori ai unei limbi turcice). Un mozaic spulberat de Revoluția rusă, cele două războaie mondiale, și apoi definitiv, de epurările etnice staliniste. Cele din urmă, când au fost strămutați tătarii, au distrus până și frumoasele grădini și livezi de nuci, pe care ei le plantaseră aici de secole.

Și chiar în 1900 se naște Medeea – grecoaică din neamul Sinopli, cea care peste șapte decenii va fi singura rămasă în Crimeea și ultima din familie ”care vorbea o limbă greacă aproximativă, tot atât de îndepărtată de greaca nouă pe cât de îndepărtată e greaca veche de graiul pontic medieval păstrat numai în coloniile din Taurida. Nu mai avea de mult cu cine să vorbească limba sonoră și uzată care a dat o mulțime de termeni în filozofie și religie și a păstrat în mod uimitor sensul propriu al cuvintelor. Și azi în limba asta se spune la spălătorie – catharsis, la transport – metaphora și la masă – trapeza.”

Este o carte despre prietenie timp de decenii (cea dintre Medeea și cumnata ei, Elena, de origine armeană), dar mai ales saga unei familii: începând cu bunicii și părinții Medeei, apoi cum au ajuns orfani ea și frații ei, în total 12 copii din care Medeea, având atunci 16 ani, i-a crescut pe cei mai mici decât ea. Nu i-a fost să aibă copii, dar Medeea își va găzdui nepoții (copiii fraților ei mai mari și mai mici) în fiecare sezon, aceștia fiind atrași de frumusețea locului unde munții coboară spre mare, dar și de ospitalitatea și discreția Medeei. Un clan destul de original și non-conformist în care copii din flori concepuți din relații secrete, crescuți împreună cu cei legitimi, îmi amintesc, în parte, de ”Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez.

Sunt punct de pornire a narațiunii la timpul prezent al romanului, descrierea peisajului la țărm de mare (locul denumit ”Buricul Pământului”) și expediția familială în care, alături de nepoți și nepoate, Medeea merge la un loc de plajă, pe un drum folosit în urmă cu 100 de ani de contrabandiști. Aici, cu ocazia băii în micul golfuleț știut de ea și de neamurile ei mai tinere, apare ca obiect al dorinței un personaj masculin care aduce intriga ce va anima povestea până la final, narațiunea fiind împletită cu amintirea unor detalii din trecut care vin să lămurească, în parte, natura caracterelor implicate și a deciziilor luate (nu am de gând să dezvălui mai mult!).

Personajul bătrânei vaduve Medeea rămâne un simbol al statorniciei însușite ca mentalitate (deși istoria ei personală are în comun cu Medeea antică nu numai domiciliul în Taurida ci și o trădare suferită demult, a cărei dovadă a descoperit-o întâmplător în arhiva familiei din ”cufărul mic de piele, ferecat cu cercuri de lemn, tapisat înăuntru cu stambă în dungi albe și roz, împărțit într-o mulțime de compartimente îmbucate complicat unele într-altele, formând un rând de mici rafturi și sertărașe”).

Statornicia Medeei devine mai evidentă în comparație cu purtarea surorii sale mai tinere, Aleksandra, ”care toată viața n-a făcut decât să-și schimbe rapid nu numai soții, ci și profesiile”, fire impetuoasă moștenită de la Aleksandra de fiica sa, Nika și nepoata Mașa – niște zănatice, iresponsabile însă în mod diferit: Nika – cuceritoare și veselă, Mașa – visătoare și sensibilă. Amândouă, la fel ca femeile din romanul precedent (”Al dumneavoastră sincer, Șurik”) sunt pline de inițiativă în a-și asedia prada masculină. Atât Mașa cât și mătușa ei, Nika, se lasă cu slavă voluptate pradă impulsurilor trezite de aerul marin și de prezența lui Botunov animal frumos, fost sportiv și acrobat, actual maseur de succes, găzduit de vecinii Medeei (asta se întâmpla pe vremea când vecinii se cunoșteau între ei și se băgau în seamă).

Pentru Nika, mai matură, este un amuzament (același din care fac parte facerea și desfacerea căsătoriile ei periodice); mai tânăra și naiva Mașa își justifică legătura adulteră printr-o ”mână a destinului”, deși alegerile îi aparțin.

Autoarea redă cu fină ironie felul în care Mașa îndrăgostită se ambalează liric într-o relație cu un bărbat mai indisponibil afectiv decât un stâlp de telegraf, lucru care este și trist, și amuzant până la un punct (asemeni amorului zânei Titania pentru un cap de măgar, din comedia fantastică ”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).

Personajele romanului sunt credibile, cu calități și defecte, iar relațiile pe care scriitoarea le creează între ele sunt mult mai subtile și nuanțate decât am lăsat eu să se înțeleagă, toate aceste elemente orchestrate cu măiestrie și naturalețe într-un crescendo bine strunit conduc la consumarea unor întâmplări ciudate și excesive care conferă romanului culoare, dramatism, autenticitate și un caracter profund uman.

Ludmila Ulițkaia – Medeea și copiii ei
Ludmila Ulițkaia – Medeea și copiii ei

Ludmila Ulițkaia – Al dumneavoastră sincer, Șurik

În decembrie anul trecut am descoperit-o pe Ludmila Ulițkaia și spuneam în finalul recenziei mele la ”Daniel Stein, traducător” că aș mai dori să citesc ceva de această autoare, uite că am reușit acest lucru. Odată cu bifarea unui capitol din planul de lectură pe acest an – cel puțin două cărți de această teribilă autoare, am isprăvit lectura romanului de față și a încă unuia, ”Medeea și copii ei” (despre aceasta din urmă, data viitoare). Și pot spune că deși mă las greu, aproape am făcut o pasiune pentru scriitoarea rusă, așa cum prin anii 2010-2012 o descopeream cu încântare pe Isabel Allende. Au în comun faptul că scrierile lor dau dependență: le citești cu uimire, curiozitate și încântare; au un stil lipsit de vulgaritate, deși unele dintre personajele lor pitorești nu sunt nici pe departe cele mai bune și virtuoase.

Mai degrabă mult umor și ironie am regăsit în paginile romanului ”Al dumneavoastră sincer, Șurik” împreună cu o retrospectivă a anilor `70 a societății moscovite, întrezărind asemănări cu situații și mentalități din ”Valsul de adio” de Milan Kundera, dar și cu cele reale pe care mi le amintesc de pe meleagurile mioritice, dinainte de `90.

Dacă ar fi să rezum întregul roman printr-o caricatură (deși nu mă pricep să desenez) îmi vine în minte cea înfățisând un bărbat alergat de o lungă coadă de femei. Bărbatul este acest Șurik – un diminutiv de la numele oficial de Aleksandr Aleksandrovici, care s-ar traduce la noi prin Sandu, mai degrabă Săndel sau Sănducu. Este alintat așa în primul rând pentru că băiatul, copil din flori, a fost crescut de două femei: mama și bunica sa maternă. Tatăl lui Șurik era un pianist vârstnic și căsătorit, care a murit accidental încât nu a mai apucat să ducă la capăt decizia de a divorța și a se căsători cu Vera Aleksandrovici, mama băiatului, o actriță ratată devenită contabilă, cu care avusese timp de 20 de ani o relație clandestină și la distanță (ea, la Moscova, el la Petersburg) marcată de întâlniri rare și pătimașe cu ocazia turneelor lui, din care s-a născut micuțul, la scurt timp după Război.

Diminutivul mai are legătură cu teribila atracție pe care o trezește personajul nostru în rândul rusoaicelor de toate felurile, mici și mari: colege de facultate, șefa mamei sale și apoi șefa lui atunci când lucra ca bibliotecar la Biblioteca Lenin din Moscova, o sculptoriță divorțată excentrică care locuiește cu trei pisici, o tânără pe care o ajută să care un colet de la poștă acasă (și care-l și înhață de cum îl aduce pe terenul propriu), soția divorțată a unui prieten, verișoara miresei… și lista nu-i completă. Cu excepția zilelor de sâmbată și duminică pe care le petrece cu mama sa, zilele lucrătoare sunt repartizate pentru a vizita, a le mulțumi și le rezolva diverse comisioane prin care femeile încercă să-l lege fiecare, să pună mâna pe el și să și-l adjudece definitiv ca la o licitație.

Femeile din URSS-ul anilor `70 sunt total dezinhibate (cele mai vârstnice, mai mult), amorale și chitite pe regula ”scopul scuză mijloacele”, iar sexul este folosit ca momeală pe ideea că știu ele ce-și doresc bărbații (psihologie ce se dovedește a fi defectuoasă și incompletă, similară cu a pune căruța în fața boilor). Cele care vin din alte republici sovietice la Moscova, la studii, sunt dornice de măritiș pentru stabilirea în capitală – cum era înainte și la noi, cu buletinul de București; toate au ca scop comun dobândirea unui partener care, spre deosebire de majoritatea copleșitoare a bărbaților ruși, să nu umble toată ziua beat.

Nu pentru că eroul nostru ar fi fost vreun abstinent, Doamne ferește! Îi place votca ca oricăui rus autentic, dar viciul nu se lipește de el și pace. În consecință, încearcă să se lipească de el orice femeie disponibilă și din acestea sunt la tot pasul, marele atu al lui Șurik fiind nu numai frumusețea – chipeș și roz ca un vițeluș – plus educația primită din familie în sensul de a fi băiat bun, dar și disponibilitatea fizică al cărui mecanism este mila.

Surik nu știe și nu poate să refuze. Lui i se face milă de exemplare la care vede feminitatea în vulnerabilitatea dată de handicapul fizic (Valeria, strașnic de chipeșă, dar șchioapă), de cel psihic (depresiva și posesiva Sveltana, singurul personaj care chiar mi-a fost antipatic prin închipuirile prostești și faptul că-l urmărea pe bietul tânăr), și orice alte defecte fizice vizibile de care alți bărbați ar fugi la prima vedere ca din pușcă, cum ar fi urechile clăpăuge, picioarele crăcănate și boticul ca de maimuță al evreicei Lilia.

Asta ar fi și o posibilă explicație pentru cazurile reale când un bărbat extrem de chipeș are o soție teribil de urâtă.

Numai una dintre ele va lua cu sine departe dragostea lui Șurik, în rest, inima lui aparține mamei, fiind un mămos incurabil: are grijă să-i telefoneze dacă întârzie noaptea (locuiau în aceeași casă, vă dați seama!), sau dispăre într-o fugă după ce mama lui adorme, revenind dimineața pentru ca ea să nu știe nimic. Și chiar s-a ferit până la un moment dat, pentru ca mama sa să nu-l considere un cinic.

Este oare Șurik un cinic, prin neimplicarea lui afectivă în multitudinea lui de legături?! De fapt, el nici nu apucă să aleagă, că și este ales. Îl ia valul și-l bagă în orice poveste care are morala ”cherchez la femme”, trecând și prin incidente mai puțin plăcute: odată maxilarul și nasul ajung să fie sparte de un bătăuș gelos, dintr-o confuzie; accidental, degetul mare de la picior strivit de căderea unui dinte de mamut la pachet; altă dată se taie la mână într-un geam spart. În ce împrejurări?! Numai nebunia și absurdul din jurul personajului titular pot explica. Dar și din cauză că el, Șurik, este cel mai dezirabil. Un trofeu care poate decora orice singurătate feminină.

Șurik este un băiat bun la toate: bun de soț fictiv pentru a salva aparențele într-o familie de nomenclaturiști, bun de făcut copii cu o femeie trecută de prima tinerețe și care are nostalgia maternității neîmplinite, bun să facă piața, bun de trimis după medicamente, bun de a ține locul defunctei bunici în toate aspectele practice ale gospodăriei, protejându-și mama, refugiată la pensie pe tărâmul artelor.

Amabilitatea lui înăscută este mană cerească pentru femei, chiar el le visează într-un coșmar:

”Și i s-a năzărit că ele toate se adunau în jurul lui recunoscătoare, dar cu figurile puțin deformate ca într-o oglindă ușor strâmbă: Alia Togusova, cu un smoc de păr unsuros atârnându-i într-o parte, Matilda, îndurerată, cu motanul mort în brațe, Valeria, cu picioarele schiloade și curajul ei admirabil, plăpânda Sveltana, cu florile ei artificiale, fărâmița de Janna, cu pălăriuța de păpușă, Stovba, cu chipul sever, și draga lui Maria care trebuie să mai crească, dar care are locul ei rezervat în rândul celor care așteaptă… și în spatele tuturor se zărește leoaica Faina Ivanovna în chip de animal sălbatic autentic, dar miorlăind și tânguindu-se ofensată. Pe Șurik l-a apucat o asemenea milă, încât pur și simplu s-a înecat în ea. Departe în zare se foiau și altele în vârtejuri învolburate, niște necunoscute cu ochii scăldați în lacrimi, nefericite, poate chiar nenorocite, toate niște nenorocite… fiecare cu sărmana ei scoică micuță, nemângâiată, neconsolată… sărmanele femei… sărmanele de ele… și l-a podidit plânsul.”

Situațiile sunt redate cu umor de Ulițkaia, potrivind atât de bine metafora la locul ei încât povestea merge în crescendo, dar nu derapează în vulgaritate; la asaltul feminin Șurik este consumat, dar rezistă cu răbdare și fără pic de răutate, neînțelegând ce se vrea mai mult de la el.
Personajele feminine sunt redate perfect în imperfecțiunea lor, în modul de gândire meschin pe alocuri și strategiile ocolite pe care le pun la cale, asemeni păianjenilor care țes pânza concentrică în jurul unei nevinovate muște.

Mai ușurică ca tematică decât ”Daniel Stein, traducător”, romanul ”Al dumneavoastră sincer, Șurik” evocă confluența nefericită dintre generația de modă veche, educată și dispusă să ajute în mod dezinteresat, și cei străini de astfel de principii, din timpurile mai noi, discrepanța dintre vânat și vânător în condițiile căreia se demonstrează (uimitor!) că o virtute ca bunătatea poate lucra împotriva celor care o posedă și în beneficiul celor care profită de ea.

Ludmila Ulițkaia – Al dumneavoastră sincer, Șurik
Ludmila Ulițkaia – Al dumneavoastră sincer, Șurik

Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric

Când am citit romanul ”Cutia neagră” de Amos Oz, mă gândeam că în urzeala ficțiunii se află inevitabil și ceva din viața reală a autorului, așa că am apelat la atotștiutorul internet pentru a afla detalii biografice. Orice sursă de acest gen pălește însă în raport cu romanul de față, plasat în zona memorialisticii și aubiografiei, zonă pe care o apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme. Pentru că povestea spusă cu har de Șeherezadă de către scriitorul israelian ne introduce într-o lume care a existat, cu prelungiri și în prezent, ne arată cu un fin simț analitic cum devin lucrurile, evenimentele, familiile, relațiile interumane. Povestea este parte din sine, din devenirea sa ca intelectual și scriitor, cu toate fazele metamorfozei începând cu un timid copil introvertit care se juca singur cu nasturi, chibrite și scobitori pe covor, inventând strategii și războaie, cărora le dădea alt deznodământ decât cel povestit de către adulți, din cărțile de istorie.

Cea mai bună sursă sunt amintirile sale consemnate în detaliul pe care îl poate furniza impresionanta sa memorie – amintiri în care, privindu-le retrospectiv, prin prisma maturității, autorul vede nota lor dominantă: o poveste despre ”dragoste și întuneric”. Pare o poveste, este o autobiografie, reconstituită din trecut, realizând un arc în timp de peste o jumătate de veac, care conține în mod sistematic evenimente, pierderi, figuri ale unor personaje politice și literare ale acelei perioade, idealuri și neîmpliniri, toate în maniera în care un arheolog reconstituie un vas antic din câteva cioburi. Autorul se mai ajută și de informații adunate mai târziu de la rude, cunoscuți, prieteni ai părinților săi, după câteva decenii, din discuții sau scrisori. Punctul de plecare rămâne însă vârsta de aur, copilăria din care își amintește dragostea cu care l-au învăluit pe micuțul Amos cei doi părinți ai săi și dorința lor comună (deși ei erau diferiți ca personalitate și concepții) de a-l proteja și instrui într-un mediu în care nici ei, ca intelectuali, nu se simțeau prea utili, doriți sau potriviți în contextul istoric. Celălalt pol al poveștii și subiectul investigației sale mature îl constituie ”întunericul”, adică acel con de umbră în care copilul de atunci nu pătrunde, disimulat de adulți în discuții încordate purtate într-o limbă pe care el nu o putea pricepe (rusa, cel mic fiind învățat numai limba ebraică, limba noului stat Israel cu granițe care atunci prindeau contur).

Nu este o carte pe care să o recomand cititorilor care caută multă acțiune în lecturile lor, dar nu este nici pe departe plictisitoate. Este o carte scrisă într-o manieră analitică, cu dorința de a pătrunde semnificația celor petrecute demult, o istorie personală care este parte din ceva mai mare – istoria Israelului modern, stat al cărui premise au fost puse de Mișcarea Sionistă inițiată de evreii europeni îngrijorați de discriminarea evidentă odată cu Afacerea Dreyfus. Această mișcarea a fost motorul salvării prin fuga din Europa a evreilor vorbitori de idiș, tocmai la timp, adică înainte de a deveni victime ale naziștilor (cazul fericit al familiilor Klausner și Mussman, din care proveneau părinții scriitorului) continuată după al doilea Război Mondial de supraviețuitorii Holocaustului, cu relocarea în provincia din timpurile biblice, ocupată între timp de arabi.

Autorul ne face cunoștință cu comunitatea evreiască unde s-a născut, cu o majoritate de origine rusă, cu personaje tolstoiene într-o atmosferă cehoviană, din cartierul Keret Avraham – o suburbie aflată de o distanța de 6-7 kilometri de centrul Ierusalimului. Încă nu se încheiase perioada protectoratului britanic asupra ierusalimului, dar conflictul dintre noii veniți și arabii locali mocnea. Și a izbucnit oricum, cu sau fără medierea englezilor, ducând la Războiul de Independență care a delimitat teritoriile israeliene de cele arabe. Amintirile despre război, când el avea opt ani, i-au rămas autorului nespus de vii, mai ales cele ale asediului Ierusalimului – înfometat și bombardat sistematic de palestinieni și aliații săi arabi în timpul Războiului din 1947. Un război pricinuit de o nație refuzată, expulzată din Europa, care fusese pentru mulți adevărata Țară a Făgăduinței, de unde au fugit fiecare cu o bocceluță, găsindu-și rostul și locul cu greu, prin invazie și forță, alegându-se prin negocieri și tratate și cu unele porțiuni de deșert nerâvnite de nimeni până atunci. Cum este cea pe care a fost ridicat orașul Arad, lângă Marea Moartă, unde locuiește Amos Oz și unde în anul 2001, scria această carte, bucurându-se de tăcerea deșertului din capătul străzii.

Este o carte de introspecție și o istorie de familie, despre rudele din partea ambilor părinți, care mai de care mai pitorești, o carte despre cunoaștere și instruire așa cum începe ea pentru un copil introvertit, care ajunge să citească de la 5 ani și să scrie poezii de la 8. O carte pe care o recomand mai ales părinților, fiind scrisă din prisma unui copil precoce, sau mai degrabă pe care adulții îl doreau precoce, care iubea cărțile ca și tatăl său, poveștile misterioase ca și mama sa, și găsea o plăcere infinită în jocurile imaginate de el, pe vremea când exista un singur aparat de radio pe toată strada sa. Aparat la care toată suflarea cartierului evreiesc Keret Avraham ascultă rezultatele votării Adunării ONU din decembrie 1946, când statele membre au decis soarta tânărului stat Israel.

Amos a fost învățat de mic că a plânge este o rușine pentru un băiat, viitor bărbat. Motiv pentru care scriitorul nu a vorbit nici cu tatăl său, iar mai târziu nici cu soția sa, de fapt cu nimeni, despre sinuciderea mamei sale. Sub acest aspect, scrierea cărții este un catharsis* emoțional, bine ponderat însă de trecerea timpului care permite acum, după decenii, dezvăluirea unor evenimente personale, dar și sociale și politice adunate într-o frescă literară de o frumusețe și complexitate uluitoare, străbătută pe alocuri de un lirism autentic, punctată de anecdotic și o undă de umor și auto-ironie (vezi episodul conferinței lui Menachem Begin, unde Amos și-a compromis bunicul, izbucnind într-un râs sincer, chiar în primele rânduri ale sălii; sau întâlnirea sa ca tânăr soldat cu Ben Gurion).

Lectura te poate face să plângi cu un ochi și să râzi cu celălalt, ca împăratul din basme. Și sunt puține cărți pe care, după prima lectură, le poți deschide oriunde și să găsești încă ceva interesant, care te prinde și-l poți citi din nou independent de restul, ca aceasta.

Sunt descrieri detaliate vizual, auditiv și olfactiv, ale lucrurilor, personajelor și întâmplărilor care l-au impresionat pe copil; apoi ca adult scriitorul realizează unirea firelor trecutului cu cele ale prezentului, acolo unde a descoperit continuitate. Unde trecutul nu mai are corespondent în prezent, pierderile se transformă în recuperări din abisul uitării, din recunoștință pentru acel trecut. Acesta este sentimentul din care s-a născut acest roman fabulos:

”Trebuie să găsesc o cale să le mulțumesc tuturor, așa cum un băiat la bar mitzvah le mulțumește în public tuturor care l-au ajutat să ajungă acolo: mătușii Sonia, bunicului Aleksandr, Gretei Gat, domnișoarei învățătoare Zelda, arabului cu pungi sub ochi care m-a salvat din celula întunecoasă în care am fost prins în capcană în magazinul acela de îmbrăcăminte, părinților mei, domnului Zarchi, Lembergilor de alături, prizonierilor de război italieni, bunicii Shalomit, cu războiul ei împotriva germenilor, doamnei învățătoare Isabella și pisicilor ei, domnului Agnon, Rudnickilor, bunicului Papa, căruțașul din Kiriat Motskin, lui Saul Cernikovschi, lui tanti Lilenka Bar-Samkha, soției mele, copiilor mei, nepoților mei, constructorilor și electricienilor care au făcut această casă, tâmplarului, băiatului cu ziarele, bărbatului din dubița roșie, muzicianului care cânta la vioară în colțul pieței, care mi-a amintit de Einstein și de Bergman, femeii beduine și celor trei capre pe care le-am văzut azi-dimineață înainte de răsărit sau doar mi le-am închipuit, unchiului Joseph, care a scris «Iudaism și umanitate», vecinului meu Shmuelevici, care se teme de un alt holocaust, nepoatei sale Daniella, care a cântat ieri «Sonata Lunii», ministrului Shimon Perez, care ieri s-a dus din nou să vorbească cu Arafat, în nădejdea că vor găsi totuși o formă de compromis, și păsării turcoaz care îmi vizitează uneori lămâiul. Și lămâiului însuși. Și mai ales tăcerii deșertului chiar înainte de răsăritul soarelui, care are mai multe și mai multe tăceri înfășurate înăuntrul ei. Asta a fost a treia cafea a dimineții. Gata. Pun cana goală pe marginea mesei, având mare grijă să nu fac nici cel mai mic zgomot care ar putea vătăma tăcerea care încă n-a dispărut. Acum o să mă așez și o să scriu.”

Romanul nu se poate povesti și ar fi păcat să-l povestesc. Cel mai bine o face Amos Oz, când își deapănă povestea și amintirile într-o carte pe care am găsit-o foarte emoționantă și care m-a urmărit un timp după, cu o senzație de durere. Pentru frumusețea imaginii interioare care o creează cititorului, vă propun în schimb să vizionați traillerul cărții realizat de Cărturești-tube, dar și traillerul filmului regizat de Natalie Portman (debut regizoral, ea joacă și rolul mamei), film al cărui scenariu se bazează pe romanul de față, admis în selecția Festivalului de la Cannes din 2015 (precizez că frazele ilustrate în ambele clipuri sunt citate din carte).


* CÁTHARSIS s. n. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate. [ Scris și: catarsis.] – Din fr. catharsis. Sursa: DEX ’09 (2009) |

Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric
Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric