By Un roman copleșitor, scris ca-n transă, pe care ajungi să-l citești ca-n transă, fără a te putea opri să te minunezi, curios să afli ce are să-ți mai dezvăluie, și mai ales cum.
Înainte de a fi un roman de proporții epice, ”Obosit de viață, obosit de moarte” este o satiră acidă care găsește întotdeauna, de la o epocă la alta, tonul potrivit prin vocile polifonice ale narațiunii impregnate, fără rețineri, de subiectivismul și ironia fiecărui povestitor. Cu naturalețe, scriitorul ajunge la performanța unei complexități aproape desăvârșite care (re)creează cu maximă autenticitate filmul evenimentelor într-o viziune cinematografică retrospectivă.
Pe tonul vocilor diferite, narațiunea e extrem de bogată pentru că excelează în acțiune, în atmosferă, în pasaje descriptive de un lirism profund, cu personaje foarte bine conturate, care au replici de duh, alte vorbe de duh în comentariile naratorilor la situațiile sau întâmplările petrecute, filon istoric cât se poate de realist și bine pus în valoare, conflicte cât cuprinde care decurg din cadrul istoric.
De dimensiuni epopeice, parcă ceva mai mare decât ”Sorgul roșu”, pe care l-am citit mai demult, romanul acesta rezervă suficient spațiu pentru combinarea tuturor ingredientelor stilistice care m-au ținut lipită de carte chiar dacă, la propriu, cartea nu s-a ținut prea bine lipită (la o scriere de peste 250.000 de cuvinte – căci așa le ”măsoară” chiar Mo Yan, ar fi fost mai ușor de citit și răsfoit un format de două volume, nu-mi dau seama de ce Humanitas a preferat formatul acesta, măcar dacă tipografia asigura o legătorie mai solidă, de calitate).
Dacă trecutul nu-l poți schimba, cel puțin poți învăța ceva din el. Ideea pe care am dedus-o dintr-un alt mare roman – ”Atlasul norilor” de George Mitchael.
Aceeași pare a fi, dar în alte circumstanțe, morala lui Mo Yan: abuzurile comise de cei dinaintea noastră, vor influența, prin amplificare, istoria viitorului. Mai abitir când avem ca precedent o epocă complet imorală. Atunci, istoria va curge distorsionată, asemeni unui râu căruia i s-a deviat albia firească… modelând oamenii pe măsură.
Ca de fiecare dată, Mo Yan a reușit să mă surprindă, deși eram oarecum familiară cu stilul lui. Deși spațiul unde evoluează narațiunea sa este același ținut Gaomi din nord-estul Chinei, locul natal al scriitorului, cel în care s-a petrecut și acțiunea din ”Sorgul roșu” și ”Broaște”, pe axa timpului povestea cuprinde alt interval, începe în anul 1950, când evenimentele din ”Sorgul roșu” sunt deja numai în amintirea bătrânilor locului, căpătând dimensiuni de legendă în memoria colectivă. În parte, se suprapune temporal cu perioada evocată în ”Broaște” cu care are în comun acele judecăți colective din timpul Revoluției Culturale, ce amintesc de vânătoarea de vrăjitoare a Inchiziției europene, cu umilirile publice ale acelora vinovați de înclinații capitaliste. Dar nici în treacăt nu amintește de conflictuala aplicare la sate a politicii demografice care rămâne exclusiv tema romanului ”Broaște”.
Tema romanului de față sunt nedeptatea istorică și manifestările ei în raportul dintre proprietatea individuală și cea comună (sau ”de grup” cum îi mai spuneau teoreticienii la orele de economie politică socialistă care m-au terorizat în liceu). Căci teoria era sublimă – ca orice teorie – dar practica s-a dovedit a fi un experiment nereușit! Iar dacă aveți îndoieli, faptele vorbesc în povestea personajului principal Ximen și a urmașilor săi, derulată pe parcursul unei jumătăți de secol în China, care începe în anul 1950 (la scurt timp după uciderea lui Ximen în revoluția agrară).
”Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când mă duceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel și chip.”
Revoluția agrară a adus schimbarea rânduielilor: pământul, uneltele și animalele de muncă ale micilor proprietari agricoli au fost împărțite de comuniști celorlalți care nu agonisiseră nimic. În majoritatea cazurilor, foștii proprietari au fost uciși. Dintre toate aceste victime, hai să presupunem că măcar unul a fost bun și milos, cum a fost Ximen – iar faptul că el a fost deposedat de avere și ucis, rămâne o crimă. O nedreptate mare până la cer și acolo, dincolo de moarte, Ximen rămâne un bărbat neînduplecat căci nu poate uita și nici nu se împăcă cu nedreptatea suferită și cu împrejurările violente în care murise, ucigașii fiind cei cărora el le făcuse numai bine.
O jumătate de secol a istoriei chineze pare a fi o poveste cel puțin ironică, dacă nu absurdă, și acesta e punctul de pornire pentru satira lui Mo Yan. După uciderea proprietarilor de pământ, regimul proprietății face o buclă revenind, după eșecul administrării în comun și schimbarea adusă de moartea președintelui Mao Zedong, la proprietatea individuală în toată China.
Dacă pământul s-a întors la ferma individuală (din păcate, destul de târziu, după distrugerea mentalității necesare pentru administrarea ei cu succes) atunci ce despăgubire poate fi dată pentru viețile fermierilor curmate de revoluția agrară?! Poate o reîncarnare… și Mo Yan nu ezită a folosi mitul budist ca artificiu literar, pentru a anula moartea lui Ximen dar și pentru a evoca din pesrpectiva asta un calup de istorie de jumătate de secol, printr-o doză de realism magic care îmbină evenimente politice și sociale cât se poate de tragice, pe alocuri de un naturalism feroce, cu elementele de folclor și mitologie care nu fac altceva decât de a le pune pe primele ”în ramă” într-un mod mai fabulos, teribil, copleșitor.
Așa cum spuneam, vocile narațiunii se împletesc și ele în mod neașteptat: de la personajele umane, uneori implicate într-un plan secundar, la cele ale personajelor animale, naratorii fiind pe rând Ximen-măgarul în anii 50, Ximen-taurul în anii 60, Ximen-porcul în anii 70, Ximen-câinele în anii 80 (în anii 90, când moșierului parcurge ultumul ciclu budist ca maimuță, povestea este spusă în parte chiar de Mo Yan, integrat ca personaj al romanului, dar prezentat dintr-un unghi nu tocmai favorabil).
Animalele acestea sunt care mai de care mai năzdrăvane, cu o personalitate dârză ce aduce cu firea fostului moșier. Fiecare, la vremea ei, relatează ce se petrece în lumea oamenilor, fiind ”ochii și urechile” cu care Ximen Nao – moșierul din satul Ximen, persistă ca observator în fosta sa gospodărie bine întocmită, în propriul sat și în preajma propriei familii, adică a urmașilor săi.
Cei străini de naturalismul traiului la țară vor fi șocați cu asupra de măsură de detalii zoomorfe ca împerecherea, ”dotarea” masculului de prăsilă, agresivitatea înlăturării rivalului, rele tratamente care ar înfuria la culme orice societate de protecția animalelor, etc.
Dar nici oamenii n-au parte de tratamente mai blânde, cum ar fi cazul lui Lan Lian (Față Albastră) – fostul argat al lui Ximen, singurul sătean care refuză să intre în comuna populară, în ciuda amenințărilor, presiunilor și separării de el a soției și copiilor; sau, în timpul Revoluției Culturale, când scăparea accindentală în latrină a decorației oferite de regimul Mao atrage eliminarea vinovatului de neglijență din cursa pentru conducerea satului și trecerea la munca cea mai grea, rezervată contrarevoluționarilor.
Cartea surprinde cadru cu cadru imaginea transformării dramatice a unei societăți. Câte contradicții, schimbări și întâmplări care lasă cititorul perplex cel puțin pentru moment, ce drumuri diferite aleg urmașii lui Ximen și ai argatului său Lan Lian, ce legături complicate# se țes între ei, în primul rând din pricina politicii sistemului, pe cât de acută, pe atât de absurdă … toate acestea se revarsă din scrisul abundent și concentrat al scriitorului Mo Yan, care scapără și luminează prin vorbe de duh, cum este aceasta, care pune un diagnostic concis fiecărei decade istorice parcurse:
”Oamenii din anii ’50 au fost în mare parte neprihăniți, cei din anii ’60 deosebit de fanatici, cei din anii ’70 cam lași, cei din anii ’80 puși să-i măsoare pe alții și să le cântărească vorbele, iar cei din anii ’90 extrem de răi.”
Cu această lectură, am încheiat (până la noi apariții editoriale, dar anul acesta nu s-a anunțat niciuna!) cea de-a doua serie de autor din planul de lectură pe acest an, cea a cărților lui Mo Yan.
Acesta a apărut în 2006, ultimul publicat fiind cel din anul 2009, intitulat ”Broaște”. În anul 2012 a fost acordat scriitorului Premiul Nobel pentru literatură, și motivația juriului a fost: ”Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria și contemporaneitatea.”
# Pornind de la faptul că Ximen a avut două concubine, câte doi copii cu fiecare, inclusiv gemene cu nume asemănătoare, iar apoi una din concubine devine soția fostului său argat – Lan Lian, o întreagă încrengătură chinezească de neamuri înrudite pe jumătate testează atenția și perspicacitatea cititorului, de mare ajutor pentru orientare fiind tabloul personajelor principale de pe pagina de început.
