S-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie...

S-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie...

Martha Bibescu (alias Marthe Bibesco; n. 28 ianuarie 1886, București...

Martha Bibescu (alias Marthe Bibesco; n. 28 ianuarie 1886, București...

În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților...

În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților...

George #Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul...

George #Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul...

Cetatea #Râșnov este ansamblul fortificat situat pe dealul calcaros aflat...

Cetatea #Râșnov este ansamblul fortificat situat pe dealul calcaros aflat...

#Fântâna George Grigorie #Cantacuzino din Parcul Carol I, din București...

#Fântâna George Grigorie #Cantacuzino din Parcul Carol I, din București...

#Winter's coming on, I feel it all around, #Leaves are...

#Winter's coming on, I feel it all around, #Leaves are...

It's late in the evening She's wondering what clothes to...

It's late in the evening She's wondering what clothes to...

Sunday walk!

Sunday walk!

Aura lunii septembrie.

Aura lunii septembrie.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Al 19-lea episod din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca ne introduce în cercul select al literelor U-V. Spun select și nu va fi deloc o dezamăgire pentru că întâlnim aici niște doamne remarcabile. Cronologic, centrul de greutate îl constituie perioada secolelor XIX-XX cu majoritatea personalităților din acest episod, puțin în avans, adică pe la anul 1600, o regăsim pe ”Doamna” Velica și în devans, pe ultima – o scriitoare din contemporaneitatea secolului XXI.
Ele sunt, în ordinea pe care le întâlnim pe firul timpului:
• O pseudo-Doamnă din Evul Mediu românesc (1), ultima care are legătură cu Mihai Viteazu (după soție – Doamna Stanca și mamă – ”Doamna” Tudora, din penultimele două episoade),
• O eroină a moților (2),
• O interpretă de operă și actriță care a jucat în primele spectacole lirice în limba română dar și prima artistă din România pe scenele internaționale (3),
• un trio de scriitoare, din care prima decorată de francezi cu ”Legiunea de onoare” (4), a doua cu mare priză la public, încă de la debut (5), a treia fiind prima femeie doctor în filozofie din România, o doamnă pe cât de delicată, pe atât de fermă în opinii (6).
• Două actrițe, colege de generație, care fiecare în parte au înființat și au condus propria companie teatrală – se întâmpla în București, în perioada interbelică. Una era ”românca de la Comedia Franceză”, fiind societară acolo (7), cealaltă era numită de Alexandru Davilla ”Mareșala Teatrului Românesc”, fiind societară a Teatrului Național de la 19 ani (8),
• o interpretă de operă, favorita compozitorului Richard Strauss (9),
• o scriitoare contemporană, prematur dispărută (10).

1) Pentru ”Doamna” VELICA istoricii nu au identificat cu exactitate nici data nașterii, nici pe cea a morții.
Față de Velica, amanta oficială a lui Mihai Viteazu, soția voievodului, Doamna Stanca, are cel puțin un mic avantaj postum: i se cunosc aceste date (1560-1603). În schimb, pentru Tudora, mama lui Mihai, se cunoaște numai data morții (1605), fiind înobilată cu titlu de ”Doamnă” în timpul vieții, de către acesta.
Fără un început precis și cu un final la fel de necunoscut, Velica trece ca un meteorit prin Evul Mediu românesc, lăsând o scurtă dâră de lumină. Era de origine nobilă, bunicii ei dinspre mamă fiind Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna. Prin urmare, descendentă de Basarabi și respectiv Mușatini, ea era rezultatul uniunii dintre nobilii principatelor, Țara Românească și Moldova.
Primul mariaj, în anul 1587, i-a adus pentru scurt timp titlul de Doamnă, ca soție a voievodului Vlad, fratele lui Alexandru II Mircea – domnitor în Muntenia, investit de otomani în vara anului 1589. Domnia a fost scurtă, mariajul la fel. Velica s-a refugiat în Transilvania unde s-a recăsătorit cu favoritul principelui Sigismund Bathory, un nobil italian – Fabio Genga.
Aici, la curtea de la Alba Iulia, Velica l-a întâlnit pentru prima dată pe Mihai Viteazul, după victoria de la Călugăreni, din august 1595, slujindu-i ca interpretă când voievodul a fost primit de princepele transilvan. Se pare că de atunci a intrat în anturajul lui Mihai care a folosit-o un timp ca informatoare, apoi a instalat-o la Târgoviște, împreună cu soțul ei. Acesta, alături de Doamna Stanca, era martor neputincios al legăturii nevestei sale cu domnitorul. Mihai Viteazu se afișa în public cu Velica, cerându-le tuturor să i se închine ”ca unei fețe de domniță ce era și ca unei doamne ce ar fi putut să fie” (conform istoricului Constantin Gane). Încă din anul 1599 ea își zicea ”Doamnă” (titlu acordat numai soțiilor de voievod!) iar pe sigiliul ei personal figura pajura heraldică valahă.
Soțul ei, nobilul italian, primise interdicție de la voievod ”sub pedeapsă de moarte, să n-aibă a face cu dânsa”, conform unei surse imperiale care nota acest lucru într-o scrisoare datată 15 martie 1600. După asasinarea lui Mihai, un an mai târziu, nu mai există date despre Velica, dispare în negura istoriei medievale.
Cel puțin o curiozitate ar putea avea posteritatea (și subscriu la aceasta): cum arată această fostă doamnă și ibovnică domnească cu mare trecere?! Enciclopedia indică ca surse două transpuneri pe pânză ale epocii sale, prezentate pe site-ul rețeaua literară.

2) Ecaterina VARGA (1802, Hălmeag, jud. Brașov – 1852, idem) a fost o femeie curajoasă și inteligentă, un simbol al compasiunii și solidarității umane, indiferent de naționalitate.
Ecaterina era de origine maghiară, fiica unor mici proprietari de pământ din Hălmeag, jud. Brașov. Rămasă orfană de mică, a fost crescută împreună cu sora și fratele ei de o mătușă în localitatea Bucium, din județul Alba. La 20 de ani s-a căsătorit cu avocatul Gyorgy Kelemen. A rămas văduvă și având probleme cu debitorii, a mers să-și caute dreptatea la Cancelaria Curții Imperiale de la Viena. Aici a aflat de pricinile altor năpăstuiți și, vorbind fluent româna și germana, Ecaterina i-a ajutat în perioada anilor 1840-47 pe moții din Ardeal să trimită petiții și memorii oficialităților Transilvaniei și Cancelariei Curții Imperiale de la Viena.
Neobținând nimic pe cale administrativă, ea i-a îndemnat pe cei nedreptățiți să se împotrivească, să nu mai presteze muncile obligatorii pentru imperiali și să nu plătească taxele.
Autoritățile austro-ungare au numit-o ”agitatoare”, ”Horea în fustă” sau ”femeia nebună” și au prins-o cu ajutorul vicarului Andrei Șaguna care i-a întins o cursă. După patru ani de temniță fără judecată, a fost adusă în fața tribunalului și condamnată la încă trei luni închisoare. După ispășirea pedepsei, i s-a impus domiciliu forțat în localitatea natală – Hălmeag, jud. Brașov unde s-a și stins, la numai 50 ani.
Amintirea Doamnei Moților s-a păstrat în locurile pe unde a trecut:
– un bust în localitatea brașoveană Hălmeag (încă din anul 1977),
– în satul Izbita din comuna Bucium (jud. Alba), o placă comemorativă de pe clădirea școlii primare care atestă: „Pe acest loc a fost casa în care a locuit între anii 1840-1847 neînfricata luptătoare pentru drepturile buciumanilor Ecaterina Varga (1802-1852)” –conform site-ului oficial al Primăriei Bucium.

3) Eufrosina VLASTO-POPESCU (1821, București-1900, idem) era dintr-o familie boierească. În perioada 1834-36, a studiat la Școala de muzică vocală, declamație și literatură a Filarmonicii din București, prima de acest gen din Țara Românească, după care s-a specializat la Viena și la Paris.
La pension a studiat limbile străine și a ajuns să vorbească fluent franceza, germana, engleza, spaniola, italiana și poloneza. După succese pe marile scene lirice europene sub pseudonimul de Eufrosina Marcolini, a revenit în țară.
După anul 1859, s-a dedicat artei dramatice, devenind cea mai apreciată actriță a vremii. A interpretat roluri din dramaturgia românească – Al. Macedonski dedicându-i rolul Catherinei din tragedia intitulată ”3 Decembrie”, fiind impresionat de autenticitatea trăirii redate; precum și roluri din dramaturgia universală, slujind teatrului de-a lungul unei cariere de 30 ani. Marea actriță din perioada de început a artei teatrale din România a înregistrat mai multe premiere:
– A jucat în primele spectacole lirice în limba română;
– A fost prima artistă din România pe scenele internaționale;
– Primul societar român al Societății Dramatice înființate în anul 1877;
– Prima femeie care a dat statul (reprezentat de Direcția Teatrelor) în judecată cerând anularea pensionarii.
Spre cinstirea acestei artiste, o stradă din București, sector 3, îi poartă numele.

4) Elena VĂCĂRESCU (1864, București – 1947, Paris) – scriitoare, traducătoare, militantă pentru cunoașterea culturii române în străinătate. Enciclopedia îi dedică două pagini din care spicuiesc.
Bunicul Elenei era poetul Iancu Văcărescu, pe linie paternă era descendentă din renumita stirpe a Văcăreștilor.
A primit o educație aleasă, desăvârșită la Paris. La 22 de ani a debutat la Paris cu primul volum de versuri – ”Chants d’Aurore” care a fost premiat de elitista Academie Franceză. După trei ani, urmează o culegere de 140 cântece populare sub denumirea ”Rapsodul Dâmboviței”, tradusă în germană chiar de Regina Elisabeta, apoi a fost editată în limbile franceză, engleză și italiană. Pentru volumul tradus în franceză Elena Văcărescu este premiată din nou de Academia Franceză, în anul 1892.
Pe perioada șederii la București, Elena a devenit domnișoară de onoare în suita reginei. A avut o relație cu Ferdinand, principele moștenitor, logodna lor secretă a avut loc cu sprijinul necondiționat al reginei. O căsătorie între cei doi contravenea statutului Casei Regale, Carol I a aflat și o trimite pe Elena Văcărescu în exil. S-a stabilit la Paris unde salonul ei literar era frecventat de personalități ale vieții literare și artistice precum Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt.
Până la izbucnirea primei conflagrații mondiale, urmașa Văcăreștilor se afirmase deja ca o personalitate literară marcantă, cu încă două romane – ”Amor vincit” (1908) și ”Vraja” (1911), cu pagini de memorialistică – volumele ”Regi și regine pe care i-am cunoscut” și ”Le roman de ma vie”, la care se adăuga o activitate publicistică prin care a popularizat o imagine atent șlefuită a României în presa pariziană îndeosebi.
Prestigiul de care s-a bucurat a făcut să fie integrată Delegației române participante la Conferința de Pace de la Paris (1919). A colaborat pe plan diplomatic cu Nicolae Titulescu, ca reprezentant al României, în cadrul Societății Națiunilor Unite, de la Geneva, făcând parte din comisii cu rol cultural la nivel european înființate în cadrul acestei Societăți, în perioada interbelică.
În anul 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, în semn de recunoaștere a meritelor sale artistice și diplomatice.
În anul 1927, a fost decorată de Președintele Franței cu ”Legiunea de onoare”.
Este membră fondatoare a Casei Românești din Paris înființate în anul 1934.
După al doilea Război Mondial, a făcut parte din Delegația română participantă la Conferința de Pace de la Paris (1946), implicându-se activ pentru susținerea cauzei naționale.
Camil Petrescu spunea despre Elena Văcărescu că, în ciuda exilului său impus sau autoimpus, ea rămâne ”o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc”.
În anul 1959, la 12 ani după decesul în Franța, la Paris, trupul i-a fost adus în țară și reînhumat în cavoul familiei din Cimitirul Bellu.
În amintirea ei, o stradă din București, în cartierul Băneasa, spre malul lacului Herăstrău, îi poartă acum numele.

5) Aida VRIONI (1880, Ploiești – 1954, București) – scriitoare. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București, dar a preferat scrisul. S-a remarcat în publicistică cu articole diverse, cu proză poetică în serial. Primul ei roman – ”Rătăcire” (1923) a fost criticat dur de Eugen Lovinescu al cărui cenaclu, ”Sburătorul” l-a frecventat, dar a fost pe gustul publicului din moment ce tirajul a ajuns la 5000 exemplare și s-a epuizat în anul apariției. A mai publicat un roman ”Fata-sport” (1925), volumul de eseuri ”Și zilele grăiesc” (1927), piese de teatru din care una a fost pusă în scenă la Tetrul Național – ”Suflet în vâltoare” (1941).

6) Alice VOINESCU (1885, Turnu Severin – 1961, București) – scriitoare, prima femeie doctor în filozofie din România.
A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie din București, unde și-a luat licența în anul 1908, avându-l ca profesor coordonator pe Titu Maiorescu. În anul 1913 și-a susținut teza de doctorat la Universitatea Sorbona, unde a refuzat postul de asistent propus pentru o carieră în țară. În perioada 1922-1948 a predat cursuri de istoria literaturii dramatice la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, cursurile ei atrăgând o audiență enormă, nu numai studenți, aidoma prelegerilor ținute în aceeași perioadă de Nae Ionescu și Vasile Pârvan. A fost unanim recunoscută de personalități franceze ale literaturii și filozofiei ca filozof de geniu al epocii.
În problema abdicării Regelui Mihai la intervenția puterii comuniste, Alice Voinescu și-a exprimat deschis și curajos opinia: „O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor”.
Autoritățile au catalogat-o ca fiind ”mic-burgheză reacționară” și ”dușman al poporului”, arestând-o în 1951. Având puțin peste 60 ani, ea a făcut detenție timp de un an și șapte luni la Jilava și Ghencea, după care a urmat domiciliu forțat în satul Costești (jud. Iași) până în anul 1954.
Postum, i-au fost publicate memoriile – ”Scrisori către fiul și fiica mea” (1994), ”Jurnalul” care acoperă 32 de ani de viață, cu însemnări despre evenimente și personalități interbelice, dar și ”Scrisori din Costești” (2001) din perioada comunistă.
Așa cum spunea Andrei Pleșu, ”Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemenea dispărută”.
În 2002, personalitatea i-a fost evocată la Craiova prin punerea în scenă a piesei ”Alice nu știe să moară” de Gheorghe Truță.
În localitatea natală, Drobeta Turnu-Severin, o școală gimnazială îi poartă numele.
Urmând indicațiile din Jurnal, ziariștii de la ”Ring”, au aflat și unde în București a trăit Alice Voinescu în ultimii ei ani (clădirea de pe str. C.A. Rosetti poartă o placă comemorativă).

7) Mărioara VENTURA (1886, București – 1954, Paris) – actriță.
Era fiica dramaturgului Grigore Ventura, mama sa era actrița Leea Fanchetta Vermont, sora pictorului Nicolae Vermont. Liceul l-a făcut la București, iar arta dramatică a studiat-o la Conservatorul din Paris. Acesta i-a acordat tinerei studente premii pentru interpretările sale, atât în comedie cât și în tragedie. Încă din studenție a jucat alături de Sarah Bernhardt. Debutul parizian într-un rol principal în anul 1919 i-a fost lăudat de presa franceză. Succesele au continuat pe mai multe scene pariziene, motiv pentru care a devenit societară la acestea, începând cu anul 1922. A întemeiat la București un teatru care i-a purtat numele, în anul 1929, ale cărei spectacole au fost găzduite până la desființare în anul 1934, de clădirea actualului Teatru Odeon.
A făcut parte din distribuția primului film românesc – ”Independența României” (1912).
Blogul ”Amintiri din teatrul romanesc” ne-a păstrat o imagine foarte expresivă a ei, intrați aici.

8) Mărioara VOICULESCU (1889, București – 1976, București) – actriță, regizoare. A urmat cursurile de artă dramatică la Conservatorul din București, iar la Sorbona s-a specializat în fonetică. A condus împreună cu soții Bulandra compania teatrală preluată de la Alexandru Davila.
În anul 1916, actrița și-a înființat propriul teatru, la Cercul Militar, care-i purta numele și pe care l-a condus până în 1928, când a fost angajată la Naționalul bucureștean. A întruchipat peste 150 de personaje din dramaturgia universală și românească. A fost protagonista și regizoarea mai multor filme apărute în anul 1913, printre primele din cinematografia românească.
Deși a fost bogată datorită moștenirilor primite de la soții ei, dar și din propriile câștiguri, după 1949 a fost înlăturată de pe scenă, pensionată forțat, și a murit săracă.
Din notațiile sale disparate a fost reconstituit un volum intitulat simplu ”Jurnal. Memorii”, care a cunoscut în perioada 2003-2011 trei ediții.
Pe pagina de FB ”Istoria teatrului românesc” i-a fost alocat un spațiu pentru biografie și imagini, pot fi văzute aici.

9) Viorica URSULEAC (1894, Cernăuți – 1985, Ehrwald, Tirol, Austria) – interpretă de operă. A absolvit Conservatorul din Viena, debutând pe scena operei din Zagreb, în rolul ”Charlotte” din opera ”Werther” de J. Massenet. A fost favorita compozitorului Richard Strauss, fiind protagonista a patru dintre premierele acestuia: ”Arabella” (1933), ”Friedenstag” (1938), ”Capriccio” (1942) și ”Die Liebe der Danae” (1944). A fost căsătorită cu dirijorul austriac Clemens Krauss.
Este cea mai longevivă personalitate din acest episod – a trăit 91 ani.
Clădirea din Cernăuți, unde a copilărit Viorica Ursuleac, poartă o placă comemorativă cu numele său.

10) Aglaja VETERANYI (1962, București – 2002, Zurich, Elveția) – scriitoare. S-a născut în familia unor artiști români de circ, debutând în primul său rol pe scenă, ca jongleur, încă de la vârsta de 3 ani. Traiul nomand al părinților din cauza muncii lor de circari au privat-o pe Aglaja de educația instituționalizată. A recuperat anii pierduți din perioada sa de formare intelectuală abia în anul 1977, când familia ei s-a stabilit în Elveția. Înclinația spre literatură s-a cristalizat în publicarea unui volum de versuri – ”Daruri – un dans al morții” și a primului roman – ”De ce fierbe copilul în mămăligă”. Romanul valorifică experiența de viață a autoarei, lumea magică a circului, frământările unui copil fără copilărie, dar este la fel de bine și o cronică politică a ultimilor ani ai României comuniste.
Regizorul Radu Afrim a montat pe scena Teatrului Odeon spectacolul ”De ce fierbe copilul în mămăligă” inspirat de romanul omonim al Aglajei Veteranyi, în anul următor sinuciderii scriitoarei (act anticipat de al doilea și ultimul ei roman intitulat ”Raftul cu ultimele suflări”).
Ea este cea mai vremelnic trecută în neființă din acest episod – nici nu împlinise 40 ani!

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

Naghib Mahfuz este laureatul Nobel pentru literatură al anului 1988, iar romanul de față, scris în 1982, se numără printre cele interzise în Egipt, la fel ca și celelate scrise de el după anul 1950. Motivul interzicerii oficiale constă în accentele satirice, alegoriile și simbolurile care ascund realități politice ale țării sale.
Stilul lui vădește o ”croială” perfectă a frazei, iar replicile de duh cât și cele cu profunzime compun, se pare, marca acestui scriitor. Este prima carte de acest autor pe care o citesc, dar ritmul antrenant, întorsăturile imprevizibile ale povestirii și mai ales mesajul ușor de despachetat din filele poveștii sunt punctele forte ale acestei lecturi. Un minus (pentru mine) l-au constituit numele arabe ale personajelor, dar asta este ceva subiectiv, cu siguranță autorul s-a gândit mai ales la conaționalii săi (pentru a simplifica lucrurile, eu am evitat acum aceste nume, identificându-le după funcția deținută).

Sinopsisul meu pune accentul pe istoria administrativă – mesaj pe care l-am găsit a fi substanțial și foarte acut, mult aseamănător cu fenomenul numit administrație centrală sau locală, aici, în Levant. Precizare: nu spun Orient, doar geografic ar trebui să ne considerăm central-europeni. Asta dacă nu ar fi să luăm în calcul ce puteri au măturat cu noi pe jos, în istoria ultimului mileniu: hunii, pecenegii, otomanii (toți veniți dinspre est). Pe această filieră, asemănările cu personaje sau situații din actualitate nu este deloc întâmplătoare!

Deci, se dă o comunitate – mahalaua cu bogați și săraci, negustori, lucrători și cerșetori, să fie administrată prin grija sultanului de trei oameni numiți de acesta: ispravnicul (cum ar fi acum primarul), ajutorul/adjunctul acestuia și aga (un fel de șef al poliției), celui din urmă primii doi îi pot cere oricând socoteală pentru orice eveniment care tulbură viața localnicilor.

Și cum calitatea guvernării și abuzurile în exercitării autorității sunt probleme vechi de când lumea (dar mereu actuale), cititorul asistă la o radiografie a lumii arabe, cu valuri de schimbări din funcție care intervin ca urmare a crizelor din sânul echipelor administrative. Cauzele însă se regăsesc, sub masca ficțiunii, și în lumea reală.

Primii doi ispravnici aveau obiceiul de a lua o parte din bunuri atunci când se punea sechestru pe câte o avere, abia ce rămânea ajungea la visterie. În plus, au o pasiune pentru ”binele obștei”, așa cum rezultă din ”înregistrarea” romanescă a unei discuții private (ispravnicul vorbește cu un negustor din mahalaua sa):

”- Și aș mai avea ceva să-ți cer, urmă As-Saluli (ispravnicul) după o clipă de tăcere. Legat de binele oștesc!
Întâlnindu-i privirea întrebătoare, ispravnicul adăugă:
– Hamadan Tanișa, maimarul*, ți-e rudă, nu-i așa ?
– Adevărat, Înălțimea Voastră.
– Dorința mea e să construiesc un drum cât ține deșertul, de-a lungul întregii mahalale.
– Un plan minunat, fără îndoială.
– Când îl vei aduce aici? Întrebă As-Saluli cu un glas plin de înțelesuri ascunse.
– Mâine, la asfințit, răspunse negustorul uimit de întorsătura neașteptată a lucrurilor.
– Crezi că o să vină pregătit? Întrebă ispravnicul zâmbind, după ce îi aruncase o privire pătrunzătoare.
– Va fi întocmai cum vă așteptați!
– Ești înțelept, Sanaan, râse As-Saluli. Nu uita că de-acum înainte suntem rude!”

Doi ifriți (ființe supranaturale din folclorul arab) sunt spectatori la afacerile necurate ale administrației, lucru care-i calcă pe nervi. Primului ifrit i se pune pata: gata cu corupția, dom’le! Pune ochii pe un negustor credincios și într-un vis îi dă dispoziții să-l ucidă pe ispravnic; ca să nu uite ce are de făcut, îl și mușcă în timpul somnului! Mușcătura pare a fi de câine, dar îl schimbă radical pe bietul om care ajunge să comită atentatul.

Al doilea ifrit pune ochii chiar pe agă și îi cere să-l ucidă pe ispravnicul numărul 2, numit în locul celui ucis de negustor. Mai întâi însă îl face conștient pe agă de condiția sa de ”unealtă fără minte” și îi aduce aminte că, totuși, are minte, voință și suflet. Pus în fața unei dileme, de a urma sau nu calea dreptății, aga dă fuga să ceară un sfat la Șeic, înțeleptul pe care nici o bucurie nu-l tulbură și nici o tristețe nu-l atinge. Șeicul îi răspunde că hotărârea este a lui și numai a lui, îndemnându-l să ia hotărârea numai pentru Dumnezeu. Măcinat de regrete că i-a apărat pe nelegiuiți și că i-a ucis pe oamenii sărmani, primul agă ajunge să fie executat pentru uciderea celui de-al doilea ispravnic – considerată de comunitate ca fiind singurul act de dreptate înfăptuit de agă în toată viața lui.

La judecarea celor două cazuri, auzind justificările atentatorilor, sultanul constată ironic: ”Ne găsim în vremea ifriților care nu caută decât să omoare ispravnici!”

Drept răsplată pentru decizia luată în spiritul dreptății, cu prețul vieții, ifritul creează o dublură a agăi care suferă în locul lui pedeapsa capitală pe butucul călăului, adevăratul agă fiind salvat sub altă înfățișare: un străin sărac care va îmbrățișa ocupația umilă de hamal, alături de alți cărăuși ai mahalalei.

Al treilea ispravnic ajunge să fie demis pentru un scandal sexual din propria familie: nurorile sale practicau prostituția, ispravnicul își cumpărase funcția cu bani murdari (Oops!). Este demis și adjunctul pentru tăinuirea afacerilor superiorului. După demitere, amândoi cad pradă farmecelor lui Anis Al-Jalis, noua locatară a Casei Roșii. Adjunctul, gelos pe fostul lui superior, îl ucide în casa femeii, crimă pentru care este judecat și executat, după ce își recunoaște vina: ”Nu este decât o poveste veche care încălzește inimile bătrânilor: o poveste despre dragoste, nebunie și sânge” (ehe, dar nici farmecul femeii nu era lucru curat!). Nici aga care lucra în aceași echipă nu este imun la farmecele femeii din Casa Roșie, el ajunge să fure din visterie pentru a-i face cadouri scumpe. Este dat în vileag, judecat și executat.

Este numită o echipă administrativă nou-nouță. Ispravnicul are acasă o sclavă preferată care îl iubea, soția lui devine geloasă pe sclavă și pune la cale uciderea ei cu complicitatea agăi. Investigând dispariția favoritei sale, ispravnicul află cine sunt vinovații, dar mușamalizează totul pentru a nu-și păta reputația. Toată afacerea amoroasă iese treptat la iveală, ajunge la urechile sultanului care îi demite pe al patrulea ispravnic și pe agă (numai demitere, pentru că, din fericire, sclava scăpase cu viață).

În locul celui de-al patrulea ispravnic este numit fostul lui adjunct, căruia i se alătură noii numiți: un alt adjunct și un alt agă. Acesta din urmă înscenează unui tânăr nevinovat o vină capitală (furt și conspirație politică împotriva sultanului), din gelozie că acesta fusese acceptat de Șeic ca ginere, în locul fiului său. În cele din urmă, sultanul află și povestea asta iar abuzul este pedepsit: aga și fiul lui sunt judecați și executați, ispravnicul și adjunctul care nu cercetaseră cu atenție cazul, demiși.

A șasea echipă administrativă se confruntă cu o putere supranaturală pe care o dobândește peste noapte un umil pantofar. Devenind conștient de puterea a cărui sursă nu o cunoaște la început, pantofarul folosește avantajul în parte pentru sine, dar și pentru binefaceri în folosul săracilor din mahala. Ifritul îl șantajează: pentru a nu-i retrage puterea, îi cere pantofarului să ucidă, dar acesta refuză, spre deosebire de personajele dinainte care fuseseră puse în fața aceleiași dileme morale. Da, se poate și așa, dar care vor fi urmările pentru pantofar?!

Se poate ca și sultanul să aibă probleme de conștiință, realizând că ”înțelepciunea este un lucru mare și nu se moștenește precum tronul”?!

De fapt, se poate sau nu omul se abține, indiferent de bunăstarea de care se bucură deja, să-și însușească ceva interzis prin regulă, cel puțin numai din curiozitate?!

Sunt întrebări și răspunsuri pe care autorul le include într-o parabolă spusă în mod simplu dar antrenant, cu episoade care (pe alocuri) ne sunt familiare… cu personaje umane și fantastice. Cele fantastice se amestecă să încurce și mai tare treburile și așa încurcate ale bieților pământeni, puși mereu în fața unor alegeri între bine și rău, în vremea poveștilor Șeherezadei, ca și acum…

Iar celor care îmi vor reproșa că sinopsisul meu este aproape un spoiler (deși este de departe numai un fir din întreaga urzeală epică), îi provoc (fără să fi citit cartea!) să-mi spună unde se potrivește citatul acesta, asemeni unei piese dintr-un puzzle:

– Mă uimești, spuse vocea.
– De ce?
– Ai ucis atâția desfrânați pentru faptele lor, de ce i-ai cruțat pe cei ce se s-au făcut vinovați de păcatul rușinii?
– Mi-a fost teamă că se va face dimineață, spuse nebunul abătut, și că oamenii nu vor mai găsi nici un sultan, un vizir, un ispravnic, un ajutor al său sau un agă. Ar fi fost luați de cel mai puternic dintre cei răi.
– Și ți-a folosit judecata acesta ? (…)
– Vai de oamenii care au un conducător ce nu știe ce e rușinea, suspină nebunul.

*maimar = conducător de lucrări, subinginer

Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile
Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

Cinemania: leapșa pe blog

Nu sunt cinefilă pe cât sunt de bibliofilă, cu o carte am mai multă răbdare decât cu un film. În consecință, sunt mai degrabă un ”consumator” de cărți, decât de filme.
Pentru mine cele mai bune filme rămân cele care au replici de duh, iar aceste replici puse cap la cap formează de fapt tot o carte mai mică, condensată și ilustrată cu imagini în mișcare. Și de cele mai multe ori mă conduce la cartea pe baza căruia s-a scris scenariul, spre mai deplină desfătare.
Zinnaida mi-a propus această leapșă și de dragul ei răspund la întrebările date:

1. Dacă ar fi să pornești într-o călătorie, ce personaj dintr-un film ai alege să te însoțească?
Louis Zamperini, maratonistul și aviatorul celui de-al Doilea Război Mondial din ”Unbroken” (De neînvins).

2. Alături de ce actor ți-ai dori să joci într-un film?
Bradley Cooper îmi place cum joacă, dar și Collin Firth. Dar n-aș vrea să-i încurc, au ei partenere pe măsură.

3. Care este filmul pe care vrei să uiți că l-ai văzut vreodată?
”Tăcerea mieilor” – înfricoșător! Altele cred că le-am uitat deja. Îmi dau seama în primele 10 minute dacă un film merită văzut. Dacă nu merită, în minutul 11 l-am abandonat. Dar nu prea am ajuns în situația asta, mă uit la clasificare și la sinopsis dinainte.

4. Ce film te-a impresionat cel mai mult în ceea ce privește efectele speciale?
Ah, sunt multe. Mai recent ”Interstellar” , ”Fast and furious 7”. Și ”Avatar”, când am văzut primul meu 3D!

5. În scenariul cărui film ai dori să faci mici modificări?
Nu mă bag. Cele care mi-au plăcut, sunt bune așa cum sunt. Cele care nu mi-au plăcut , le-am și lăsat baltă (vezi răspunsul de la 3) pentru că timpul este prețios.

6. Care-i coloana sonoră preferată?
Cea din ”Gladiatorul” .

7. Care este numele care te face să vrei neapărat să vezi un film, fără ca măcar să știi despre ce e vorba? (actor, regizor, scenarist etc.)
Regizori ca Ang Lee (Life of Pi), Steven Spielberg, Guy Ritchie, Ron Howard (A beautiful mind) știu să-și aleagă și actorii și povestea.

8. Ce-ai prefera? O apariție de 2-3 minute în filmul preferat sau șansa de a lucra cot la cot cu regizorul pe parcursul întregului film, dar fără să-ți apară numele undeva?
Mă îndoiesc că aș avea ceva talente scenice de orice fel, deși sunt expresivă, dar nu și decorativă. Singurul film (dar privat) în care am apărut de bună voie a fost cel de la nuntă pentru că am dorit să se păstreze peste ani amintirea acelei zile pentru care, deși am făcut pregătiri îndelungi, a trecut atât de repede.

9. Alege două filme pe care ai vrea să le combini în unul singur.
Prefer să le las intacte. O combinație, chiar de același gen, nu duce nicăieri. Poate duce doar la o parodie!

10. Marvel sau DC?
Ce înseamnă DC?!

Cinemania: leapșa pe blog
Cinemania: leapșa pe blog

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Al 18-lea episod, dedicat literelor T-Ț, din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca adună pe firmament niște doamne care mai de care mai cool:
• două Doamne din Evul Mediu românesc (1,2),
• prima soprană din România care a cântat pe cea mai faimoasă scenă lirică a lumii, Scala din Milano (3),
• prima femeie chirurg din România (4),
• prima femeie astronom din România (5),
• o eroină a Primului Război Mondial (6),
• muza rebelă a lui Eliade și iubita lui Cioran (7).

Prima jumătate a secolului al XX-lea le-a adus pe scena lumii pentru a le urca apoi în lumina reflectoarelor și apoi printre stele, pe:
• cea supranumită ”marea doamnă a milenarului cântec românesc” (8),
• două actrițe cu har (9, 10).
Ultima, dar nu ceva mai prejos, este o supraviețuitoare: fiica unui fost premier liberal din perioada interbelică (11).

1. Dacă în episodul precedent una din personalitățile medievale românești era nefericita soție a lui Mihai Viteazu, Doamna Stanca (1560-1603), acest episod ne-o prezintă pe mama acestuia – ”Doamna” TUDORA (prima jumătate sec. XVI-1605).
Ghilimelele sunt puse de istorici din cauză că Tudora (ca și Oltea, mama lui Ștefan cel Mare) avea origini modeste, era femeie din popor: negustoreasă (sau cârciumăreasă) în Târgul de Floci (port comercial la vărsarea Ialomiței în Dunăre).
În documentele oficiale de mai târziu, Mihai Viteazu se autodeclara fiul natural al lui Pătrașcu cel Bun, domnitor timp de trei ani (1554-57) al Țării Românești. În toate documentele emise de cancelaria lui Mihai, ea apare cu titulatura de ”Doamna Teodora”, fiind dăruită de fiul ei cu moșii din județul Romanați.
După moartea tragică a voievodului, Tudora s-a călugărit la Cozia, sub numele de Tofana. A supraviețuit fiului său numai 4 ani, această ”fostă cârciumăreasă, ibovnică domnească, fugară, pribeagă, doamnă, călugăriță” cum o numea istoricul Nicolae Gane, a fost înmormântată în pronaosul bisericii Mănăstirii Cozia.

2. Dacă episodul dedicat literei R ne povestea despre fiicele lui Vasile Lupu – Maria Radzwill (cea mare) și Ruxandra (cea mică), acum aflăm cine a fost mama acestora – Doamna TUDOSCA (1600-1639, Iași), prima soție a lui Vasile Lupu, domn al Moldovei în perioada anilor 1634-53.
Când s-au căsătorit, Tudosca, vlăstar al unei familii boierești locale, avea 19-20 ani iar soțul ei era vornic la curtea lui Grațiani, precedentul domn al Moldovei care le-a fost și naș.
În perioada domniei și a primei sale căsnicii, Vasile Lupu a ctitorit Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, într-o frescă de aici apare imaginea cuplului domnesc cu cei trei copii (cele două fiice și un fiu care a murit la câteva luni după mama sa, la Istanbul) și tot aici a fost înmormântată Doamna Tudosca.
Imediat după moartea Tudoscăi, Vasile Lupu s-a recăsătorit cu Ecaterina Cercheza, originară din Crimeea, de neam tătăresc, frumoasă și cu aproape 20 ani mai tânără decât prima soție (cu 7 ani mai mare decât Maria, fiica cea mare a domnitorului). Ea a asistat alături de domn la nunțile domnițelor Maria și Ruxandra, restul poveștii ei o regăsiți la episodul literei C.

3. Elena TEODORINI (1857, Craiova – 1926, București) a fost prima soprană din România care a cântat pe cea mai faimoasă scenă lirică a lumii – Scala din Milano, și a fost ovaționată timp de 15 minute! Avea 20 ani și interpretase rolul Valentinei din ”Hughenoții” de Giacomo Meyerbeer.
Elena a avut ocazia să cunoască mari personalități ale timpului său: Giuseppe Verdi, Jules Massenet, Enrico Caruso, Sarah Bernhardt, I.L. Caragiale, Vasile Alecsandri, Regina Maria (litera M).
Compozitorul Jules Massenet i-a dedicat opera ”Irodiada”, ca dovadă de ”admirație completă și absolută.” În 1887 interpreta a refăcut pe cheltuiala sa teatrul din Craiova întemeiat de tatăl ei.
Elena era verișoară, pe ramură maternă, cu actrița Aristitza Romanescu (litera R).
În memoria sa, Opera Română din Craiova organizează anual Festivalul Internațional ”Elena Teodorini” aflat în acest an la cea de-a XIV-a ediție, în derulare de pe data de 10 octombrie până pe 16 noiembrie.

4. Marta TRANCU-RAINER (1875, Tg. Frumos, jud. Iași – 1950, București) – a fost prima femeie chirurg din România. Era fiica unor negustori armeni cu stare. A absolvit Facultatea de Medicină din Iași și un curs de medicină internă la Spitalul Colțea din București.
Postul de medic secundar în chirurgie l-a ocupat prin concurs și a început să profeseze, în pofida dezaprobării colegilor bărbați.
S-a căsătorit cu celebrul anatomist și antropolog Francisc Rainer, întemeietorul Institutului de Antropologie din București.
În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizată cu gradul de maior, a realizat numeroase intervenții chirurgicale prin care a salvat sute de vieți. A condus, concomitent, spitalele Colțea, cel al Școlii de Poduri și Șosele precum și spitalul de chirurgie instalat în Palatul Regal, la cererea reginei Maria.
Marta a operat-o și pe Regină, la mână, unde avea o plagă infectată din cauza deselor expuneri la infecțiile răniților. Doctorița și regina au fost bune prietene.
După încheierea războiului, Marta a practicat în paralel cu chirurgia și ginecologia, la cabinetul ei particular, devenind unul din cei mai buni și solicitați medici ginecologi din București. Abia în 1935 a fost primită în Academia de Medicină.

5. Maria TEOHARI (1885, Giurgiu – 1975, București) a fost prima femeie astronom din România. După studiile liceale la ”Elena Doamna” și Școala Centrală din București, Elena a ales cursurile Facultății de Științe. Prin pasiunea pentru matematică și astronomie s-a făcut remarcată de Nicolae Coculescu, întemeietorul Observatorului Astronomic din București. Acesta a trimis-o la specializări la observatoarele astronomice din Paris și Nisa unde Elena a făcut observații asupra Soarelui, planetelor mici și asteroizilor. A revenit în țară în anul 1914 și a lucrat la Observator, rezultatele observațiilor sale asupra petelor solare și altor fenomene celeste s-au concretizat în numeroase articole de popularizare a acestui domeniu, publicate în revista ”Natura”.
Munca la Observator i-a slăbit vederea, a fost nevoită să treacă la catedră, predând matematica și astronomia la Liceul ”Domnița Ileana”. A fost autoarea a numeroase manuale de matematică. Pasiunea pentru știință s-a împletit cu cea pentru artă, dna. Teohari a făcut traduceri din germană, engleză, franceză, a avut talent la literatură și pictură, fiind și o fină pianistă.

6. Ecaterina TEODOROIU (1894, Tg. Jiu, jud. Gorj – 1917, Muncelu, frontul din Moldova) – ea este eroina Primului Război Mondial. Provenea dintr-o familie țărănească cu opt copii, părinții au sprijinit-o, cu mari eforturi financiare, să continue studiile la București, la Școala Normală ”Elena Doamna”, intenționând să devină învățătoare. Dar Primul Război Mondial a izbucnit în anul 1914, iar România a intrat în război în anul 1916, când Ecaterina avea 22 ani. Entuziastă ca întreaga suflare românescă, ea s-a înrolat în serviciul de infirmerie, activ în spatele frontului, îngrijind soldații români răniți în spitalul din Tg. Jiu.
Moartea fratelui ei, Nicolae, a determinat-o să intre în rândul trupelor combatante. A participat la bătălia de pe Jiu, iar după o lună, la Filiași, a fost rănită de un obuz. Faptele ei de curaj au fost răsplătite cu decorații și o avansare în gradul de sublocotenent chiar de către regele Ferdinand.
După o perioadă de refacere spitalicească la Iași, Ecaterina alege să lupte din nou, de data asta pe Frontul din Moldova. La Muncelu a căzut în luptă, în fruntea plutonului său. Avea numai 23 ani, dar a rămas în memoria a generații de români și în manualele de istorie drept ”eroina de la Jiu”. Rămășițele pământești i-au fost aduse la Tg. Jiu în anul 1921, iar la inițiativa Miliței Pătrașcu, sculptorița, în anul 1936 s-a ridicat un mausoleu care să-i protejeze mormântul, în centrul orașului.

7. Sorana ȚOPA (1898, Podul Turcului, jud. Bacău – 1986, București) – debuta în anul Marii Unirii, 1918, pe scena Teatrului Național din Iași, cu trei ani înainte de a absolvi Conservatorul de Artă Dramatică din același oraș. Recomandată chiar de Mihail Sadoveanu, ea a jucat atât la Compania Bulandra cât și alături de trupa Teatrului Național din București.
O adevărată divă interbelică, actrița a inspirat personaje literare – Sorana din ”Nopțile de sânziene” de Mircea Eliade, personajul feminin principal din ”Domnișoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu și, mai târziu, personajul literar cu același nume din romanul ”Intrusul” de Marin Preda (conform blogului ”De ieri și de azi”). Detalii interesante privind admiratorii literari ai Soranei Țopa și rivalitatea stârnită de ea între Eliade și Cioran găsiți aici, extrase de Maricel Chișcă chiar din presa vremii.
Personalitatea artistică a Soranei Țopa a avut și valențe literare, ea fiind apropiată cercurilor literare bucureștene care i-au apreciat debutul literar în versuri, proză și piese de teatru.
Numai în localitatea natală, Podu Turcului din județul Bacău, edilii au numit o stradă cu numele ei.

8. Maria TĂNASE (1913-1963, București) – puteam să jur că s-a născut undeva în Oltenia, dar eroare!… locul nașterii este București. A avut numai patru clase, familia prea săracă nu i-a putut asigura mai multă școală, trebuia să muncească alături de frații și părinții săi.
Șansa s-a ivit prima dată sub forma unui concurs organizat de Teatrul ”Cărăbuș” condus atunci de Constantin Tănase. A câștigat concursul și a fost distribuită într-un grup vocal în spectacolul de revistă ”Cărăbuș-Expres” pe afișul căruia figura sub pseudonumele Mary Athanasiu. Aici a descoperit-o folcloristul Harry Brauner care i-a pregătit lansarea, în data de 20 februarie 1938 Maria Tănase debuta la Radio! În același an, la un spectacol, Nicolae Iorga o aude și o numește ”Pasăre Măiastră”. Considerată reprezentativă pentru sufletul românesc, anul următor a cântat în fața președintelui american în exercițiu Franklin Delano Roosvelt, cu ocazia Expoziției Internaționale de la New York.
Din pricina prieteniei cu intelectualii evrei, Maria Tănase a fost interzisă de legionari o perioadă (oct. 1940 – ian. 1941).
În timpul războiului, ea a participat alături de alți mari artiști (George Enescu, George Vraca, Constantin Tănase) la spectacolele organizate pentru răniți sau la unități militare.
Începând cu 1945, a urmat cursurile Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică. În anul 1957, a jucat în filmul ”Ciulinii Bărăganului”, coproducție franco-română după romanul lui Panait Istrati.
Datorită numeroaselor turnee și a succesului internațional, Maria a fost curtată de serviciile de spionaj englez, francez, german.
A fost supranumită ”Edith Piaf a României”, ”Mitul Tănase”, ”Privighetoarea”. Despre ea, Constantin Notarra spunea că avea o voce care ”exprimă sufletul unui loc și al unui timp. Când cânta ea,… parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase.” S-a stins la numai 50 ani, fiind condusă pe ultimul drum, la cimitirul Bellu, de zeci de mii de oameni.
Imobilul unde a trăit Maria Tănase, în anii 1950-53, situat pe str. Ion Brezoianu 18, poartă o plăcuță memorială. Edilii din București, Timișoara și Craiova au numit câte o stradă cu numele ei.

9. Sanda TĂTĂRESCU-NEGROPONTE (1919, Tg. Jiu – 2009, București) sau o viață care a dovedit cât este de mică (sau mare) distanța de la înalta societate la dușman al poporului și înapoi.
Era fiica lui Gheorghe Tătărescu (1886-1957), prim-ministru, ministru de externe, politician de frunte liberal și al Arethiei. Sanda a avut o educație aleasă: liceul la ”Notre Dame de Sion” din București, studii de muzică și decorațiuni interioare la Londra, a început Dreptul la Universitatea din București. La 21 ani s-a căsătorit cu Ulysses Negroponte.
Un an mai târziu, România a intrat în al doilea Război Mondial și Sanda a lucrat ca voluntar la Crucea Roșie, pe ambulanța care transporta răniții de la aeroport la spitale. Schimbarea de regim a prins-o în țară, alături de toată familia și la 33 ani a fost condamnată la cinci ani de închisoare, pentru singura vină de a fi fiica lui Gh. Tătărescu.
După eliberarea din închisoare, ea reușește să plece în Occident. A avut zile să prindă și a doua schimbare și să continue tradiția familiei: după 1990 revine în țară și este aleasă ca senator liberal în primul Parlament postdecembrist.
Conform cu hotnews.ro, după retrocedarea unei părți din avere, dna. Tătărescu-Negroponte se număra printre primele 10 cele mai bogate femei din România.
Este cel mai longeviv personaj feminin al acestui episod: 90 ani, alături de Maria Teohari, prima femeie astronom din România.
În județul Gorj, o culă care a aparținut familiei Tătărescu se păstrează încă în formă bună, fiind în circuitul public și poate fi văzută aici.

Alte două reprezentante ale artei dramatice, mai apropiate una de alta ca generație, au fost Vasilica TASTAMAN ( 1933, Brăila – 2003, București) și Rodica TAPALAGĂ (1939, Dorohoi, jud. Botoșani – 2010, București).

10. Vasilica TASTAMAN nu a avut studii dramatice, i-au fost de ajuns talentul și prezența scenică extraordinară cu care a debutat în anul 1949, la numai 16 ani, pe scena Teatrului de Stat din Brăila, după care a fost selectată în echipa de actori condusă de Lucia Sturdza-Bulandra.
A contribuit la fondarea Teatrului de Comedie din București, pe scena căruia s-a maturizat artistic. Din piesele jucate aici, numeroase, amintesc numai una – ”După cădere” de Arthur Miller în care a interpretat-o pe Marilyn Monroe. Din filme, amintesc numai seria Brigăzii Diverse. În anul 1981, a emigrat în Suedia. A revenit pe scena teatrului românesc în februarie 2003 unde, în timpul proiectului la care lucra (”Audiția” la Tetrul de Comedie) a decedat, răpusă de hepatită.
O stradă din Brăila natală îi poartă numele, spre amintire.

11. Rodica TAPALAGĂ a absolvit în promoția anului 1959 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L.Caragiale” din București. A debutat cu rolul Lizei Doolitle în ”Pygmalion” de G.B. Show pe scena Teatrului Național din Craiova unde a activat în perioada 1959-61. În stagiunea 1961-62 este invitată să joace la teatrul Bulandra din București, unde rămâne până în anul 1977, când se transferă la Teatrul Mic (1977-82), revenind apoi la Bulandra (1981-2000). A fost foarte apreciată de public, de-a lungul carierei jucând roluri remarcabile sub bagheta a mari regizori: Liviu Ciulei (Azilul de noapte, O scrisoare pierdută, Opera de trei parale), Lucian Pintilie (D-ale carnavalului), Alexandru Darie (Trei surori), Cătălina Buzoianu (Dimineața pierdută), Alexa Visarion (Unchiul Vanea), Alexandru Tocilescu (Tartuffe).
În film a debutat încă din studenție; au urmat numeroase alte apreciate roluri într-o bogată filmografie, dintre care unele au fost premiate: pentru rolul Aglae din ”Tănase Scatiu” a primit premiul ACIN (1976), iar pentru cel din ”Sistemul nervos” în regia lui Mircea Danieluc, premiul ”Cuvântul” (2005). În anul 2001 a fost premiată de UNITER pentru întreaga activitate artistică. Este fermecătoare definiția dată actoriei, așa cum se desprinde din cuvintele actriței: ”Jocul de-a fi mereu alt «tu», ce joc minunat!”.
Actrița a plecat dintre noi acum cinci ani. I-a fost dedicat un site care-i poartă numele, foarte bine documentat despre întreaga ei biografie și activitate artistică.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

”E lung pământul! / Ba e lat!” spunea de la început o foarte cunoscută  poezie a copilăriei mele. Noi am adăuga ”Ba e’nalt!” după ultima escapadă la munte care a avut ca țintă cucerirea celui mai înalt vârf de aici, din Bucegiul megieș al bucureșteanului dornic de drumeții. Ne tot gândeam noi la vârful acesta de peste doi ani, cred că mai mult de cât s-a gândit Andreea Marin înainte de a se avânta în sus pe Kilimanjaro… și ne-a mai stârnit și Alex Florescu cu replica lui de muntean plicitisit că a dat ”o fugă până la Omu”. Ne-am pregătit și noi cum am putut pe acasă, ba cu plimbări în parc pe jos sau cu bicla, ba cu două pelerine de ploaie luate din oraș (că în august, cu o lună dinainte de a ne încumeta, ne-au demobilizat niște ploi torențiale cu fulgere și trăsnete, apropate zilnice, pe care, nu vă speriați, le-am urmărit de la adăpost, privind de la fereastra pensiunii).

Ei, și în dimineața zilei de 5 septembrie iată-ne deciși, după un mic-dejun luat în hopuri pe terasa hotelului ”Pârâul Rece” de unde Caraimanul și Coștila se vedeau tare fain, chiar provocator în lumina clară a dimineții. Am spus ”în hopuri” pentru că dimineața eu intru treptat în parametrii spre deosebire de Mihai care este matinal, el mă tot grăbea că trece timpul, să începem mai repede. Aș spune că am început repede, dar prost, pentru că mi-am uitat bățul de walking cu lanternă inclusă în cameră  iar soțul, în elanul lui de nestăvilit, nu a mai dorit să ne întorcem din drum să îl luăm, deși eram încă în oraș, în drum spre Hotel Silva. De la Hotel Silva nu am luat telecabina, și nu o spun pentru a arăta cât de sportivi și mișcători suntem, ci pentru că dacă am fi vrut nu am fi avut cum din moment ce încă la ora deschiderii, 9.00 dimineața,  stația de pornire era asediată de o coadă  de cca 100 doritori ai ascensiunii motorizate pe cablu (la ce oră s-or fi trezit oamenii aceia?!). Pe lângă coadă mișunau ca de obicei cei care oferă alternativa auto a ajungerii sus, pe platou, ocazie cu care l-am reîntâlnit pe vajnicul Bogdan, cel care ne dusese data trecută, pe patru roți cu tracțiune integrală până sus la Podul cu Flori (unde am dat cu fruntea-n nori) și la stână. La fel de vioi, s-a bucurat că l-am recunoscut, dar mai ales că a completat cu noi doi numărul de pasageri al SUV-ului  care tocmai pleca cu destinația Piatra Arsă. Pe drum a fost frumos, mult verde, și mai mult verde mai sus unde gazonul pășunilor alpine era metodic tuns de numeroase turme de oi decise să profite cât mai pot de hrană proaspătă până la apropiatul final de sezon (la 15 septembrie stânele alpine sunt părăsite până în mai anul următor). În mașină cu noi mai erau o pereche de tineri cu copii, două fetițe care au vorbit câte ceva după care s-a făcut brusc liniște, când mă uit amândouă adormiseră de la aerul tare, fiecare în brațe la un părinte, chiar m-am amuzat cu ei cu privire la ”dispariția timpurie a sonorului”. Oricum, sonorul a revenit la destinație unde una din fetițe, cea mică, și-a amintit că ea are rău de mașină dar era deja prea târziu, ajunsesem la Piatra Arsă la punctul unde începe rezervația și se termină asfaltul. Aceeași fetiță, Raisa o chema, a fost haioasă în continuare când, pe bucata de drum unde a ținut pasul cu noi, a cules un gușter mic și l-a pus într-un coșuleț care îl avea pentru a culege fructe de pădure și l-a declarat animalul ei de companie spre hazul părinților și al altor drumeți. Să precizez că poteca dintre Piatra Arsă și Babele era populată de turiști, lume multă ca în parc, mulți, ca și perechea care a fost cu noi în mașină, cu copiii, toți dornici să se bucure de munte, de priveliște, de aerul rarefiat al Platoului. Vremea era perfectă, cred că din 365 cât are anul asta a fost cea mai bună pentru drumeții montane, senin, atmosfera calmă, nici cald nici rece, destul de uscat căci urmele secetei erau vizibile și aici: am întânit doar un firicel de apă între Sfinxul și Omu, pământul de pe potecă uscat, apoi albia secată unde numai stâncile albe și nisipul ne aminteau că pe Valea Cerbului cobora odinioară vijelios un pârâu de munte.

Dar să nu anticipez cu valea Cerbului. Până la coborârea aceea de coșmar,  am urcat ceva până la Babele și cam la același nivel, în scurt timp, m-am întâlnit first time în my life cu Sfinxul pe care l-am salutat după ce ne-am informat cu privire la dânsul din textul aflat pe un panou de acolo.

first time în my life cu Sfinxul
first time în my life cu Sfinxul

Oricum, stă bietul Sfinx permanent în curent, dacă nu-l doare capul sigur din pricina asta a și fost modelat – punctul unde este amplasat coincide cu o răscruce a vânturilor, asta mi-a amintit de denumirea romanului lui Emily Bronte tocmai pentru că în acest punct vântul bătea mai tare în comparație cu restul traseului străbătut până la Babele și în continuare, de la Sfinx spre vf. Omu. Pe această bucată am primit cadou un băț de lemn de la niște călători care veneau dinspre Omu și pe care Mihai i-a întrebat cât timp mai avem până acolo.

Foarte frumos traseu, îți dă un sentiment unic de pace și putere când vezi atâta deschidere a perspectivei de jur împreur, cerul albastru deasupra, din când în când un norișor își trecea umbra de pe o creastă pe o vale și din nou pe o creastă, după cum îl mânau curenții. Din când în când trebuie să te oprești să admiri atâta dumnezeire câtă descoperi în măreția care te înconjoară! La un moment înainte de a merge pe poteca de lângă un brâu stâncos, drumul este la același nivel cu ”Colții Morarului”. Magnific!

Colții Morarului
Colții Morarului

Porțiunea de drum care urmează are un brâu stâncos în stânga și, în dreapta, o vale destul de abruptă în fundul căreia se vedea un petic mov, mic cât palma. Mai târziu, pe traseul de coborâre de la Omu am trecut pe acolo și am descoperit că acel petic mov pe care îl crezusem a fi ceva gunoaie adunate (spre mirarea mea, căci în general rezervația este destul de curată!) era de fapt acoperișul unei stâne!

Doar o porțiune din drum, aproape de cabana Omu, este mai pieptișă, motiv pentru care o și pierzi din ochi la un moment dat pentru a te pomeni cu ea brusc în față atunci când ai ajuns!  Acolo, la cabană, m-a auzit Mihai al meu scâncind ”Mi-e foame!”,  lucru pe care el îl aude destul de rar de la mine.

Cabana este joasă, cât mai lipită de pământ și de stânca de care se sprijină  (ca să nu o ia vijeliile!), din lemn cu acoperiș de șiță (adică tot din lemn), cu un aer retro, doar a fost construită în 1926 și extinsă în 1936-37. În interior, la bufet, pereții sunt decorați cu  vechi fotografii alb-negru, imagini de-ale cabanei de-a lungul timpului. Am stat aici pe o bancă de lemn la o masă lungă  unde am mâncat cel mai bun cârnat cabanos cu piure de cartofi din viața mea! Era destul de aglomerat la cabană, lume ca la han, dar spre deosebire de Babele toți călătorii erau îmbrăcați și echipați corespunzător de munte, plus foarte mulți străini!  Și noi, ca toată lumea de acolo, am stat la rând pentru a face poze cu panoul care indică denumirea și altitudinea acestui superlativ al României – Cabana Omu – micuță și gri, dintre toate cabanele montane din țară fiind situată la cea mai mare altitudine (2505 m), conform enciclopediei despre care am scris aici.

Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”
Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

Am întrebat cabanierul cum se aduc proviziile și mi-a spus că plătesc oameni să le aducă cu rucsacul în spate până la cabană! Asta explică de ce acolo, Mihai a băut cea mai scumpă sticlă de Coca Cola la 0,5 litri, de 10 lei! Nu comentez, bine că oferă spre vânzare ceva de mâncare, mai ales dacă nu ți-ai luat ceva de-ale gurii în rucsac, așa cum am făcut noi (altă greșeală!).

Chiar și în poză (la care mă uit acum și încă nu-mi vine să cred că suntem noi!) am fălcile pline cu ciocolată cu lapte ”Poiana”, singura ciocolată pe care, de când mă știu, am înfulecat-o odată, ca o completare la cabanosul acela la care, în condiții normale, acasă, nici nu m-aș fi uitat (prea gras, prea prăjit, prea… etc.) dar cum se știe, foamea este cel mai bun bucătar! Iar ciocolata am mâncat-o cu conștiința împăcată, convinsă că voi consuma caloriile cu coborârea pe jos, pentru că evident că nu mai era timp să ne întorcem la Babele și să mai prindem deschis la stația de telecabină de acolo.

Era ora 16 la Cabana Omu și aveam de luat o decizie: ori coboram pe un traseu de două ore până la Hotel Peștera și de acolo cu o mașină ne întorceam din Sinaia la Bușteni, ori coboram pe traseul de 4 ore pe ”Valea Cerbului” și ajungeam mai aproape de Bușteni (pe drumul spre Cabana Gura Diham). Pe indicator scria 4 ore, iar noi ne găseam sub efectul ”vraja muntelui” de care aminteam în titlu, care te farmecă cu peisajul și te face să-ti dorești să vezi mai mult, să mergi mai mult… așa că ne-a făcut cu ochiul a doua variantă.  Chiar credeam că vom face față la încă patru ore de mers, dar nu aveam idee ce presupune drumul. Era numai o coborâre, ne spusese în august Georgiana (soția celui cu ”o fugă până la Omu”) dar de atunci ne-am învățat minte să nu-i mai luăm ca repere privind dificultatea pe oamenii de la munte!

Cum vă spuneam, optimiști și senini precum cerul de început de toamnă, începurăm coborârea. Primele două ore am străbătut numai gol alpin, mai întâi pajiște după care traseul, al cărui marcaj îl zăream destul de rar, mai ales când credeam că l-am pierdut, continuă în lungul albiei stâncoase a torentului secat de pe Valea Cerbului. Nu ai cum să te rătăcești, nici să te duci în dreapta sau în stânga, urmezi pur și simplu albia torentului. Bine că era secat dar, oricum, stabilitatea grohotișului nu era întotdeauna forte sigură, chiar în cazul bolovanilor mari. Iar în unele porțiuni picioarele mele nu erau suficient de lungi pentru a atinge treapta următoare, reușeam numai dacă mă așezam în fund, ca bază de sprijin, și apoi întindeam picioarele pâna la următoarea piatră, în jos. Iar de mâini și de băț (să-i dea Dumnezeu sănătate celui care mi l-a dat!) m-am folosit mereu ca să mă sprijin sau să mă echilibrez pe poteca de bolovani, practicând vrând-nevrând acel scrambling despre care povestește Ioana aici. Diferența este că în maniera asta ea a urcat (Jos pălăria, Ioana! Mai trebuie să ne antrenăm, nu ne comparăm cu tine!)

Nu aveam cum să dăm înapoi, singura soluție fiind înainte! Porțiunea de grohotiș ne-a cam ținut în loc, așa că am ajuns în zona împădurită a văii după asfințit, în lumina pală de crepuscul. Crepuscul care, toamna, se știe, nu ține prea mult. Eu iuțeam pasul cât puteam, pădurea fiind destul de deasă, marcajul destul de rar (sau așa mi s-a părut mie!), înclinația terenului mai mică din fericire dar Mihai, din ce în ce mai obosit, mă certa că merg prea repede. Nu voiam să-i spun, ca să nu-l sperii, că mă tem să nu ne prindă noaptea în pădure, că ne vom rătăci, pentru că nu mai vom vedea marcajul. Tocmai făceam un popas pe care el îl ceruse că, hop, ne prinde din urmă un grup de trei persoane dintre care o doamnă îl vede pe Mihai că este epuizat și se îngrijorează pentru noi. Draga de ea, a făcut schimb de numere de telefon cu Mihai și i-a împrumutat  un băț de walking din cele două ale ei și o lanternă frontală, ”pentru când vă va prinde întunericul în pădure” (exact așa cum mă gândeam și eu!). Mihai le-a luat și am reluat tura, deși pădurea părea să nu se mai sfârșească… iar lumina era din ce în ce mai puțină.

După un timp am ajuns în Poiana Coștilei unde am auzit lătrat de câine, ceea ce era de bine (adică erau și oameni pe acolo, la o stână) dar și de rău (câinii ciobănești nu prea se împacă cu turiștii). Din fericire nu am avut nici o treabă cu câinii și, mai mult, ca un alt ajutor divin, acolo ne-am întâlnit cu doi băieți care știau forte bine drumul pe care veniseră acolo din zona de campare de la Gura Diham. Erau foarte relaxați, ne-au dat apă din sticla lor (a noastră se consumase demult) și aflând de unde pornisem pe jos, ne-au ajutat mergând la pas cu noi, fiind călăuze cu frontalele lor, plus a lui Mihai,  pe drumul forestier învăluit de-acum în întuneric. Au avut multă răbdare căci pe noi nu ne mai ascultau picioarele, care păreau a se ghida după o logică proprie, ca la oamenii  în stare de ebrietate. Fiecare pas era o durere în plus dar nu aveam decât un singur dor: să ajungem la drumul care leagă cabana Gura Diham de Bușteni, căci pe acolo circulă mașini (sfântă civilizație!) cu care să ajungem direct la hotel. Ajunși la acel drum, ne-am despărțit cu mulțumiri de cei doi tineri care s-au dus mai departe, spre cortul lor. Acolo, la marginea pădurii, ne-am prăbușit în iarba prăfuită de la marginea drumului pentru a ne odihni, fericiți asemeni navigatorilor ajunși la un liman cunoscut.

Cum stăteam acolo, jos, am privit cerul și am observat că era plin de stele.

Peste drum, la cca 50 de metri, un grup cânta lângă un foc de tabără, la corturi. De acolo a pornit o mașină cu farurile aprinse pentru a se urca pe carosabil, măturând drumul și marginea pădurii cu lumina farurilor, îndreptându-se pe sensul spre oraș. În acel moment, în raza farurilor, am văzut un urs care alerga, speriat de lumină, intrând în pădurea din care tocmai ieșisem cu câteva minute înainte (probabil venise să se hrănească din gunoaiele de la camping).
Deci nu sunt o glumă panourile care anunță că zona este frecventată de urși. Vă spun eu: chiar este frecventată! Cât de mult au contat câteva minute! Dacă întârziam și ieșeam cu cca 10 metri mai lateral din pădure, ne-am fi întâlnit fix cu ursul și nu știu, zău, cum am fi reacționat! Asta așa, ca să ne învățăm minte și să nu ne mai lăcomim la parcurs trasee în premieră! Pentru că eram atât de obosită încât nu mai aveam puterea să mă mir i-am spus lui Mihai, cu o voce moale, ca și cum era ceva banal: ”Uite și ursul! Bine că nu folosește poteca marcată!”

La mai puțin de un minut, a trecut pe drum spre Cabana Gura Diham un taxi căruia Mihai i-a făcut semn. Șoferul, mai cumsecade decât oricare coleg al lui din București, s-a îndurat de noi, a amânat comanda, a întors și ne-a dus mai întâi pe noi la hotel, în oraș.

Am avut trei premiere într-o singură zi, o zi pe care nu o voi uita niciodată, 5 septembrie: un Sfinx, un superlativ al României și un urs carpatin în libertate!

Florența Georgetta Marincu – Cantacuzini și Brâncoveni

Cartea domnei Marincu este teribilă pentru că oferă satisfacții depline pasionaților de istorie! Poate din cauza asta nu este o carte de mare public, iar din păcate azi contează mult asta, mai mult decât calitatea.

Se mai întâmplă ca editurile, altele decât cele mari și foarte populare, gen Humanitas sau RAO sau Polirom, să găsească autori cu totul speciali. Iar autorii aceia să fi găsit deja subiecte interesante sau teme inedite care le-au scăpat oarecum celor promovați de editurile mari. Un exemplu care îmi vine imediat în minte este enciclopedia care prezintă personalitățile feminine din România, a autorilor George Marcu și Rodica Ilinca, apărută la editura Meronia. La fel s-a întâmplat la Editura Național unde a fost publicată cartea ”Cantacuzini și Brâncoveni” de Florența Georgetta Marincu.

În aceste condiții, surpriza este pe măsura curiozității cititorului tenace. Iar curiozitatea mea a fost trezită mai întâi de vizitarea și revizitarea Castelului Cantacuzino de la Bușteni. Acolo, în Salonul oficial de la parter, am admirat galeria strămoșilor, realizată de un pictor care s-a inspirat după tablourile votive din lăcașurile de cult ctitorite de personajele respective. Galeria reunește ca portrete individuale imaginea postelnicului* Constantin Cantacuzino, a soției sale, Elina, a fiilor săi, nurorilor, a nepoților și soțiilor lor. Trei generații. Dintre urmașii postelnicului Constantin și ai Elinei, doi din cei pictați în galeria castelului au fost domnitori ai Țării Românești: fiul său, Șerban Cantacuzino și nepotul său, Ștefăniță. În realitate, au fost trei domnitori din neamul Cantacuzinilor, dacă mai adăugăm alt nepot, pe Constantin Brâncoveanu – fiul Stancăi, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino. Dar probabil alăturarea personajelor pictate în galerie a ținut cont numai de descendența pe linie paternă sau nu putea trece peste rivalitatea reală dintre Brâncoveanu și unchii săi Cantacuzini – Constantin și Mihai, rivalitate dusă până la complotul care i-a fost fatal primului.

Unchiul lui Brâncoveanu, stolnicul** Constantin purta același prenume ca și bunicul său, postelnicul, lucru care m-a confuzat un pic la începutul romanului dar am reușit să descurc ițele.

Se începe cu o parte din sfârșit, apoi istoria se reia de la un moment dat din trecut când postelnicul Constantin, ajuns la 65 ani, adunase împreună cu soția sa, Elina, cu ocazia Paștelui, la conacul de la Filipești Prahova pe toți cei 11 copii ai săi, dintre care 5 fiice și 6 fii – Drăghici, Șerban, Constantin, Mihai, Matei și Iordache. De la cele patru fiice mai mari și de la cel mai mare fiu avea deja nepoți. Toți urmașii erau reuniți la reședința din Filipești, ocazie pentru postelnic de a privi spre trecut – amintindu-și de tatăl și bunicul său, dar și de a-și cântări obiectiv fiii mai mari, pentru a desluși omul din ei. Și așa încep să se contureze caractere, prin impresiile lui, apoi ale altora, cuvintele proprii ale personajelor dar mai ales faptele lor, unele abile, altele năprasnice. Personajele din cartea de istorie prind viață și descoperi o multitudine de legături între ele. Despre aceste legături îmi făcusem o idee privind arborele genealogic imens afișat la intrarea vizitatorilor de la castelul din Bușteni, planșa fiind extrasă din cartea ”O mie de ani în Balcani”- o cronică a neamului cantuzinesc apărută la Editura Albatros (1996). Chiar mă gândeam atunci să iau anticariatele din București la răscolit după cartea lui Ion Marin Cantacuzino dar mai înainte s-a ivit oportunitatea de a citi cartea de față recent aparută la Editura Național.

O carte care m-a provocat de la început prin limbajul arhaic pe care l-am învățat din mers cu ajutorul micului dicționar de la finele volumului II, restul l-am mai intuit pentru că este totuși limba română, cu sumedenia de neologisme ale timpului trecut la care se conjugă acțiunea romanului, unele de origine greacă și alte turcești, după stăpânătorii și influența culturală a momentului.

Deși poate pune în dificultate cititorul, hopul merită depășit pentru că prea este interesant, viu și ceva mai palpitant ca un roman polițist ce urmează! Comparația nu este ieftină, mereu se întâmplă ceva care afectează situația politică a unei tărișoare înghesuite la granița marilor puteri, o victorie, o înfrângere sau o corespondență diplomatică secretă cu dușmanul imperiului căruia Domnul îi este supus pe față, dar pe la spate pune la cale să scape de tutelă, fiecare eveniment dă o turnură nouă relațiilor de putere, aranjamentelor care pot mazili un domn și ridica un altul…

Dacă te deprinzi cu limba română de acum 300 de ani, tocmai prin aceasta și bogăția de detalii care reconstituie atmosfera, cu politica și personajele politice de pe tron și din culisele tronului, jocurile de putere, strategiile și strategii lor, atunci lectura cărții deschide un portal în timp, călătorind înapoi în timp cu trei secole, în așa fel încât cititorul:
– află cum era Bucureștiul, capitala Țării Românești, și ce se discuta când se ținea aici Sfatul Țării,
– îl privește pe Constantin Brâncoveanu la fereastra Curții Domnești când își admiră grădina de trandafiri care se întindea până la malurile Dâmboviței (își adusese special pentru îngrijirea ei un grădinar din Italia),
– le vede domnițele, fiicele Domnului, plimbându-se cu barca pe lacul de la Mogoșoaia și pe beizadele venind de la vânătoare cu șoimi,
– asistă la umilitoarea ceremonie de supunere când domnitorul român săruta poalele caftanului și papucul vizirului la reședința acestuia de la Adrianopol (actualul Edârne, oraș din Turcia europeană, pe unde trec acum autocarele agențiilor de turism, spre Asia Mică);
– vede pe trimisul Porții smulgând până și inelele de pe degetele Doamnei Maria, soția Brâncoveanului, după anunțul mazilirii, inele cu câte o piatră scumpă care era fiecare o avere;
– admiră casele domnești de la Potlogi (jud. Dâmbovița), recent construită ca reședință destinată primului dintre fii Brâncoveanului,
– îl vede din nou pe Brâncoveanu, de data aceasta retras pentru puțină liniște la Hurezi, admirând fresca votivă a familiei sale, meditând pe marginea criptei pe care și-o pregătise în biserica ctitorită de el, întrebându-se ce-i rezervă viitorul și la ce oare se gândise zugravul Pârvu când pe porticul bibliotecii a înscris cuvintele din Scripturi – ”Mai bine să piară un om, decât un popor întreg”;
– dă o tură până la Târgoviște unde este reședința de vară a Domnului, aleasă pe motivul caniculei insuportabile de la București, un pretext, pentru că de aici era mai aproape ruta spre Ardeal (ieșirea în caz de pericol) și mai departe de Giurgiu – punctul de intrare a turcilor în țară, de unde se simțea răsuflarea fierbinte a puterii otomane, prin trimișii Porții care aduceau nesățioase cereri de tribut și schimbări potrivnice ale favorurilor cumpărate cu grămezi de aur;
– înțelege că acești puternici și bogați Cantacuzini, mai mult decât orice alt boier pământean, erau un rău necesar și nici n-aveau cum să nu facă parte din anturajul puterii deoarece stolnicul Constantin Cantacuzino, cunoscător de limbi străine (latina, italiana, greaca) și al meșteșugului codării mesajelor a organizat Cancelaria Domnească prin care putea țese legăturile diplomatice, când cu un imperiu, când cu vrăjmașii acestuia, într-o ”fățărie” (fățărnicie) care punea micul principat bine cu toți, jucând la (cel puțin) două capete… de unde vine vorba de ”lucrătură grecească”!
Toate aceste secvențe ar fi trebuit puțin amestecate ca ordine cronologică, asemeni reclamelor de film. Ce serial s-ar putea face după cartea aceasta, mai grozav decât serialul turcilor despre Suleiman Magnificul!

Un lucru interesant cu care am rămas după citirea cărții este că, din dorința lor de a lăsa după ei ceva care să dăinuie în lupta cu timpul, Cantacuzinii ne-au lăsat aici, la București și prin împrejurimi, o seamă de urme din care o parte au rezistat urgiilor vremii și asupra cărora acum deschid ochii mai bine pentru că le cunosc povestea. Dacă avem acum Palatul Cotroceni este pentru că mai întâi a fost Biserica Cotroceni, pe lângă care palatul s-a conturat mult mai târziu. Iar biserica a fost ridicată de Șerban Cantacuzino pentru că a făgăduit-o dacă va scăpa cu viață dintr-o urmărire, când era căutat zi și noapte de oamenii Domnului pe care încercase să-l uzurpe. A scăpat după o escală și un sprijin la Mânăstirea Comana (o ctitorie a bunicului său dinspre mama), un popas la curtea boierească de la Coiani (din zestrea mamei sale, Elina), după care Șerban a trecut Dunărea la Giurgiu și nu s-a întors de la Poartă decât în calitate de Domn.

Soția sa, Maria a ținut să lase ceva târgului unde s-a văzut ajunsă soție de domn, datorită ambiției neistovite a soțului Serban, împins spre tron și de mândria descendenței sale bizantine (ea nefiind de origine nobilă, fiică de negustor grec din Stanbul). Biserica Doamnei la care se ajunge acum din calea Victoriei prin gangul de lângă Pizza Hut Universitate este ctitorită de ea. Să fi avut în gând Doamna Maria ctitoria aceasta pentru iertarea divină a abuzurilor soțului?! Asta pentru că Șerban era de nestăvilit: iubitor de putere dar și de femei, chipeș și voinic, o adevărată forță a naturii, lipsit de scrupule, răzbunător (numai vederea capului vrăjmașului în par, în fața Curților Domnești, îl umplea de încântare!)

Localitatea Sinaia se cheamă așa de la Mânăstirea ridicată acolo de spătarul Mihai Cantacuzino în amintirea călătoriei sale la Muntele Sinai. El o însoțise în tinerețe pe mama sa, Doamna Elina, în pelerinaj la Ierusalim, în Țara Sfântă. Construcția ca de cetate a mânăstirii și așezarea ei în Bucegi, la mică distanță de granița cu Ardealul, avea un rol strategic: în cazul căderii în dizgrația Domnului, era organizată ca un ultim popas al fugii în exil. Și chiar a funcționat așa într-o ocazie, cea când Constantin Brâncoveanu l-a sancționat pe spătar pentru o scurgere de informații care i-au dejucat planurile de a pune mâna și pe tronul Moldovei.

Spre finele vieții, lipsit fiind de urmași, Mihai Cantacuzino a ridicat, după modelul văzut în vestul Europei unde fusese la studii în tinerețe, Mănăstirea Colței care avea în administrare un spital (primul din București) și un orfelinat, a căror finanțare era asigurată din veniturile ocnelor sale de sare de la Slănic Prahova. Din ansamblul Colței făcea parte și Turnul Colței, edificiu emblematic al Bucureștilor, atunci și mult timp după fiind cea mai înaltă clădire din oraș, construită cu prizonieri suedezi, într-un stil sobru și maiestuos.

Asta în condițiile în care Brâncoveanu, nepotul său, după modernizarea palatului domnesc de la Târgoviște, ridicase numai palate pentru beizadelele sale: la Potlogi pentru Constantin, cel mai mare și la Mogoșoaia pentru Ștefan, al doilea.

Ultima ctitorie a lui Mihai a fost biserica de la Fundeni, construită într-un stil diferit de cele ctitorite de Brâncoveanu, tocmai ca o luare de poziție separată.

Din dorința de a-și vedea un ginere pe tronul Țării Românești, spătarul a urzit împreună cu fratele său, stolnicul Constantin, complotul împotriva nepotului lor, Constantin Brâncoveanu, punând capăt unei domnii legendare, după 25 de ani. În culise și fără a-l consulta pe Mihai, Constantin a stabilit cu trimisul Porții alt câștigător – pe fiul său, Ștefăniță Cantacuzino. Simțindu-se trădat, Mihai s-a răzbunat prin metodele deja clasice ale vremii, denunțul la Înalta Poartă, folosind ca probe ale unei alianțe cu puteri vrăjmașe niște falsuri! Aceasta au dus în final la uciderea de către turci, după torturi în turnul Edicule din Stanbul, a fratelui și nepotului său.

Stolnicul Constantin Cantacuzino este un personaj interesant, o eminență cenușie care printr-o întreagă rețea de corespondenți la curțile marilor puteri, atât în Est cât și în Vest, lua mereu pulsul istoriei, prin forma ei nesolidificată în timp – diplomația, rudă bună cu spionajul. El nu s-a risipit în monumente, ci a adunat manuscrise rare în biblioteci din care din păcate nu s-a păstrat nimic – Filipeștii, Mărginenii au ars – dar ce a rămas și a dăinuit în timp, au fost prima hartă a Țării Românești întocmită de el, dovezile istorice privind originea daco-romană a românilor, strânse de el într-o lucrare, în calitate de istoric și cronicar, Școala Sf. Sava din București – întemeiată cu convingerea că numai educația va ajuta acest popor să devină liber.

Stolnicul a fost un vizionar, prin prisma culturii, a educației și a diplomației bazate pe un sistem de informații și comunicație cu toate centrele de putere ale vremii, creat și folosit de el. Previziunea lui, că dominația turcă va fi înlăturată cu ajutorul unei puteri de la răsărit – Rusia, s-a împlinit la peste un veac și jumătate după moartea sa.
Am descoperit ce multe legături de rudenie erau între personajele istorice din Muntenia și Moldova. Dar primau relațiile de putere, în ciuda relațiilor de familie sau a alianțelor matrimoniale. Acestea dictau partidele în care fiicele de domn erau date în căsătorie pentru a asigura alianțe sau pentru a compensa/controla vechi rivali care, deși învinși, puteau deveni sursa unui viitor pericol pentru stabilitatea domniei.

Este o carte care te pune în fața unui adevăr istoric, în toate detaliile, pentru că autoarea reconstituie cu migala unui restaurator de artă fresca unei epoci prin ”asamblarea” tuturor surselor și chiar a autorilor consemnărilor respective ca personaje incluse în povestire, în împrejurările în care au fost de față la evenimentele descrise (vezi mărturia medicului personal al lui Brâncoveanu despre scena mazilirii Domnului cu numai 13 trimiși ai Porții, uimit că boierii din Sfatul Țării nu au sărit să-și apere Domnului, paralizați de frică și de zvonurile pe care complotiștii le împrăștiaseră în târg).

Din motive personale sau pentru că pur și simplu credeau că așa este mai bine, evlavioșii ctitori de biserici nu se dădeau în lături de la denunț, comploturi și urmărirea până la înlăturarea fizică a rivalilor, chiar a celor din propria familie. Niște exemple în acest sens au fost spătarul Mihai Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, dar și Vodă Brâncoveanu, care l-a urât de moarte pe Dimitrie Cantemir, considerându-l un rival al influenței sale în Moldova. Cantemir era cât pe-aci să fie omorât de trimișii săi dacă principele moldav nu ar fi scăpat ascuns la Ambasada Franței, de către ambasadorul francez la Stanbul, prietenul său.

Iar când Țarul s-a ridicat împotriva turcilor, Cantemir i s-a alăturat rapid, în timp ce Brâncoveanu a ezitat la Urlați, într-un moment strategic, care ar fi schimbat soarta bătăliei. Cantemir și-a pierdut tronul, fugind în exil în Rusia, în schimb Brâncoveanu, rămas loial turcilor, și-a mai păstrat domnia de dragul copiilor săi cărora urmărea să le facă un rost, lăsându-le tronul. În final, și-au pierdut cu toții viața, așa cum prea bine știe tot românul. Cartea ne dezvăluie cum s-a ajuns la această tragedie, cum au contribuit la ea toată urzeala politică a vremii, toate jocurile de culise și mai mult decât orice această uimitoare relație de iubire-ură dintre Brâncoveni și Cantacuzini. Interesele lor au fost comune, o vreme. Când au devenit divergente, și de ce (pentru că urmarea este bine cunoscută), ne povestește pe îndelete o scriitoare cu har istoric și literar în două volume a câte 500 de pagini. Sunt convinsă că această carte va avea publicul ei restrâns, iubitor de istorie, dar select. Iar în calitate de cititor declar că descoperirea scriitoarei, distinsa d-nă Marincu, este, până în clipa de față, revelația anului 2015. Ceva similar, ca surpriză și proporție, cu descoperirea de anul trecut, a lui Petre Dimitriu cu a sa ”Cronică de familie”. Asta când spuneam că nu mai ar mai fi nimic care să mă surprindă. Never say never”. Așa este în literatură, ca și în viață. Tocmai pentru că între ele este o indisolubilă legătură.
*Postelnic = mareșalul Curții, îngrijitorul iatacului domnesc
**Stolnic = boier care se îngrijea de masa domnească

Florența Georgetta Marincu – Cantacuzini și Brâncoveni
Florența Georgetta Marincu – Cantacuzini și Brâncoveni

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Al 17-lea episod, dedicat literelor S-Ș, din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, este foarte bogat deoarece reunește biografiile a 28 de doamne reprezentative pentru istoria și cultura românească, dintre care:
• un grup de patru soții de domnitori din Evul Mediu românesc (sec. XV-lea până în secolul al XVII-lea),
• o contesă din prima jumătate de secol al XIX-lea,
• patru militante pentru emanciparea femeii dintre care una este prima femeie licențiată a Universității din Iași (1887),
• cinci scriitoare, o folcloristă și o psiholingvistă – fondatoarea primului laborator de psiholingvistică din Europa (grupajul celor șapte doamne l-am realizat pe seama criteriului comun al literelor),
• două aviatoare dintre care una a fost prima femeie aviator din România;
• domeniul artelor este reprezentat la acest capitol de două pictorițe, două cântărețe, două actrițe și o compozitoare,
• iar domeniul științelor naturale de prima femeie paleontolog din România, o chimistă și o botanistă.

Abordarea cronologică dă întâietate reprezentantelor înaltei societăți, reunind pe parcursul Evului Mediu românesc patru soții de domnitori:
• Elisabeta SZILAGYI (1410-1484) – soția voievodului Ioan de Hunedoara (1541-1456) și mama regelui Ungariei, Matia Corvin. Elisabeta avea 22 ani când s-a căsătorit cu Ioan de Hunedoara, și respectiv 31 de ani când soțul ei a devenit voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei. Dacă vizitați Castelul Corvinilor de la Hunedoara, să știți că numele Elisabetei Szilagyi este legat de acesta deoarece împreună cu fiul ei, Matia Corvin, devenit rege, a construit aripa nordică (”Aripa Matia”), finalizând construcția capelei și a unei fântâni încărcate cu aspecte legendare.

• Doamna STANA (1506-1531) – fiica domnului muntean Negoe Basarab și al Doamnei Despinei Milița, soția domnului Moldovei Ștefan cel Tânăr (1517-1527), succesorul de drept al lui Ștefan cel Mare. Stana este sora domniței Ruxandra Basarab – acel caz unicat în istoria românilor, din pricina căreia s-au războit doi domnitori români prezentat în episodul anterior, la litera R. Căsătoria Stanei cu Ștefăniță a fost o întâmplare, inițial acestuia îi fusese promisă Ruxandra, luată de Radu de la Afumați. Dar, la o jumătate de an de la căsătorie, Domnul Moldovei a murit subit, motiv pentru care o acuzație extrem de gravă a căzut asupra Doamnei Stana, cronicarul Grigore Ureche afirmă că ea și-ar fi otrăvit soțul (afirmație pusă pe seama răzbunării unei Doamne umilite). Mireasă la 20 ani, văduvă după 6 luni, Stana a părăsit Moldova cu destinația Sibiu. La puțin timp s-a călugărit și a murit tânără, la numai 25 ani, fiind cea care s-a stins cel mai prematur din personalitățile acestui capitol.

• Doamna Ecaterina SALVARESSO (prima jumătate a sec. XVI-1589) – soția lui Alexandru II Mircea, domnul Țării Românești și regenta fiului său, Mihnea Turcitul pe perioada celor două domnii, 1577-1583 și 1585-1591. Ecaterina provenea dintr-o familie de italieni grecizați, cu oarecare influență la Poarta Otomană. Orientarea ei politică a fost filo-otomană, fiind conștientă că numai așa se poate supraviețui la conducerea țării și de faptul că nu se afla în patria proprie: ”… această țară nu este moștenirea noastră. Astăzi suntem și mâine nu suntem, după voia lui Dumnezeu, și ne aflăm la mâna Turcului, și nici noi nu știm până unde vom fi până la capăt” – recunoștea ea cu umilință condiția vremelnică a guvernării sale. Demnă de reținut este opinia ei privind alegerea soției pentru fiul său, care nu era obligatoriu să fie de neam mare: ”să fie bărbatul bun, el cinstește femeia, pe oricare ar lua-o, va fi doamnă.” Ca urmare, Doamna a ales-o ca noră pe Neaga, fiica unui boier autohton, clucerul Vlaicu.

• Doamna STANCA (aprox. 1560-1603) – soția domnului Mihai Viteazul (1593-1601). Divorțată fiind, Stanca s-a căsătorit cu Mihai, în anul 1584, la cinci luni după nașterea fiului lor, Nicolae Pătrașcu. Pare o căsătorie neobișnuită pentru acea epocă, dar în acest mod Mihai, boier în plină ascensiune politică la curtea Țării Românești, a dobândit zestrea considerabilă a nevestei și alianțe cu marii boieri ai țării, Stanca fiind nepoata marelui ban al Craiovei. A fost o căsătorie de interes pentru el deoarece ajuns domnitor, Mihai nu a ezitat să se afișeze în public cu ibovnicele lui, fără a ține cont de aparențe sau de sentimentele soției. Stanca a murit relativ tânără (43 ani), de ciumă, la doi ani după uciderea lui Mihai. Trei străzi din țară îi poartă numele: str. Doamna Stanca din București, sectorul 1, una din Pitești și alta din Sibiu!

Imaginea cuplului princiar care a domnit scurt timp, la 1600, peste cele trei mari țări medievale care formează  România  de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova, s-a păstrat zugrăvită în interiorul mănăstirii Mihai Vodă  din București, Str. Sapienței nr.35, lăcaș ctitorit de Mihai în timpul când era mare ban al Craiovei. Alături de chipeșul voievod a cărei imagine ne este poate mai familiară, Stanca apare delicată, suplă și blondă, cu două cozi lungi împletite precum odinioară fetele de la țară, în contrast cu diadema impunătoare purtată pe cap.

O ultimă reprezentantă a înaltei societăți din acest capitol este o contesă – Roxandra STURDZA (1786, Constantinopol – 1844, Tighina, Basarabia). Era descendentă a vechi familii domnitoare fanariote, atât după tată – vornicul Scarlat Sturdza, cât și după mamă – Sultana, fiica domnitorului Constantin Moruzzi. Tatăl ei a decis strămutarea familiei și a averii în Rusia, la Sankt Petersburg, în 1801. Așa a ajuns Roxandra la 17 ani, domnișoara de onoare ale țarinei Elisabeta Alekseevna, alături de care a călătorit în Germania. Relația privilegiată care a avut-o cu Țarul Alexandru I i-a permis să încerce să-l sensibilizeze cu privire la cauza românească și cea grecească.

S-a căsătorit în anul 1818 cu mareșalul curții de la Weimar, devenit consilierul intim al Țarului, de la acesta cuplul a primit moșia de la Manzâr (Tighina, Bucovina) unde pe lângă ferma proprie organizată după model occidental, s-a mai gândit și la comunitate construind o școală pentru copii săraci, o biserică, un spital (în apropierea Odessei) și un orfelinat.

Să fi fost Lucia STURDZA-BULANDRA descendentă din familia princiară de renume a contesei Sturdza?! Enciclopedia nu face această legătură, actrița s-a născut în 1873, la Iași, după trei decenii de la moartea contesei Roxandra, dar cine știe, poate erau rude ?! …

Cert este că în seara debutului, Lucia primea o telegramă în franceză de la bunica ei care îi interzicea să poarte pe scenă numele marii familii din care făcea parte. Tânăra nepoată se gândise la actorie ca o la o alternativă profesională pentru că, după ce absolvise Facultatea de Litere și Filozofie din București, nu-și găsea post în învățământ! La vârsta de 25 ani, Lucia s-a prezentat la directorul Tetrului Național, Petre Grădișteanu, care a angajat-o după o singură probă. După debut, a urmat pregătirea ei adecvată ca elevă a Aristitzei Romanescu care preda arta dramatică la Conservatorul din București (litera R).

Pe Tony Bulandra l-a cunoscut când a jucat alături de acesta într-un film (”Amor fatal”), s-a căsătorit cu el la câteva luni după, în același an – 1911, când ea avea 38 ani, iar el 30!

La compania teatrală pe care au înființat-o cei doi soți, doamna Bulandra avea cuvântul cel mai greu, dar și o putere de muncă uimitoare: juca seară de seară, regiza spectacole, organiza turneele, studia piese, alcătuia repertoriul teatral și distribuțiile, angajând debutanți, actori și actrițe, după criterii strict personale. A predate timp de 30 de ani la Conservatorul de Artă Dramatică din București unde i-a avut ca elevi pe Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Aura Buzescu, Fory Eterle, Al. Giugaru ș.a.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, compania s-a destrămat în anul 1941, soțul – Tony Bulandra, a murit în 1943. Pierderi grele pentru actriță pe care a ajutat-o să le depășească pasiunea sa pentru teatru, fiind invitată de regimul comunist să înființeze Teatrul Municipal la conducerea căruia a fost numită în anul 1947. Este actualul teatru din București care îi poartă numele – scena unde a prestat roluri memorabile care au însemnat pentru ea o renaștere. Nu a fost uitată nici de edili deoarece două străzi îi poartă numele, una din Iași (orașul în care s-a născut) și alta din Cluj!

A avut parte de o carieră de durată, o viață lungă (88 ani) și plină despre care a apucat să-și scrie memoriile în volumul ”Actorul și arta dramatică. Amintiri.”

O altă actriță și regizoare a fost Sadova Marietta (1897, Sibiu – 1981, București) –A fost căsătorită cu Ion Marin Sadoveanu și cu Haig Acterian (Jeni Acterian i-a fost cumnată și asistentă de regie) – litera A.

În 1956, revenind dintr-un turneu parizian cu Teatrul Național, a adus în țară cărțile lui Emil Cioran și Mircea Eliade, ”vină” pentru care a fost arestată de autoritățile comuniste în lotul Noica-Pillat. După condamnarea la trei ani de închisoare și ispășirea pedepsei, a revenit în activitatea artistică (teatru și film), dar și ca profesor la I.A.T.C.

Faptul că descendenta unei familii princiare ca Lucia Sturdza-Bulandra a ajuns să fie actriță pare un gest de frondă al nepoatei care și-a urmat drumul, în ciuda interdicției bunicii. Dar nu este un gest izolat, ci manifestarea unei tendințe pe care au promovat-o militantele pentru emanciparea femeii din România. Sunt femei de care puțini au auzit, în comparție cu cei care au auzit de celebra actriță.  Iată  grupul de patru militante din prima jumătate a sec. XIX care au parte acum de clipa lor de celebritate:

• Tereza STRĂTILESCU (1862, Tarcău, jud. Neamț – 1931, Iași) – după obținerea bacalaureatului (1883), s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași, unde și-a luat licența în istorie în 1877, devenind prima femeie licențiată a acestei universități. Și-a adus contribuția la îmbunătățirea condiției femeii prin educație. După ce studiase sistemul de educație britanic în cadrul unei burse de doi ani la Londra, obținută cu ajutorul lui Titu Maiorescu și a lui A.D. Xenopol, ea a fost timp de 27 ani directoarea Externatului de Fete din Iași, pe care l-a ridicat la rang de liceu, în 1908, cel care în prezent este Colegiul Național ”Mihai Eminescu” din Iași. În memoria ei a fost înființată o bursă care îi poartă numele.

• Didia Odorica SEVASTOS (1864, Cucorăni, jud. Botoșani – 1929, Chișinău) – era fiica unor mici proprietari de pământ. După obținerea bacalaureatului (1886) s-a înscris la aceeași Facultate ca și Tereza Strătilescu, fără a reuși să-și ia licența. A militat ca publicistă (scrieri literare, articole feministe) în presa ieșeană a vremii sale și ca folcloristă, materialele culese le-a publicat în mai multe volume.

• Izabela SADOVEANU (1870, Săucești, jud. Bacău – 1941, București) – după studii liceale la Institutul Pedagogic din Iași a intrat la Facultatea de Litere și Filozofie din București, definitivându-și studiile la un institut pedagogic din Geneva, după căsătoria cu Alexandru Sadoveanu, fratele scritorului Mihail Sadoveanu. A fost pedagog și profesoară de filozofie și pedagogie la Școala Centrală de Fete și la Școala Normală ”Elena Doamna” ambele din Capitală, apoi consilier la Ministerul Instrucției Publice, calitate în care a susținut introducerea metodei Montesorri în învățământul românesc. A fost co-autor al primului manual românesc despre psihologia infantilă. Dorința ei cea mare era ca femeile să se poată integra în viața politică și social din România, fiind una dintre fondatoarele Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii (1918).

• Coralia SIMIONESCU-COSTESCU alias Maura Prigor (1900, Slatina – d.?) – fiica bacteriologului Sava Simionescu, a urmat liceul la Școala Centrală de Fete din București și pe cele universitare la Geneva. În 1930 a pus bazele publicației ”Tribuna femeii” unde militează pentru obținerea de drepturi pentru femeile din România.

Eforturile feministelor au deschis calea spre activități considerate până atunci apanajul exclusiv al bărbaților, cum ar fi aviația.

Elena STOENESCU-CARAGIANI (1887-1929, București) a început să fie interesată de zbor în anul 1912, cu un an înainte de susținerea licenței în științe juridice la Universitatea din Iași. Primul zbor l-a făcut împreună cu profesorul ei de echitație, Mircea Zorileanu, posesor al unui brevet de pilotaj eliberat în Franța.

Când s-a înscris la școala de pilotaj al lui George Valentin Bibescu (soțul Marthei Bibescu – litera B), prezența ei, singura femeie cursant, a stârnit indignare! Eliberarea brevetului, după terminarea cursurilor, i-a fost refuzată de ministerele Instrucției Publice și Apărării, deopotrivă. Până la urmă Elena a obținut  brevetul internațional de pilot emis în anul 1914 de Federația Aeronautică Internațională după ce a mai făcut o dată școala civilă de aviație în Franța. Astfel, la vârsta de 27 ani, Elena Stoenescu a devenit prima femeie aviator din România.

O stradă din București, în sectorul 1 pe lângă Șoseaua Kiseleff  se numește str. Maior Aviator Mircea Zorileanu, în timp ce o alta, în același sector, pe lângă Șoseaua Pipera, se numește str. Elena Cariagiani, în memoria primei femei aviator din România.

I-a pășit pe urme, dar pe o cale deja netezită, Marina ȘTIRBEY (1912, Viena – 2001, Bouloc, Franța). Unchiul ei era același George Valentin Bibescu la a cărui școală de pilotaj Elena Stonescu fusese prima femeie cursant. Marina a obținut brevetul în anul 1935, la 21 de ani după cel obținut de prima femeie aviator din România. În schimb, fiica prințului George Știrbey a fost prima româncă care a survolat Marea Baltică în condiții de ceață densă, în anul 1936. Ea a avut ideea înființării unei escadrile sanitare militare, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin denumită  ”Escadrila Albă” care a funcționat în timpul celui de-al doilea Război Mondial și în care au activat ca aviatoare Smaranda Brăescu (litera B) și Nadia Russo (litera R).

În 1942, la vârsta de 30 ani, Marina Știrbey s-a căsătorit cu prințul Constantin Basarab Brâncoveanu, nunta lor plină de fast fiind considerată de ambasadorul finlandez la București ”ultima nuntă aristocratică din Europa nouă ce se întrevede. Alta nu va mai fi!” … și vorbele acestea s-au adeverit. După instaurarea regimului comunist, familia a fost deposedată de toate bunurile, soțul i-a fost arestat în 1947 și până când a reușit să plece din țară cu ajutorul Marthei Bibescu și prin intermediul Crucii Roșii, principesa Marina Știrbey și cei doi copii ai ei ajunseseră să trăiască din vânzarea puținelor lucruri pe care le mai dețineau.

Și da, în memoria sa avem o stradă care îi poartă numele: Str. Marina Stirbey din municipiul Bistrița!

Scriitoarele prezentate de acest capitol al Enciclopediei sunt la paritate cu reprezentantele înaltei societăți, tot cinci la număr: Henriette Yvonne STAHL (1900, Saint Alvald, Franța – 1984, București), Ecaterina SĂNDULESCU (1904, Movilița, jud. Vrancea – 1988, București), Profira SADOVEANU (1906, Fălticeni – 2003, București), Cella SERGHI (1907, Constanța- 1992, București), Sanda STOLOJAN (1919, București -2005, Paris, Franța).

Stilurile sunt însă destul de diferite:
• romanul psihologic și de analiză – în care a excelat Henriette Yvonne Stahl și pentru care la vîrsta de 25 ani primea recunoașterea sub forma Premiului Societății Scriitorilor Români, reconfirmat la 81 de ani de Premiul special acordat de Uniunea Scriitorilor;
• poeziile de orientare simbolistă, dar și memorialistica Ecaterinei Săndulescu;
•  memorialistică, cărți de evocare a tatălui său, scriitorul Mihail Sadoveanu la operele căruia a colaborat ca secretar literar, editor, arhivar, bibliotecar, corector și trăducător  – în cazul Profirei Sadoveanu;
• Romanul psihologic (”Pânza de păianjen”) scris de Cella Serghi sub influența lui Camil Petrescu;
• Memorialistică și publicistică și pagini de jurnal din exilul parizian, în calitate de militantă anticomunistă – în cazul Sandei Stolojan (nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu).

Asociate scriitoarelor pe criteriul comun al literelor, câteva cuvinte despre:
– Sabina Cornelia STROESCU (1912; Târgoviște – 1989, București) – folcloristă. A fost cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor din București, datorită ei l-am cunoscut pe Păcală și snoavele populare românești.
– Tatiana SLAMA-CAZACU (1920-2011, București) – a fost profesor universitar la facultatea de Litere a Universității din București unde a fondat Laboratorul de psiholingvistică (1971-73), primul de acest gen din Europa.

Domeniul artelor frumoase este reprezentat în acest capitol de pictorițele Margareta STERIAN (1897, Buzău – 1992, București) și Wanda SACHELARIE (1916, Constanța – 2008, București).  Prima a expus alături de Milița Pătrașcu (litera P), a doua a avut-o ca profesoară.

Muzeul de Artă din București a inițiat premiul ”Margareta Sterian” pentru cea mai importantă expoziție a anului, iar Wanda Sachelarie a fost desemnată ”Femeia Anului” de către International Biographical Center Cambridge în anul 1992. Amândouă pictorițele s-au stins din viață ca nonagenare#. Există o stradă în București, pe lângă Bulevardul Dacia, care poartă numele Margaretei Sterian.

Cele două cântărețe și compozitoarea din acest capitol sunt, deși atât de diferite ca gen, reprezentative pentru domeniul artelor muzicale din România. Ele sunt:
Didia SAINT GEORGES (1888, Botoșani – 1979, București) – fiica președintelui Secției Muzicale a Ateneului Român, a studiat pianul la Conservatorul din Iași și la Leipzig. A compus lieduri, variațiuni pe versuri ale unor poeți români (Mihai Eminescu, Octavian Goga, Șt. O. Iosif) și muzică de cameră.
Ileana (Elena) SĂRĂROIU (1936, Valea Voievozilor, jud. Dâmbovița – 1979, Unirea, jud. Călărași) – fiică de țărani, a studiat la Școala Populară de Artă din Târgoviște. A fost descoperită de Benone Sinulescu, care i-a pus la dispoziție primele melodii cu care s-a lansat. A devenit repede celebră, a imprimat peste 100 de melodii ale unui repertoriu diversificat, de la melodii populare culese din zona Munteniei, la romanțe, cântece de petrecere și muzică ușoară românească și internațională. Avea o tehnică vocală de excepție și un uluitor simț histrionic, o perfectă empatie cu publicul. A murit pe scenă, în timp ce cânta la o nuntă, din pricina unui anevrism cerebral netratat. N-avea decât 43 ani.
Laura STOICA (1964, Târgoviște – 2006, București) – interpretă de muzică rock.  A studiat, la fel ca Ileana Sărăroiu, la Școala Populară de Artă din Târgoviște, dar secția de canto clasic. După 1989 s-a impus ca una din cele mai bune voci ale rock-ulului românesc. În 1991 a interpretat piesa ”Un actor grăbit” desemnată piesa anului 1991. În anul 1993 A înființat ”Laura Stoica Band” alături de care a susținut peste 300 de spectacole. Ceea ce am aflat abia acum este că Laura urmase și cursuri de artă și actorie la Universitatea Ecologică din București și că Teatrul Nottara i-a găzduit debutul ca actriță în piesa de teatru ”Azilul de noapte” (regia Constantin Codrescu, 1999). După cum mulți dintre noi știm, ea s-a stins din viață într-un accident rutier, împreună cu soțul și copilul lor nenăscut.

În domeniul științelor naturale au excelat și sunt amintite de acest capitol prima femeie paleontolog din România, o chimistă și o botanistă. Ele sunt:
– Emilia SAULEA (1904, Iași – 1998, București) – a profesat la Catedra de Geologie a Universității din Iași (unde a fost studentă a Facultății de Științe Naturale), apoi la cea de la Universitatea din București. A colaborat la realizarea unui prim studiu românesc de paleontologie, astfel devenind prima femeie paleontolog din țara noastră. Pentru întreaga activitate științifică de-a lungul vieții a devenit membru de onoare al Academiei Române în anul 1993;
– Eugenia SORU (1901, Piatra Neamț – 1988, București) – chimistă. Autoarea a peste 200 de articole și studii publicate în reviste de specialitate, din țară și străinătate. Membru corespondent al Academiei Române din anul 1955;
– Alice SĂVULESCU (1905, Oltenița, jud. Călărași – 1970, București) – botanistă, specialistă în fitopatologie*, colaboratoare a soțului ei, Traian Săvulescu, el însuși fitopatolog și președinte al Academiei Române (1948-1963). Împreună cu colaboratorii de la stațiile pomicole, au cercetat pentru a găsi tratamente împotriva ciupercilor care dăunau culturii merilor.
Când a fost chemată la Cabinetul lui Nicolae Ceaușescu care i-a comunicat că Institutul de Biologie, unde era directoare, va fi trecut în subordinea Ministerului Agriculturii, dna. Săvulescu a făcut o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central și dusă de urgență la spital, unde a încetat din viață.

Poate sunteți surprinși de amintirea străzilor care poartă numele unora dintre personalitățile din acest articol dar, deși sunt adunate aici 28 de personalități, asta este o formă în care posteritatea a ales să-și amintească de unele dintre ele. Cât despre case memoriale, am căutat dar nu am găsit decât două indicii:
– conacul urban în stil medieval-orășenesc unde a locuit familia Didiei Saint-Georges (o familie cu greutate, unde se aduna toată protipendada Botoșaniului), construită de străbunicul lui Nicolae Iorga, dar care după retrocedare este nelocuită și se degradează pentru că proprietarul nu are bani. Vezi articolul din ziarul ”Adevărul” și imagini aici.
-Cică ar exista Casa memorială ”Traian Săvulescu” din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) – este vorba despre soțul lui Alice Săvulescu, conform unui articol pe site-ul ”Doza de bine”, pe care îl puteți citi aici.

# Sunt șase personalități care au trăit peste 90 ani în acest capitol, dintre care conduce detașat Profira Sadoveanu (97 ani), fiica lui Mihail Sadoveanu (din păcate, alungată din casa moștenită de la tatăl său, în 1997, Profira a murit într-o sărăcie de nedescris, fiind înmormântată la ”Cimitirul săracilor” – Străulești II din București).
*Fitopatologie = Ramură a biologiei care studiază bolile plantelor, agenții care le produc și metodele de combatere și de prevenire a îmbolnăvirilor.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Un scriitor interbelic, un pictor excentric și niște venerabile… de piatră

Ce au în comun? Locul unde le-am găsit: Bușteni!

Unii ar spune că exagerăm cu dragostea de munte, în general, și de locul de unde Bucegii se văd cel mai bine – orașul Bușteni, în special. Dar nu suntem singurii care l-au ales în această primă săptămână întreagă din luna atotputerniciei soarelui, august. Era puhoi de lume la Bușteni, locuitorii câmpiei luând cu asalt munții și pădurile de brad pentru a se refugia de căldură. Pe bună dreptate dacă mă gândesc că în sudul țării ploaia este de mult timp dorită și așteptată în zadar. Se pare că rezerva de ploaie ajunge numai pentru zona montană, epuizându-se aici aproape zilnic prin averse torențiale, încât la câmpie nu mai ajunge nici un strop, norii vărsându-și aici tot năduful, împreună cu fulgere și trăsnete din belșug.

După ce ne-am cazat, cum ne stă în obicei, tot la pensiunea ”Casa Florescu” unde am prins loc în această aglomerată perioadă grație statutului nostru de clienți fideli, ne-am sfătuit cu gazdele cu privire la șansele unei drumeții în raport cu starea vremii. Tânăra familie Florescu (părinții generației nr. 2 de autentici munteni născuți aici, în vârstă de 4 și respectiv 2 ani) are experiență în domeniu. Numai pe Alex, tatăl pruncilor, l-am auzit odată spunând ”…am tras o fugă până la Omu” cu așa o nonșalanță de care numai un alpinist și un adevărat om al muntelui este în stare. Fără a ieși din cuvântul lor, ne puteam baza pe vreme bună, uscată, numai pe vineri. Așa că joi, prima zi întreagă la Bușteni, am dedicat-o exclusiv culturii de la fața locului, concretizată în două obiective din oraș: Casa Memorială ”Cezar Petrescu” și expoziția temporară Salvador Dali intitulată ”Come into my brain” de la Castelul Cantacuzino.

Așa că iată-ne într-o zi de august excepțional de caldă (până și Bușteniul avea codul galben de caniculă!) în vizită la… Muzeul ”Cezar Petrescu” adăpostit în casa care a aparținut scriitorului, achiziționată de acesta la vârsta de 45 ani. Este o casă cu arhitectură în stil neoromânesc: brâu brâncovenesc, ferestre trilobate, stâlpi de lemn care susțin pridvorul de la etaj.

DSCN1216
DSCN1216

Am pășit în curte, am urcat treptele, am sunat la sonerie. Da, are și sonerie, ne-a deschis imediat o doamnă, bucuroasă de oaspeți, care ne-a primit cu amabilitate și ne-a făcut o prezentare faină a casei și a proprietarului ei, despre care am aflat lucruri inedite.

Mie mi-a plăcut mult singura lui carte# pe care am citit-o, o carte a copilăriei mele și a altor copii din generația mea: ”Fram, ursul polar”. Cel puțin pentru încântarea cu care am citit peripețiile ursului de la circ, în încercarea lui de naturalizare în înghețatele ținuturile de origine, merita să-i întorc părintelui lui literar, postum, o vizită, pentru a-l cunoaște mai bine. Un alt motiv ar fi faptul că în general, urmare vizitelor la casele memoriale pe unde am mai fost, am aflat lucruri pe care nu le mi le-a oferit spre știință nici măria-sa Google, motiv pentru care caut să localizez și să trec pragul unor astfel de locuri…

Deci, care a fost ineditul rezervat de această vizită?! Cum spunea prietenul său Demostene Botez, Cezar Petrescu citea enorm și când nu citea, scria (sper că am reprodus corect citatul!). Oricum, în casă sunt inventariate 12.000 de volume… motiv pentru care pot spune că am vizitat o casă cât o bibliotecă sau o bibliotecă cât o casă! Cei care iubesc lectura, bibliofilii, mă vor înțelege cel mai bine: voi vă dați seama ce încântare am trăit aici, într-un spațiu zidit din cărți în care scriitorul se retrăgea pentru scris! De fapt, biroul unde scria se află la etaj unde, conform spuselor doamnei ghid, ”numai pisicile aveau voie să-l deranjeze!”. Acest birou seamănă surprinzător de mult cu camera lui Enescu de la Vila Luminiș din Cumpătu, la fel de mică și austeră, un birou și un pat, chilim pe perete, scoarță oltenească pe jos, văruit în alb, simplă ca o chilie monahală…

Mă întreb, dacă am fi trăit pe vremea scriitorului, unde ne-ar fi invitat el, odată intrați la parter: în sufragerie sau în ”biroul de primire”?!

DSCN1228
DSCN1228
DSCN1226
DSCN1226

Poate că asta depindea de momentul vizitei sau de genul musafirului. Eu m-aș fi considerat mai bine primită în preajma cărților din biroul de primire!

DSCN1224
DSCN1224

Începând cu aceste încăperi și continuând cu restul casei, la etaj, interiorul reflectă două mari pasiuni ale vieții scriitorului: decorațiunile interioare cu specific popular și cărțile.

La parter, în două din încăperi care fuseseră dormitorul mamei și cel al soției, muzeografii au organizat o expoziție permanentă cu fotografii de familie și cu dedicații primite de la alți prieteni scriitori.

Știați că la Iași l-a avut ca profesor de limbă română pe Calistrat Hogaș, cel care a sesizat de la primele compuneri literare talentul tânărului său elev?! Sau că i-a avut ca prieteni pe Sadoveanu, pe frații Teodoreanu (Ionel și Păstorel)?! Că a cunoscut în tinerețe sărăcia cruntă dar cu timpul a ajuns la performanța de a trăi din scris, cumpărându-și casa de la Bușteni din vânzarea unui roman, după recunoașterea sa ca scriitor? La București a stat în locuințe închiriate, în nouă locații succesive, cea de-a zecea (ultimă și definitivă) fiind mormântul său din Cimitirul Bellu.

Habar nu aveam ce viață personală tumultoasă a trăit, a avut 5 (cinci!) soții cu acte în regulă, dintre care de prima l-a despărțit moartea ei prematură. Celelalte patru au urmat pe măsura succesului, ilustre necunoscute, din ce în ce mai frumoase și mai tinere… ultima apare într-una din fotografiile din casă, alături de scriitor, pe veranda casei de la munte. Scriitorul recunoștea că în esență era un celibatar cu o pasiune copleșitoare și constantă, scrisul.

Mă rețin să vă povestesc prea multe despre familia sa: părinții originari din ținutul Romanului și despre surorile sale, cele care i-au supraviețuit s-au ocupat de muzeu, ilustrând cu fotografii asemănările dintre locurile copilăriei și adolescenței scriitorului și temele din ficțiunea scrierilor sale. Asta ca să mai rămână ceva de aflat și de la fața locului, în caz că aveți drum prin Bușteni și căutați posibilitățile culturale acestui mic oraș de munte. Iată și câteva imagini dinspre grădina casei, pentru a o recunoaște mai lesne pe strada ce poartă numele scriitorului

DSCN1237
DSCN1237

Ne-am luat rămas-bun de la încăperile răcoroase și de la doamna care asigura ghidajul, ocupată acum cu alți vizitatori sosiți după noi. Am mers în lungul șoselei o bucată bună și, după gară, am traversat calea ferată spre cartierul Zamora și castelul Cantacuzino, pentru expoziția temporară Salvador Dali intitulată ”Come into my brain”. Cunoscut ca personalitate excentrică până la exces, m-am gândit că lucrările sale rezervă cu siguranță o experiență inedită. Și așa a fost, deși lucrările selectate pentru această expoziție itinerantă nu sunt cele mai cunoscute ale lui Dali. Celebrele imagini care apar atât de frecvent în postere și reproduceri, întipărite în memoria colectivă, cum ar fi ”Girafă arzând”, ”Persistența memoriei”, ”Ceas topindu-se”, au rămas în marile muzee ale lumii, la Berna și New York sau la Muzeul Dali din Florida*, SUA, deci nu sunt la Bușteni. Dar nu am făcut mofturi și ne-am mulțumit și cu colecția aceasta (care ne-a scutit de o deplasare în străinătate).

Colecția prezentată la Castelul Cantacuzino cuprinde numai 5 serii de lucrări în acuarelă și grafică semnate de Dali, grupate după câte o temă comună, și anume: ”Tricornul”, ”Tarot”, ”Divina comedie”, ”Visele lui Gargantua și Pantagruel”, ”Bătrînul și marea” și ”Salut lui Mefisto” (aceasta din urmă fiind o lucrare singulară, considerată cea mai faimoasă din cele prezentate în expoziția de față).

Prima a fost inspirată de costumația și scenografia semnate de Pablo Picasso pentru un spectacol de operă prezentant la Londra, a doua de cărțile de joc cu același nume dar într-o viziune și simbolistică proprie artistului, celelalte patru de operele literare ușor de ghicit. În prima serie am regăsit motivul fluturilor și al măgarului (acesta simbolizând erotismul și vina!). Foarte interesante comentariile asociate fiecărei săli unde sunt expuse separat fiecare serie, parte scrise și parte rostite de un ghid al expoziției, acestea ajută la descifrarea imaginilor simbol, a obsesiilor pictorului și la înțelegerea unei minți trufașe care a pictat vise!

De pildă, pentru Dali oul era simbolul perfecțiunii iar, dintr-o obsesie morbidă, pictorul își ungea mustățile cu miere!

DSCN1251
DSCN1251
DSCN1270
DSCN1270

După ce am ieșit de la expoziție, din universul ei oniric și simbolistic, Castelul ne-a oferit alte imagini încântătoare și (mai) directe, admirând în plină vară curtea interioară, parcul cu fântâna arteziană, florile, terasa și perspectiva de aici asupra masivului Caraiman și a orășelului de la poale

DSCN1269
DSCN1269
DSCN1275
DSCN1275

Cu flori la fel de frumoase, dar mai abundente, este împodobit parcul orașului, de lângă Primărie.

DSCN1277
DSCN1277

După o zi culturală, a urmat o zi sportivă, în care ne-am luat echipamentul și bocancii pentru drumeție, cu destinația Babele, dinspre Piatra Arsă. Este o porțiune frumoasă de platou, un plai înalt, cu jnepeniș și iarbă păscută de oile numeroaselor stâne din zonă. Numeroși erau și turiștii înșirați pe potecă, în ambele sensuri, spre Babele (ca și noi) și spre Piatra Arsă (de la aceștia primind asigurări că suntem pe drumul cel bun, nu am văzut marcaje, de fapt era imposibil să te rătăcești într-un loc atât de circulat ca în aceea zi). Am ales pentru ”albumul cu amintiri” imaginea cu poteca, cu stația de telecabină și cabina care tocmai se lansa în coborârea spre Hotel ”Peștera”, cu câinele din rasa Saint Bernard, aflat în același loc ca acum trei ani, pe post de mascotă a locului, cu două ”băbuțe” mai suple, ocrotite cu un gard și cu una mai voinică, care te poate ea ocroti, sub pălăria ei, dacă nu de o ploaie, măcar de soarele puternic. De la distanță am văzut și releul ”Coștila”.

DSCN1282
DSCN1282
DSCN1285
DSCN1285
DSCN1287
DSCN1287
DSCN1289
DSCN1289
DSCN1294
DSCN1294

Din teamă și respect pentru Jepii Mici am ales să coborâm cu telecabina, iar când am ajuns jos ne-am întrebat dacă toată lumea de la coada care înconjura încă clădirea stației din Bușteni, de lângă Hotel Silva, va apuca să urce până la finele programului… și să se bucure de priveliștea văzută de noi sus, de pe acoperișul Bucegilor, înconjurat de culmi mai joase care văluresc până departe, la orizont…

DSCN1300
DSCN1300
DSCN1283
DSCN1283

# spre rușinea mea, recunosc, dar după această vizită am trecut pe listă romanul care l-a consacrat, ”Întunecare”.
* L-a vizitat Carmen Tache, prietena mea din Canada, pe care o invit la un comentariu cu ceva impresii despre Dali, dacă citește acest articol!

Laura Hillenbrand – DE NEÎNVINS. Supraviețuire. Îndărjire. Împăcare.

Îmi plac cărțile scrise de scriitori cărora le pasă de cititorii lor, care caută și adună mărturii relatate de cei în vârstă, trecuți prin evenimente, dar cu memoria vie, care citesc arhive formate din jurnale și scrisori ale celor au trăit acele evenimente dar care, vorba poetului, nu mai grăiesc decât prin slova lor scrisă atunci, când au consemnat clipa…

Scriitorii de acest gen lucrează mult cu arhivarii, cu muzeografii*, consultând colecții ale ziarelor vremii, iar demersul lor presupune un volum de muncă imens. Cu multă răbdare, dar și talent deopotrivă, reușesc să reconstituie în cărțile lor personaje realiste sau reale (nonficționale), epoca lor și o istorie la nivel personal care altfel s-ar pierde, devenind istorie moartă și uitată.

Apreciez mai mult acest tip de scriitor, pentru că stilul este aproape interactiv, fiind realizat pe baza interviurilor adunate cu grijă și a unor informații asamblate cu grijă, încât garantează cititorului o interesantă călătorie înapoi în timp. Mai mult, călătorul în timp se poate întreba cum ar fi reacționat atunci și acolo. O astfel de lectură asigură nu numai ineditul poveștii, dar și descoperirea adevărurilor mereu valabile care transcend povestea în sine.

Poate că am slăbiciune** pentru acest gen de scriitori și cărțile lor, deoarece nu se pierd în digresiuni și filozofii complicate, mai degrabă îi rezervă cititorului un mesaj implicit povestindu-i o serie de întâmplări adevărate dar incredibile, trăite la limită.

Un astfel de scriitor este Laura Hillenbrand, la cartea căreia – ”DE NEÎNVINS. Supraviețuire. Îndărjire. Împăcare.” am ajuns datorită filmului cu același nume. Am simțit imediat diferența: când un film este realizat după un scenariu ”chior” și când scenariul are la bază o carte. Atunci dau o raită în librăria mea preferată – ”Librarium”, de lângă sălile de cinema multiplex din Sun Plaza, imposibil să nu o găsesc acolo în perioada în care rulează filmul pe care l-a inspirat!

Unii spun că este o redundanță – dacă ai văzut filmul, cartea este la fel, deci să o citești este pierdere de timp. Mă încumet să-i contrazic, fiecare lectură de acest gen fiind un argument. La ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak am descoperit o intrigă puțin diferită și un personaj principal – Liesel – mai înfipt(ă) decât în film; la ”Sub aceeași stea” de John Green acel haz de necaz al perechii Hazel-Augustus mai sfidător față de cancer decât în film (care a menajat un pic simțirile publicului), plus că în film intriga este simplificată; la ”Mănâncă,roagă-te, iubește” de Elisabet Gilbert am găsit mai multă înțelepciune ca armă împotriva depresiei, în contrast cu latura turistică a călătoriei pe care filmul omonim a pus mai mult accentul; în cartea ”Parfum de femeie” de Giovani Arpino nu este nici urmă de tango, dar oferă povestea unui erou disperat și calea lui de a ieși din disperare, mult diferită de varianta holywoodiană pentru că intriga din carte nici nu apare în film(!); la ”Vagabondul milionar” de Vikas Swarup care a inspirat filmul încununat cu opt premii Oscar, clivajul dintre carte și ceea ce am văzut pe ecran este așa de mare încât nu l-a depășit până acum nici una din comparațiile amintite, fiind și singura excepție din listă unde mi-a plăcut mai mult filmul decât cartea! Oricum, filmul are dezavantajul limitei de timp*** care inevitabil obligă la sacrificare detaliilor în care stă farmecul lecturii.

Am ajuns să-l cunosc pe Louis (Louie) Zamperini, indestructibilul erou al cărții Laurei Hillenbrand (atribut care îl consider mai apropiat de titlul original –”Unbroken” și de povestea în sine), mai întâi datorită ecranizării, dar cartea m-a făcut să-l asemăn și cu Liesel Meminger deoarece Moartea, atât de harnică să secere vieți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lua mereu pe cineva din preajma lor, iar ei scăpau ca prin urechile acului. Și să nu uităm că, spre deosebire de eroina lui Zusak, copil aflat în spatele frontului, tânărul american a fost combatant în Războiul din Pacific.

Fiind o carte de război care, alături de Zamperini, îi evocă și pe alți combatanți ai frontului din Pacific și întâmplările lor, mi-a amintit de bunicul meu deoarece și pe lângă el Moartea a trecut foarte aproape, ca infanterist în bătălia de la Cotul Donului, cea mai tragică operațiune militară din istoria modernă a Armatei Române, parte a ofensivei de la Stalingrad. O schijă i-a scalpat o bucățică din osul capului, cu o eroare milimetrică fericită ca adâncime deoarece, deși ”se vedea pe acolo pielița creierului” cum spunea el, nu i-a afectat sistemul neurologic. Cu tot cu hemoragia de la cap, rușii l-au luat prizonier (adică nu l-au lăsat să moară acolo și nici nu l-au împușcat pe loc!), după care a supraviețuit prizonieratului, pentru că, spunea tot el: ”mă gândeam că aveam acasă șase copii de crescut” (unul dintre ei, mai măricel, era tatăl meu). Lucrurile astea, puse cap la cap, par să fi fost o minune. Și nu numai.

Revin, după digresiunea comparației mai personale, la minunea lui Zamperini.

Cum a putut depăși limitele, când chinurile lui tindeau a nu se sfârși nici măcar dincolo de linia orizontului? Cum a fost posibil să supraviețuiască într-o barcă un pic mai mare decât o cadă de baie normală (în care a stat cu încă doi oameni), fără a avea nici apă, nici rezerve de hrană, nici echipament de radio-locație, sub un soare arzător, în largul oceanului plin de rechini care înotau în jur, frecându-și spinările de fundul bărcii și atacând când unul sta cu spatele? Și asta timp de 47 de zile… timp în care supraviețuitorii au pierdut jumătate din greutate corporală inițială (ajungând niște umbre de 36-37 kg) dar, mai important, nu și-au pierdut mințile!

Așa începe cartea Laurei Hillenbrand, și dacă n-aș fi văzut filmul, aș fi crezut că începe cu sfârșitul. Ce șanse ar fi avut supraviețuitorii aceia, din barca pierdută în imensitatea Oceanului Pacific? Chiar și ei știau că precedentul record în condiții similare, în timpul primului Război Mondial, era de 24 zile!

Din acest punct narațiunea face o buclă în trecut și, pe măsură ce-i cunoaștem începuturile și biografia, aflăm ce l-a ajutat pe Louie (pe lângă hazard). Este o poveste care nu ignoră contextul și care prinde viață în paginile cărții împreună cu o întreagă epocă.

Este epoca interbelică a Marii Crize, în Torrance, un orășel din California, unde Louie, fiul mai mic al unei familii de italieni, era un mic delicvent care șterpelea tot ce-i ieșea în cale, după care fugea de rupea pământul. Iar la furăciuni a adăugat, pe măsură ce creștea, tot felul de trucuri prin care își pierdea urma și scăpa basma curată.

”Cu o astfel de copilărie, în care și-a desăvârșit vicleșugurile, Louie nu a reușit să facă numai răutăți. S-a modelat și ca adult. Fiind atât de încrezător în inteligența, istețimea și curajul lui, care erau suficiente pentru a-l ajuta să scape din orice situație delicată, era aproape incapabil să se simtă vreodată descurajat. Când istoria îl va duce pe front, optimismul acesta neclintit va deveni nota lui definitorie.”

Dar înainte de a ajunge pe front, istoria lui personală, de fost mic delicvent devenit alergător și vedetă a orașului natal, l-a purtat în Europa, la Olimpiada din Berlin din anul 1936, fiind cel mai tânăr atlet selecționat în echipa olimpică a Statelor Unite, unde a participat la proba de 5000 m, terminată pe locul 7, dar cu un record de viteză pe ultima tură (56 secunde).

La Berlin, la fel de puțin știutor ca orice american de rând cu privire la ceea ce va urma și ce îi va aduce lui și omenirii acel personaj, a urcat în tribuna oficială să-l salute pe Hitler:

”Louie a fost condus în tribuna oficială. Hitler s-a aplecat peste balustradă, i-a zâmbit și i-a întins mâna. Louie, în picioare sub tribună, a trebuit să se întindă mult ca să ajungă la el. De-abia și-au atins degetele. Hitler a spus ceva în germană. Un interpret a tradus: A, tu ești băiatul cu final rapid.”

Ca printr-un ochi uriaș, romanul surprinde secvențe banale din Hawaii, derulate parcă în slow-mottion, care preced atacul japonez de la Pearl Harbour, urmate de valul de foc al bombardamentelor și de unda de șoc, cu intrarea Americii în război, detaliată în consecințe la nivel individual. Astfel, Louie, deja înrolat voluntar și elev la o școală de aviație, a fost nevoit să treacă de la simulări la misiuni reale, pe frontul din Pacific.

Cum arătau avioanele B24, cum funcționau (sau nu!) dispozitivele de pe ele, ce trebuia să facă fiecare din cei opt combatanți – pilot, copilot, bombardier, ceilalți cinci, din care unii erau mitraliorii care apărau uriașa și greoaia aeronavă de ușoarele și rapidele avioane de vânătoare japoneze, iar alții armau bombele care însumau încărcături de zeci de tone – toate acestea sunt descrise atât de clar, logic (dar și în dinamică) încât am înțeles mai bine decât din film cum se desfășurau acele bătălii ale aerului.

Un lucru interesant pe care l-am desprins din lectură, și care prezintă un adevăr istoric, este fragilitatea vieții de aviator și cauza riscurilor, pentru că ”în cel de-al Doilea Război Mondial, 35 933 de avioane Army Air Force au fost pierdute în luptă sau în accidente. Surpriza acestei rate de pierdere este că numai un mic procent din avioanele ghinioniste au căzut în luptă. În 1943, în zona teatrelor de război din Pacific, acolo unde activa echipajul lui Phil, pentru fiecare avion căzut în luptă au existat șase distruse în accidente. Cu timpul, pierderile de război au crescut, dar nu au depășit niciodată pierderile cauzate de accidente.”

Prăbușirile accidentale erau cauzate de:
– probleme tehnice, adică ”problema o constituiau avioanele, în parte din cauză că reprezentau o tehnologie nouă și în parte pentru că erau folosite atât de intens, încât erau condamnate la prăbușire”;
– erori de pilotaj și/sau de navigație, când ”navigatorii care făceau calcule de trigonometrie sferică extraordinar de complicate, bazate pe datele pe care trebuiau să le colecteze de la o mulțime de aparate, bâjbâiau deasupra kilometrilor de ocean fără nici un reper, în direcția unor ținte sau destinații care noaptea erau complet invizibile, adesea mici de numai câțiva metri și plate, greu de depistat la orizont. În ciuda numeroaselor instrumente, procedura putea fi amuzant de primitivă”;
– vremea nefavorabilă, când ”furtunile reduceau vizibilitatea la zero, ceea ce era o problemă foarte mare pentru piloți să nimerească niște insule minuscule sau să se strecoare printre munți, acolo unde erau amplasate mai multe piste din Hawaii”;
– terminarea combustibilului înainte de a ajunge înapoi la cea mai apropiată bază militară și de pistele prea scurte, deoarece ”după misiunile lungi, avioanele care se întorceau în grup aveau atât de puțin combustibil rămas, încât niciunul dintre ele nu puteau să aștepte în aer până aterizau celelalte, așa că aterizau simultan, iar pilotul din fruntea formației punea roțile pe pistă cam spre capătul acesteia, ca să le permită și celorlalte avioane să aterizeze în același timp cu el. Atât de multe avioane ieșiseră de pe pistă de pe Funafuti și intraseră în ocean, încât echipajele de la sol au adus acolo un buldozer echipat cu cabluri de tractare. Îl țineau parcat lângă apă.”

Riscurile zborului creșteau considerabil în luptă din pricina tirului antiaerianei inamice, a atacurilor avioanelor de vânătoare japoneze poreclite Zero ai căror piloți erau capabili, pe lângă tirul de mitralieră, și de atacuri în stil kamikaze încât ”un B-24 s-a întors o dată la bază cu un Zero atârnat de aripă” dar și din pricina înghesuieli din aer, căci ”pentru a se feri de atacurile avioanelor de luptă și pentru a lovi ținte înguste de pe insule, avioanele trebuiau să se înghesiue unul în altul. În haosul luptei, ajungeau să se ciocnească, trăgeau unul în celălalt sau mai rău”. Cum a fost atunci când, urmare a unei coliziuni ușoare, un bombardier a ajuns sub un altul tocmai când cel de deasupra lansa o bombă de 453 kg care nu a explodat dar i-a perforat fuselajul cu o gaură de aproape 2 m2, după care a rămas blocată în spatele mitraliorilor de la mijloc, aceștia folosindu-și armele ca pe niște răngi pentru a o împinge afară din avion.

Avioanele lovite din Pacific ajungeau în apă fie prin prăbușire (se scufundau cu o viteză mai mare decât cea cu care decolau de la sol!), fie prin amerizare controlată, atunci când pilotul și copilotul se dezmeticeau la timp, erau destoinici și aveau suficient sânge rece să inițieze procedura. Amerizarea oferea mai multe șanse dacă evacuarea din epavă se făcea rapid și supraviețuitorii impactului cu apa ajungeau imediat la bărcile de salvare care se umflau automat. Pericolul consta în rechinii care apăreau aproape imediat ce avionul atingea apa.

”Groaza de rechini era atât de mare, încât cei mai mulți dintre oameni, atunci când aveau de ales între a zbura cu un avion lovit încercând o amerizare de urgență și a sări din avion cu parașuta, preferau să riște cu amerizarea (…) cel puțin așa rămâneau aproape de bărcile de salvare.”

Un studiu asupra amerizărilor modelului B-24 a stabilit ratele de pierdere: două treimi din avioanele B-24 erau distruse, iar un sfert din oamenii din avion au murit.

Supraviețuitorii din bărcile de salvare sperau să fie găsiți cât mai repede de echipele de salvare, dar operațiunile de căutare erau inițiate abia a doua zi. Seara, după întoarcerea din misiune a bombardierelor la baza militară, echipele de la sol vedeau cine lipsește. Unde amerizase un avion lipsă se putea afla numai de la echipajele avioanelor din formație care îl văzuse în preajmă ultima dată, era consemn militar a nu se utiliza pentru localizare semnale radio care puteau fi interceptate de inamic. Până a doua zi, bărcile cu supraviețuitori erau purtate de curenți pe imensa întindere a teatrului de război din Pacific, curenți care le puteau duce spre insulele ocupate de japonezi. Cei care scăpau de rechini, în bărci de salvare, se temeau acum mai mult de prizonierat – capturarea de către japonezi, a căror cruzime era notorie după Masacrul de la Nanjing, când invadaseră China.

”Pentru aviatori, era imposibil să nu ia în seamă riscurile. Morții nu erau doar niște cifre pe o hârtie. Erau colegii lor de cameră, de chef, echipajul care zburase alături de ei cu o clipă în urmă. Oamenii nu dispăreau unul câte unul. Se golea câte un sfert de baracă odată. Rareori se făceau înmormântări, întrucât rareori existau trupuri care să fie înmormântate. Oamenii dipăreau, pur și simplu, și cu asta basta.”

Cum au fost luptele aeriene ale lui Zamperini pe frontul din Pacific, înainte de prăbușirea avionului său?
În ce împrejurări s-a produs amerizarea și cum au supraviețiuit în barcă atacurilor rechinilor?
Ce i-a ajutat să supraviețuiască în condiții atât de grele?
Ce s-a întâmplat cu supraviețuitorii din barca de salvare la capătul celor 47 zile de plutire în derivă?

Răspunsurile care compun povestea unică și spectaculoasă a vieții lui Louie Zamperini, alături de detalii ale unui episod din cel de-al Doilea Război Mondial – Războiul din Pacific (o noutate mai ales pentru că, de regulă, lecțiile de istorie din școli se concentrează aproape mereu asupra lupelor din Europa) sunt toate în cartea pe care vă recomand să o citiți!

*
* *

* Până la autoarea și cartea de față, un scriitor de acest tip pe care l-am apreciat a fost Ian McEwan cu ”Ispășire” (Atonement) care a așezat acțiunea în contextul Primului Război Mondial, redat cu acuratețe, mai ales tragedia retragerii Aliaților de la Dunkuerque.
** Un motiv mai personal ar fi faptul că în familia mea vârstnicii povesteau cu reală plăcere, aveau timp de așa ceva… ocazie cu care descopeream un trecut care era păstrat bine în memoria lor, pe vremea când televiziunea nu servea de bunic; oamenii aceia ai vechimii îmi ”furau” atenția de la copilării și jocuri povestind despre trecutul lor cu farmec, cu detalii colorate și uneori, cu nostalgie.
*** Să nu uităm că prima variantă a ecranizării romanului ”Pe aripile vântului” care a adunat toate scenele filmate avea nu mai puțin de 14 ore, după care a mai fost ajustat la montaj!

Laura Hillenbrand – DE NEÎNVINS. Supraviețuire. Îndărjire. Împăcare.
Laura Hillenbrand – DE NEÎNVINS. Supraviețuire. Îndărjire. Împăcare.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

Prezentul episod al Enciclopediei, al 16-lea la număr, a ajuns la litera ”R” care ne prezintă cu una mai puțin decât precedentul, respectiv 20 de personalități feminine dintre care:

– două ”premiante”: Maria Rosetti, prima publicistă din România (la mijlocul secolului al XIX-lea) și Raluca Ripan, prima femei doctor în chimie din România (în 1922) și prima femeie decan din România, în perioada 1948-53;

– un caz unicat în istoria românilor, cel al domniței Ruxandra Basarab, din pricina căreia s-au războit doi domnitori români;

– un nume înscris în anul 1998 în Cartea Recordurilor, cel al jucătoarei de tenis de masă Angelica Rozeanu.
Cronologic, au întâietate un grup de patru doamne și domnițe din Evul Mediu românesc (finele secolului XV-lea până în secolul al XVII-lea), dintre care două, Elena Rareș și Ruxandra Basarab sunt înrudite ca mătușă și respectiv nepoată, iar celelalte două, Maria și Ruxandra, sunt surori (fiicele lui Vasile Lupu).

Istoria secolul al XIX-lea ne aduce în prim plan o eroină pașoptistă – Pelaghia Roșu, un filantrop – Ana Racoviță-Davila, o actriță – Aristizza Romanescu, o militantă pentru emanciparea femeilor din România – Eugenia de Reuss-Ianculescu și o militantă pentru unire și singura femeie-deputat în Sfatul Țării în Basarabia – Elena Romanescu-Alistar.

Odată cu trecerea în secolul XX a venit pe lume și a fost aproape de seamă cu acest secol d-na Nadia Russo – aviatoare și ”o rusoaică ce a făcut cinste aviației române”; urmată de încă două doamne a căror vârstă a depășit 8 decenii – Magdalena Rădulescu, pictoriță și Stella Roman, interpretă de operă; însă cea mai longevivă personalitate din acest capitol fiind Elisabeta Rizea (91 ani) – luptătoare anticomunistă și deținut politic (deși a avut parte de torturi și ani de închisoare!).

S-au născut pentru a-și petrece viața între granițele aceluiași secol XX patru doamne, a căror activitate a avut legătură cu lumea artelor: Catinca Ralea-Petruț, ca realizator de emisiuni de radio și televiziune și regizor de film, Irina Răchițeanu-Șirianu, ca actriță, și două îndrăgite cântărețe, Ioana Radu – interpretă de muzică populară și romanțe, și Mihaela Runceanu – interpretă de muzică ușoară.

Singura care s-a născut în deceniul al doilea al secolului XX dar a pășit dincolo de granița temporală în secolul următor a fost jucătoarea de tenis de masă Angelica Rozeanu (1921-2006).

Enciclopedia mi-a oferit surpriza de a face cunoștință cu personalități despre care nu auzisem până acum și de a afla lucruri noi despre doamnele pe care le știam deja, prin selecție și urmând cronologia deja schițată mai sus le voi aminti prin ceea ce le-am remarcat, făcând conexiuni necesare (acolo unde este cazul). Să începem, deci.

Multe personalități feminine medievale din Enciclopedie au gravitat în jurul vieții lui Ștefan cel Mare. Dacă unele din episoadele parcurse ne-au făcut cunoștință cu cele trei soții ale acestui domn al Moldovei: Evdochia de Kiev (n. prima parte a sec.XV – d. 25 noiembrie 1467), (litera E), Maria de Mangop (1440-1477) și Maria Voichița (1457-1511) (litera M), cu fiica sa avută cu prima soție – Domnița Elena (Olena) (litera E), cu una din soacre – Doamna Despina Maria (litera D), cu mama sa, doamna Oltea (litera O), iată că acest capitol adaugă o noră: Doamna Elena Rareș – soția lui Petru Rareș, fiul său natural al lui Ștefan cel Mare. La vremea când Elena s-a căsătorit cu Petru Rareș, în primăvara anului 1530, tatăl domnitorului moldav nu mai trăia.

Doamna Elena Rareș (1490-1553) era rudă cu marile familii aristocratice sârbești și albaneze iar sora ei vitregă, Despina Milița (litera D) era soția domnului Țării Românești, Neagoe Basarab.

Cu siguranță, Ștefan cel Mare, dacă ar fi trăit, ar fi fost de acord cu această căsătorie care asigura Moldovei multe alianțe politice, așa cum procedase și el în cazul primelor două căsătorii. Petru Rareș era la a doua căsătorie iar relativ târziu, începând cu vârsta de 41 de ani, Elena a devenit mamă, având cu el patru copii, trei băieți (Iliaș, Ștefan și Constantin) și o fată, Ruxandra.

Elena a domnit alături de soț, în cele două domnii ale acestuia și, după moartea lui Rareș, împreună cu primul fiu, Iliaș, nevârstnic, o perioadă, și apoi împreună cu al doilea, Ștefan, până la asasinarea acestuia, în 1552, an care coincide cu începutul primei domnii lui Alexandru Lăpușneanu. Acesta a devenit ginerele Doamnei Elena pentru că i-a dat-o în căsătorie pe tânăra sa fiică de 17 ani, domnița Ruxandra (pe care am întâlnit-o în Enciclopedie la litera L, după numele soțului). Organizând un complot ce viza urcarea pe tron a lui Constantin, cel de-al treilea fiu, Doamna Elena a murit executată din porunca ginerelui său, Alexandru Lăpușneanu. A fost înmormântată în biserica Mănăstirii Probota, alături de Petru Rareș, acolo unde se află și piatra tombală a mamei lui Ștefan cel Mare, Oltea (litera O).

Doamna Ruxandra (începutul sec.XVI-1545) – ca fiică a lui Neagoe Basarab, domn al Munteniei și al Doamnei Despina Milița, avea rude la domnia Moldovei, Doamna Elena Rareș fiindu-i mătușă, iar fiica acesteia Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu, îi era verișoară.

Domnița a fost hărăzită din naștere unei căsătorii diplomatice, fiind promisă de Neagoe Basarab, tatăl ei, lui Ștefăniță, succesorul de drept al lui Ștefan cel Mare la tronul Moldovei. Dar mama sa, Doamna Despina Milița, pe perioada refugiului în Transilvania, după moartea lui Neagoe Basarab, a modificat planurile, la intervenția rudelor sale, boierii Craiovești. Astfel, Ruxandra a fost căsătorită cu Radu de la Afumați (1522-29), domnitorul care dobândise conducerea Munteniei după 20 de bătălii purtate cu turcii, după scurta domnie a lui Teodosie (fratele Ruxandrei, luat prizonier în Imperiul Otoman unde a și murit).

Radu de la Afumați era văduv, după decesul primei sale soții, iar Doamna Despina Milița a văzut în căsătoria cu acesta a fiicei sale o oportunitate de redobândire a domniei Țării Românești, sacrificând promiunea făcută lui Ștefăniță, domnitorul Moldovei. ”Evenimentul a generat conflicte între conducătorii celor două țări române. Ștefăniță, căruia i se promisese posibilitatea de a alege primul dintre fiicele lui Neagoe Basarab, s-a simțit ofensat și a invadat Țara Românească (februarie și noiembrie 1526), prădând-o.” Așa cum remarca și istoricul Nicolae Iorga, aceasta a constituit un caz unic în istoria românilor, când o domniță ”frumoasă și înțeleaptă” a creat o situație în care ”amândoi domnii români de atunci începură, ca în poveștile cu fata de împărat, război pentru dânsa.” Conflictul s-a încheiat cu o înțelegere, domnul Moldovei a acceptat căsătoria cu a doua fiică a lui Neagoe, domnița Stana, iar Radu de la Afumați i-a predat, la schimb, boierii trădători, fugiți din Moldova, lui Ștefăniță. La trei ani după căsătoria cu Ruxandra, Radu de la Afumați a fost asasinat de foștii lui aliați, Drăculești. După o așa scurtă căsătorie și o văduvie de 13 ani, Doamna Ruxandra a devenit soția lui Radu Paisie, fratele vitreg (după tată) al defunctului soț și succesor la domnia Țării Românești. Chipul ei a fost reprodus în tabloul votiv din Biserica episcopală de la Curtea de Argeș, ctitoria părinților ei.

Maria Radzwill (1627, Iași – 1661, Liov, Polonia) – fiica cea mare a domnului Moldovei Vasile Lupu (1634-53) cel care a introdus limba română în biserică și stat. A studiat latina și greaca, precum și polona, limba în care a corespondat cu viitorul ei soț, prințul polonez Janus Radzwill. S-au căsătorit la Iași, în anul 1645, tânăra domniță avea 18 ani atunci, iar prințul 33. Căsatoria lor a durat 10 ani, în 1655 prințul polonez a murit, iar Maria a fost nevoită să-și cedeze proprietățile unui mareșal lituanian. De atunci nu se mai știe ce s-a întâmplat cu ea, a rămas în Polonia unde a murit, mai tânără (la 34 ani) și mai devreme decât sora ei mai mică, domnița Ruxandra. A fost înmormântată într-o biserică din orașul Slucz, Polonia. Chipul Mariei a fost transpus în tabloul unui pictor olandez, Abraham van Westervelt, realizat în 1661.

Domnița Ruxandra (1632, Iași – 1686, Cetatea Neamțului) – fiica cea mică a domnului Moldovei, Vasile Lupu cu prima sa soție, Doamna Tudosca și sora Mariei Radzwill. Ruxandra a primit o educație aleasă, cunoscând limbile greacă, latină, polonă, turcă și rusă, fiind pregătită, ca orice fiică de domn, pentru o alianță matrimonială care să întărească poziția tatălui său. Mai întâi a constituit un gaj diplomatic al supunerii lui Vasile Lupu față de turci, fiind captivă timp de patru ani (1645-49) la Constantinopol. În acest timp, tatăl său punea la cale căsătoria ei cu fiul principelui Transilvaniei, Sigismund, dar aceste planuri au eșuat din pricina pericolului din partea cazacilor zaporojeni care amenințau cu invazia Moldovei dacă Vasile Lupu nu o da în căsătorie pe Ruxandra lui Timuș, fiul hatmanului Bogdan Hmelnițki. Domnitorul moldav a cedat presiunilor, iar Roxandra a fost căsătorită în Ucraina până în 1653, când soțul ei a căzut în luptă. Ea s-a întors în Moldova abia în 1666, în timpul domniei fratelui ei vitreg, Ștefăniță. A murit în mod tragic, la vârsta de 54 ani, în timpul asediului Cetății Neamțului, fiind ucisă de către cazacii care au dobândit cetatea. Conform relatării cronicarilor, cazacii au torturat-o pentru avuție, ”pe urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu”. Chipul Ruxandrei a fost păstrat pentru posteritate de o pânză aflată undeva în Uncraina, la Muzeul Bogdan Hmelnițki din micul orășel Cehrin unde s-a stabilit o vreme, după moartea soțului ei.

Pelaghia Roșu (1800, Mărișel, jud. Cluj – 1870, Mărișel, jud. Cluj) – eroină pașoptistă. Fiica judelui Ioan Dufle, a studiat la Budapesta pentru a deveni învățătoare. S-a remarcat în luptele moților cu trupele maghiare în timpul Revoluției din 1848-49. Mai precis, la 12 martie 1849, 1600 de revoluționari maghiari au atacat, a doua oară, localitatea Mărișel din Munții Apuseni, în contextul acțiunilor de ocupare a Transilvaniei. Chiar Avram Iancu a relatat cum femeile satului, în frunte cu Pelaghia, îmbrăcate bărbătește, și-au ajutat bărbații aflați în inferioritate numerică, atacându-i pe invadatori prin surprindere. Școala din localitate îi poartă astăzi numele, în fața ei a fost amplasat în anul 1999 un bust al eroinei.

Am fost și noi în Mărișel unde am stat la Cabana Moților, ne-am plimbat prin împrejurimi, ocazie cu care am văzut școala și bustul Pelaghiei care păstrează amintirea acestei femei inteligente și curajoase.

Maria Rosetti (1819, Guernesey, Anglia – 1893, București) – contemporană cu Pelaghia Roșu, soția lui C.A. Rosetti, om politic pașoptist cu care a împărtășit cauza Revoluției de la 1848, în Țara Românească. În casa lor de la București s-a pregătit revoluția, aici s-au ținut întrunirile secrete la care ea a participat, apoi a luat parte la revoluție până la înfrângerea ei și ocuparea țării de trupele otomane (sept. 1848).

Soțul ei împreună cu un grup de revoluționari, printre care Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu și Ion Ionescu de la Brad, au fost arestați de turci și îmbarcați pe o corabie otomană pe Dunăre, spre Serbia. Atunci, deghizată în țărancă, împreună cu pictorul C.D. Rosenthal, bun prieten cu C.A. Rosetti, și fetița abia născută, Libertatea Sophia, Maria a urcat pe corabia otomană și a cerut voie paznicilor să-și sărute soțul. Aceștia i-au permis sărutul, moment în care ea i-a strecurat soțului în gură un bilețel în care erau scrise ora și locul unde întregul grup de revoluționari urma să fie eliberat! Acțiunea le-a reușit, după care soții Rosetti au trăit 9 ani de exil, la Paris. Aici, începând cu anul 1853, Maria Rosetti a publicat articole în ziarul ”La Presse”, devenind prima publicistă din România. Întoarsă în țară în 1857, ea a continuat activitatea publicistică, cu deosebire la ziarul ”Românul” fondat de C.A. Rosetti.
Pictorul Rosenthal a folosit-o ca model pe ea, fosta Mary Grant* – cea atât de româncă în convingeri și acțiuni, îmbrăcând-o în ia românească, pentru a realiza celebrele sale lucrări ”România revoluționară” și ”România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății”, pictate în 1850. O stradă din centrul Capitalei îi poartă în prezent numele.

* Numele ei de fată era Grant, fiind de origine scoțiană. L-a cunoscut pe C.A. Rosetti prin intermediul fratelui ei, Effingham Grant care era secretar la Consulatul Marii Britanii la București. Conform site-ului https://www.istoriibritaniceinbucuresti.ro/ și Effingham Grant s-a căsătorit cu o româncă, Zoe Racoviță iar după numele acestui englez a fost denumit un întreg cartier bucureștean – Grant, iar de la afacerea sa cu cultivarea orhideelor, nemaiîntâlnită până în 1865, vine denumirea șoselei Orhideelor din București.

Ana Racoviță-Davila (1834-1874, București) – soția lui Carol Davila, medic și farmacist de origine franceză, cel care este cunoscut pentru contribuția fundamentală în organizarea învățământului medical din România (Universitatea de Medicină din Capitală îi poartă în prezent numele).

Cei doi soți au întemeiat un mic orfelinat pentru fete în casa lor din Dealul Cotrocenilor. Elena Cuza, soția pricipelui Cuza, i-a dat Anei Davila 1000 de galbeni pentru ridicarea unei clădiri care să adăpostească orfelinatul. Noul stabiliment a fost ridicat pe un teren primit de Ana de la un unchi al ei, tot pe Dealul Cotrocenilor. Ca directoare fără salariu, Ana a condus azilul timp de 12 ani, ocupându-se de îngrijirea și educația celor 330 de orfane instalate aici. A avut o moarte fulgerătoare, otrăvită din greșeală când, cuprinsă de un acces de friguri în timpul unei conferințe a soțului ei, un farmacist de la Laboratorul de chimie al Spitalului Colțea i-a administrat, în loc de chinină, un gram de stricnină. Chipul ei a fost redat pe pânză de Theodor Aman, în curtea azilului, iar sculptorii Karl și Carol Stork au ridicat un monument în cinstea ei care poate fi văzut și acum în București, pe șos. Panduri nr. 90.

Între cele două doamne Romanescu care urmează nu a fost nici o legătură de familie, este numai o coincidență de nume!

• Prima, în ordine cronologică, este Elena Romanescu-Alistar (1873, Basarabia – 1873, Pucioasa, jud. Dâmbovița) – militantă pentru unire și singura femeie-deputat în Sfatul Țării în Basarabia. După studiile secundare a fost numită învățătoare și a predat în perioda 1890-1906 în 4 localități din Basarabia. Cu sprijinul lui Constantin Stere, președintele Ligii Naționale a Românilor, a venit la Iași unde a urmat cursurile Facultății de Medicină pe care a absolvit-o în 1914. În timpul primului Război Mondial a fost medic de front, activitate pentru care a primit Ordinul Ferdinand I și Meritul Sanitar pentru combaterea holerei. Și-a văzut visul cu ochii: Marea Unire din 1918 (Basarabia devenind parte din România Mare) dar și anexarea Basarabiei la Rusia Sovietică (la 28 iun 1940), când s-a refugiat în România.

Aristizza Romanescu (1854; Craiova – 1918, Iași) – actriță și fiică de artiști, a făcut primele studii de artă dramatică la Craiova unde a debutat la 18 ani, au urmat primele roluri la teatrele din Iași și București până în anul 1879 când a obținut o bursă regală și a pleacat la Paris pentru a studia acolo arta dramatică. După întoarcerea în țară, a colaborat cu Teatrul Național din București, apoi cu cel din Iași. A predat, ca profesor de declamație, la Conservatorul din București, pregătind următoarea generație de mari actrițe: Mărioara Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru. Marea artistă, creatoare a peste 300 de roluri în peste 30 de ani de carieră, a murit în sărăcie.

Eugenia de Reuss-Ianculescu (1865, Iași – 1938, București) – militantă pentru drepturile femeilor din România. Cu calificarea ei de institutoare, istoria ei mă îndeamnă încă o dată să prețuiesc profesoarele! Ea a fost cea care prin articolele publicate a îndemnat femeia româncă să-și arunce ”orientalismul care i-a ucis nu numai independența voinței, hotărârea energiei, dar și pe cea a judecății”. Care erau drepturile pe care le revendica ea pentru femeia româncă? Modificarea condiției juridice a femeii în Codul Civil, drepturi egale cu ale bărbatului asupra copiilor, suspendarea prostituției legale, independența economică pentru femeia măritată, salariu egal cu bărbații, admiterea în anumite profesiuni considerate masculine. A susținut conferințe sufragiste. Pe lângă articole, a mai scris și romane și piese de teatru.

Raluca Ripan (1894, Iași – 1975, Cluj) – era în 1922 prima femei doctor în chimie din România, formată în învățământul românesc interbelic și apoi prima femeie decan din România, în perioada 1948-53. S-a născut într-o familie modestă: tatăl era inspector CFR, iar mama absolventă a unei școli profesionale de croitorie. A absolvit în 1919 Facultatea de științe a Universității din Iași unde, datorită rezultatelor foarte bune, a rămas ca preparator și apoi asistent la Laboratorul de chimie-fizică al Facultății. De aici s-a transferat la Universitatea din Cluj, pe un post de șef de lucrări la Laboratorul de chimie anorganică, pentru a-și finaliza teza de doctorat pe care a susținut-o tot aici, la Cluj, după care a predat un curs de chimie analitică la Facultatea de Medicină și Farmacie Cluj. A fost decan la Facultatea de Chimie, înființată în 1948, din cadrul Universității din Cluj și apoi rector în perioada 1952-57. În 1951, a înființat Institutul de Chimie pe care l-a condus până în 1970 unde, alături de colegii săi, a făcut cercetări și a realizat numeroase invenții brevetate în domeniul procedeelor chimice industriale. A fost membru al Academiei Române din anul 1948, valoarea sa de om de știință fiind confirmată de foruri internaționale.

Nadia Russo (1901, Tver, Rusia – 1988, București) – aviatoare, membră a ”Escadrilei Albe”. Pe linie maternă era o descendentă din familia țarului Boris Godunov. Rămasă orfană după ce a urmat liceul, s-a refugiat de Revoluția Bolșevică în Basarabia unde, în 1925, s-a căsătorit cu A. Russo, un moșier bogat. La Chișinău a urmat cursurile de surori medicale organizate de Crucea Roșie, precum și Artele Frumoase. La 36 de ani, după divorț, a venit la București unde a urmat cursurile de pilotaj ale școlii de la Băneasa, obținând brevetul de pilot în 1936. După intrarea României în al doilea Război Mondial împotriva URSS, a făcut parte din ”Escadrila Albă”care transporta răniții în spatele frontului. Ca sublocotenent de aviație a participat la campaniile din Răsărit, fiind decorată de patru ori pentru eroismul ei. În mai 1943 s-a retras din pilotaj din motive de sănătate. După instaurarea regimului comunist, în 1948, în apartamentul ei se întâlneau ofițerii români cu cei britanici, lucru care i-a atras arestarea și condamnarea la închisoare, din care a executat 6 ani la închisorile din Mislea și Miercurea Ciuc, după care a fost deportată în Bărăgan, la Lățești, unde a stat 5 ani, alături de alte 480 de personalități indezirabile regimului comunist. Aici s-a căsătorit cu Guy Bossy, vărul diplomatului Raoul Bossy. Revenind în București, și-a găsit cu greu de lucru la o fabrică de ambalaje din Buftea. După moartea soțului, în 1986, lipsită de pensie și amnezică, ”rusoaica care a făcut cinste aviației române” a mai supraviețuit doi ani, într-o cruntă sărăcie.

Elisabeta Rizea (1912, Nucșoara, jud. Argeș – 2003, Pitești) – luptătoare anticomunistă și deținut politic. Soțul ei, Gheorghe Rizea, s-a raliat grupului de rezistență anticomunistă ”Haiducii Muscelului” (Arsenescu-Arnăuțoiu) în timp ce ea și fiica lor, Elena, au aprovizionat cu alimente și bani pe cei ce luptau pentru libertate în Munții Făgăraș. A fost arestată și pedepsită cu închisoare de două ori. Prima dată, la penitenciarul din Pitești, o detenție de 7 ani într-o celulă de maximă securitate. După eliberarea din 1958, nu s-a lăsat înfrântă de umilințele îndurate în închisoare și a reluat legătura cu vechii partizani din grupul de rezistență. În 1961 a fost arestat unul din capii acestei grupări și, după câteva săptămâni, Elisabeta Rizea a fost arestată și ea, a doua oară, și condamnată la muncă silnică pe viață, la închisoarea din Mislea. Aici a fost grav maltratată fizic (i-au smult părul din cap spânzurând-o de coadă) și după 4 ani a fost eliberată prin amnistie, fiind supravegheată strict de Securitate. Soțul ei a făcut 14 ani de închisoare. Memoriile ei au fost publicate în 1993 într-un volum intitulat ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”. Cu o vitalitate deosebită, în ciuda chinurilor îndurate în închisorile comuniste, Elisabeta a trăit 91 ani, apucând să-i primească în vizită la ea, în Nucșoara, pe președintele Emil Constantinescu și regele Mihai cu soția, regina Ana.

În încheiere, câteva cuvinte despre femeile secolului XX de la litera R:
Catinca Ralea-Petruț (1929-1981, București) – a lucrat la Secția Engleză a Redacției Emisiunilor pentru Străinătate a Radiodifuziunii Române (crainic, redactor, șef de secție) ocazie cu care a realizat interviuri de excepție cu scriitorii Saul Below, Alvin Tofler și Iris Murdoch, cu muzicienii Yehudi Menuhin și Arthur Rubinstein, cu oamenii politici Henry Kisinger, Margaret Thatcher și Edward Kenedy, cu Barbara Walters și doctorul Christian Barnard. O stradă din București și o sala de la Societatea de Radiodifuziune Română îi poartă numele în prezent.
Irina Răchițeanu-Șirianu (1920, Brăila- 1993, București) – a absolvit Conservatorul din București, secția actorie, beneficiind de sprijinul Mariei Filotti.
Ioana Radu (1917-1990, București) – pe numele ei adevărat Eugenia Jana Braia, a urmat liceul ”Elena Cuza” din Craiova unde, profesoara ei de muzică, Elena Simionescu, i-a transmis dragostea pentru muzica populară, dar mai ales pentru romanță. S-a lansat după ce a participat la un concurs de muzică populară organizat de Radio, sub numele de Ioana Radu, dat de compozitorul său. A fost angajată la Teatrul ”Constantin Tănase” unde cânta atunci și Maria Tănase. Considerată cea mai importantă cântăreață de romanțe, a interpretat unele piese compuse special pentru ea: ”Aș vrea iar anii tinereții”, ”Am început să-nbătrânesc”, ”La umbra nucului bătrân”.
Mihaela Runceanu (1955, Buzău – 1989, București) – a urmat în paralel Conservatorul din București și Școala Populară de Artă. A debutat cu succes în muzica ușoară, cu numeroase premii naționale și internaționale. A avut trei realizări discografice, înregistrate la Electrecord în anii 1983, 1987 și 1989. A fost profesor de canto la Școala Populară de Artă în perioada 1980-1989 unde a format alte nume cunoscute ale muzicii românești, printre care Nicola și Mădălina Manole.
Angelica Rozeanu (1921, București – 2006, Haifa, Israel) – a început să practice tenisul de masă de la vârsta de 8 ani, iar la 12 ani a participat la prima sa competiție națională, Cupa României, pe care a câștigat-o spre surpriza tuturor participanților. Abia atunci s-a înscris la un club sportiv și s-a antrenat în compania jucătorilor deja consacrați. La 15 ani era campioană națională, iar până la izbucnirea războiului, a participat la trei campionate mondiale unde obține un loc pe podium (locurile 2 și 3). În 1950 a devenit campioană mondială la Budapesta, titlu pe care l-a menținut pe parcursul următoarelor 6 campionate mondiale, până în 1956. În anul 1960 a emigrat în Israel (avea origini evreiești, numele de fată fiind Adelstein). Meritele sale excepționale au fost trecute în Cartea Recordurilor în anul 1998.

Acum, am câteva întrebări deschise către cititorii serialului:
• Cine va plăcut din acest episod cel mai mult/puțin și de ce?
• Pe cine ați văzut live, din acest episod?
• Ați ajuns în localitatea natală a Pelaghiei Roșu, în Țara Moților?
• Ați văzut pictura în ulei a lui Theodor Aman – ”România revoluționară”, aflată în colecția Muzeului Național de Artă din București?
• Ați remarcat până acum monumentul dedicat Anei Racoviță Davila, tot din București?

Cel mai interesant răspuns va fi premiat cu o carte, la alegere, dintre cele despre care am scris deja pe acest blog (cu excepția Enciclopediei care îmi este necesară pentru a continua serialul).

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România