În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților...

În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților...

George #Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul...

George #Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul...

Cetatea #Râșnov este ansamblul fortificat situat pe dealul calcaros aflat...

Cetatea #Râșnov este ansamblul fortificat situat pe dealul calcaros aflat...

#Fântâna George Grigorie #Cantacuzino din Parcul Carol I, din București...

#Fântâna George Grigorie #Cantacuzino din Parcul Carol I, din București...

#Winter's coming on, I feel it all around, #Leaves are...

#Winter's coming on, I feel it all around, #Leaves are...

It's late in the evening She's wondering what clothes to...

It's late in the evening She's wondering what clothes to...

Sunday walk!

Sunday walk!

Aura lunii septembrie.

Aura lunii septembrie.

Cred că te-am văzut pe stradă Sau poate doar mi...

Cred că te-am văzut pe stradă Sau poate doar mi...

Tag Archives Editura Humanitas

Cristian Pepino – A doua carte de la Vama Veche

By Posted on 6 Comments4min read214 views

Am găsit cartea de față căutând o lectură potrivită pentru vacanță. Pentru vacanța la mare, mai precis. Titlul ei m-a încurajat să o aleg, deși nu am fost niciodată la Vama Veche, nici măcar în trecere. Și am ales-o și pentru că anul acesta vacanța de vară în toi am petrecut-o la Marea Neagră. O mare cam capricioasă, cu ape când calde, când reci… cu o săptămână înainte de venirea noastră fusese măsurată oficial o temperatură minimă de 130 C.

Nu am mai citit până acum nimic de acest autor. Cristian Pepino este regizor, el și-a încercat talentul scriitoricesc, ascuns până la prima ”Carte de la Vama Veche”. Succesul acesteia l-a încurajat să o scrie pe a doua, pe seama aceluiași gen de amintiri. Faptul că mi-a plăcut cartea a doua mă îndeamnă să o caut și, dacă o găsesc, să o citesc și pe prima. Nu știu ce mă face să cred că ar putea fi mai bună! Sau cel puțin la fel… pentru că autorul se dovedește a fi un remarcabil spirit sclipitor, prin ironia și comicul cu care evocă la modul anecdotic timpurile demult apuse la Marea Neagră, întâmplări legate politic de lumea spectacolului, poante, personaje artistice și întâmplări din vilegiatură marină.

De fapt, majoritatea amintirilor evocate sunt legate de un loc ajuns aproape mitic (pentru că nu s-a mai păstrat acum mai nimic din farmecul de altădată) – țărmul acela dintre 2 Mai și Vama Veche, sau Mamaia-sat (care nici nu mai există, a fost demolat pentru extinderea Constanței). Acestea erau locuri unde artiștii, dar și oameni de rând, dornici de liniște și pustietate, nonconformiștii dar și cei cu buget redus – ajungeau să se bucure de mare. Chiar dacă locuiau la cort, sau la localnici, sau într-o tabără de vară a lui Napochim, unde condițiile de cazare nu erau chiar ilustre. Dar exista senzația de libertate! Printre acești evadați, autorul l-a recunoscut ulterior, cu ocazia difuzării Procesului de la Timișoara, pe însuși Filip Teodorescu care, la vremea campării sale în Vama Veche, era șeful spionajului extern al României.

Multe întâmplări sunt savuroase, mai ales pentru că se desfășoară în cadrul plajei sălbatice pe atunci unde se făcea nudism (unii la mare distanță de alții), se mâncau chiar midiile pe care odată vilegiaturiștii le adunau cu găleata, aduse încă vii de valurile unei furtuni foarte puternice din larg (Pepino cu soția sa le-au adunat și pregătit la grătar, spre consternarea gazdei care le considera scârboase!).

Antrenată de aceste amintiri am ajuns să-mi amintesc și eu că scoicile acelea negre, cu carne galbenă în interior, adică vii, aduse la mal de valuri, nu am mai văzut din copilărie, când veneam cu părinții mei, încă tineri, vara, la mare… Lectura aceasta, o lectură ușoară, amuzantă și puțin nostalgică m-a făcut să retrăiesc un pic din trecutul vacanțelor mele din copilărie, la mare… cu aceea liniște și tihnă prelungită… când timpul curgea altfel, mai blând.

Pe vremea aceea era posibil și ca un trib de artiști să trăiască cu bani puțini, o vară întreagă, la mare.

Cum reușeau?! Cu ”Grătare extreme și tornadă la Vama” și cu ”Tăcerea guvizilor”!

Foarte amuzante mi s-au părut episoadele anecdotice din lumea teatrului vehiculate de artiști când stăteau la taclale, în curte la gazdă, de seară până spre dimineață (vezi ”Ilegaliști într-o grămadă de pepeni murați” – despre jurizarea trupelor de artiști amatori, la care am râs cu lacrimi, ”Domnul Costăchel”, ”Pauza maestrului”, ”Aventuri cu un shakespearelog”), alte două legate de Cenaclul Faclăra (din perspectiva altor artiști decât cei implicați care folkăiau – expresie inventată de Alexandru Tocilescu), altele cu eroi chiar din zona vilegeaturii: cu copiii de pe plajă, pisici și șoareci în case de vacanță, un câine neastâmpărat adus la mare, năvodul dezgropat de un ciopor de oameni în toată firea cu ajutorul lopățelelor de nisip, frizerița din 2 Mai care cunoștea toate bârfele și știa mai bine cine urma să vină în sezon și la ce gazdă, având o memorie fantastică, încât ”cei de la Secu erau niște dulci copii față de ea”, fata lui Pacepa, pe vremea când fetele de seama ei purtau saboți de lemn…

Pare o anecdotă că, pe vremea când alimentele de bază erau raționalizate, truda Cristinei Pepino – scenografă care făcea pe comandă rochii de mireasă unicat pentru ”Fondul Plastic” – ajungea să fie răsplătită de una din clientele fidele în fazani (dar așa s-a întâmplat în realitate!).

Nu toate povestirile m-au entuziasmat în egală măsură, dar fiind o lectură ușoară și cu tematică de vacanță în cea mai mare parte, cu un stil lejer și subtil în egală măsură, limbaj fără vulgarități, am savurat-o de minune dimineața pe plajă, având ca fundal sonor foșnetul valurilor, și după-amiezile, la piscină, stând sub umbrelă. E de prisos să vă spun că am dat-o gata rapid.
Oricum, a fost o alegere cu mult mai inspirată decât cea din altă vacanță estivală când, într-un cadru asemănător (sau chiar mai relaxat), eu citeam ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak a cărui acțiune are loc în timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar povestitorul nu este altul decât Moartea care răpea atâta duium de vieți!

Cristian Pepino – A doua carte de la Vama Veche
Cristian Pepino – A doua carte de la Vama Veche

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

Inspirată de Enciclopedia personalităților feminine din România de George Marcu și Rodica Ilinca, mai precis de a doua parte care schițează unele personalități contemporane, am trecut în planul de lectură și cărți scrise ”la genul feminin”. Am parcurs deja din plan memoriile lui Annie Bentoiu despre care am scris aici, apoi jurnalul Constanței Buzea despre anii de supraviețuire alături de Adrian Păunescu, soț și poet, despre ce m-a impresionat am scris aici.

Acum am coborât din plan în realizat (cum ar spune un economist hârșit, ca mine) și una din cărțile scrise de Ana Blandiana (următoarea din personalitățile Enciclopediei amintite), chiar dacă cu mulți ani în urmă mai încercasem, fără succes, să citesc ceva din proza sa. Despre poezia sa se vorbea la ”Europa Liberă” încă din anii dinainte de `90, de atunci poeta era cunoscută ca o dizidentă, alături de Doina Cornea (deși într-un interviu recent, Ana Blandiana se declara oponentă, nu dizidentă, iar diferența dintre termeni este la fel de mare ca și doza de curaj care o presupune).

Ar fi două coincidențe demne de amintit legate de această lectură: puntea care o leagă de scrierea cu parțial caracter memorialistic a lui Nikos Kazantzakis – ”Raport către El Greco” pe care tocmai o citisem înainte, descoperind că, în eseul ”Cei doi români din Toledo”, asemeni lui Kazantzakis și Ana Blandiana a văzut în acest pictor un standard de expresivitate, ca o reflectare din plan vizual în cel literar a intensității emoției. Aduc ca dovadă citatul din ”Fals tratat de manipulare”: ”Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aș fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reușesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori […]”

Cea de-a doua coincidentă excede punțile din plan literar pe care am deseori surpriza de a le descoperi. Ea trece în lumea reală, concretă și tristă: când încă mai aveam de citit câteva eseuri până la finalul cărții, știrea unui alt final, cel a vieții lui Romulus Rusan, soțul poetei, străbătea timid în șuvoiului masiv al știrilor zilei respective privind rezultatele alegerilor parlamentare, context în care l-am văzut ca un semn al dispariției unei specii. Nu o specie literară, pentru că aceea poate fi reînviată chiar după secole de un alt autor, ci a unei specii de literat și observator al vieții cetății. Iar cei care se aseamănă, se adună. Așa cum s-au adunat și s-au sprijinit reciproc cei doi autori, diferiți ca stil dar uniți în convingeri – Ana Blandiana și Romulus Rusan, de-a lungul unei căsnicii care a durat 56 de ani.

Reunind în cele peste 400 de pagini un număr de 96 de eseuri, Ana Blandiana a reușit o carte despre care recunoaște că nu a scris-o cu plăcere (spre deosebire de alte cărți ale sale), așa cum nimeni nu se duce cu plăcere să-și facă analizele medicale. Dar acele analize servesc stabilirii unui diagnostic, cât mai aproape de adevăr. Iar adevărul căutat, dincolo de complezență, este răspunsul la întrebarea ”Cum a ajuns societatea românească aici?” – adică în această formă deviată complet de la idealurile declarate ale revoltei populare din `89 și de la angelismul organizației civice din deceniul următor în care poeta s-a implicat până la epuizare, captând numeroase antipatii în special din partea colegilor de breaslă. Sunt devieri enorme pe care oamenii lucizi și neînstrăinați de principii morale le contemplă stupefiați, pe toate canalele de exprimare ale acestei societăți, urmărindu-ne ca un coșmar…

Iar răspunsul, departe de a fi simplu, șerpuiește, asemeni unei cărări de munte care duce la piscul de unde ai perspectiva întregului, între întâmplări cu caracter autobiografic (să nu uităm că autoarea se aproprie de vârsta de 75 ani, deci privirea sa retrospectivă – mai ales asupra epocii dinainte de 1990, are adâncimea dar si sinceritatea necesară) și întâmplări cu caracter mai puțin personal, dar relevante pentru portretul-robot al acestui popor și traseul său istoric din ultima sută de ani – traseu care leagă idei și indicii în virtutea relației dintre cauză (ceea ce a fost, în trecut) și efect (ceea ce am devenit, în prezent).

Doar punctez o parte din eseurile cu caracter autobiografic, scrise cu o modestie aparte, despre:

  • ”Prima manipulare”- întâmplată din copilărie, când tatăl ei a fost arestat în baza unei probe false,
  • ”Oroarea de putere” sau pericolul intrinsec al puterii de a corupe,
  • cei trei ani de tatonări înaintea intrării la facultate (din care doi ani de eșec pe motivul dosarului politic al tatălui său, pe care nu l-a ascuns),
  • ședința de sindicat de la redacția revistei ”Tribuna” în care a Romulus Rusan a fost acuzat că a luat-o de soție pentru că familia ei i-a dat bijuterii (în ”Traviata”),
  • cenzura literară și circumstanțe pozitive sau neașteptate, în condițiile în care poezia scrisă de ea atunci se încadra perfect în fraza lui Carl Sandburg: ”Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”.)
  • popularitatea versus invidia colegilor de breaslă (”Spaima de a fi premiant”),
  • libertate și proprietate sau legătura dintre literatură și bani (”Noțiunea de avere”),
  • relația aparte a scriitorului cu timpul (”Complexul eternității”),
  • supraviețiuirea casnică cu bureți din pădurea de la Comana, pe care nu-i culegeau decât soții Rusan și țiganii (”La cules de ciuperci”),
  • înfățișare și obsesia de a fi prea vizibilă (”O fetiță urâțică”),
  • ostentativa supraveghere a Securității (”Mașina de la poartă”),
  • obținerea vizei de ieșire din țară, în anii `80 (”Lecturile de la Covent Garden”),
  • zvonurile răspândite pe seama poetei înainte de `90, versus prezența pe FB a peste 50 de profile pe numele său, din care nici unul nu-i aparține în realitate (lucru pe care îl simte acum ca o dedublare nedorită a realității, prin prisma experiențelor anterioare), în eseul ”O lume clonată și zvonuri”.

Și mă opresc la un fel de ”cireașă de pe tortul” eseurilor autobiografice: ”Ciuperca de pe preș” sau povestea percheziției casei de la Comana, situație în care vecinii din sat s-au dovedit a fi cu mult mai sinceri cu soții Rusan decât vecinii apartamentului lor din București (dacă citiți, veți afla cum și de ce).

Din a doua categorie, cea a eseurilor pe care le-am simțit că depășesc cadrul personal prin extindere la cel social și legat de prezent, mi-au rămas în minte două care mi s-au părut culmea ironiei amare: ”Cine știe ce este o mineriadă” sau despre necesitatea de a scrie o istorie care nu se învață la școală și ”Într-o stație de autobuz” – despre țiganii întâlniți în Franța în 1993 și felul în care acești minoritari migratori manipulau autoritățile locale care respectau drepturile omului.

Alt eseu care l-am găsit a fi genial de expresiv ca profil istoric și dezolant ca radiografia alb-negru a unei fracturi este cel intitulat ”Un alt popor”: „Când Romulus Rusan a făcut expoziția «Comunismul și țăranii», panouri întregi erau acoperite cu fotografii ale țăranilor arestați atunci. Erau fotografii față-profil, făcute în anchetă, nimeni nu poza, pur și simplu era fixată în ele clipa dramatică a înfrângerii. Și totuși… Stăteam și-i priveam fascinată și aproape înspăimântată de aerul lor de noblețe și de demnitate, ca și de frumusețea lor fizică, aureolată de îndârjire. Stăteam și-i contemplam pradă unei reverii și unei revelații sfâșietoare: erau un alt popor, nu încăpea nici o îndoială că fusese un alt popor, că nu exista nimic comun între chipurile de azi, văzute pe stradă sau la televizor, chipuri de oameni învinși fără să fi luptat vreodată, și chipurile acelor bărbați, cu mâinile prinse în cătușe și totuși liberi, continuând să se împotrivească prin ochii care nu puteau fi încătușați, prin trăsăturile care încremeniseră într-o semeție aproape mitologică. Erau un alt popor, care dispăruse fără a reuși să treacă urmașilor misterul forței sale lăuntrice. Eram un alt popor.”

”Fals tratat de manipulare” a fost publicată în 2013, la editura Humanitas. Doi ani mai târziu, în 2015, Elisabeth Gilbert a publicat ”Lecții de magie. Cum să-ți cultivi creativitatea” în care am avut surpriza unor locuri comune în ce privește misterele creației. Inspirația este percepută de Ana Blandiana ca o dictare din exterior, astfel încât a scris manuscrisele cu ”o grabă imperativă impusă de nevoia de a transcrie ideile în ritmul precipitat al apariției lor […] Apoi, încet-încet, a trebuit să accept evidența: mă aflam în fața unei dovezi indubitabile că altcineva îmi șoptea, nu prea clar, în limba lui, ceea ce apoi devenea al meu prin lectură și corectare”, în timp ce Elisabeth Gilbert declară cu sinceritate același lucru, dar cu alte cuvinte:

“Câteodată însă vine inspirația pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca și cum aș merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeropoturilor mari; mai am încă mult până la poartă și bagajul e tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forță exterioară. Ceva mă poartă cu sine – ceva puternic și generos – și, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu. […] Nu am decât rareori acest sentiment, însă e cea mai minunată senzație imaginabilă. În greaca veche, cuvântul care desemnează fericirea supremă este eudaimonia, care în esență înseamnă «locuit de spiritul cel bun» – în sensul că un spirit îndrumător divin îți poartă de grijă cu bunăvoință. Comentatorii moderni, poate stânjeniți de aluzia la misterul divin, îi spun pur și simplu «inspirație» sau «formă de zile mari».”

Evident, cele două scriitoare au consemnat independent una de alta.

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare
Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare
An aparitie 2013
Autor Ana Blandiana
Titlu Fals tratat de manipulare
Editura Humanitas
Format 13 x 20 cm
Gen Beletristica
Limba Romana
Nr. pagini 482
Subgen Literatura Romana
ISBN 978-973-50-4246-2
Comanda acum pe Librarie.Net

Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european

Dacă la scrierea memoriilor sale sub titlul ”Timpul ce ni s-a dat”, regretata Annie Bentoiu s-a folosit de jurnalele sale din anii 1944-1947, completate cu informații culese din ziarele aceleași perioade, răsfoite în biblioteca/arhiva Academiei, în schimb Stefan Zweig (1881-1942) și-a consemnat amintirile – ”Amintirile unui european”, fără nici un punct de sprijin pentru memorie: nici una din cărțile sale, nici un fel de notițe, nici una din scrisorile de la prieteni. Toate acestea au ajuns inaccesibile sau pierdute din pricina împrejurărilor nefavorabile, autorul scriindu-și memoriile în timp de război (al doilea Război Mondial izbucnise cu un an în urmă, scriitorul îl trăise și pe primul) și în străinătate (părăsise continentul european pentru a ajunge în SUA și apoi în Brazilia).

La vârsta de 60 de ani, istoricul evocă istoria timpului său, cel al unor ”fantastice schimbări” și al celor mai ”stupide politici”, în care consideră că a trăit mai multă istorie decât oricare dintre înaintași.

Dar cum arăta lumea, lumea aceea de ieri a lui Stefan Zweig, cea dinainte de primele ore ale Războiului din 1914, izbucnit după aproape o jumătate de secol de pace?!

”Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba. Ritmurile noilor viteze nu se extinsese încă de la mașini, telefon, radio, avion la om, timpul și vârsta aveau o altă măsură. (…) chiar la începutul copilăriei mele, când tatăl meu încă nu împlinise 40 de ani, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată urcând sau coborând în fugă scările sau, în general, făcând ceva în mare grabă. Graba era socotită o lipsă de eleganță, ea era de fapt inutilă, căci în această lume burgheză bine clădită, cu nenumăratele ei asigurări și măsuri de acoperire, nu se întâmpla niciodată ceva neașteptat; catastrofele, câte se produceau pe la periferia lumii exterioare, nu pătrundeau prin peretele bine căptușit al vieții «asigurate». (…)

Lumea se plângea mai mult de obișnuință decât din convingere de impozitele «mari» care, la drept vorbind, în comparație cu cele de după război, reprezentau numai un fel de mic bacșiș plătit statului.

Încă se mai stipula în testamente în modul cel mai precis cum să fie ajutați nepoții și strănepoții să nu-și piardă averile, ca și când printr-un invizibil titlu de creanță s-ar putea obține garanții de la puterile veșnice, și în timpul acesta oamenii își trăiau viața lor tihnită și-și mângâiau micile lor griji ca pe niște bune și ascultătoare animale domestice de care, în fond, nu se temeau.”

Tocmai în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în vechea și adormita Austrie, unde domnea bătrânul împărat Wilhelm II, masele au început să-și ceară drepturile făcând ca politica să erupă brusc cu rafale violente, care au dislocat calmul vieții confortabil clădite.

”Noul secol cerea o ordine nouă, o așezare nouă.”

Apare Partidul Național-German care, slab numeric, caută să-și compenseze lipsa de identitate prin agresivitate feroce și brutalitate fără măsură. Acționa cu o brutală forță de șoc în vederea distrugerii monarhiei austriece și în favoarea unei Germanii mari – un vis anterior lui Hitler. În ideile și tehnica lui Georg Schonerer, unul din deputații acestui partid antebelic, și-a avut Hitler (un alt austriac de la marginea imperiului) inspirația și modelul, cel puțin în două direcții: teoria rasistă antisemită și ”ideea unor trupe de asalt, dezumanizate, oarbe în sălbăticia lor, și de aici metoda prin care un grup mic terorizează majoritatea cu pondere numerică mai mare, dar mai slabă prin pasivitatea oamenilor ce-o compun.” Iar aceste trupe de asalt erau, pentru început, alcătuite din studenții germani care ”la adăpostul imunității universitare, au instaurat o neegalată teroare a bâtei și care la orice acțiune politică, la semnalul ordonat și fluierat, porneau în marș, organizați militărește (…) înarmați cu bastoane grele, dure, provocând fără încetare, se năpusteau când asupra studenților slavi, când asupra celor evrei, catolici, italieni și-i alungau din universitate pe cei lipsiți de apărare.”

Prima mare spaimă, când scriitorul a visat oarecum războiul cu ochii deschiși, a fost în anul 1913, cu ocazia «afacerii Redl» când autoritățile imperiale au descoperit că, în timpul războiului balcanic, planul strategic al armatei austriece fusese vândut Rusiei chiar de către un ofițer austriac de rang înalt, omul de încredere al moștenitorului tronului (un lucru care ”ca toate episoadele din arieplanul istoriei, este mai puțin cunoscut” – consemnează Zweig).

La fel de precis, scriitorul identifică în amintirile sale tragicul eveniment cu care a început nenorocirea Germaniei, nenorocirea Europei:

”Pe poporul german nimic nu l-a îndârjit așa de mult, nimic nu i-a turnat atâta ură în suflet, nimic nu la predispus așa de mult la ideea de a-l accepta pe Hitler, ca inflația.” Odată cu asasinarea ministrului de externe german al Republicii de Weimar – Walther Rathenau, panica s-a instaurat și marca s-a năruit ”și nu s-a mai oprit din prăbușire până când nu au fost atinse cifre fantastico-nebunești de miliarde. (…) un șiret de ghete costa mai mult decât costa o gheată înainte, nu, mai mult decât un magazin de lux cu două mii de perechi de ghete, reparatul unui geam spart mai mult decât înainte întreaga casă, o carte mai mult decât înainte tipografia cu sutele de mașini. Cu o sută de dolari puteai să cumperi în serie case de câte șase etaje pe Kurfurstendamn. Erau fabrici care, după recalculare, nu costau mai mult decât costa mai înainte o roabă. (…)

Toate valorile erau cu semn schimbat și nu numai din punct de vedere material; reglementările inițiate de stat erau luate în derâdere, nu se mai respecta nici o normă, nici o morală, Berlinul se transformase într-un fel de Turn Babel al lumii.”

O analiză istorică amănunțită a începutului ascensiunii politice a lui Adolf Hitler prin folosirea grupului fără responsabilitate oficială al studenților național-socialiști# împotriva scriitorilor proscriși, printre care și Zweig (onorat de o companie selectă ca Thomas Mann, Freud, Einstein și alți intelectuali de origine evreiască). Ca expresie a ”indignării” populare, cărțile lor erau arse pe rug*, conform unui obicei german din Evul Mediu.

Plusuri: Deși Zweig s-a sinucis la un an după finalizarea memoriilor de față, tonul narațiunii nu trădează acest deznodământ, nu are un ton deprimant. Sunt unele analize/conexiuni istorice complexe care fac legătura între evenimente simptomatice și crizele pe care le-au declanșat. Un avertisment spre vigilență, valabil și pentru timpurile noastre.

Minusuri: capitolele legate de devenirea lui intelectuală, căutări și călătorii – cam fade, au ajuns să mă obosească/plictisească. Un ton (prea) patetic, pe alocuri. Sau poate m-am obișnuit eu prea mult cu cel zeflemist al lui Mo Yan.

Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european
Stefan Zweig – Lumea de ieri. Amintirile unui european

# istoria se repetă: este același grup de manevră și teroare folosit spre intimidarea adversarilor de către Partidul național-german înainte de primul Război Mondial.
* Episod evocat și de Markus Zusak în ”Hoțul de cărți” când Liesel fura a doua sa carte din mormanul de cenușă în care se transformaseră o grămadă uriașă de cărți mistuite de foc – un foc festiv în piața din centrul orașului, organizat cu ocazia aniversării zilei lui Hitler dar și a victoriei ”asupra dușmanilor și obstacolelor care ținuseră Germania în loc de la sfârșitul Primului Război Mondial.”

Constanța Buzea – Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971

Așa cum am stabilit în planul de lectură pentru acest an, o secțiune a lui este rezervată literaturii feminine din România, pe considerentul că autoarele de proză sau poezie sunt d-ale noastre, sunt personalități, deci merită!

Ideea mi-a fost inspirată de partea a doua parte a Enciclopediei personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, cea care tratează personalitățile contemporane. Am citit cărți ale unor autoare despre care recunosc că nu auzisem până acum, ca Annie Bentoiu cu ale sale memorii, urmată acum de Constanța Buzea – poetă, soția timp de 16 ani a unui tip care a făcut mai multă vâlvă decât oricine din generația lor literară, prin inițierea unui fenomen cultural de masă – Cenaclu Flacăra. V-ați dat seama desigur cine i-a fost soț, nimeni altul decât Adrian Păunescu – poet foarte cunoscut, contestat după 1990, devenit senator de Dolj, decedat în 2010 (Constanța Buzea nu a venit la înmormântarea lui atât de mediatizată, ea a decedat doi ani mai târziu).

Detaliile despre viața cuplului Păunescu au fost consemnate la vremea lor într-un jurnal al ei din anii 1969-1971 (trei ani de la nașterea lui Andrei, al doilea copil). Mă raportez la cronologia acestor ani într-un mod oarecum personal-nostalgic: sunt anii în care și eu am venit pe lume, deși părinții mei erau un pic mai vârstnici (mama mea încă trăiește, fiind cu 7 ani mai mare decât Constanța Buzea).

Pornind de la faptul că ei sunt din aceeași generație cu părinții mei, jurnalul acesta are pentru mine rol de document social al unei epoci. Spre deosebire de memoriile lui Annie Bentoiu, jurnalul este brut, fără inserții retrospective. Acestea îi revin exclusiv cititorului care trebuie să se descurce în plus cu multele personaje amintite numai pe numele mic, pe inițiale sau prescurtat, dintre care, din păcate, nu am recunoscut decât o parte (ăsta fiind minusul redactorului cărții de la Editura Humanitas, care ar fi trebuit să vină cu niște note de subsol lămuritoare, cel puțin pentru generațiile mai tinere!)

Deci, avem un cuplu de intelectuali, căsătoriți de foarte tineri (ea 20, el 18 ani!), colegi ca studenți ai Facultății de Filologie din cadrul Universității din București și care au o căsnicie aparent exemplară, în primul rând datorită soției care rezistă într-o relație disfuncțională (chiar ea recunoaște că este dificil de trăit alături de Adrian). Îi reușește acest lucru cultivând o anumită detașare față de partener și aventurile lui extraconjugale din care multe afișate și notorii în cercul literaților (cerc restrâns, dar nu și neapărat select!) dar și pentru că și-a construit un univers personal alcătuit din creația poetică în care își decantează tristețea și singurătatea – numai în acești trei ani evocați în jurnal i-au fost publicate câte o carte pe an: ”Agonice”, ”Coline” și ”Sala nervilor” (de-ai putea spune, dacă ai fi cinic, că nefericirea i-a priit din punct de vedere al carierei literare!). Din acest univers personal ea l-a exilat pe Adrian printr-un vers – ”Fii exilatul lumii mele-ntregi” într-un moment în care se va fi simțit incapabilă să-l ierte; în schimb i-a pus în centrul acestuia, în mod firesc, pe cei doi copii pe care i-a crescut acasă (cu un statut de semi-casnică, dacă ținem cont că nu depindea exclusiv de soț, având un oarecare venit personal din poezie – colaborări cu reviste literare și cu editurile). Același univers l-a populat cu rude – părinții ei (în casa acestora din Berceni, str. Găzarului 82#, soții Păunescu au locuit pe vremea studenției lor, până când au obținut o locuință de stat cu chirie, uzând de calitatea lor de membrii ai Uniunii Scriitorilor), cu prietena cea mai bună, doctorița Anca care a ajutat-o să-și nască copii prin cezariană, cu altă prietenă, Lena, văduva unui scriitor Miron (nu am reușit să-l identific!) la a cărui casă de la Vălenii de Munte a stat toată toamna anului 1971, pentru a ordona manuscrisele acestuia și a le dactilografia; alte cunoștințe literare cu care se vizitează sau se întâlnește când ea cu copii merg în vacanțe la casele de odihnă ale scriitorilor din Cumpătu sau Mogoșoaia.

Momentul publicării jurnalului este anul 2009, pe vremea când fostul soț, foarte bolnav, se apropia încet și sigur de inevitabilul sfârșit.

Titlul sub care a fost publicat jurnalul – ”Creștetul ghețarului”, este o străvezie metaforă deoarece, privită din exterior, căsnicia lor părea exemplară pentru mulți, dar partea care nu se vedea, mult mai mult din întreg, era foarte diferită de aparențe:

”Prinsă în artificial și în fals, cu sufletul obosit, încerc nebunește să rezist prin extenuare fizică. Temperamentul lui torențial, caracterul lui în stricare lentă, anormalitatea în manifestări tenace – le primesc într-o amorțeală și într-o somnolență acutizate în crize amarnice de fiere. Nu mai am puterea să mă simt jignită atunci când mă jignește. Mă îmbolnăvesc instantaneu. O stare de confuzie se perpetuează între noi și nu am energia să o limpezesc, să mi-o explic sau să renunț eroic la tot, urlându-mi revolta și resentimentele, acceptând dezastrul, anomalia și spectacolul abuziv. Amân și-mi găsesc de lucru. Ne plictisim unul de altul. Nu mai facem efortul de a ne minți că suntem o pereche, noi între noi, măcar de dragul Ioanei. Dar prăpastia nu s-ar umple cu atât…”

”Suntem împreună de opt ani. Anii euforici au fost primii patru. În septembrie 1961, când ne-am căsătorit oficial, fuseserăm amândoi temerari în sărăcia noastră. Credeam că starea aceasta de solidaritate leagă oamenii fără să-i sălbăticească pe dinăuntru. Schimbarea s-a produs relativ lent, cu oscilații și cu reveniri, alunecând semeț către răul de proporții de-acum. Calea – preserată cu clipe de bine și de poezie, de întreținere perversă a iluziilor. Împreună cu enigma lui, cu secretele lui de familie, cu iubirile posibil penibile din adolescență, cu mizeria materială frustantă pentru un tip intempestiv, inteligent și îndrăzneț. A fost o nebunie să mă las ocrotită de un copil plin de demoni în creștere, de o ființă anarhică și nedisciplinată, fără măcar nostaligia disciplinei în vreo direcție. Grăbit să învingă, nu conta prin ce mijloace. Să mă ocrotească spre a mă supune, poate ca pe o victimă ideală, ușoară, nu ca pe un partener. Să-i rămân în permanență la îndemnână, ca o pradă pe care să nu o extermine fizic. Grăbit să parvină, să-i compleșească pe naivii investitori de suflet printre care mă număram.”

Un cuplu în care, în crizele de furie el spărgea farfurii; în care ea bătea la mașină săptămâni în șir manuscrisele lui, pentru ca ele să nu-i dea afară din casă.

”Devotamentul cu care o fac e dictat de spiritul meu de ordine, în primul rând. Casa este sufocată de manuscrise. Dau deoparte pamfletele și proza. Încerc să reconstitui ființa adevărată din versuri, dar e o utopie. Treaba e dificilă, și concluziile mele sunt și ele mișcătoare ca nisipul. «Fântâna somnambulă» – un muzeu sentimental strict, pe care îl cunosc și îl evit.”

Casa este sufocată de manuscrise, Păunescu fiind o adevărată mașină de versificație, capabil de performanțe cantitative, ca și Petru Dumitriu care era prolific pe tărâmul prozei, după cum am aflat din prefața de la ”Cronica de familie”, cel care îl inhiba pe Marin Preda din acest punct de vedere.

Aceeași inhibiție o încearcă pe timida soție a lui Păunescu care consemnează o amintire în acest sens, în jurnal, la data de 7 ianuarie 1970:

”Erau timpuri când ne adunam câțiva prieteni, la noi acasă, ca să scriem pe o temă dată. (…) Scriam după puteri și ne citeam timorați, dacă nu chiar invidioși pe producția cu care ne copleșea Adrian. Rar de tot reușeam și eu două-trei texte. În zilele lui bune, Ilie Constantin reușea să scrie uluit până la opt poezioare, căci el scrie scurt. Iar Adrian ne umilea scriind nouăzeci. Pe Ilie îl podidea un râsu-plânsu, între ciudă și admirație. Nu-i venea să creadă.”

Reticența Constanței față de volumul ”Fântâna somnambulă” este legată de sursa de inspirație care a constituit-o istoria amoroasă dintre soțul ei și poeta Ana Blandiana (pomenită în jurnal ca Nana Otilia). Încurajat de cochetăriile ei, Păunescu i-a făcut o curte asiduă timp de câțiva ani buni (încă din studenție, deși amândoi erau căsătoriți, starea civilă nu a fost o piedică în calea amorului pătimaș!), însă fără ca Blandiana să-i accepte avansurile până la capăt; respins fizic, poetul suferea la domiciliul conjugal:

”În vremea aceea, Adrian venea acasă și se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu fața la perete, suferea. Ofta cu ochii strânși, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrățișându-se și prelungind agonia unei dorințe apocaliptice. Așa și-a scris cartea cu care a luat premiul și a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc și o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii și se apuca de scris. Scria și mă chema să mi le citească. Mie, acele texte, în care eram și în care am rămas personaj secundar, ca un duhovnic surdo-mut, fără să-i pese că mă mutilează și mă castrează de sentimente, și mă îmbolnăvește de stupoare…

Am scris și eu, parcă în replică, tot felul de texte, versuri, pe stările pe care mi le crea. Cum vine asta, Constanța: «A fi a doua, a rămâne prima»? sau «Tu de ce te-arăți statornic când imaginea ta umblă»? extrase din «Norii» mei, nominalizat fără șansă alături de ”Fântâna somnambulă” pentru premiul Uniunii și pierzând, după cum mi s-a relatat, la un vot distanță.” (…)

”Altul și-ar fi lins rănile în tăcere. Dar el, fire indiscretă și tribun al propriului destin, și incapabil de cavalerism, face public episodul într-o carte întreagă. Se supără pe femeia dorită cu atâta ardoare și face să pară că el se leapădă de ea.”

Mai stupefiant de atât este episodul dezvăluirii care i-o face Păunescu soției sale, înainte cu puțin timp de nașterea fiului său, Andrei, cum că mai este tată la altă casă, mama fiind o femeie căsătorită. Este vorba de una din fiicele familiei Bârlea, născută la două luni diferență de Ioana Păunescu.

Rar am mai întâlnit un așa cuplu al contrastelor:
– el foc, ea gheață (și aici ar fi o corelație cu titlul jurnalului), fiind rece cel puțin din vedere al rațiunii și consemnării lucide, al neimplicării în bârfe, fiind absentă ura față de iubitele pasagere ale lui Păunescu, vinovăția atribuind-o numai poetului pe care, în contextul numeroaselor aventuri amoroase, știute și neștiute, l-a catalogat drept ”obsedat erotic”. Elanurile lui donjuanești au continuat și în timpul bursei de un an pe tărâm american, unde au mers împreună (și fără ca asta să fie un impediment, căci ”engleza o înveți cel mai bine în pat cu o englezoaică” spunea el atunci).
– el extrovertit și coleric, ea flegmatică și introvertită atât de mult că am avut impresia că nici jurnalului nu i-a încredințat chiar toate trăirile, se pare că acestea au fost ”cifrate” mai bine în versuri (din precauție ?!);
– el indiscret, ea discretă (v-am spus deja că nu se preta la bârfe nici în jurnal, nici nu încuraja confidențele din partea altor femei înșelate din cercul său de cunoștințe);
– el în permanentă atingere cu lumea, ea – izolată în universul casnic, robită de furia laptelui, alăptat, plânset de copil mic și scutece îmbibate cu pipi.

Pe parcursul șederii în America, Constanța consemnează printre altele câteva pagini de jurnal care vor face deliciul admiratorilor lui Eliade: despre vizita lor la el acasă, la New York, la universitatea unde asistă când acesta preda istoria religiilor, despre șederea lor într-o casă închiriată pe aceeași stradă, unde locuise înainte Eliade și soția lui, despre cărțile împrumutate din biblioteca savantului, despre interviul luat de Păunescu lui Eliade și publicat la întoarcerea în țară într-un număr din revista literară ”Luceafărul” care s-a epuizat în ziua apariției.

Familia Păunescu a stat cu chirie la stat, pornind de la apartamentul dintr-un bloc nou din Berceni-Metalurgiei (care ei i-a plăcut dar nu și lui, pentru că nu era central), spre mult râvnitul Centru, începând cu blocul Dalles (într-o chichineață la etajul opt, sub mansardă, cu un mare cuibar de gândaci de bucătărie), de unde s-au mutat în blocul Scala, iar de aici, spre finalul jurnalului, într-o casă naționalizată cu curte, subsol, parter și etaj din strada Sandu Aldea (Cartierul Cașin-Domenii, altă viață!) prilej de jubilație pentru tânăra mămică dar și de furie – singura consemnare din jurnal a vreunei furii a sale – atunci când scriitorul Alexandru Ivasiuc i-a spus că o casă vecină cu a lor, unde locuia poetul Ion Brad, aflată în rând pe aceeași stradă, aparținuse bunicului său și că se jucase fericit când avea cinci ani, în curtea aceea (Constanța nu-i zice nimic în față, dar revarsă asupra lui Ivasiuc, în jurnal, epitete ca nesuferit, îngâmfat, plin de el, invidios).

Când soțul a fost ales șef al Uniunii Scriitorilor (în 1971), Constanța ajunge și ea să aibă ”fete” pentru curățenie la casa cea mare, așa cum la interviul dat de Păunescu, reporterul este însoțit de șase tinere stenografe (denumite ironic, în jurnal, ”gâsculițe”). Acum cei doi par a fi chit.

Privind retrospectiv, ce contrast între averea estimată la aproape 4 milioane de euro de la finalul vieții și începuturile mai mult decât modeste ale poetului la vârsta când s-a căsătorit cu Constanța Buzea, consemnate de aceasta cu sinceritate: a îndurat calvarul foamei, cărând bagaje în Gara de Nord și locuind cu chirie într-o cămăruță la subsol din strada Spiru Haret, ”cu tencuiala coșcovită, fără lumină electrică și cu dușumea putregăită, cu o chiuvetă de fontă pe culoar” și unde tânăra soție i-a tricotat un pulover din firele trase dintr-un macat oltenesc adus de Adrian de acasă, de la Bârca de Dolj !!!

Averea lăsată în urmă de poet a fost disputată în instanță între urmașii supraviețuitori: Andrei (nu și Ioana, sora sa, decedată în 2011, la un an după tatăl său), d-ra Bârlea – fiica naturală recunoscută de poet, cea de-o seamă cu Ioana; și Ana Maria – fiica lui Păunescu cu a doua soție, Carmen Antal (o frumusețe recrutată din liceu pentru Cenaclu Flacăra și din cauza căreia Păunescu a fost acuzat atunci că are relații sexuale cu minore, Carmen fiind mai tânără cu doi ani decât Andrei Păunescu, fiul său cel mic din prima căsătorie).

O carte relativ scurtă dar densă care mi-a lăsat un gust amar. Pentru că este o carte despre goana după succes și prețul lui, despre o singurătate în doi și lumi separate, despre o căsnicie cu uzură accelerată, despre un abis afectiv care se cască pe zi ce trece, dar și despre o mamă poetă care ne-a lăsat pagini despre maternitate și copii cum rareori s-au scris în limba română.

# prilej de a mai descoperi o vecinătate literară, aici în cartierul Berceni, nesemnalizată în nici un alt fel decât acest Jurnal al Constanței Buzea.

Constanța Buzea – Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971
Constanța Buzea – Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971

Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947

Despre Annie Bentoiu am citit prima dată în a doua parte din ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca – carte căreia i-am dedicat un serial pe acest blog și care, episod de episod, are cititorii săi fideli.

Atrasă de personalitățile care s-au afirmat în domeniul literar – adevărate doamne care trăiesc printre noi, am decis să le aduc un omagiu adăugând în planul meu de lecturi cel puțin o carte semnată de fiecare dintre ele.

Prima carte înscrisă astfel pe listă este cea de față – o carte de memorii, care are printre atu-uri nu atât un vast volum de amintiri ale autoarei aflate în al optulea deceniu al vieții, cât mai ales modul în care felul în care sunt evocate aceste amintiri. Trăind două răsturnări ale ordinii politice și grozăvia celui mai înspăimântător secol al mileniului care a trecut, d-na Bentoiu scrie istoria pe care a trăit-o, alta decât istoria pe care au scris-o învingătorii. Este un soi de restaurare firească și necesară în scrierea sa realizată cu o eleganță aparte (provenită desigur din cunoașterea aprofundată, încă din adolescență, a literaturii franceze) și în același timp cu o imparțialitate a judecării împrejurărilor istorice care își au temeiul în educația sa temeinică – bacalaureatul la Școala Centrală din București (1945), urmat de cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității din București.

Comentând cu Ema despre Jurnalul Annei Frank, pe care tocmai ea îl citise, am ajuns la concluzia că acesta a putut fi scris așa în primul rând datorită educației primite de această copilă de 11 ani, înainte și chiar în timpul ascunderii sale, a importanței pe care educația îl avea în cadrul familiei sale. Mi-am amintit acest lucru văzând că, în memoriile de față, înainte de a povesti despre mama sa de origine elvețiană, stabilită în România, autoarea povestește despre Școala Centrală și cele mai iubite profesoare de acolo, care au influențat-o cel mai mult pe plan intelectual: cea de latină, cea de franceză și cea de filozofie. La cea din urmă – Anina Rădulescu Pogoneanu, mă opresc numai, cel puțin din două motive: acela că ”prin familia ei aparținea întregii culturi românești” (tatăl acesteia fusese discipolul lui Titu Maiorescu, mama – directoarea Școlii Centrale care i-a urmat Mariei Delavrancea) al doilea fiind faptul că preda logica, etica și dreptul constituțional, în expunerile sale referirile literare fiind constante:

”O văd și o aud încă zicând: Nu e permis unei fete din ziua de astăzi să nu știe cum se scrie numele lui Aldous Huxley, ca și cum ar fi fost vorba, în 1945, de o descalificantă eroare, și umplând tabla cu acel nume dintr-un capăt în altul.”

Plutind încă în norii sfârșitului de adolescență, la câteva zile după difuzarea la radio a comunicatului din 23 august 1944, autoarea privește la trecerea rușilor pe Strada Mare din orașul Oltenița (unde se refugiase cu familia din pricina bombardamentelor Aliaților asupra Capitalei), timp în care prima imagine care îi vine în minte este cea a unui zăgaz care se rupe:

”Pe Strada Mare se scurgea un șuvoi de căruțe care înainta extraordinar de încet. În fiecare un grup de militari, bărbați și femei, stăteau așezați sau prăvăliți pe un neverosimil calabalâc de ”efecte” și de arme, unul dintre ei mâna caii. Culoarea generală a uniformelor, a obiectelor, a cailor și a căruțelor păreau să fie aceeași, cea a pământului, a prafului. Rușii nu se uitau la noi; erau cufundați într-o indiferență sau o oboseală atât de adâncă încât nimic și nimeni nu-i mai putea atinge.”

Cine face istoria?” se întreabă autoarea în memoriile sale scrise după ce și-a revaluat amintirile consemnate la vremea lor într-un jurnal, completate cu informații din ziarele timpului dar și retrospectiv, cu informații aflate peste decenii. Răspunsul pe care și-l dă punctează evenimentele din toamna anului 1944:

” … în seara de 9 octombrie 1944, Churchill mâzgâlise la Moscova celebrul naughty document prin care se stabileau viitoarele zone de influență ale rușilor în Europa. Mai erau patru luni până la consfințirea lor prin tratatul de la Ialta și mai puțin de cinci până la instaurarea în România a dictaturii comuniste pentru o perioadă de aproape patruzeci și cinci de ani. Iar despre asta nimeni nu știa nimic, nici măcar cei doi sau trei ”mari” care se înțeleseseră pe spinarea celor mulți.

E aici, pentru mintea omenească, unul dintre cele mai mari mistere ale veacului. Churchill a fost un om excepțional în ce privește luciditatea, viziunea, curajul. Și acest om încheie unul dintre cele mai murdare și mai condamnabile tîrguri ale istoriei cu un asasin de calibru maxim, despre care nu-și putea face nici o iluzie. Churchill s-a răscumpărat – în parte – mărturisind-o; dacă ar fi tăcut, nimeni n-ar fi aflat mare lucru.”

Faimosul bilet privind împărțirea sferelor de influență, mâzgâlit de Churchill apare și pe pagina de Wikipedia a Conferinței de la Ialta, conferință care a avut loc în fostul palat al țarului, palatul Livadia din acest mic oraș al peninsulei Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014).

Decizia istorică bazată pe acel bilet mâzgâlit a întors din curgerea firească și a orientat într-o direcție nouă pentru mai multe decenii destinele multor zeci de milioane de oameni, inclusiv al celor pe care i-a cunoscut autoarea. Alunecarea aceasta este descrisă pas cu pas, în anii primelor schimbări insiduoase: 1944-1947, într-o analiză de mare finețe și luciditate a evenimentelor de atunci, de la nivelul individului: ce a văzut cu ochii ei o adolescentă în ultimul an de liceu, apoi studentă în primii doi ani de Drept.

Schimbarea a început când faliile sociale au fost adâncite cu bună-știință odată cu resentimentul social, deoarece până atunci ”în linii generale resentimentul social, atât cât l-am putut eu constata, n-a avut nici pe departe în viața reală locul important pe care-l deține în ideologia și mentalitatea comunistă”.

Ideea proprietății de grup pe care o preconiza comunismul era total străină de mentalitatea românească, mai ales la sat unde în ultima sută de ani avuseseră loc o sumă de împroprietăriri ale țăranilor.

”Visul celor mai puțin înstăriți nu era nici pe departe să devină colhoznici, ci să ajungă și ei proprietari ai unui lot de pământ, sau al unuia mai mare ori mai bine situate decât al lor. O gospodărie înfloritoare era un fel de titlu de noblețe sătească: ea certifica buna purtare a celor care o administrau și care, bărbați și femei, nu căzuseră în darul beției, nu jucau cărți, nu sporovăiau și nu se țineau de fleacuri, aveau mintea ageră și mâinile neobosite.”

Foarte atentă și logică prezentarea pe care o face autoarea celor două probleme ale societății românești din perioada interbelică, care erau ”două secțiuni violent ostile una alteia și totuși unite printr-o subterană, tragică legătură: e vorba de evrei și de legionari. Cu ei intrăm într-o zonă de excesie, bântuită de patimi, de ură și de neînchipuite suferințe.”

Aflu cu stupoare că, înainte de pătrunderea Armatei Roșii pe teritoriul țării, evreii erau majoritari în Partidul Comunist local, românii fiind cu totul nesemnificativi numeric între cei 1000 de ilegaliști. Sau că profesorul Paulescu, descoperitorul insulinei, ajuns la doi pași de premiul Nobel și care numai ignorant nu putea fi numit, fusese convertit la antisemitism în timpul studiilor sale în Franța, fiind autorul unor texte politice legionare care i s-au părut autoarei la fel de penibile ca imnul legionar!

Distorsionarea personalității umane sub imperiul ideologiilor, oricare ar fi ele, este o calamitate de ordin universal. Înnăscută nu este ura, ci sentimentul justiției. Ideologia datoriei de a ucide pentru că victimele sunt prezentate în culorile cel mai odioase, ca niște ființe răufăcătoare – asta este născocirea diabolică pentru a satisface sentimentul înnăscut și ireductibil de justiție.

”Iar de argumentat ceva este totdeauna posibil. E de ajuns să pornești de la o mică, foarte mică denivelare a planului realității, și dacă urmezi scrupulos legile logicii obții raționamente fără cusur, convingătoare, imbatabile, deși sunt înclinate ca turnul din Pisa.”

Latura documentară a memoriilor, cu analiza istorică realizată pe baza unui raționament agil dar ușor și plăcut de urmărit (în opinia mea, mult mai reușit decât cel din scrierile mai populare al istoricului Neagu Djuvara), sunt împletite de autoare cu amintirile personale: primul admirator cunoscut la ski care-i trimitea acasă coșuri de flori, ajungând să-i irite tatăl, prima îndrăgostire de un bărbat însurat din anturajul tatălui (legătură abandonată apoi din instinct), primul iubit (mediocru) abandonat și acesta la sfatul părintesc, căci atunci fetele tinere mai ascultau de cei mari, grație bunei educații; primele tatonări cu cel care îi va deveni soț, dragoste al cărei debut este legat în amintirea autoarei de orășelul Bușteni și de cărările Bucegilor. Toate acestea se petrec în timp ce în jur tot ce fusese construit în spiritul democrației în ultima sută de ani se prăbușea, bucată cu bucată, aducând schimbarea profundă în planul guvernării. Schimbare care se va fi continuat apoi timp de decenii ca un război civil sub sloganul ”luptei de clasă”.

Sunt multe fațete ale memoriilor, mai aleg doar una dintre ele, demnă de crezare din partea autoarei care a fost martoră a prefacerilor sociale și materiale pe parcursul a unei jumătăți de secol, este cea privind Bucureștiul:

”Astăzi, 53 de ani mai târziu, sufletul acelui oraș patriarhal și binevoitor nu mai există. Bucureștiul este o realitate geografică și administrativă, dar cam atât. A trecut prin prea multe încercări, a fost schimonosit în prea multe feluri. (…)

Mica bijuterie de arhitectură Belle Epoque împestrițată cu adaosuri interbelice a devenit, prin efectuarea unor lucrări ciclopice, o metropolă de tip latino-american, cu o personalitate la fel de confuză ca mințile noastre de astăzi.

Suntem un neam ciudat, în care speranța renaște ca iarba în fiecare primăvară. Poate că avem mai multă vitalitate decât energie, mai multă istețime decît minte; dar nici unul dintre noi nu crede cu adevărat că va trebui să moară.”

Despre autoare: Annie BENTOIU (1927, București) – scriitoare, traducătoare. Fiica medicului Constantin Deculescu, secretar de stat în guvernele țărăniste, și a unei elvețience stabilite în România. După bacalaureatul la Școala Centrală din București (1945), a urmat cursurile Facultății de Drept din cadul Universității din București și ale Institutului Francez (literatură și istorie) pe care le-a întrerupt în 1949 când s-a căsătorit cu muzicianul Pascal Bentoiu. În timp ce rude ale sale erau închise pe motive politice, Annie Bentoiu a lucrat ca funcționară la o fabrică de confecții (1950-1954), apoi ca traducător de limba franceză.

Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947
Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947

Amos Oz – Cutia neagră

Amos Oz este considerat cel mai important prozator și eseist israelian al tuturor timpurilor. S-a născut în anul 1939*, la Ierusalim, din părinți evrei de origine rusă (tatăl) și poloneză (mama). La vârsta de15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, după moartea mamei sale (sinucidere din cauza depresiei, atunci când fiul ei avea 12 ani) și conflictul deschis cu tatăl său (moment în care își schimbă și numele de familie din Klausner în Oz, care înseamnă în ebraică ”îndrăzneală”). După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim, Amos Oz a revenit în kibbutzul Hulda, unde a stat trei decenii. Aici el se dedică scrisului, practică agricultura și predă la liceul local. Unchiul său, profesorul Yosef Klausner, un cunoscut istoric și scriitor, a predat la Universitatea Ebraică, și a candidat în 1948 din partea Mișcării Herut la postul de președinte al Israelului în fața lui Chaim Weizmann.

În anul1967, scriitorul participă ca soldat într-o unitate de tancuri la Războiul de Șase Zile pe frontul din Peninsula Sinai, iar în octombrie 1973 în Războiul Yom Kippur.

Războiul de Șase Zile a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania.

Războiul de Yom Kippur a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kippur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase Zile (1967). Riposta evreilor a fost promptă și dură, victoria lor a dus la recunoașterea, pentru prima oară de către Egipt, un stat arab, a Israelului.

Aceste evenimente istorice sunt amintite și în carte, ca fundal al istoriei unei relații zbuciumate dintr-o perioadă la rândul ei destul de zbuciumate.

În ultima vreme alegerile mele au mers cu predilecție spre cărțile scriitorilor laureați ai Premiului Nobel pentru literatură sau a celor propuși ani la rând la acest premiu și figurând pe lista marilor perdanți. Unul dintre aceștia este Amos Oz; pronosticul meu este că până la finele vieții îl va lua și pe acesta din urmă, alăturându-l unui vast palmares de premii literare de până acum.

Sunt la prima lectură a unei cărți a acestui autor și încă de la primele pagini am realizat că, dacă este lăudat, este pe drept lăudat.

Cutia neagră a unui avion, cum bine știți, este dispozitivul care păstrează datele tehnice ale zborului. BTW, nu este neagră, este portocalie, pentru a fi găsită mai ușor printre resturile epavei, ajutând la elucidarea cauzelor tragediei aviatice.

Divorțul, ruperea oficială a relații dintre doi oameni care s-au iubit cândva, este perceput de protagoniștii cărții ca un mare și aparent inexplicabil eșec, asemeni prăbușirii unui avion. Au rămas însă multe întrebări fără răspuns.De ce ajung doi oameni care s-au iubit cu pasiune să se urască cu o ură la fel de mare ca iubirea de la început? Cum ajung ei să aibă teribile resentimente, chiar la șapte ani de la divorț, timp în care nu au comunicat deloc? Chiar și cititorul se poate întreba, până la urmă, care este cheia fericirii în viața de familie: iubirea, sau banii, sau altceva? Căci Ilana a avut parte de bani mulți în primul mariaj, iar în al doilea, de iubire și înțelegere.

Alex și Ilana – sau întâlnirea dintre doi oameni mândri, poate prea mândri, care s-au iubit cândva. Corespondența dintre ei, inițiată de Ilana, fosta soție, constituie ”cutia neagră” a unei iubiri care s-a prăbușit adânc în ură, având și victime colaterale: Boaz, fiul rebel de 15 ani, dar cu timpul și Michel, actualul soț al Ilanei, pentru că ea pendulează între fostul și actualul soț, într-o încercare de recucerire a lui Alex (ca o direct coborâtoare din seducătoarea Dalila, înciudată fiind de armistițiul prin tăcere impus de acesta). Uimitor cât de diferiți pot fi cei doi bărbați!

Alex, primul soț era dintr-o familie bogată (fiul unui emigrant de origine rusă care a știut în ce să investească încă de la întemeierea statului modern Israel), crescut singur, fără mamă, frați și prieteni, considerându-se el însuși ”un tip dificil”, rigid, pasionat de strategii militare, de o răutate glacială cu subalternii. Singura care îndrăznește să-l înfrunte era Ilana, cu câte o glumă acidă pentru care el o pedepsea cu o consemnare, suspendarea unei permisii și o dată un arest de 24 ore (precizez că armata israeliană modernă este diferită de multe dintre armatele lumii, o diferență este că mobilizează periodic și chiar înrolează și femeile). În acest context cazon s-au cunoscut cei doi. Ilana a intuit că dincolo de aparența dură a comandantului ei, se află altceva, că aparențele înșală:

”Atunci eu, pentru prima dată, am pronunțat cuvântul dragoste. Ți-am spus ceva de genul «din tristețea ta s-a născut dragostea mea». Căci ai trezit în mine o ambiție afectivă. Că tu și cu mine aparținem, poate, aceleiași specii. Că aș vrea un copil de la tine. Că ești o persoană fascinantă. Că dacă ai vrea să te însori cu mine, te-aș lua de bărbat pe loc. (…)
După câteva săptămâni m-ai dus la tatăl tău.
Iar în toamnă eram deja căsătoriți.
Acum spune-mi tu: De ce îți scriu despre lucrurile astea uitate? Ca să zgândăresc niște cicatrici vechi? Ca să redeschid în zadar rănile noastre? Ca să descifrăm cutia neagră? Sau să te fac să suferi din nou? Să-ți fie dor? Poate că asta este încă o viclenie de-a mea, menită a te face să-mi cazi din nou în plasă?
Recunosc cele șase capete de acuzare, n-am circumstanțe atenuante. În afară de una poate: te-am iubit nu «în ciuda» cruzimii tale, ci tocmai «pe balaur» l-am iubit.”

Al doilea soț, Michel, provenea dintr-o familie săracă de emigranți algerieni, cu doi ani de studii la Sorbona (literatură franceză), dar abandonate pentru a se stabili în Israel, dedicat tradițiilor evreiești, devenind profesor de franceză la o școală religoasă din Ierusalim. Este afectuos, familist, răbdător și modest.

Odată definit triunghiul afectiv – femeia fragilă vis-a-vis de cei doi bărbați din viața ei, între trecut și prezent, se conturează o poveste de dragoste sau, mai corect spus, o intrigă matrimonială. Dacă povestea nu vă va părea neapărat nouă, este aparte modul în care este redată, prin amestecul de nuanțe aprige, pragmatice sau poetice, de evoluția relațiilor dintre personaje – ceea ce ține de harul lui Amos Oz. Asta pentru că sunt evenimente pe care însuși scriitorul le-a trăit și, deși ficțiune, romanul își are rădăcinile în cunoștințele și experiența sa de viață. Autorul cunoaște bine și surprinde în esență societatea israeliană a anilor 60-70, perioada emigrării în statul Israel modern a numeroși evrei de diverse origini (rusă – asemeni lui Alex Ghidion, poloneză – ca Ilana, germane – ca Manfred, algeriană – ca Michel). Fiecare personaj este un prototip în acest sens. În personajul Ilanei este un pic din mama autorului: sensibilă, depresivă și cu tentative de sinucidere; în personajul lui Alex – o parte din celebrul intelectual și om politic care a fost celebrul lui unchi, dar și din sine, când a luptat în armata israeliană, în cele două conflicte amintite; în Boaz – din nou o parte din tinerețea sa răzvrătită și din viața sa în kibbutz.

Aluziile biblice sunt frecvent invocate (exemplu, Michel o vede pe Ilana ca o Batșeba între David și Urie hititul), fiind familiare mediului cultural în care are loc acțiunea. Romanul este interesant construit din fluxul de scrisori și bazat pe flash-back-uri. Este un roman epistolar, însă departe de a fi un roman plictisitor.

De la prima scrisoare a Ilanei prin care îi cere fostului soț ajutor financiar și o intervenție în favoarea turbulentului Boaz (reamintindu-i de paternitatea lui discutabilă), ca într-un bulgăr de zăpadă, fluxul de scrisori se amplifică cu scrisorile personajelor secundare care intervin pe parcurs: Michel, Manfred Zakheim, avocatul fostului soț; Rahel, sora din kibbutz a Ilanei; rude și cunoștințe ale lui Michel (pe toți îi veți descoperi singuri, unii dintre ei venind doar cu detalii necesare narațiunii, sau cu un punct de vedere diferit privind unul din protagoniști).

Stilul dinamic, captivant în cursivitatea sa, dramatic (scrierea poate fi transpusă oricând în piesă de teatru, date fiind opiniile clar exprimate, personale și replicile de duh ale personajelor), te conduce într-un labirint de sentimente și de informații privind istoria defunctei căsnicii, inclusiv referințele istorice de la început sunt utile, căci Alex, ”frumos ca un înger” (așa cum recunoaște cu invidie chiar Michel, actualul soț al Ilanei) a luptat ca general# atât în Războiul de Șase Zile din 1967, cât și în octombrie 1973, în Războiul Yom Kippur.

Scrisorile protagoniștilor reflectă aroganță dar și inteligență, resentimente dar și sentimente uitate, redescoperite de introspecția prilejuită de scrierea scrisorilor încât, treptat, printr-o abordare directă și sinceră, se dezgroapă trecutul, bucată cu bucată, și odată cu acesta multe din greșelile ce au dus la eșecul relației.

Un roman despre comunicarea care ajută la deschiderea sufletelor și restabilirea adevărului. Un roman despre reconciliere, printre altele.

*
* *

* cu trei ani mai tânăr decât mama mea!
# Mi l-am imaginat pe Alex în genul lui Ițhak Rabin pe vremea când era comandantul Statului Major al armatei Israelite, vezi aici.

Amos Oz – Cutia neagră
Amos Oz – Cutia neagră

Mo Yan – Sorgul roșu

Mo Yan se traduce din limba chineză prin ”nu vorbi/nu vreau să vorbesc” și este pseudonimul primului scriitor de naționalitate chineză care a luat premiul Nobel pentru literatură, în anul 2012. Iar dacă scriitorul a avut perioade din tinerețe când a fost povățuit de rude să nu vorbească pentru că așa era mai bine pentru el, în schimb a scris într-un mod de-a dreptul genial și uluitor. Se spune că Mo Yan preferă scrisul de mână oricărui alt mod de redactare pentru a nu-și limita vocabularul. Rezultatul este evident prin poezia din proza lui, prin puterea de evocare a unor evenimente istorice atât de sângeroase, de crude și tragice, încât pentru un om obișnuit acestea sunt dincolo de cuvinte. Au avut loc în ținutul Gaomi, provincia de nord-est a Chinei, la sfârșitul anilor 30, în timpul invaziei japoneze, parte din războiul dintre cele două țări început încă din 1931, declarat abia în anul 1937 și denumit ”războiul de rezistență”.

Narațiunea este realizată din prisma unei istorii de familie care acoperă trei generații, nearanjate strict cronologic, ci mai degrabă din crâmpeie de memorie ale supraviețuitorilor iadului adus de război într-un ținut descris ca fiind al extremelor:

”… fără îndoială că ținutul Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos și locul cel mai urât de pe pământ, cel mai altfel și cel mai lumesc, cel mai neprihănit și cel mai întinat, cel în care bărbații sunt cei mai viteji și cei mai nemernici, cel în care se poate bea cel mai bine și se poate iubi cel mai bine.”

Detaliile peisajului care devine teatru de război sunt percepute ca printr-un uriaș ochi magic căruia nu-i scapă nici culorile cerului, soarele de la răsărit la asfințit, stelele și râul învolburat de alb al Căii Lactee, vegetația cu toate ierburile și florile; animalele de pe uscat (iepuri, vulpi, șoareci de câmp), cele din văzduh (de la vrăbii și gâște sălbatice la ciorile a căror hrănire îmbelșugată din cadavre devenise a doua natură), inclusiv peștii și crabii care viețuiau în apele Râului Negru. Râul traversează câmpia de la nord la sud, câmpie care își unduie sub vânt valurile lanurilor de sorg – cultura aceea din care la noi se fac măturile, atunci la chinezi asigura hrană din abundență țăranilor din satele răsfirate și, în același timp, fiind deasă ca o perie și cu fire de până la 2,5 metri înălțime, oferea adăpost bandiților (asemănător cu modul la care le asigura la noi codrii adăpost haiducilor).

”În ținutul Gaomi din nord-est, bandiții erau câtă frunză și iarbă. Ca peștii în apă, ieșeau și se scufundau în lanurile de sorg fără vreo regulă anume; strânși în cete și bande, furau și răpeau, nerămânându-le fărădelege de făcut, dar și faptă bună nesăvârșită.”

Bandiții, un fel de seniori locali, făceau legea în acest colț uitat de lume mai ceva decât în Vestul Sălbatic american, problema era a face rost de o armă și a căpăta priceperea de a o mânui, până se ridica un alt bandit mai îndemânatic sau mai viclean care să-i ia locul celui dominant. Așa s-au perindat, unii tolerați în înțelegere tacită cu primarii satelor mici, bandiți ca Gât-Pătrat sau Ochi-Negru. Pe scena războiului cu japonezii, într-un schimbător echilibru de forțe, bandiții și cetele lor au fost ba inamici, ba aliați cu Leng Ciupitul-de-Vărsat, conducătorul detașamentului de naționaliști sau cu comandantul Jiang Picioruș din fruntea regimentului Jiao-Gao al comuniștilor.

Lectura are darul de a te conecta la atmosferă urmărind peripețiile unor personajelor care intrigă, căci nu este o istorie oarecare! Îi aruncă în față cititorului, ca pe o momeală, câte un deznodământ cu miros de praf de pușcă, sânge și moarte, după care firul narațiunii se derulează în zig-zag spre trecut, reconstituind fapte, motivații și replici (puține, unele enigmatice), povești în poveste asemeni unor păpuși Matrioșka, plus detalii de un umor negru încât pe alocuri relatarea capătă un aer șugubăț pe care numai poveștile populare și trecutul fabulos pe care îl evocă îl pot avea.

Nu lipsește nici povestea de dragoste – doar se petrece în ținutul în care se putea iubi cel mai bine! Iar în ce o privea pe frumoasa Dai Fenglian, la vârsta de 16 ani, ea ”când mergea pe drum, dansa cu brațele fluturânde și fremăta din șale ca sălciile pălălăind în vânt”, având picioarele mici – acei feudali dar apreciați și seducători ”lotuși de aur”, iar pe ceafă o coadă mare și lucioasă de păr negru-corb. Iar povestea ei de iubire trece peste orice aranjamente matrimoniale tradiționale.

”Cred că pe cei sortiți să fie împreună îi trage un fir și de la o mie de li* și că iubirile de-o viață sunt hotărâte de Cer și Pământ – acesta este un adevăr cu neputință de tăgăduit. Faptul că Yu Zhan’ao a strâns puțin piciorul bunicii mele a deșteptat în inima lui inspirația măreață de a-și făuri o viață nouă și i-a schimbat întreaga existență de după aceea – la fel cum i-a schimbat și bunicii întreaga viață.”

Greu de găsit cuvinte să caracterizez acest roman. Fabulos. Colorat. Provocator. Sau visceral, pentru că angrenează personaje (de care ajungi să te atașezi) în vâltoarea unui conflict fără reguli și fără limite. Imaginile măcelului ajung să te doară, sunt detalii ca decupaje precise dintr-un compediu de anatomie, pentru a reda multele fațete ale nenorocirii în care oamenii aceia au fost uciși, cadavrele adunate într-o movilă acoperită mai târziu de pământ, destul de înaltă în câmpia plată, ajungând ca după 46 de ani să fie lovită de trăsnet care i-a risipit osemintele albe. Urmașii celor din satul aproape exterminat au numit movila ”Mormântul celor o mie de oameni” – chinezi, japonezi, comuniști, naționaliști, oameni de rând și soldați – toți victime anonime în calea tăvălugului războiului absurd, de o violență și (din păcate) un realism al istoriei care ar merita cu prisosință eticheta ”nepermis copiilor sub 15 ani”.

Douguan, deși are abia 14 ani, este încredințat de mama sa – frumoasa Dai Fenglian, tatălui său natural, vestitul bandit local Yu Zhan’ao, băiatul participând curios și înfricoșat la prima lui bătălie. Tatăl conduce o ceată de săteni înarmați într-o ambuscadă îndreptată împotriva unui convoi militar japonez care urma să traverseze podul peste Râul Negru. Atacul este o vendetă și are legătură cu evenimente dureroase în amintirea sătenilor, petrecute cu un an înainte: unchiul băiatului fusese jupuit de viu de către japonezii care duraseră podul peste Râul Negru prin munca forțată a sătenilor și rechiziționarea tuturor animalelor de povară din sat.

Așa începe povestea. Dar de ce a fost unchiul Luohan jupuit de viu de japonezi, drept pildă, sub ochii întregului sat?! Este dificil să-l rezumi pe Mo Yan, doar v-am spus deja că el știe mai bine să scrie decît să vorbească. Rămâne să descoperiți singuri o istorie atroce care, altfel ar fi rămas uitată și un stil copleșitor, dinamic și profund, adică amprenta unică a unei opere încununate pe bună dreptate cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2012.

Motivația comitetului Nobel din acel an pentru alegerea lui Mo Yan dintr-un total de peste 210 scriitori eligibili a fost: ”pentru modul de un realism halucinatoriu în care îmbină poveştile populare cu istoria şi contemporanul”.

*
* *

* li= unitate de măsură tradițională a distanței în China, valoarea căreia de-a lungul timpului a variat considerabil, iar în prezent în sistemul metric internațional echivalează cu 500 metri.

Mo Yan – Sorgul roșu
Mo Yan – Sorgul roșu

Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

Naghib Mahfuz este laureatul Nobel pentru literatură al anului 1988, iar romanul de față, scris în 1982, se numără printre cele interzise în Egipt, la fel ca și celelate scrise de el după anul 1950. Motivul interzicerii oficiale constă în accentele satirice, alegoriile și simbolurile care ascund realități politice ale țării sale.
Stilul lui vădește o ”croială” perfectă a frazei, iar replicile de duh cât și cele cu profunzime compun, se pare, marca acestui scriitor. Este prima carte de acest autor pe care o citesc, dar ritmul antrenant, întorsăturile imprevizibile ale povestirii și mai ales mesajul ușor de despachetat din filele poveștii sunt punctele forte ale acestei lecturi. Un minus (pentru mine) l-au constituit numele arabe ale personajelor, dar asta este ceva subiectiv, cu siguranță autorul s-a gândit mai ales la conaționalii săi (pentru a simplifica lucrurile, eu am evitat acum aceste nume, identificându-le după funcția deținută).

Sinopsisul meu pune accentul pe istoria administrativă – mesaj pe care l-am găsit a fi substanțial și foarte acut, mult aseamănător cu fenomenul numit administrație centrală sau locală, aici, în Levant. Precizare: nu spun Orient, doar geografic ar trebui să ne considerăm central-europeni. Asta dacă nu ar fi să luăm în calcul ce puteri au măturat cu noi pe jos, în istoria ultimului mileniu: hunii, pecenegii, otomanii (toți veniți dinspre est). Pe această filieră, asemănările cu personaje sau situații din actualitate nu este deloc întâmplătoare!

Deci, se dă o comunitate – mahalaua cu bogați și săraci, negustori, lucrători și cerșetori, să fie administrată prin grija sultanului de trei oameni numiți de acesta: ispravnicul (cum ar fi acum primarul), ajutorul/adjunctul acestuia și aga (un fel de șef al poliției), celui din urmă primii doi îi pot cere oricând socoteală pentru orice eveniment care tulbură viața localnicilor.

Și cum calitatea guvernării și abuzurile în exercitării autorității sunt probleme vechi de când lumea (dar mereu actuale), cititorul asistă la o radiografie a lumii arabe, cu valuri de schimbări din funcție care intervin ca urmare a crizelor din sânul echipelor administrative. Cauzele însă se regăsesc, sub masca ficțiunii, și în lumea reală.

Primii doi ispravnici aveau obiceiul de a lua o parte din bunuri atunci când se punea sechestru pe câte o avere, abia ce rămânea ajungea la visterie. În plus, au o pasiune pentru ”binele obștei”, așa cum rezultă din ”înregistrarea” romanescă a unei discuții private (ispravnicul vorbește cu un negustor din mahalaua sa):

”- Și aș mai avea ceva să-ți cer, urmă As-Saluli (ispravnicul) după o clipă de tăcere. Legat de binele oștesc!
Întâlnindu-i privirea întrebătoare, ispravnicul adăugă:
– Hamadan Tanișa, maimarul*, ți-e rudă, nu-i așa ?
– Adevărat, Înălțimea Voastră.
– Dorința mea e să construiesc un drum cât ține deșertul, de-a lungul întregii mahalale.
– Un plan minunat, fără îndoială.
– Când îl vei aduce aici? Întrebă As-Saluli cu un glas plin de înțelesuri ascunse.
– Mâine, la asfințit, răspunse negustorul uimit de întorsătura neașteptată a lucrurilor.
– Crezi că o să vină pregătit? Întrebă ispravnicul zâmbind, după ce îi aruncase o privire pătrunzătoare.
– Va fi întocmai cum vă așteptați!
– Ești înțelept, Sanaan, râse As-Saluli. Nu uita că de-acum înainte suntem rude!”

Doi ifriți (ființe supranaturale din folclorul arab) sunt spectatori la afacerile necurate ale administrației, lucru care-i calcă pe nervi. Primului ifrit i se pune pata: gata cu corupția, dom’le! Pune ochii pe un negustor credincios și într-un vis îi dă dispoziții să-l ucidă pe ispravnic; ca să nu uite ce are de făcut, îl și mușcă în timpul somnului! Mușcătura pare a fi de câine, dar îl schimbă radical pe bietul om care ajunge să comită atentatul.

Al doilea ifrit pune ochii chiar pe agă și îi cere să-l ucidă pe ispravnicul numărul 2, numit în locul celui ucis de negustor. Mai întâi însă îl face conștient pe agă de condiția sa de ”unealtă fără minte” și îi aduce aminte că, totuși, are minte, voință și suflet. Pus în fața unei dileme, de a urma sau nu calea dreptății, aga dă fuga să ceară un sfat la Șeic, înțeleptul pe care nici o bucurie nu-l tulbură și nici o tristețe nu-l atinge. Șeicul îi răspunde că hotărârea este a lui și numai a lui, îndemnându-l să ia hotărârea numai pentru Dumnezeu. Măcinat de regrete că i-a apărat pe nelegiuiți și că i-a ucis pe oamenii sărmani, primul agă ajunge să fie executat pentru uciderea celui de-al doilea ispravnic – considerată de comunitate ca fiind singurul act de dreptate înfăptuit de agă în toată viața lui.

La judecarea celor două cazuri, auzind justificările atentatorilor, sultanul constată ironic: ”Ne găsim în vremea ifriților care nu caută decât să omoare ispravnici!”

Drept răsplată pentru decizia luată în spiritul dreptății, cu prețul vieții, ifritul creează o dublură a agăi care suferă în locul lui pedeapsa capitală pe butucul călăului, adevăratul agă fiind salvat sub altă înfățișare: un străin sărac care va îmbrățișa ocupația umilă de hamal, alături de alți cărăuși ai mahalalei.

Al treilea ispravnic ajunge să fie demis pentru un scandal sexual din propria familie: nurorile sale practicau prostituția, ispravnicul își cumpărase funcția cu bani murdari (Oops!). Este demis și adjunctul pentru tăinuirea afacerilor superiorului. După demitere, amândoi cad pradă farmecelor lui Anis Al-Jalis, noua locatară a Casei Roșii. Adjunctul, gelos pe fostul lui superior, îl ucide în casa femeii, crimă pentru care este judecat și executat, după ce își recunoaște vina: ”Nu este decât o poveste veche care încălzește inimile bătrânilor: o poveste despre dragoste, nebunie și sânge” (ehe, dar nici farmecul femeii nu era lucru curat!). Nici aga care lucra în aceași echipă nu este imun la farmecele femeii din Casa Roșie, el ajunge să fure din visterie pentru a-i face cadouri scumpe. Este dat în vileag, judecat și executat.

Este numită o echipă administrativă nou-nouță. Ispravnicul are acasă o sclavă preferată care îl iubea, soția lui devine geloasă pe sclavă și pune la cale uciderea ei cu complicitatea agăi. Investigând dispariția favoritei sale, ispravnicul află cine sunt vinovații, dar mușamalizează totul pentru a nu-și păta reputația. Toată afacerea amoroasă iese treptat la iveală, ajunge la urechile sultanului care îi demite pe al patrulea ispravnic și pe agă (numai demitere, pentru că, din fericire, sclava scăpase cu viață).

În locul celui de-al patrulea ispravnic este numit fostul lui adjunct, căruia i se alătură noii numiți: un alt adjunct și un alt agă. Acesta din urmă înscenează unui tânăr nevinovat o vină capitală (furt și conspirație politică împotriva sultanului), din gelozie că acesta fusese acceptat de Șeic ca ginere, în locul fiului său. În cele din urmă, sultanul află și povestea asta iar abuzul este pedepsit: aga și fiul lui sunt judecați și executați, ispravnicul și adjunctul care nu cercetaseră cu atenție cazul, demiși.

A șasea echipă administrativă se confruntă cu o putere supranaturală pe care o dobândește peste noapte un umil pantofar. Devenind conștient de puterea a cărui sursă nu o cunoaște la început, pantofarul folosește avantajul în parte pentru sine, dar și pentru binefaceri în folosul săracilor din mahala. Ifritul îl șantajează: pentru a nu-i retrage puterea, îi cere pantofarului să ucidă, dar acesta refuză, spre deosebire de personajele dinainte care fuseseră puse în fața aceleiași dileme morale. Da, se poate și așa, dar care vor fi urmările pentru pantofar?!

Se poate ca și sultanul să aibă probleme de conștiință, realizând că ”înțelepciunea este un lucru mare și nu se moștenește precum tronul”?!

De fapt, se poate sau nu omul se abține, indiferent de bunăstarea de care se bucură deja, să-și însușească ceva interzis prin regulă, cel puțin numai din curiozitate?!

Sunt întrebări și răspunsuri pe care autorul le include într-o parabolă spusă în mod simplu dar antrenant, cu episoade care (pe alocuri) ne sunt familiare… cu personaje umane și fantastice. Cele fantastice se amestecă să încurce și mai tare treburile și așa încurcate ale bieților pământeni, puși mereu în fața unor alegeri între bine și rău, în vremea poveștilor Șeherezadei, ca și acum…

Iar celor care îmi vor reproșa că sinopsisul meu este aproape un spoiler (deși este de departe numai un fir din întreaga urzeală epică), îi provoc (fără să fi citit cartea!) să-mi spună unde se potrivește citatul acesta, asemeni unei piese dintr-un puzzle:

– Mă uimești, spuse vocea.
– De ce?
– Ai ucis atâția desfrânați pentru faptele lor, de ce i-ai cruțat pe cei ce se s-au făcut vinovați de păcatul rușinii?
– Mi-a fost teamă că se va face dimineață, spuse nebunul abătut, și că oamenii nu vor mai găsi nici un sultan, un vizir, un ispravnic, un ajutor al său sau un agă. Ar fi fost luați de cel mai puternic dintre cei răi.
– Și ți-a folosit judecata acesta ? (…)
– Vai de oamenii care au un conducător ce nu știe ce e rușinea, suspină nebunul.

*maimar = conducător de lucrări, subinginer

Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile
Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

Elizabeth Gilbert – Semnătura tuturor lucrurilor

Despre autoare:

Da, recunosc că statistica nu minte: despre cărțile ei am scris cel mai mult pe acest blog (fără a fi autorul cel mai citit in my life time, ar fi greu să stabilesc asta, cel puțin pentru că obiceiul de a citi este cu mult, mult mai vechi decât cel de a scrie pe blog).

Un motiv ar fi că Elizabeth Gilbert este atât de actuală și bine promovată (marketing american plus faptul că, atunci când soțul meu vrea să-mi facă cadou o carte, intră într-o librărie centrală și întreabă din prag ce a mai apărut nou de Elizabeth Gilbert!).

Dincolo de aceste avantaje, atuurile scriitoarei sunt ucenicie gazetărească și faptul că își alege bine subiectele pe care le dezvoltă metodic, documentat și cu farmec. Este foarte dedicată scrisului ei, folosindu-l ca și cale de a ajunge la inima și mintea cititorului său, în egală măsură. Cheia succesului ei cred că este acest echilibru. A căutat acest echilibru mai întâi pentru sine, după care ne-a împărtășit experiența dobândită printr-o mantră devenită titlu al celei mai cunoscute cărți a sale: ”Mănâncă, roagă-te, iubește”, legată apoi, pe cale de consecință de ”Am spus da. O poveste de iubire”. De fapt, aceste două cărți despre experiențele sale de viață (încadrate de edituri la categoria ”Memorialistică și diaristică”) au fost precedate cronologic de alte două din categoria non-ficțiune, pe care le-am citit și despre care am scris deja, urmare a faptului că doamnă Gilbert și-a consemnat bogatele impresii atunci când l-a cunoscut personal pe Ultimul bărbat american (specie pe cale de dispariție dar nu, nu s-a căsătorit cu el!) și atunci când a fost martoră la Războiul homarilor care se desfășoară surd și permanent la 20 de mile în largul coastelor statului Maine.

Despre carte:

S-ar promova și singură prin stilul deja cunoscut al autoarei care pe lângă că nu se dezminte se autodepășește prin abordarea unui original subiect de epocă, căci acțiunea se plasează la finele secolului al XVIII-lea și aproape întregul secol al XIX-lea. Adică cât durează două vieți de om, tată și fiică (în plan secund mai apar mama, cealaltă fiică, alte personaje, dar greul povestirii îl duc cei doi, tatăl – Henry Whittaker, în prima parte intitulată ”Copacul frigurilor” și fiica – Alma Whittaker, în celelalte trei, cu copilăria în ”Cireșica de la White Acre”, tinerețea în ”Mesaje tulburătoare”, maturitatea în ”Urmarea misiunilor” și apusul vieții în ”Curatoarea departamentului Mușchi”.

Narațiunea bine construită îți oferă o lectură copiosă despre vremea când botanica se întâlnea cu știința și comerțul, iar semințele sau butașii unor plante necunoscute pentru europeni, aduse de un naturalist întors din expediții, puteau însemna o avere pentru cel care finanța cercetarea și valorificarea proprietăților lor famaceutice. Atunci când grădinile botanice nu aveau numai un scop decorativ, ci și un rol important în cercetare și afaceri, mai ales în cazul acelora din Marea Britanie și Olanda, țări de navigatori și expediționari care își extindeau imperiile, transformând în colonii sau posesiuni teritoriile descoperite de peste mări.

Un fir al narațiunii pornește din Anglia, mai precis din Grădinile Botanice Regale Kew, privindu-l pe Henry Whittaker, fiul cel mic al unui umil livădar de aici. Tânărul învață meșteșugul cu plantele de la tatăl său, devenind un fel de botanist-naturalist fără carte dar cu temeinice studii practice încă din copilărie. Urăște sărăcia în care trăia familia sa, având ciudă pe tatăl său care nu-și specula talentul și poziția. Așa că adolescentul Henry vede de timpuriu condițiile propice pentru o ”mică afacere” personală. O replică de duh –”Sunt un mucos bun la casa omului!” – spusă unui stăpân cu simțul umorului îl va salva când se afla la un pas de spânzurătoare. Alternativa stabilită atunci de stăpânul său, care a intuit potențialul tânărului Henry, a fost trimiterea lui în expediția condusă pe Thomas Cook, condiții care îi vor fi testate curajul și calitățile de naturalist. Urmând traseul tânărului Whittaker în aceste expediții finanțate de britanici, povestirea se leagă de un al doilea pilon –Hortus Botanicus, Amsterdam, apoi acțiunea continuă în America, în orașul Philadelphia. Aici, de-o vârstă cu secolul, la 5 ianuarie 1800, se năștea fiica Whittakerilor, Alma – episod cu care începe romanul.

Sunt o mulțime de teme care se împletesc armonios, fiecare fiind câte o poveste în sine despre:
– alegerea între ”a fi” cineva și ”a avea” ceva;
– administrarea unei mari averi versus austeritatea, educația și disciplina din sânul familiei care poseda această avere;
– a fi de o frumusețea peste medie, dar de o inteligență mediocră versus a fi urâtă dar de o inteligență nativă peste medie;
– prietenie, iubire și sacrificii,
– o criză de iubire și dorință;
– căutarea răspunsurilor în relațiile interumane, oricât de departe s-ar afla aceste răspunsuri;
– căutarea răspunsurilor în cercetări și observații științifice, oricât de mult ar dura ele, timp de decenii;
– căutarea lui Dumnezeu pe care îl recunoști, dacă ai inima deschisă și o minte fără prejudecăți, în ”Semnătura tuturor lucrurilor” (semnătură pe care unii i-au pus eticheta ”evoluție”, lucru asupra căruia Alma are rezerve, având în minte amintirea soțului ei dar și ceea ce ea numea ”fenomenul Prudence” – dacă ajungeți aici, veți înțelege semnificația!).

Cartea oferă o lectură care te atrage pentru că reușește să reducă distanțele dintre omul contemporan (cititorul) și omul din vechimea apropiată (personajele romanului). Gilbert povestește în detaliu, explică lucrurile, face conexiuni și are umor, personajele sale au sare și piper, sunt ”de acolo” și ”de atunci” – fără nici o fisură în breșa creată în spațiu și timp, cu o naturalețe care îți derulează de la primul până la ultimul paragraf un adevărat film plin de culoare și neprevăzut, pe ecranul imaginației proprii, pe măsură ce citești cele peste 500 de pagini. E cel mai consistent roman al autoarei dar, pe care pe măsură ce înaintam în el, îmi părea rău că se va termina prea curând.

Dintr-o scriere atât de expresivă mi-a fost dificil să aleg un singur citat, în cele din urmă m-am oprit la instrucțiunile pe care le da Henry tinerilor botaniști trimiși în expediții; instrucțiuni care reflectă propria lui experiență, în calitate de supraviețuitor:

”Să ai grijă să nu fii singurul din grup care se pricepe să scrie sau să citească o scrisoare. Dacă ai nevoie de apă, ia-te după câini. Dacă mori de foame, mai bine mănâncă insecte decât să-ți irosești timpul vânând. Ce mănâncă păsările e bun și pentru tine. Cele mai mari primejdii care te amenință nu sunt șerpii, leii sau canibalii; cele mai mari primejdii sunt bășicile la picioare, neglijența și oboseala. Să-ți scrii jurnalele și însemnările de pe hărți lizibil; dacă mori, vor fi de folos altui explorator. În caz de urgență, poți să scrii cu sânge.”

Alegerea s-a bazat pe fapt că, atunci când am citit ce a scris aici Fructitza despre cartea de față, mi-am amintit de micile mele expediții din copilărie când cercetam plantele din pădure, din grădinile de la țară și de la oraș pentru a-mi completa ierbarul. M-am regăsit în personajul Almei-copil care cerceta domeniul de la White Acre înarmată cu o trusă de colectare și însoțită de un ponei. Bine, eu nu am avut ponei! Nu am nici acum, dar am rămas cu pasiunea aceasta și acum, când nu mai presez plantele ci le îngrijesc pe viu în propria grădină, prilej de a admira semnătura tuturor lucrurilor – unică, inconfundabilă și aparținând Marelui Creator!

Elisabeth Gilbert – Semnătura tuturor lucrurilor
Elizabeth Gilbert – Semnătura tuturor lucrurilor

Kaui Hart Hemmings – Descendenții

Într-un stilul alert, direct, cu proporție potrivită între tragism pe de o parte, ironie și umor pe de altă parte, acest roman este o poveste despre avere versus relații de familie, un fel de radiografie a vulnerabilităților, a locurilor unde părțile implicate au greșit și care au fost consecințele pe termen scurt și lung. Vocea narațiunii în ”Descendenții” este una masculină, este vocea lui Matthew King: ”La tropice deprimarea e o chestie dificilă. Pun pariu că în orașele mari poți să te plimbi pe stradă boscorodind și nimeni n-o să te întrebe ce s-a întâmplat sau n-o să te încurajeze să zâmbești, dar aici toată lumea are atitudinea asta, cum că suntem norocoși că locuim în Hawaii; paradisul bate tot. Eu zic că paradisul poate să se ducă dracului.”

Pentru că Insulele Hawaii seamănă atât de mult cu paradisul, locul vacanțelor perfecte pare a fi incompatibil cu producerea unei tragedii și cu moartea. Din păcate, cadrul natural fermecător nu împiedică evenimentele nefericite să se întâmple, așa cum s-a produs și accidentul nautic al lui Joanie King. Ea participa la o cursă și a fost aruncată dintr-o barcă cu motor care gonea în larg cu optzeci de noduri la oră. Cu traume neurologice, în a patra zi de comă profundă, Joanie se află într-o rezervă de spital și pare că doarme ”așezată în capul oaselor pe patul de spital ridicat în unghi drept, poziționată în felul în care dorm oamenii în avioane, cu corpul țeapăn și capul înclinat într-o parte”. Fiind ținută în viață în mod artificial, ea ”are o perfuzie și o chestie numită tub endotraheal care-i iese din gură și intră într-un ventilator care o ajută să respire. E hrănită printr-un tub și i se administrează suficiente medicamente cât pentru un sat întreg din Fidji.” Soțul său, Matt King, o privește și speră că ea își va reveni.

Cele două fiice ale soților King sunt Scottie, de 10 ani și Alexandra, de 18 ani, Matthew nu s-a ocupat de problemele lor până acum, lăsându-le în seama soției sale, Joanie. Deși este un bogat moștenitor de terenuri în insulele Hawaii, Matt a ales să nu trăiască din moștenire, el practică meseria sa de avocat, facturând ore clienților săi. Cu un soț cufundat în munca de la birou, Joanie se simte neglijată, iese mai des cu prietenele în oraș, bea în neștire, băutura devine un hobby al său, la fel și sporturile cu nivel ridicat de adrenalină, cum ar fi competițiile de ambarcațiuni cu motor. În timpul unei astfel de competiții, la vârsta de 40 de ani, Joannie a suferit accidentul din pricina căruia a ajuns în starea de comă:

”Joanie concura împreună cu Troy într-o cursă care se ține o dată pe an. Conduceau un catamaran Skater de 12 metri lungime și Joanie era singura femeie înscrisă în competiție. (…) trecând pe lângă o altă baliză, Troy a încercat din nou să întreacă cealaltă ambarcațiune, așa că au fost aruncați de pe un val, s-au învârtit în aer și Joanie a fost aruncată din barcă. Nu mai respira atunci când scafandrii salvamari au scos-o din apă. Când Troy a adus barca la mal, repeta întruna : o mulțime de lovituri și de găuri. o mulțime de lovituri și de găuri. Era prima dată când conducea o barcă. De obicei conducea Joanie. (…) Troy nu poartă cămașă. El nu poartă niciodată cămăși. Omul ăsta are mușchi de a căror existență habar n-aveam. Are un corp atletic, e bogat și prost și-are ochii de culoarea unei piscine de hotel. Exact genul de persoană cu care se împrietenește Joanie.”

Așa cum am mai spus, povestea este relatată din perspectiva lui Matt. El încearcă să preia frăiele gospodăriei și ale creșterii celor două fiice. Pentru început, este nevoit să se ocupe de fiica sa cea mică și așa începe să o redescopere. Ultima data când aceasta s-a aflat doar în grija sa era pe când Scottie avea un an, un an și jumătate, așa cum își amintește el: ”Joanie a trebuit să zboare în Muai pentru o ședință foto și n-a reușit să găsească o bonă, iar părinții ei n-au putut să vină, din nu știu ce motiv. Eram în mijlocul unui proces și lucram de acasă, dar trebuia neapărat să-mi termin treaba, așa că am pus-o pe Scottie în cadă, cu un săpun alături. M-am uitat să văd ce se întâmplă. A stropit în jur și a încercat să bea din apa din cadă, după care a găsit săpunul și s-a întins să-l apuce. Dar nu ajungea la el și a încercat din nou, cu fețișoara plină de nedumerire, iar eu m-am strecurat în hol, unde îmi instalasem un computer și o stație cu difuzor prin care s-o aud. O auzeam râzând și așa știam că nu se înecase.” (În treacăt fie spus, pentru părinții cu copii la fel de mici, nu încercați asta acasă !!!).

Chestia asta nu mai merge acum pentru că Scottie are 10 ani, așa că Matt nu are încotro și ia copila cu el peste tot, inclusiv la spital unde, în ciuda îndemnurilor sale, ea refuză să vorbească cu o mamă care nu îi răspunde, indiferent ce i-ar povesti. Privind-o cu un ochi critic, comportarea lui Scottie este un motiv de îngrijorare pentru tatăl său: ”E sensibilă la orice și ciudată. Are zece ani. Ce fac oamenii toată ziua la vârsta de zece ani? Își trece degetele peste geamul ferestrei și mormăie: ”aș putea să iau gripă aviară de pe chestia asta”, după care își mâna cerc în jurul gurii și scoate niște sunete ca și cum ar cânta la trompetă. E nebună de legat. Cine știe ce-i trece prin căpșorul ăla al ei și, vorbind de cap, e clar că are nevoie de-o tunsoare ca lumea sau măcar de o pieptănătură. Are șomoioage de fire încurcate în creștetul capului. Unde se tunde oare? Oare s-a tuns vreodată? se scarpină în cap, după care își privește unghiile. Poartă un tricou pe care scrie : ”NU SUNT GENUL ĂLA DE FATĂ. DAR POT FI!” Sunt mulțumit că nu e prea drăguță, dar îmi dau seama că asta s-ar putea schimba.”

Scottie mai are și alte tricouri cu mesaje care î-l descumpănesc pe tatăl său: unul pe care scrie ”Doamna Clooney”, altul cu inscripția ”VOTAȚI-L PE PEDRO!” și un altul pe spatele căruia ”se află imaginea unui elefant, cu picioarele în aer și limba atârnându-i afară din gură ca un topogan într-un părculeț pentru copii. FĂCUT PRAF, asta scrie pe el. Observ dozele de bere împrăștiate prin deșertul din spatele elefantului.”

Scottie face poze într-una cu aparatul Polaroid și are multe întrebări fără răspuns, în special cele privind șansele de supraviețuire ale mamei sale. Doctorul evită să-i spună lui Matt care este verdictul cu privire la starea lui Joanie, pentru că Scottie refuză să-i lase pe cei doi să discute singuri. Iar pentru că durerea fizică pare a fi mai ușor de suportat decât cea emoțională, copila lovește aricii de mare găsiți la reflux pentru a rămâne cu țepii lor în palmă, prilej cu care crede că a făcut rost de o poveste pentru mama sa, prin care să-i arate cât de curajoasă poate fi. Mai mult, atunci când merge să înoate, Scottie rămâne în apă pentru a răbda sutele de înțepături ale unor meduze veninoase pe care tatăl său le numise, demult, în glumă, ”războaiele minore”: ”Când era mică, obișnuiam să beau câteva beri pe plajă în fața recifului și să privesc apusul de soare în timp ce Joanie își făcea orele de sport. Ea îmi arăta diferite creaturi marine și eu le dădeam denumiri greșite. Le spuneam ”războaie minore” pentru că arătau ca niște soldăței cu arme impresionante – bășici cu gaz, cozi ca de bici, tentacule toxice – care avansau în roiuri. Peștilor-balon le spuneam ”Taica Balon”, aricilor de mare, ”Porci țepoși de ocean”, iar țestoasele marine primeau numele de ”caschete de apă sărată”. Pe-atunci chestia asta mi se părea ceva amuzant, dar acum mă tem că Scottie nu știe adevărul despre anumite lucruri. Mă tem că lecțiile mele ne-au băgat pe toți în bucluc.”

Isprăvile lui Scottie, care îl pun în dificultate pe Matt, nu se limitează la aceste cascadorii menite să-i demonstreze curajul. Cu ajutorul Blackberry-ului din dotare, ea trimite mesaje sarcastice unei colege de școală, Lani. Mama acesteia reclamă scuzele imediate pentru partea lezată, ocazie cu care Matt, în calitate de tată, este pus într-o situație nouă și dificilă, mai ales că își dă seama că mama lui Lani ”nu e supărată pe Scottie pentru ce a făcut. E supărată pe Scottie pentru că provine din familia din care provine.”

Nici un copil nu are probleme din senin, adevăratele probleme sunt cele ale adulților care se răsfrâng și asupra copiilor lor, motiv pentru care Scottie are o izbucnire furioasă și lucidă la adresa părinților săi: ”De ce e toată lumea de pe-aici așa de înnebunită după sporturi? Tu, mama și Troy vă credeți așa de grozavi. De ce nu vă înscrieți într-un club de lectură? De ce nu poate mama să-și petreacă timpul liber acasă?”

Cealaltă fiică, deși este mai mare, Alexandra nu este mai puțin dificilă, cauza se pare că are legătură cu mama sa care îi dorise o maturizare mai rapidă, pentru a-i călca pe urme în cariera de model: ”Când Alexandra avea cincisprezece ani, poza pentru felicitările Isle Cards, ale căror texte spunea chestii ca: ”Viața e o plajă a naibii de fierbinte.” Costumele întregi au devenit bikini. Aceștia s-au făcut și mai mici, bikini de ața dentară. Ea și mama ei mi-au zis de ședințele astea foto numai după ce pozele apăruseră déjà, după care am pus capăt micuței ei cariere de fotomodel, dar din când în când mai văd câte una dintre ilustratele astea în Longs.( …) Poartă o pereche de bikini albi, stă călare pe o placă de surfing, în timp ce o persoană care nu apre în poză o stropește cu apă și ea se apără cu mâinile. (…) de fapt, poza asta e preferata mea, dac-ar fi să aleg una, pentru că cel puțin aici râde și zâmbește și face un lucru obișnuit pentru o persoană de vârsta ei. În celelalte poze arată mai matură, sexy și exasperată. Arată de parc-ar ști tot ce se poate ști despre bărbați și asta o face să pară și agasată, și plină de vino-ncoace în același timp. E o privire pe care nu vrei s-o vezi pe chipul fiicei tale.”

Matthew King simte că și-a făcut apariția în viața fetelor lui prea târziu pentru ca rolul lui de tată să funcționeze cu adevărat. Se simte încolțit și depășit de situațiile noi și neprevăzute în care îl pun fiicele sale, în condițiile absenței mamei lor, motiv pentru care își caută scuze: ”E nebunie curată câte chestii trebuie să știe un tată din ziua de azi. Eu sunt produsul unei școli de gândire care spune că absența unui tată e un lucru de la sine înțeles. Și-acum văd pe toți bărbații ăștia cu genți pline de scutece și cu bebelușii atârnați la piepturile lor ca niște statui minuscule de la prova unei corăbii. Pe când eram eu un tată tânăr, îmi aduc aminte că fetele mă cam deranjau, așa mici cum erau, și mă deranja și felul în care toată lumea alerga de colo-colo ca să le facă lor toate poftele. Uneori, s-o văd pe Alex în cărucior mă irita – își scotea căte un picioruș pe deasupra barei de siguranță și se afunda în scaun. Joanie îi aducea ceva și ea dădea din cap, după care Joanie încerca iar și iar, până când unul din daruri se întâmpla să funcționeze și Alex i-l smulgea din mâini. Mă uitam la Alex, satisfăcută în sfârșit de gustarea ei, convins că exista o persoană matură înăuntrul ei, care își bătea joc de noi toți. Scottie doar arăta cu degetul înspre diverse lucruri și mârâia sau țipa. Mi se părea că locuiesc cu membrii familiei regale. I-am spus lui Joanie că aveam să aștept până mai creșteau ca să mă apropii de ele, și ele au crescut, și au tot crescut fără știrea mea.”

În absența soției sale, Matthew King își amintește, din punctul său de vedere, cum funcționa în ultima vreme relația sa cu Joanie, mai ales pentru că aceasta avea o viață în afara celei de acasă: ”Nu e vorba că nu ne purtăm bine unul cu celălalt ; doar că ne simțim suficient de bine împreună ca să știm că sarcasmul și distanța ne mențin pe linia de plutire și-așa nu e niciodată nevoie să fim atenți la pasul următor.(…) Dar îmi amintesc și de toate nopțile în care ea rămânea în oraș până târziu, cu prietenele ei. Când în cele din urmă se băga în pat, abia se ținea pe picioare și mirosea a tequilla sau a vin. Se întorcea acasă la ore foarte târzii și uneori nici nu era beată. Se furișa în pat în tăcere, cu grație, cu pielea mirosind a parfum de gradenii. Mă întreb dacă nu cumva o parte din mine se bucura că ea era ocupatăm permitându-mi astfel să mă concentrez asupra muncii mele, atât de prins cu crearea propriei mele moșteniri în loc să fi preluat moștenirile celor care trăiseră înaintea mea. Da. Probabil că o parte din mine se bucura că era lăsat în pace.”

Aceasta era percepția lui Matt în ce privește relația cu soția sa. Mai târziu, cu ajutorul unor prieteni de familie și a Alexandrei, fiica sa cea mare, el va afla că Joanie îl înșela. Cum va reacționa el la acestă infidelitate, când va afla și verdictul medicilor în legătură cu starea soției sale? Cum va găsi calea de a aplica prevederile testamentului ei biologic? Cum își va regăsi locul de tată în relația cu fiicele sale dificile? Ce decizii va lua în legătură cu moștenirea sa?

Ultima întrebare are legătură cu o responsabilitate care pe Matt King îl copleșește și al cărui termen de rezolvare se precipită tocmai în zilele de după accidentul soției sale: ”După ce Curtea Supremă a confirmat ierarhia pentru împărțirea fondului, făcându-mă cel mai mare acționar al său, tot ce-am vrut să fac a fost să mă ascund. E prea multă responsabilitate pentru un singur om, și poate că mă simt puțin vinovat să am atâta control. De ce eu? de ce depind atâtea lucruri de mine? Și ce au fîcut oamenii dinaintea mea ca eu să pot avea atâtea?” (…) ”Am probleme cu moștenirea. Fac parte dintr-una din acele familii din Hawaii care fac bani pe seama norocului și a morților. Întâmplător, stră-străbunica mea era prințesă. Membrii unei mici monarhii au hotărât care pământ le aparținea și ei i-au revenit o mare parte din el. Stră-străbunicul meu, un om de afaceri alb, se descurca și el binișor. Era un bun evaluator de trenuri și un bancher priceput. Toți descendenții lor, precum și descendenții misionarilor ajunși în Hawaii, descendenții proprietarilor de plantații de zahăr și-așa mai departe, beneficiază încă de pe urma acestor vechi tranzacții. Noi stăm deoparte și urmărim cum trecutul rostogolește milioane în poala noastră. Bunicul, tatăl meu și cu mine ne-am atins foarte rar de banii care i-am făcut de pe urma depozitului nostru. Nu mi-a plăcut niciodată că suma pe care o dețin este o informație de ordin public. Sunt avocat și mă folosesc numai de banii pe care-i câștig de pe urma meseriei mele, și nu de cei pe care i-am moștenit. Tatăl meu îmi spunea mereu că așa este corect și că în cele din urmă voi avea mai mulți bani pe care să-i las moștenire copiilor mei. Oricum, nu-mi plac moștenirile. Cred că toată lumea ar trebui să pornească de la zero.”

În maniera cu care sper că v-ați obișnuit, aceea de a face analogii cu ce am mai citit și recenzat deja pe acest blog, aș putea spune că, asemeni unei mărgele de sticlă multicoloră care se potrivește mai bine lângă o alta, diferită, cartea de față îmi amintește de scrierea Katerinei Hagena – ”Gustul sâmburilor de măr”. Iată, dincolo de alte particularități de mediu și atmosferă, am regăsit tema moștenirii și a deciziei dificile pe care o implică pentru cel care primește ștafeta de la înaintași, împreună cu o mare responsabilitate. Acel descendent va alege între a se atașa de trecut sau a vinde moștenirea, cu amintiri cu tot. În cele din urmă, această decizie va fi luată ținând cont de universul complex al relațiilor de familie, familia cuprinzându-i pe toți: cei care nu mai sunt demult, cei a căror moarte e la timpul prezent, cei care supraviețuiesc și pentru care, în viitor, moștenirea poate însemna ceva sau nu.

Generalizând, văd o asemănare între cele două cărți din perspectiva vieții ca o mare trecere, sau altfel spus o călătorie la capătul căreia nimeni nu știe când și cum va ajunge, confirmând mereu fragilitatea condiției umane, indiferent dacă obiectul moștenirii este o casă cu livadă dintr-un sat în nordul Germaniei sau pământul familiei dinastice locale din insulele Hawaii.

Kaui Hart Hemmings – Descendenții
Kaui Hart Hemmings – Descendenții