Tag Archives Editura MERONIA

Uitându-mă la capitolele anterioare din Enciclopedie observ că sunt nume care iubesc înghesuiala, depinde de inițiala lor: la litera C am avut un record de 42 de nume! Iar la litera D, alte 26 (vorbind numai despre nume de personalități în viață).

Alte nume preferă să rămână solitare, cum sunt cele care încep cu inițiala J, numai două, sau cele care le urmează, începând cu inițiala K, în număr de patru. Sunt nume mai rare, care par timide… asta are de-a face cu un fel de statistică pe capitol, nu neapărat cu personalitățile care poartă aceste nume și care, veți vedea, unele sunt departe de a fi timide – fiecare în domeniul său: muzică, medicină, sport sau chiar justiție!

În semn de respect, să dăm întîietate la două nume – ale celor care au trecut deja în neființă în timpul scurs de la editarea Enciclopediei:

Smaranda JELESCU (n. 1942, Murfatlar, jud. Constanța – d. 10 aprilie 2017) – scriitoare și realizator de televiziune. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București (1958-1962), a lucrat ca redactor la Editura Meridiane, a debutat publicistic în 1964 în revista ”Contemporanul” și editorial în 1969 cu volumul de versuri ”Totdeauna marea”. Au urmat plachete poetice, romane și eseistică.

Pentru cei care au prins televiziunea alb-negru, numele Smaranda Jelescu sună cunoscut deoarece a semnat peste 3000 de emisiuni culturale la secția Cultură din TVR, unde a lucrat 20 ani, din care timp de 10 ani a colaborat la realizarea emisiunii de top ”Duminica în familie” de care îmi amintesc că mai îndulcea griul cotidian al perioadei comuniste.

Mariana KAHANE (n. 1922, Tecuci, jud.Vrancea – d. 23 martie 2008, București) – etnomuzicolog. Fiind de origine evreiască, a studiat la Școala de Arte pentru evrei din București (1941-1946), apoi la Facultatea de Canto și la cea de Pedagogie/Dirijat din cadrul Conservatorului din București (1946-1952). A lucrat la Institutul de Folclor din București de la înființare până la ieșirea la pensie (1949-1981), perioadă care a cuprins și specilizarea sa în domeniul etnomuzicologiei printr-o bursă în SUA, la Indiana University din Bloomington și la California University din Los Angeles (1969-1970). A fost asistent și lector la Catedra de Folclor a Conservatorului din București (1949-1955). A publicat antologii de folclor (în anii 1953 și 1964) și studii de folclor (1988), ca rod al cercetărilor sale avizate asupra folclorului muzical românesc și a vastei experiențe de teren (investigații și transcrieri ale melodiilor populare culese după metoda lui Constantin Brăiloiu). A obținut Premiul Uniunii Compozitorilor și Premiul Academiei Române în anul 1988.

Marina KRILOVICI (n. 1942, București) – interpretă de operă. A studiat la Academia de Muzică din București, unde a fost admisă cu amânare de doi ani pe motiv de ”origine socială nesănătoasă”, iar după terminarea facultății a fost angajată la Opera Națională din București. Premiată la concursurile internaționale de canto, părăsește țara în anul 1971. Din acest punct începe cariera sa internațională, cântând pe marile scene ale lumii: Royal Opera House Covent Garden din Londra, Metropolitan Opera din New York, Staatoper din Viena etc. Rolurile au fost de răsunet, colegii de scenă dintre cei mai cunoscuți ca Placido Domingo, Luciano Pavarotti, Jose Carreras, prin intermediul primului l-a cunoscut pe baritonul Kostas Paskalis, care i-a fost partener de scenă și soț, stabilindu-se împreună la Atena. Aici predă canto la ”Maria Callas Atheneum Conservatory”. La aniversarea a 70 de ani a fost invitata de onoare a Operei Naționale din București, iar cu privire la revenirea în România declara curajoasă într-un interviu dat în anul 2013 ziarului ”Adevărul”:

Mă sperie fundamentalismul religios al românilor, cum se calcă lumea pe picioare la moaşte sau la înmormântările artiştilor săi. Eu sunt credincioasă, dar nu habotnică. Cred foarte mult într-o forţă supremă. Nu suport parastasele, pot să mă critice preoţii. Am o bisericuţă, în Atena, moştenită de la neamul grecesc, cu criptele familiei, însă nu am mai pus piciorul acolo, de când au murit ai mei. Eu pe mama mea, pe Kostas îi simt tot timpul în jurul meu, nu am nevoie să mă duc să mă închin la mormintele lor. Interviul poate fi citit integral aici.

Iar despre amintiri legate de tinerețe și motivul plecării, precum și alte destăinuiri de o sinceritate dezarmantă, în interviul dat în 2013 revistei ”Tango” spunea: Cel mai drag îmi e când vin aici, în România. Anii primei mele tinereţi i-am petrecut aici… Am avut primii prieteni, am mers la şcoală, prin Parcul Cişmigiu, am făcut Conservatorul, am debutat în operă… Amintirile astea, Bucureştiul, şoseaua, plimbările şi bucuriile, dragostea, chiar și greutăţile pe care le-am avut în anii ăia nu se şterg, sunt primii mei paşi în viaţă. Nu se pot uita. Am spus-o de multe ori, eu n-aş fi plecat niciodată dacă nu aş fi fost victima acelor persecutări care altfel m-ar fi dus în puşcărie. Nu mă deranja că nu aveam portocale, rochii sofisticate sau că stăteam la coadă. Nu astea m-au făcut să plec, ci lipsa libertăţii de exprimare. Nu poţi să faci meseria asta când nu te poţi exprima. Când te cer teatrele din străinătate şi tu nu te poți duce, e păcat, e mare păcat. Nu poţi deveni Cineva dacă eşti limitat doar la Bucureşti. Acest interviu poate fi citit integral aici.

O puteți asculta și vedea aici, în tinerețe, într-o înregistrare din arhiva TVR (1969):

Marta KAROLYI (n. 1942) – antrenoare de gimnastică. Alături de soțul său Bela, a antrenat echipa națională de gimnastică feminină a României încă de la momentele sale de debut și până la începutul anilor 80. Școala specială de la Onești destinată formării viitoarelor gimnaste a creat cuplului Karolyi cadrul propice pentru selectarea sportivelor valoroase care au adus României recunoașterea prin sport. Marta Karoly a fost responsabilă pentru latura tehnică și artistică a participării gimnastelor românce la competiții internaționale, stabilind parametri tehnici, elemente de coregrafie, acordând asistență gimnastelor în concurs. În 1981, în timpul unui turneu cu echipa României în SUA, ea și soțul ei au cerut azil politic, refuzând să se mai întoarcă la București. Sala de gimnastică condusă de soții Karoly a promovat gimnaști de vârf aducând, după niște rezultate mai modeste la început, 44 de medalii pentru SUA la competiții internaționale din perioada 2001-2008. Din păcate, ultimele vești din SUA despre soții Karolyi nu sunt lăudabile, ei au ignorat abuzuri cu tentă sexuală ale medicului echipei, fiind dați în judecată de o fostă sportivă.

Dana Mihaela JIANU (n. 1963, com. Vama, jud. Suceava) – medic chirurg plastician, director general al Centrului Medical ”ProEstetica”. Fiică de medic, a urmat cursurile Facultății de Medicină Generală din cadrul Universității de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București, pe care a absolvit-o în anul 1988. Au urmat specializarea în chirurgie plastică și reparatorie, stagii de perfecționare în Germania, Marea Britanie, Italia, Belgia, SUA și Franța. În anul 2002 a obținut doctoratul în științe medicale. În perioada 1993-1997 a activat la Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică și Reconstructivă și la Spitalul Bagdasar, ulterior în cadrul Centrului Medical ”ProEstetica” (fondat în 1994). Cu peste 5000 de operații la activ, și-a împărtășit experiența în lucrări științifice și articole despre metodele chirurgiei estetice în cadrul a peste 30 de congrese internaționale la care a fost invitată. A fost distinsă cu o serie de premii și distincții la saloane internaționale de invenții, cele mai cunoscute invenții ale sale în domeniul chirurgiei plastice fiind pensa de sutură intradermică tisulară, metoda rapidă și atraumatică de sutură, folosind pensa (2004) și păpușa cu trăsături faciale și corporale interșanjabile (2005). Este primul medic din România care a introdus toxina botulinică în tratamentul estetic (1999).

În calitate de pionier în domeniul chirurgiei estetice la noi în ţară, dna dr. Jianu afirmă: Perfecţiunea nu există. Chirurgia estetică trebuie să păstreze bunul simţ şi să rămână în cadrul chirurgiei plastice ca filosofie. Chirurgia plastică este o chirurgie reconstructivă, corectoare, care poate crea armonie. A, ce este armonia? Aici putem discuta. Dar ce este perfecţiunea nu ştim, pentru că este apanajul divin. Noi putem doar să corectăm. (…)
A schimba înfăţişarea oamenilor este o mare responsabilitate şi noi vedem acum în cabinet extrem de multe excese, care sluţesc şi denaturează înfăţişarea umană. Buzele Angelinei Jolie sunt frumoase, e drept, dar ei i se potrivesc. Nu tuturor ne stă bine cu asemenea buze. Şi ajungem astfel să vedem nişte figuri modificate, cu buze foarte mari, ca de alergie, sau cu obraji foarte umflaţi.

Am ales aceste citate care mi-au plăcut mult dintr-un interviu al domniei sale din anul 2015 publicat în ”Adevărul”, secțiunea Sănatate-medicină, care poate fi citit integral aici.

Laura Codruța KOVESI (n. 1973, Sf. Gheorghe, jud. Covasna) – procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și din 2013 actualul procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA). A absolvit în 1995 Facultatea de Drept a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, după care s-a specializat în drept judiciar la Facultatea de Drept a Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu (1996-1997). Este doctor în științe juridice, cu teza ”Combaterea crimei organizate prin dispoziții de drept penal”, susținută la Universitatea de Vest din Timișoara (2008). În anii 1995-2000, a deținut funcția de procuror-șef al Parchetului de la Sibiu, apoi procuror-șef (2000-2006), după care, chemată la București, a fost desemnată procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (2006-2013).

Este co-autoare de cursuri universitare de procedură penală și drept penal, lucrări de specialitate ”Corupția și crima organizată” (2002) și ”Arestarea pericolului social concret pentru ordinea publică” (2009). În anul 2011 a primit Ordinul ”Meritul Național” în grad de Ofițer.

Ca urmare a atacului asupra DNA lansat de oameni de afaceri și de politicieni care doresc subminarea instituției, ultimele știri publicate în Financial Times despre Laura Codruța Kovesi nu sunt de bine. În cazul ei, pare a se regăsi izolarea numelui (de care scriam la început) cu izolarea personalității în cauză, într-un domeniu atât de bombardat politic ca justiția din România…

După un comentariu favorabil primit chiar din partea d-lui Geoge Marcu la scurt timp după publicarea primului episod din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, lucru care mă onorează și mă încurajează deopotrivă, iată-mă la doilea episod, cel dedicat literei B.

Așa cum mă așteptam, majoritatea biografiilor din acest capitol o dețin femeile din neamul Brâncoveanu. Le voi aminti în ordine cronologică, începând din secolul XVIII:

• Doamna Marica Brâncoveanu, soția voievodului Constantin Brâncoveanu (ea însăși nepoată de domnitor al Țării Românești -Antonie din Popești în perioada 1669-72). Însoțirea ei cu Constantin a avut loc încă de când el era mare dregător și unul din cei mai influenți boieri din țară. La data căsătoriei, Marica avea vârsta de 13 ani, în scurt timp a devenit și mamă, fiica sa Stanca fiind primul copil. Perechea voievodală a avut împreună 11 copii, șapte fete și patru băieți. La 13 ani de la căsătorie, când a avut loc urcarea la tron a lui Constantin, Marica a devenit doamnă a Țării Românești, dar și cel mai de încredere om al voievodului, deoarece ea ”a administrat eficient fabuloasa avere a Brâncovenilor, a organizat activitatea pe moșiile familiei și a controlat marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneția sau Amsterdam.” Din pricina uneltirilor inițiate la Înalta Poartă de Cantacuzini, familia de boieri rivală Brâncovenilor, are loc bine-cunoscuta tragedie a arestării și uciderii domnitorului la Constantinopole la data când el împlinea 60 de ani (15 august 1714). Atunci Marica avea 51 ani și, după ce a suferit torturi îndelungate pentru a mărturisi unde le sunt averile, sub ochii ei sunt executați soțul și cei patru fii. După uciderea domnului, Marica, ginerii ei, nora cea mare și nepoțelul ei, Constantin, au rămas prizonierii sultanului, până când au fost eliberați datorită unei răscumpărări grase și apoi, din cauza intrigilor acelorași Cantacuzini, din nou surghiuniți. De precizat că eliberarea a fost rezultatul intervenției unor binevoitori ai familiei pe lângă marele vizir, contra unei sume împrumutate cu o dobândă uriașă (se conta pe solvabilitatea Maricăi care rezistase la torturi și nu divulgase secretele financiare ale familiei). Revenind în țară după moartea Marelui vizir, Marica ”a început recuperarea moșiilor, a palatelor și, cu ajutorul împăratului german Carol VI, a banilor depuși la Viena. Cu ajutorul patriarhului ecumenic a obținut tutela nepotului ei, Constantin, căruia i-a păstrat jumătate din avere, după partajul făcut cu fiicele și ginerii ei, în iunie 1717.” După șase ani de la tragica moarte a soțului și fiilor săi, devotata Marica a reînhumat rămășițele lor la București, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, alături de care a fost înmormântată și ea în 1729 când a trecut în neființă la vârsta de 67 de ani (destul de înaintată pentru vremurile acelea și tragediile trăite). Ea a fost Doamna Marica, cea care a simțit din plin că averea fabuloasă a Brâncovenilor a constituit puterea dar și blestemul familiei.
• Domnița Bălașa (1693-1752) era cea dea șasea din cele șapte fiice ale voievodului muntean. La vârsta de 20 de ani a fost dată în căsătorie marelui ban Manolache Lambrino Rangabe, grec din Constantinopol. Urmare mazilirii voievodului Constantin, în martie 1714 Bălașa a fost arestată la Constantinopol unde ”se afla împreună cu soțul ei pentru a peți pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele ei, Radu.” A fost arestată de trimișii sultanului, la fel ca și mama sa, a fost torturată în închisoare pentru a mărturisi unde se află averile familiei. Împreună cu Doamna Marica și Anica, cumnata sa, au fost declarate roabe și internate în seraiul sultanului, soțul său fiind prizonier la închisoarea debitorilor sultanului. Răscumpărată, surghiunită și apoi revenită în țară împreună cu rudele supraviețuitoare martiriului, Bălașa a ridicat în 1743-1744, împreună cu soțul ei, un lăcaș religios în memoria rudelor ucise la Constantinopol. În 1745, rămasă văduvă, ”zidește alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaș (…) În jurul bisericii s-a înființat o școală și un azil de bătrâni căruia, neavând copii, i-a lăsat toată averea sa. A fost înmormântată în acest lăcaș care va purta numele ”Domnița Bălașa”. O mărturie despre imaginea domniței este statuia din fața monumentului care îi poartă numele, ascuns după blocurile din fostul ”Centru civic” din București.
• Actul de caritate a constituit o ștafetă predată urmașilor săi de neam. Astfel, construirea Spitalului Brâncovenesc se leagă de numele Saftei Brâncoveanu (1776-1857). Spre deosebire de Bălașa, ea nu a fost o descendentă directă a familiei voievodale, născută Rosetti a devenit Brâncoveanu prin căsătoria cu ultimul descendent direct pe linie masculină al neamului, marele dregător Grigore Brâncoveanu. N-au avut copii și în 1824 au adoptat o nepoată (fiica surorii Saftei), pe Zoe Mavrocordat, cea care astfel a preluat și numele părinților adoptivi. Ulterior, Zoe a devenit soția domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-48), iar fiul lor, Grigore Bibescu ”va avea dreptul de a se numi și iscăli Brâncoveanu … pentru pomenirea acestei vechi familii” conform dispozițiilor lăsate de soții Grigore și Safta Brâncoveanu printr-un act de la 27 august 1828. După moartea soțului ei, Safta Brâncoveanu s-a dedicat exclusiv actelor de milostenie, fiind cea care ”a semnat contractul în baza căruia a fost construit Spitalul Brâncovenesc”. Se întâmpla la 28 august 1835.
• Ana Elisabeta Brâncoveanu (1876-1933) – a fost o celebră poetă, eseistă, publicistă de limbă franceză. Devenită prin căsătorie contesă de Noailles, Ana s-a născut, a studiat, s-a afirmat literar și a murit în Franța, afinitățile sale cu spațiul de limbă și cultură românească fiind relativ firave. Primele poezii le-a publicat la numai 13 ani!

Era fiica lui Grigore Bibescu-Brâncoveanu (deci o Brâncoveanu prin adopția tatălui său, despre care am vorbit mai devreme), iar mama sa era fiica ambasadorului Imperiului Otoman la Londra. Ana a impresionat societatea franceză a vremii sale prin educația și cultura sa, ”statutul său de doamnă de societate i-a întrecut faima scriitoricească.” A fost bună prietenă cu Marcel Proust, cu care a întreținut o corespondență periodică, ”impunându-se ca o cultivatoare a genului.” Revista ”Times” a desemnat-o drept ”cea mai mare poetă pe care secolul al XX-lea a dat-o Franței și chiar Europei.” În 1925, la vârsta de 49 de ani, era primită în rândurile Academiei Române fiind elogiată de însuși Nicolae Iorga – o răsplată pe măsura celei care s-a implicat activ în susținerea emancipării femeii. Frumusețea Anei Elisabeta Brâncoveanu a fost admirată și imortalizată de artiști, o dovadă în acest sens este imaginea de pe coperta enciclopediei de față (cea din centru).

Pentru că a însemnat atât de mult pentru cultura franceză atât de pretențiosă și bine reprezentată la vremea aceea, mă întreb dacă a fost editată și în limba română o parte din opera sa, cel puțin ”Cartea vieții mele” – o scriere a sa publicată în 1932, cu caracter autobiografic (reeditată la Paris în 2008).

Consider că istoria neamului Brâncoveanu, veche de peste trei secole de istorie, din epoca medievală până în cea modernă, pe cât de tragică pe atât de fascinantă, poate fi sursa de inspirație pentru scenariul unui serial artistic. Și mă întreb retoric cum de nu s-a valorificat un astfel de subiect într-un film TV măcar, în mod nedrept având întâietate tot felul de producții despre narcisa sălbatică și alte flori autohtone, inimi de țigani, îngeri pierduți etc.

Tot la litera B apar biografiile a două personalităși feminine din familia Bibescu:

• Elena Bibescu (1855-1902) pianistă, cea care a ținut saloane muzicale la București sau Paris, ”frecventate de cei mai importanți artiști ai momentului, dar și de aristocrația europeană”. L-a ajutat mult pe Enescu să se afirme în plan muzical, ”acesta o considera ca o a doua mamă, închinându-i întreaga operă de până la Oedip.”
• Martha Bibescu (1889-1973, Paris) – scriitoare, descendentă a unei vechi familii boierești, Martha și-a completat zestrea aristocratică moștenită prin căsătoria cu prințul George Valentin Bibescu (1905). ”Bună cunoscătoare a exigențelor protipendadei bucureștene, Martha Bibescu nu s-a sfiit să ia decizii îndrăznețe în momente sensibile ale istoriei românești. Astfel, în anii de neutralitate ai României, a organizat la Mogoșoaia un salon ce putea rivaliza cu cele mai în vogă saloane occidentale, care găzduiau discuții politice între oameni de stat români si diplomații europeni acreditați la București. În timpul ocupației germane (1917-18) a ales să rămână în Capitală unde, având în îngrijire un spital (Spitalul 118) rămânea racordată la evoluțiile războiului. Informațiile furnizate de ea au fost extrem de folositoare regelui și guvernului de uniune națională, însă i-au atras nu de puține ori ostilitatea administrației de ocupație.”

În biografia sa din carte sunt redate alte detalii interesante privind angajamentul politic în favoarea României, prezența sa activă la Federația Internațională de Aeronautică, și alte evenimente din viața sa deloc monotonă sau comodă, până la final. De numele Marthei Bibescu sunt legate două monumente vizitabile: Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, pe care l-a restaurat cu banii câștigați din cărțile sale și reședința de la Posada. Pe aceasta din urmă nu am vizitat-o încă și îmi propun să o fac în acest an, în memoria unei veritabile prințese culte care ”grație șarmului său irezistibil, descendenței aristocratice și talentului artistic, a fost admirată și cultivată de contemporani.”

Capitolul dedicat acestei litere cuprinde 4 biografii ale unor femei de al căror nume sunt legate premiere nationale și/sau internaționale:

• Prima femei din lume care a obținut licența și titlul de doctor în drept la Univesitatea Sorbona: Sarmiza Bilcescu Alimăneștianu (1867-1935). La întoarcerea în țară, a fost primită în iunie 1891 în Baroul de Ilfov, prezidat de marele avocat și om politic Take Ionescu. Cel puțin scriptic, ea a fost prima femeie avocat din Europa deoarece nu a profesat niciodată, ”consacrându-se activităților pentru obținerea cât mai multor drepturi pentru femei”.
• Prima femeie parașutist din România și prima femeie din Europa brevetată ca pilot civil al SUA, cea care a deținut în 1932 recordul mondial de altitudine (7400 m) la saltul cu parașuta: Smaranda Brăescu (1897-1948). Și când te gândești că, până aș descoperi pasiunea și ambiția pentru zbor, Smaranda urmase inițial cursurile de artă decorativă și ceramică ale Academiei de Arte Frumoase din București (1924-29), după care se întorsese ca învățătoare în comuna natală (Buciumeni, localitatea Hănțești, jud. Covurlui). Viața ei a fost o lecție de curaj, pe care l-a avut din plin pentru a face ceva ieșit din comun dar și pentru a lua poziție de partea adevărului (ea a semnat și un memoriu privind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, fapt pentru care a fost prigonită de autoritățile comuniste instalate la putere.
• Prima femeie pilot din România care a efectuat raiduri intercontinentale și care a participat în calitate de pilot acrobat la mitinguri aviatice naționale și internaționale: Irina Burnaia (1909, județul Teleorman – 1997, Geneva). În enciclopedie se precizează: ”După instaurarea regimului comunist în 1948 părăsește țara, stabilindu-se la Geneva.”
• Prima radioamatoare din România: Lelia Constanța Băjenescu (1908-1980), fiind atrasă de activitatea soțului său, ofițerul de transmisiuni Ioan T. Băjenescu.

At least but not last, am fost impresionată de povestea vieții doamnei Bălăcioiu-Lovinescu Ecaterina (1887-1960), deținut politic, soția scriitorului și criticului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), la rândul ei licențiată în litere, secția limba și literatura franceză, profesoară de limba franceză. După rămânerea fiicei sale la Paris (1947), orice mișcare a sa a fost monitorizată de agenții Securității; ”cerându-i în nenumărate rânduri să-și convingă fiica să renunțe la criticile aduse regimului de la București, dar de fiecare dată, s-au izbit de refuzul acesteia.” Cred că ați realizat că fiica sa era Monica Lovinescu, nimeni alta decât ”vocea” postului ”Europa Liberă”. În consecință, Bălăcioiu-Lovinescu Ecaterina a fost arestată de autoritățile comuniste la vârsta de 71 de ani, condamnată la 18 ani de temniță grea, iar ”refuzul sistematic de a i se administra medicamentele duce la moartea sa”, la un an de la arestare, în penitenciarul Văcărești.

Având ca sursă de inspirație articolele publicate de Zina în seria ”Femei în oglindă” și venindu-mi ideea în timp ce răsfoiam curioasă și încântată ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, m-am decis să inițiez o serie de articole inspirate din biografia personalităților feminine din România, a celor care au trecut deja testul timpului (precizez că în carte mai sunt cuprinse și biografiile personalităților feminine contemporane).

Pornind de la ordinea prezentării lor în enciclopedie, fiecare articol va comenta pe scurt despre câteva personalități al căror nume de familie începe cu aceeași literă (ca la catalogul școlar!) și care, într-un fel sau altul, mi-au atras atenția. Procedez astfel deoarece nu-mi propun să epuizez cele peste 700 de biografii prezentate de enciclopedie, ci să pledez pentru cunoașterea vieții unor femei considerate de istoriografia românească drept personalități, privite în oglinda timpului lor, dar și al nostru.

Conform cu prefața semnată de academicianul Marius Sala, este de reținut că această interesantă lucrare a fost dedicată femeilor nu din prejudecăți sexiste, ci pentru o departajare, având în vedere că multe din numele prezentate aici nu s-ar mai fi regăsit într-un dicționar general al personalităților din România.

Deci, să începem cu litera A.

• Sunt mulți români, dar și străini, care au auzit de Ana Aslan (1897-1988). Nu am știut că era de origine armeană, fiind născută la Brăila. Că a fost elevă la Școala Centrală din București, după stabilirea familiei în Capitală. Sau că, în timpul Primului Război Mondial, fiind deja studentă la Facultatea de Medicină din București, a participat la îngrijirea soldaților din spitalele militare aflate în spatele frontului de la Iași. Cu sprijinul lui C. I. Parhon, Ana Aslan a înființat în anul 1974 primul institut din lume specializat în geriatrie și gerontologie. Este inventatoarea vitaminei H, ce are la bază novocaina, cu rol în încetinirea îmbătrânirii naturale. Atrași de mirajul acestui elixir al tinereții, de produsele inventate de ea în acest scop au beneficiat personalități ale vremii, ca pacienți ai institutului de geriatrie, J.F. Kennedy, Pablo Neruda, Charlie Chaplin, Salvador Dali, Charles de Gaulle, Aristotelis Onasis, Marlene Dietrich, N. Hrusciov ș.a. La același institut, Ana Aslan a tratat și mulți bătrâni fără posibilități, fără să le perceapă taxe de cămin, contravaloarea cheltuielilor fiindu-i imputată. După ani de procese, a fost achitată în 1987. Ana, cea care s-a împotrivit bătrâneții, a murit la venerabila vârstă de 91 de ani, din pricina complicațiilor cauzate de cancerul de colon.
• Despre Eugenia (Jeni) Acterian (1916-1958) am auzit odată cu apariția memoriilor publicate în 1991 și 1998 sub titlul ”Jurnalul unei fete greu de mulțumit”. Ar trebui neapărat să-l procur, având în vedere ce afirma Monica Lovinescu despre acest jurnal: ”Pentru cei care nu au trăit finalul perioadei interbelice în Bucureștiul intelectual, jurnalul scris de Acterian constituie și un document de epocă de mare însemnătate.” Și aceasta cu atât mai mult, dacă am în vedere ce am aflat în plus din enciclopedie, și anume că Eugenia Acterian frecventa cercul unor mari personalități ale culturii române din acea perioadă: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu ș.a. Absolvind Universitatea București cu o teză din domeniul logicii matematice, Acterian urma să primească o bursă doctorală la Sorbona, lucru împiedicat de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial. În anul 1947 s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatic. A fost asistenta de regie a lui Liviu Ciulei. Fiind dintr-o familie de armeni din Constanța, devenită suspectă regimului comunist venit la putere, Jeni Acterian își semna regia spectacolelor cu un nume de împrumut, mai proletar – Arnotă. S-a stins din viață după o ardere rapidă, la numai 43 de ani, din cauza unei boli incurabile.
• Agarici Viorica (1886-1979): o femeie cu suflet mare care a arătat ce presupune a fi cu adevărat filantrop, făcând bine celor aflați în necaz, indiferent de direcția curentelor politice! Se trăgea dintr-o familie boierească de renume și a fost președinta Crucii Roșii din Roman în perioada 1928-1943. Dând dovadă de umanism și curaj dus la extrem, înfruntând organele militare, ea a adus apă de băut evreilor ce urmau să fie deportați în ”trenurile morții” în noaptea de 2-3 iulie 1941. Regimul comunist a interzis evocarea faptelor ei, din cauza originii ei boierești. Doi fii ai săi au fost condamnați la închisoare de același regim, iar ea a primit domiciliu obligatoriu la Roman unde s-a întreținut dând lecții particulare de franceză, engleză și germană la domiciliul elevilor. Post-mortem, la 4 ani de la deces, Institutul ”Yad Vashem” din Ierusalim i-a oferit o distincție dedicată doar acelor persoane din afara comunității evreiești care au salvat evrei de la Holocaust.
• Andreescu-Haret Virginia Maria (1894-1962): a fost recunoscută ca prima femeie arhitect din lume de către Congresul XVI de Istorie a Științei (București, 1981). Era nepoata de frate a pictorului Ion Andreescu, căsătorindu-se cu un nepot al lui Spiru Haret. Printre altele, proiectele clădirii Liceului Gh. Șincai din București, ale pavilionului administrativ și dependințelor subterane ale Aeroportului Băneasa poartă semnătura acestei femei.
• Cine a fost a doua soție a mareșalului Ion Antonescu? Se numea Maria (1892-1964), fiind fiică de militar (tatăl ei a fost căpitanul Toedor Niculescu). Cei doi s-au întâlnit la Paris, unde Ion Antonescu funcționa ca atașat militar al guvernului român, s-au căsătorit în anul 1927. Maria, la vârsta de 35 de ani, se afla la al treilea mariaj, iar el, mai vârstnic decât ea cu zece ani, la al doilea. Oare l-a atras pe Mareșal frumusețea ei? Sau spiritul cazon moștenit din familie? Sau simțul politic? Este sigur faptul că dna. Antonescu a înființat în scopuri caritabile Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Acțiunile caritabile au presupus mult angajament personal din partea ei, strângerea unor sume consistente de bani fiind o acțiune destul de dificilă în vreme de război! Prin acestea, Maria Antonescu ”a încercat să-i îndatoreze pe aceia care erau dependenți de politica economică sau militară a soțului său, șeful statului (cotizațiile lui Max Auschnitt sau Franz von Neumann).” Potrivit mărturiilor vremii, chiar comunitatea evreiască a ”subscris” financiar la acțiunile caritabile ale dnei. Antonescu, ”în speranța că, astfel, politica regimului față de minoritatea evreiască va îmbrăca forme mai puțin radicale, îndeosebi în urma deportărilor din Transnistria”. Totuși, după intrarea României în războiul antisovietic (iunie 1941) prin acest consiliu au fost ajutați financiar familiile soldaților aflați pe front, dar și sinistrații inundațiilor din iulie 1941 pentru care a fost construit satul Antonești (azi Poenarii Noi, jud. Argeș).
• Arestarea soțului său, ca urmare a schimbării aliaților și a cursului istoriei la 23 august 1944, a avut drept consecință arestarea Mariei Antonescu, sub acuzația de gestionare frauduloasă a fondurilor caritabile. După anii de detenție politică în Uniunea Sovietică, apoi în țară, anii de domiciliu forțat și câteva tentative de sinucidere, Maria Antonescu a murit la București (la spitalul Colțea) în urma unui atac de cord, la 72 de ani. Este înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Bellu militar.

Celelalte personalități din trecut, prezentate de enciclopedie, la litera A, sunt: Acontz Nutzi (1894-1957), pictoriță; Alimăneștianu Pia (1872-1962) filantrop, fiica marelui politician liberal Ion C. Brătianu; Anronescu Coca (1932-1998) actriță; Anineanu Marta (1914-2000) istoric literar și paleograf; Apolzan Lucia Florica (1911-2001) etnografă, colaboratoare a lui Dimitrie Gusti; Arbore Ecaterina (1873-1937), militantă socialistă și medic care s-a ocupat de copii orfani și abandonați din Capitală; Arbore Tamara Nina (1889-1942), pictoriță și sora Ecaternei; Archip Sevastia (1891-1965), scriitoare, publicistă, antifeministă convinsă și profesoară de matematică (a fost invitată să țină seminarii de geometrie la Facultatea de Matematică, pentru profesorii Gh. Țițeica și Dimitrie Pompeiu); Asachi Hermiona (1821-1900) traducătoare, soția istoricului Edgar Quinet; Avram Mioara (1932-2004) lingvistă, cea care ”s-a identificat, prin lucrările colective pe care le-a conceput, condus și realizat, precum și prin opera sa personală, cu însăși limba română în tot ceea ce are ea mai valoros.”

În capitolul dedicat personalităților feminine contemporane, la litera A, sunt prezentate biografiile pentru: Acsinte Doina, balerină; Adameșteanu Doina, scriitoare și publicistă; Amânar Simona, gimnastă; Ana de România, soția regelui Mihai I; Anastase Roberta, om politic; Anastasiu Doina, regizor; Andrei Violeta, actriță; Andronache Aurora, realizator de televiziune; Andronache Doina, balerină și regizor coregraf; Andronescu Doris Carmen, medic și director general al Centrului Medical Sanador; Andronescu Ecaterina, profesor universitar și om politic; Anghel Irinel, compozitoare și pianistă; Anghel Luminița, interpretă de muzică ușoară; Anghel Monica, interpretă de muzică ușoară și actriță; Anghelescu Cristina, violonistă; Anghelescu Nadia, arabistă; Arapu Venera, designer vestimentar; Arba-Pușcatu Rodica, canotoare; Arghezi Mitzura, actriță și om politic; Arz Wilhelmina, designer vestimentar și Avram Ana Maria, compozitoare, pianistă și dirijoare.