I've been dreaming of friendly faces I've got so much...

I've been dreaming of friendly faces I've got so much...

Walking… #park #walk

Walking… #park #walk

Romeo și Julieta este o tragedie scrisă de William Shakespeare...

Romeo și Julieta este o tragedie scrisă de William Shakespeare...

Holiday

Holiday

Snow White and the Seven Dwarfs

Snow White and the Seven Dwarfs

I love you. I am who I am because of...

I love you. I am who I am because of...

My darling, I'm waiting for you — how long is...

My darling, I'm waiting for you — how long is...

The only way to beat my crazy was by doing...

The only way to beat my crazy was by doing...

Biografia lui Warren Buffett, cel mai mare investitor din toate...

Biografia lui Warren Buffett, cel mai mare investitor din toate...

Fear is not real. The only place that fear can...

Fear is not real. The only place that fear can...

Tag Archives Editura POLIROM

Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar

Colecția de netsuke (miniaturi japoneze) din care face parte și iepurele cu ochi de chihlimbar este o infimă parte dintr-o moștenire, nu atât de misterioasă cum se spune în subtitlul cărții (atât timp cât scriitorul a prins în viață o bunică care l-a lămurit ce și cum, în mare parte, un tată care a păstrat o parte din arhiva familiei și un unchi, cel care i-a lăsat prin testament colecția). Este un pic de reclamă aici, ca și recomandarea lui Frances Wilson de la Sundey Times: ”Aveți în mâini o capodoperă”.

Dincolo de aceste mici exagerări comerciale și de unghiul cam rigid al evocării care depășește cu puțin cadrul documentar, muzeograf și arhivistic, plusul care compensează constă în ineditul – pe plan istoric și social – al istoriei celor cinci generații dintr-o bogată familie de evrei.

Mergând înapoi în timp, pe ramificațiile arborelui său genealogic, autorul reconstituie biografiile unora din înaintașii săi, relațiile dintre aceștia, odată cu istoria unei averi care a atins apogeul în ultima parte a secolului al XIX-lea, fiindu-le înstrăinată odată cu izbucnirea primului Război Mondial.

Culmea este că, mergând în amonte, izvorul acestei bogății este localizat într-un modest cătun din estul Ucrainei, la granița cu Polonia. Aici, la finele secolului al XVIII-lea, s-a născut ”Avraamul familiei” – străbunul Chaim Efrussi, oportunistul care ”transformase o mică afacere cu cereale într-un colos (…) prin achiziționarea unor cantități imense de grîu, ajunsese să domine piața. El trata personal cu samsarii care, transportându-le cu carele pe rutele bătătorite, aduceau cerealele crescute pe câmpiile fertile al Ucrainei, cel mai mare grânar al lumii, până în portul Odessa. Aici cerealele erau depozitate în silozurile lui înainte de a fi exportate dincolo de Marea Neagră, în țările străbătute de Dunăre sau pe coasta Mediteranei.

În 1860, familia Ephrussi devenise cel mai important exportator de cereale din lume. Dacă la Paris James de Rothschild era numit le Roi des Juifs, regele evreilor, membrii familiei Ephrussi erau les Rois du Ble, regii grânelor.”

Când autorul ajunge la Odessa, în anul 2009, găsește aici același praf ca pe vremea patriarhului Joachim care întemeiase negoțul cu grâne și silozurile proprii din port, dar numai o parte din palatul pe care acesta îl ridicase pe promenada străjuită de castani, de la țărmul Mării Negre. Autoritățile din Crimeea au renovat palatul nerevendicat de nimeni, aruncând ce era degradat la gunoi și păstrând din forma originară numai zidurile și scara interioară ”cu balustrade de fontă, fiecare stâlp are în vârf spicul de grâu înnegrit al familiei Efrussi, grâul care creștea din pământul negru al Ucrainei și datorită căruia s-a îmbogățit”. În această clădire renovată urma să se instaleze Sanepidul Marinei din Odessa.

Odessa era odinioară ”un oraș ironic, avid, poliglot”, dar unde ”numele evreiești nu sunt plăcute auzului”, așadar Chaim Efrussi a devenit Charles Joachim Ephrussi, iar soția lui Balbina, Belle. La fel și fiii lor, au adoptat onomastica francofonă: Eizack a devenit Ignace, iar Leib a luat numele Leon, fiind trimiși într-un proiect economic de familie să colonizeze Europa, primul la Viena, al doilea la Paris. Autorul merge pe urmele acestor doi stră-străbunici și descoperă câte un palat în fiecare capitală europeană, clădiri construite de familia Ephrussi. În ciuda parizienilor care i-au considerat parveniți, spre deosebire de vienezi, mai toleranți cu nou-veniții.

Fiecare detaliu (din acte, scrisori, caricaturi, fotografii de familie, piese de mobilier, tablouri, împreună cu moravuri și prejudecăți desprinse din creațile literare și articolele din presa vremii) a fost cules din arhive și muzee, pe parcursul a doi ani de trudă și călătorii. Se recompune atmosfera unei epoci, când membrii familiei Ephrussi erau niște cetățeni europeni, la Viena (perioada 1899-1938) și la Paris (1871-1899). Cu premisele unei averi uriașe, bărbații dinastiei economice a ”Regilor grâului” au fost unii bancheri renumiți, alții colecționari de artă și mecena, în anturajul avangardiștilor pictori francezi impresioniști, chiar modele pentru personajele mondene ale lui Marcel Proust din romanul ”În căutarea timpului pierdut”. În plan secund, o amprentă, mai feminină, au avut și soțiile, fiicele lor.

La pragul trecerii dintre secolul XIX spre următorul, acești evrei bogați și instruiți au fost niște cetățeni europeni avant la lettre, cu peste un secol înainte de nașterea conceptului comunitar. Poate prea devreme în raport cu vremurile lor. Prea siguri de statutul dat de avere și proprietăți, au fost surprinși dramatic de schimbările sociale și politice care au măturat Europa de la un capăt la altul… și pe urmași cât mai departe de continent (povestea lor continuă până în 2009).

Am regăsit locul literar comun al evocării din ”Lumea de ieri. Amintirile unui European” de Stefan Zweig. M-am plimbat din nou cu plăcere prin Viena unei lumi apuse, văzută din perspectiva elitei care locuia vis-à-vis de Universitate într-un palat de pe Ringstrasse (la timpul scrierii cărții, autorul a găsit funcționând acolo un cazinou!). În primăvara lui 1899, când s-a mutat aici după căsătorie, o tânără mireasă comenta, foarte la obiect, despre noul ei apartament din palat, că ”Arată ca foaierul Operei!”.

Plus: documentarea exhaustivă pe măsura bogăției urmelor, fiorul de nostalgie al reconstituirii trecutului, în contextul epocii.

Minus: puțin fior literar, personajele nu sunt implicate într-o acțiune, rămân captive în portrete de epocă.

Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar
Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

Ce-ar fi dacă într-o bună zi cineva puternic și bogat – un bărbat care ”îți apare în față ca o veste proastă, dar rafinată”, având ”o privire prea tăioasă pentru un client, o ținută prea stilată pentru un inspector financiar și un aer prea intelectual pentru un polițist” – ți-ar trimite la serviciu o limuzină cu șofer, imensă cât un submarin, pentru a te aduce la conacul lui, unde să-ți propună ”o tranzacție bazată pe bunăvoință”. Îți poate oferi zece ani de vacanță contra unui mic serviciu: să cauți o oaie – a treia oaie din dreapta, rândul din față, dintr-o fotografie cu o turmă, făcută undeva pe coclauri, în Japonia.

Nu ai cum să nu te pui în locul povestitorului, narațiunea este realizată la persoana I, sub forma unui jurnal începând cu ziua în care îl părăsește soția, după divorț.

Soția pleacă și odată cu ea dispare tot ce i-ar putea aminti de ea: fotografiile, slipul, tot.

În ziua precedentă el aflase din ziar că o fată care l-a iubit în timpul studenției a murit într-un accident de circulație, lovită de un camion.

Sentimentele lui nu sunt mărturisite, dar un indicator ar fi numărul de beri băute și întrebarea soției: ”Spune-mi, dacă aș muri eu, te-ai îmbăta la fel?”

Stilul lui Murakami m-a făcut să-mi rotunjesc ochii de uimire, așa cum face orice european când vede o inovație elegantă și stranie, provenită din țara natală a scriitorului. Nu abundă în descrierea a ce simte personajul (așa cum procedează Naghib Mahfuz în ”O mie de nopți și zile”), mai degrabă lasă loc berechet la subînțelesuri, ceea ce este tipic pentru civilizația extrem-orientală, așa cum am sesizat și la ”Vechiul oraș imperial” al lui Yasunari Kawabata. Sau cine știe, poate noi, cei din civilizația occidentală, doar credem că se subînțelege ceva.

Așa cum este scris, fără nici o explicație în plus sau în minus, stilul, ca și romanul, este fără cusur în a intriga cititorul, momindu-l capitol după capitol să-l parcurgă curios. La suprafață te înșeală cu o aparentă banalitate – detalii ale povestitorului plictisit despre ce-a băut, cât și unde, ce-a mâncat și unde, când a fumat el sau alții, lucruri mărunte și exterioare făcute de noua lui prietenă, ”femeia cu trei ocupații” – și deodată, bang! o metaforă ca un bobârnac peste nas, când erai pe punctul de a te plictisi, la pachet cu o inserție de fantastic la care te aștepți cel mai puțin. Cum ar fi oaia aceasta, Miorița niponă, năzdrăvană ca și a noastră, având puteri legendare.

Să fie la mijloc tema dezrădăcinării, a pierderii originilor puterii unei civilizații închise, acum în contextul deschiderii ei forțate către lume, după învingerea Japoniei în al doilea Război Mondial?! Un indiciu este amintirea numelui avionului militar american care a lansat bomba atomică în august 1946. Ar mai fi faptul că fotografia cu oaia este făcută într-un peisaj pe cât de tradițional, pe atât de greu de particularizat. În plus, povestitorul este din generația născută după război, absolvent de biologie devenit agent publicitar (unde dai și unde crapă!) și pare a nu fi împăcat cu trecutul, iar cu prezentul cu atât mai puțin, având în vedere că:
• acasă, nevasta nu mai este la locul ei (nu i-a lăsat nimic ca amintire și chiar el nu mai știe: oare de câte ori au făcut dragoste în cei patru ani de căsnicie?!); a rămas numai motanul care nu are nume, a îmbătrânit, este urât și trage vânturi;
• în orașul natal, nici marea nu mai este unde obișnuia să fie, fiind îndiguită pentru a face loc zgîrie-norilor, iar prietenul său din copilărie și din studenție, poreclit Șobolanul (singurul dintre personaje căruia i se atribuie, dacă nu un nume, măcar o poreclă) a dispărut, plecând fără să anunțe pe nimeni, nici pe prietena lui. De la el i-au parvenit numai două scrisori confuze, ciorna unui roman și fotografia cu turma de oi;
• la serviciu, partenerul și asociatul lui a devenit alcoolic.

Singurul lucru care pare a fi de ajutor, primit de la viață în schimbul celorlalte pierderi, este întâlnirea cu cea pe care el o numește ”femeia cu trei ocupații”, o tipă obișnuită, dacă ar face abstracție de urechile ei senzuale. Aici deschid o paranteză pentru a sesiza o trimitere subtilă la tradiția japoneză, știind că aceasta are detaliile ei în ce privește farmecul feminin, unele care nici nu ne trec prin minte nouă, celor din civilizația occidentală (un alt exemplu ar fi senzualitatea cefei la gheișe, pentru vizibilitatea căreia chimonoul are decolteul la spate, dar aceasta am aflat din cartea lui Lesley Downer – ”Gheișa: Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție”!)

Oricum, una din cele trei ocupații ale tinerei prietene a eroului nostru este cea de animatoare la un club condus de o englezoaică cu păr alb care își alegea clientela cu grijă: ”în cea mai mare parte oameni de afaceri bogați, de 40 sau 50 ani, două treimi erau străini, restul japonezi”. Tânăra pare a fi o umbră a gheișelor de altădată, cel puțin pentru că îl inspiră pe povestitor să accepte provocarea și să pornească împreună în aventura căutării oii fantastice. Asta în condițiile în care el nu are nimic de pierdut dacă nu o va căuta, dar se pare că nici nu are de ales, având în vedere puterea și influența Șefului, cel care, destăinuind secretul puterilor oii, l-a condiționat să găsească oaia în cel mult o lună. Pentru Șef, miza este puterea pe plan politic, economic și social; pentru măruntul povestitor, miza este existența. Asta conform raportului de importanță dintre cele două personaje. Iar între ei doi: oaia. Și fata, care are niște premoniții neașteptate care m-au pus pe gânduri: este făcătură sau nu?! S-a întâlnit din întâmplare cu eroul nostru sau întâlnirea lor a fost aranjată de cel care trage sforile?!

”Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară.
În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existență efemeră prinsă între ”totul” din urma noastră și ”nimicul” dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.
În realitate, cele două puncte de vedere nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opozițiile) seamănă cu două nume diferite ale aceluiași fel de mâncare.
Asta a fost o metaforă.”

Și cei doi tineri au încălecat pe o șa și au pornit în căutarea mioriței nipone, decizie luată de pe fundalul muzical al cântecelor lui Johnny Rivers: ”Midnigh Special”, ”Roll over Beethoven”, ”Johnny B. Goode” (neapărat de căutat și ascultat, nu de altceva dar scriitorul a fost proprietarul unui bar și avea o pasiune pentru muzica occidentală, iar ambele situații se pare că au constituit o sursă de inspirație).

Unde și cum au căutat oaia?!

Este aceasta un mit sau chiar există?

Credeți-mă, nu știu pentru nu am citit mai departe de pagina 248 din 357 de teamă să nu desecretizez din greșeală mai mult decât trebuie și să dau într-un spoiler. Așa că am rezervat un binecuvenit suspans pentru cititorul dornic să-l cunoască pe Haruki Murakami, citind o poveste aparent superficială, stranie, narată cu o doză bună de umor, pe lângă umorul situațiilor absurde pe alocuri, dar fără a exagera, și care abundă în înțelesuri ascunse, atât de multe, subtile și variate de la un cititor la altul, în funcție de experiența proprie, încât s-ar mai scrie încă cel puțin o altă carte, de aceleași dimensiuni.

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice
Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

Irving Stone – Bucuria vieții

De ce oare și-a intitulat Irving Stone cartea despre viața lui Van Gogh ”Bucuria vieții”, nu îmi este prea evident nici acum, când am terminat-o. Să fie titlul vreuneia din lucrările sale?! Nu am reușit să-mi dau seama.

Pare ironic acest titlu pentru bio-istoria lui Van Gogh. Pictorul chiar nu a avut parte de o viață plină de bucurii. Mai degrabă a avut parte de o existență chinuită și plină de incertitudini: dacă era bine sau nu cum desena sau picta, dacă se vor vinde sau nu lucrările sale, dacă se va putea vreodată întreține singur din artă. Asta a rămas pentru el un vis, confirmat parțial abia spre finalul vieții (destul de timpuriu, la vârsta de 37 ani) când el a încasat primul cec, în valoare de 400 franci pentru prima și singura pictură vândută în timpul vieții sale – „Via roșie”, aflată în prezent la Moscova (Muzeul Pușkin)

Nu a mai fost o bucurie nici faptul că era expus la Salonul Independenților din Paris, căci pictorul deja era chinuit de boală, internat într-un ospiciu după primele crize de alienare… nici lui nu-i venea să creadă că i s-a vândut o lucrare, așa cum îl anunța într-o scrisoare fratele său Theo, singurul care investise și crezuse în talentul său.

Cartea m-a ajutat să-l cunosc pe Vincent Van Gogh, așa cum a reușit Irving Stone să-i reconstituie povestea. Pentru asta scriitorul a călătorit pe urmele pictorului, a vorbit cu cei care l-au cunoscut și mai ales i-a fost de un real folos corespondența dintre Van Gogh și Theo, fratele său, derulată pe parcursul a aproape 10 ani de căutări și frământări artistice (peste 800 de scrisori, conform site-ului http://www.vangoghgallery.com/). Iată câteva lucruri interesante pe care le-am aflat și pentru care pot spune că a meritat să citesc cartea:

Picturile lui sunt puternice, vibrează de energia culorii, dar și stranii, ele intrigă. Cartea oferă o posibilă legendă, cum s-au rupt din imaginația lui Van Gogh, care nu a copiat natura și nici modelele sale, le-a filtrat pur și simplu prin propriul suflet. Era ceva nou pentru epoca lui, o abordare total inovatoare. Atât de neobișnuită încât un văr al său – Anton Mauve, pictor recunoscut de contemporanii săi, chiar îi reproșa că nu poate copia corect nici o singură linie din natură. (Vezi episodul cu mulajul de gips al unui picior uman pe care Van Gogh, ucenic în atelierul vărului, i l-a sfărâmat, exasperat că nu-l copia așa cum zicea vărul său că era bine!)

Am aflat că, în afară de pictor, Van Gogh a fost și un mare călător. Un călător în sine pentru că șase ani (din cei 16 prezentați în roman) a căutat ceea ce i s-ar potrivi pentru a face cu viața sa ceva încât să fie deplin împăcat cu conștiința sa, iar apoi alți 10 ani a căutat și și-a conturat un stil propriu în artă. Aceste căutări l-au transformat într-un pribeag. Mi-a plăcut că lectura permite să te alături pictorului într-un lung periplu cu o mulțime de scurte stații, fiecare însemnând un stagiu și o experiență de viață:

– Londra, unde a fost funcționar la galeriile de artă Goupil (printre acționari se număra și un unchi al său),
– Amsterdam, unde a început și abandonat studii clericale dorite și suținute financiar de familia sa;
– Bruxelles, unde a urmat o școală de evanghelizatori, pentru a deveni predicator într-un ținut minier,
– Borinage, unde predică și trăiește* împreună cu ”mutrele negre” (minerii belgieni), aici începe să schițeze primele desene cu mineri;
– Etten, în parohia olandeză a tatălui său, unde continuă să deseneze natura și oamenii din Brabant; familia acceptând cu greu că ”e și ăsta un mijloc de existență”;
– Haga, unde spera să învețe ca ucenic al vărului său, care era pictor consacrat, oraș în care o cunoaște pe Christine, o fostă prostituată și prima dragoste împărtășită dar și încercarea eșuată de a avea o familie și un cămin;
– Neun, o altă parohie a tatălui său unde se mută alături de familie pentru a-i fi mai ușor să se întrețină. Aici desenează țesătorii și țăranii care cultivau cartofi și prima lucrare de care este mulțumit: ”Oameni mâncând cartofi”.
O cunoaște pe Margot, o relație total diferită de cele două iubiri neîmpărtășite ale pictorului (Ursula din Londra și verișoara Kay din Amsterdam) deoarece femeia aceasta îl iubește prima, iar el acceptă sentimentele ei mai târziu; o relație inegală și imposibilă din cauza opoziției familiei ei, cu un final tragic;
– Paris, unde locuiește o vreme cu Theo (funcționar la filiala din acest oraș a Galeriilor Goupil) și îi face viața un calvar; însă în capitala Franței Vincent a văzut prima dată lucrările impresioniștilor și cunoaște personal alți pictori în curs de afirmare: Toulouse-Lautrec, Seurat, Gauguin, Rousseau, Cezanne. Fiecare pictor este fain surprins ca personaj de către scriitor, mi-a plăcut și cum schițează interacțiunea modestului Van Gogh cu fiecare, inițiativa lui comunitaristă de a lucra și de a vinde cu toții lucrările pe ”Petit Boulevard”;
– Arles, în Provence: cu soarele necruțător, lumina și culoarea care îl provoacă să picteze neobosit și-l transformă într-o mașină de pictat, ele inundă pânzele lui, aici a pictat inclusiv celebra serie cu floarea-soarelui (tablou 1), (tablou 2) și (tablou 3) și lucrarea intitulată ”Cafe de nuit” – ”un local care ținea deschis toată noaptea, unde își găseau adăpost fel de fel de indivizi, care n-aveau bani pentru cameră de hotel, sau erau prea beți ca să-i poată urni cineva. Într-o noapte prinse pe pânză terasa cafenelei, într-alta interiorul. (…) căută să redea atmosfera specifică a tavernei de noapte, loc unde puteai să te ruinezi, să înnebunești sau să ucizi. Locuitorii orașului avură din nou un motiv de senzație aflând că Fou-roux pictează noaptea pe străzi și doarme în timpul zilei. Îndeletincirile lui erau întotdeauna prilej de distracție pentru ei.”
Aici a închiriat ”Casa galbenă” zugrăvită în culoarea care nu întâmplător a fost declarată, de către psihiatrii, mai târziu, ”culoarea nebuniei”. În casa galbenă l-a primit bucuros pe Gaugain, asociere total nefericită** pentru că, alături de intoleranța locuitorilor din oraș care îl porecliseră pe olandez ”Fou-roux”, certurile lor au declanșat atacurile de epilepsie ale lui Van Gogh, culminând cu episodul bucății din urechea stângă, tăiată și făcută cadou unei prostituate locale;
– Ospiciul de la Saint Paul de Mausole, lângă St.Remy, unde va fi cunoscut solidaritatea dintre nebuni, mult mai înțelegători cu el decât oamenii normali din Arles; aici observă ciclicitatea crizelor sale între care continuă să picteze peisajele din împrejurimi. Atmosfera pioasă din mănăstire și crizele celorlalți nebuni cu care a stat într-un salon comun ajung să-l macine, motiv pentru care îl roagă pe fratele său să-i caute alt loc unde să fie îngrijit separat.
– Auvers sur Oise, unde ajunge după o ultimă vizită făcută lui Theo, la Paris, pentru a-și cunoaște cumnata și nepotul care îi purta numele – Vincent. Casa fratelui său era plină*** de pânze ale sale: ”spre disperarea menajerei, pe sub paturi, sub sofa, pe după bufet, în camera de musafiri, se aflau mormane uriașe de pânze neînrămate, îngrămădite una peste alta”. Ajuns la Auvers sur Oise – un sat liniștit cu priveliști încântătoare, Van Gogh a fost îngrijit de dr. Gauchet, specialist în boli nervoase și prieten al pictorilor. Crizele îl chinuiesc des, se adaugă și îngrijorarea că este o povară în plus pentru fratele său care avea acum o soție și un copil. Copleșit de acestea, în timpul unei crize, se sinucide prin împușcare, agonizând până la sosirea precipitată de la Paris a fratelui său, de la care își ia rămas bun. După 6 luni, chinuit de remușcări, moare și Theo Van Gogh, fiind înmormântat alături de fratele său Vincent, în micul cimitir din Auvers sur Oise.

În prima parte, cea cu stagiul londonez și dragostea neîmpărtășită față de Ursula, povestea mi s-a părut exagerată sau artificială din pricina firii personajului descris de Stone, dar se pare că așa era Van Gogh – impetuos, nestăpânit, pasional, atipic pentru firea rece și calculată a olandezilor tradiționali (dovadă că familia sa, cu excepția lui Theo, nu l-a înțeles deloc). Foarte izbutită este interpretarea lui Kirk Douglas în rolul lui Vincent, în filmul despre viața sa, văzându-l am realizat că numai cineva cu o astfel de fire putea picta așa!

Singura lucrare de Vincent Van Gogh dintr-un muzeu din România se găsește la Muzeul Colecțiilor de Artă din București (Calea Victoriei nr.111, Palatul Romanit) – desenul intitulat ”Culegătoarea de morcovi” (1885).

Ultima dată a fost expus timp de numai două zile (28 iunie și 1 iulie) deoarece (aici îi citez pe muzeografi) ”Fiind extrem de sensibil la efectele luminii, va fi retras temporar în depozitele muzeului, conform normelor internaţionale de conservare” eu am aflat abia acum, dar poate îl văd dacă va fi expus anul viitor!

Voi ce părere aveți? Ce picturi ale lui Van Gogh vă plac mai mult și de ce? Ați citit cartea sau ați văzut filmul inspirat de biografia scrisă de Irving Stone? Ați văzut la muzeu ”Culegătoarea de morcovi”?

*Remarcabilă lipsa totală de ipocrizie a lui Van Gogh care a ales să trăiască într-o colibă de miner, părăsind patul călduros și curat și hrana de la gazdele sale, soții Denis care țineau o brutărie, considerând că așa predicile sale nu sunt credibile. De ce și-a pierdut credința și postul de pastor al minerilor pentru care primea un mic salariu, veți afla numai din carte.
** Egocentric, indiferent față de alții și cinic verbal, Paul Gaugain mai făcuse și alte victime pe traseul său artistic, așa cum am citit mai demult în cartea lui Somerset Maugham ”Luna și doi bani jumate”)
*** Conform site-ului http://www.vangoghgallery.com/, Vincent a pictat aproximativ 900 de picturi.

Irving Stone – Bucuria vieții
Irving Stone – Bucuria vieții

Martha Bibescu – Catherine-Paris

Între cărțile pe care le citesc există conexiuni deliberate, dar descopăr și conexiuni întâmplătoare. Astfel, după ce am citit informațiile despre Martha Bibescu în ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, am căutat să citesc cel puțin o carte scrisă de ea și am găsit-o pe cea de față. Am pornit cu mari așteptări, pe măsura faimei autoarei. Apoi am găsit și am început să citesc consemnările sale memorialistice din ”Destinul lordului Thomson of Cardington”, pe care o găsesc mult mai plăcută prin concretețea și modul personal de interacțiune cu personaje și evenimentele reale premergătoare primei conflagrații mondiale.

Oricum, romanul de față este un produs doi în unu, adică ficțiune (roman de dragoste) și autobiografie. Prezentând-o pe Catherine-Paris, scriitoarea își „trădează” în mare parte propria experiență de viață și trăirile personale, o dau de gol considerațiile sale subiective asupra etapelor parcurse de eroina sa, din fragedă pruncie până la maturitate. Imaginea lui Catherine-Paris este un contur străveziu al Marthei Bibescu. Așa cum Flaubert a spus cândva ”Doamna Bovary sunt eu”, în egală măsură sau poate chiar mai mult și Martha Bibescu ar fi putut spune ”Catherine-Paris sunt eu”, având în vedere multele asemănări cu eroina sa: rădăcinile românești transplantate timpuriu în solul fertil al culturii franceze, formația intelectuală care excela în istoria și literatura Franței, admirația fără limite pentru Paris și spiritul republican.

Este o carte scrisă de o prințesă despre o altă prințesă care era la fel de frumoasă, bogată dar nefericită în dragoste – o eroină croită pe un tipar literar romantic. Prințesa sa este atipică pentru restul nobilimii din care face parte deoarece în ciuda originilor nobile străvechi consideră, la fel ca bunica și mama sa, că a trăi ca un burghez, la Paris, într-un cartier modest, al clasei mijlocii, este cel mai bun mod posibil de viață. Catherine este numită și Paris după orașul conceperii sale, ca un omagiu adus de mama sa orașului al cărui farmec era antidot la orice nefericire: ”…singurul loc din lume unde n-ai nevoie de fericire e la Paris.” Împărtășind aceeași convingere, bunica sa se refugiase mai demult la Paris, evadând cu tot cu cei opt copii săi dintr-un mariaj nefericit, aici mulțumindu-se ”cu două rochii pe an și cu o plimbare în Jardin du Luxembourg în fiecare duminică.”

Mă așteptam la o construcție românescă mai elaborată, dar intriga este simplă și arondată clar genului romantic. Eroina principală este perfecțiunea întruchipată, la fel ca Ileana Cosânzeana din basmele populare. Imaginea idealizată la extrem mi-a sărit în ochi din prima, poate din pricina lecturii precedente, a romanului ”Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu, în care scriitorul este dur, chiar ironic cu personajele sale din lumea bună, pe când Martha Bibescu o așează pe prințesa sa în situații din ce în ce mai flatante, de la privirile admirative ale parizienilor care întorc capul după dânsa, până la elogiile ”spiritelor pocnitoare” de la Berlin – denumirea dată regimentului de admiratori de aici, în ținută militară de aparat și care ”nu știau să facă altceva decât să pocnească din călcâie în fața ei. Așa știau ei să stea de vorbă cu o femeie. Parcă erau telegrafiști la un aparat Morse pe care îl purtau legat de picioare: se apropiau de ea și pocneau o dată, de două ori, de zece ori. Asta se traducea, minus nuanțele, astfel: La dispoziția dumneavostră. Sunteți cea mai frumoasă. Îmi acordați un dans? Îmi faceți onoarea de a-mi da voie să vă conduc la masă? Și în alfabetul convențional al corpului de gardă: Îmi sunteți superioară!”

Tânără și inocentă (în acest sens scriitoarea spune despre eroină că avea ”educația unei vestale”) Catherine intră în căsătorie total nepregătită și în mod pripit, fără a-și înțelege pe deplin sentimentele, fiind fermecată de locul și momentul în care îl întâlnește prima dată pe contele polonez Adam Leopolski, cu ocazia unei licitații de carte rară organizată la reședința acestuia, denumită în ghidurile orașului ”Casa Centaurului”, aflată pe Insula Sfântului Ludovic, pe Sena.

”Catherine se opri în mijlocul unui salon uriaș, de unde fuseseră scoase aurăriile. Soarele care se oglindea în apele Senei trimitea pe tavan reflexe jucăușe și, deasupra forfotei de capete, ferestrele lăsau să se vadă apa, frunzișul și cerul. Mai mult alergând, de parcă cineva o chemase într-acolo, Catherine se îndreptă spre o fereastră deschisă și se sprijini cu mâinle de stinghia pervazului. În locul acela anume, colțul de fluviu era atât de încântător, încât ai fi zis nu că fata îl îmbrățișează cu privirea, ci, mai mult, că priveliștea însăși o cuprindea pe ea. Prospețimea apei îi scălda fața.

Nu auzi apropiindu-se pașii celui care o privea. Bărbatul veni în dreptul ei: o văzuse bucurându-se de ce se vedea afară, de ce să nu se uite și la ce era înăuntru? Ca să-i atragă atenția, o strigă: Domnișoară!. Îi spuse că are să-și murdărească mănușile, fiindcă pervazul se înegrise de la fumul remorcherelor. Vorbea cam fără șir, dar cu o voce plăcută – nu voia decât s-o facă să-și îndrepte privirea și spre el. Era dreptul lui să îi vorbească – se afla la el acasă.”

”Catherine, care făcea lesne pasiuni pentru o mulțime de lucruri, crezu că a făcut o pasiune și pentru Adam. Ca toate ființele cu adevărat curate la suflet, habar nu avea că are și simțuri. Ceea ce credea că vine din inimă, venea doar din ele.”

Printr-o conexiune întâmplătoare, recenta lectură a lui Petru Dumitriu mă familiarizase deja cu moravurile aristrocrației din primele decenii ale secolului trecut. De pildă, în ”Cronica de familie”, o soție, în calitatea sa de Doamnă, nu-i va reproșa niciodată soțului dispariția bijuteriilor de familie încredințate de naivul bărbat amantei lui, care amantă, fiind mincinoasă și prefăcută, fugise cu ele la Paris, lăsându-i pe cei doi soți fără nici o sursă care le-ar mai fi mai putut asigura supraviețuirea, după exproprieri.

În baza unor reguli asemănătoare, Catherine-Paris, nu-i va reproșa proaspătului soț metehnele și amantâclurile, ele fiind acceptate ca un dat al poziției sociale. Ciudățeniile acestei vieți de familie separate continuă cu întoarcerea singură a lui Catherine-Paris, măritată fiind, la Paris, pentru a-și înnoi garderoba conform noilor tendințe de sezon lansate în capitala modei, un alt motiv de elogiu al legendarului oraș: ”… Parisul se înnoiește și pune restul lumii să întinerească odată cu el, preschimbând neîncetat felul în care arată femeile.” Plecarea ei este regizată cu complicitatea soacrei pentru a stârni din nou pasiunea soțului, un tip caprios și sucit, genul acela de om care ”continua să mănânce doar dacă i se lua farfuria din față.”

Dacă asta sau altceva va fi rezolvat sau nu criza conjugală dintre soții Leopolski, dacă Catherine-Paris va fi cunoscut până la urmă dragostea adevărată, împărtășită și pe măsura spiritului său cultivat, toate acestea în condițiile în care personajele romanului vor fi prinse în vârtejul neiertător al primului Război Mondial, tăvălug care a schimbat harta Europei și polii săi de putere… acestea vor rămâne de văzut, sau mai bine zis de citit!

Având ca minusuri evocarea unor genealogii complicate (informații cu greutate pentru nobilimea epocii) și prezentarea Parisului ca singur centru al lumii civilizate (în aceeași manieră în care romanii numeau celelalte popoare, generic, barbarii), în comparație cu Vienna, Berlin și Sankt Petersburg, capitalele celorlalte puteri ale epocii unde a fost prezentată Catherine ca fiind noua soție a lui Adam Leopolski, descendent din regii Poloniei – lectura poate să te prindă prin plusurile stilului scrierii: feminin, calofil, romantic, ironic și spiritual, făcând uz de multiple paralele și asemănări istorice și biografice.

Dincolo de frumusețea legendară a Marthei (o superbă roșcată cu ochii verzi, imaginea de pe copertă fiind un portret al prințesei realizat în anul 1911 de Giovanni Boldini, elocvent în acest sens), scrisul său constituie mărturia educației primite și al unui spirit încântător de inteligent care a animat saloanele sale de la București și Paris, atât de apreciate și frecventate de numeroși oameni de stat, diplomați și scriitori. Prințesa Bibescu a dat dovadă de iscusință în a se apropia de oamenii puterii pentru a descifra resorturile strategiilor, alianțelor și înțelegerilor de culise dintre familiile domnitoare europene, unite vremelnic prin alianțe matrimoniale care vor face ca Primul Război Mondial să devină un conflict între rude.

Ca și Martha Bibescu, eroina sa vedea în politică o ”istorie în stare gazoasă”, deciziile luate pe acest plan determinând scrierea istoriei la timpul prezent și așezarea evenimentelor pe un făgaș care, din păcate, nu a mai putut fi schimbat.

Martha Bibescu – Catherine-Paris
Martha Bibescu – Catherine-Paris

Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile

Lecturile mele se înlănțuie prin cel puțin o caracteristică comună, fără ca alegerile mele să fie neapărat intenționate. Începusem mai demult cartea de față și când am reluat-o am descoperit că are în comun cu cea a lui Landero povestea unei perioade de învățare și de (auto)descoperire, fiind tot un roman care are tinerii drept protagoniști, cu un epic la fel de monoton. În schimb, la Gabriela Adameșteanu flash-back-urile amintirilor din copilărie și introspecția personajului principal, cu senzațiile, sentimentele, descrierea detaliilor exterioare colecționate cu aviditate dau o densitate teribilă scrierii pe care, citind-o, am avut impresia că urmăresc o dantelărie complicată. Una de genul macrameurilor din copilărie, considerate semn de distincție în orice gospodărie respectabilă și de care acum, având în vedere epoca searbădă estetic cu care le asociez, continui să am alergie, deși acum unii le descoperă ca pe niște prețioase articole de hand-made.

Vis-à-vis de subiectele legate de obsedatul deceniu 60, care pentru România a rămas în istorie, printre altele, ca deceniul minijupelor ca semn de emancipare feminină, peste care guvernul de atunci arunca, în contrapondere, înghețul decretului privind nașterile controlate precum și alte măsuri de control al moravurilor explozive, gusturile sunt împărțite ca și în privința macrameurilor, urmând Legile lui Murphy privind rochiile: după 10 ani sunt demodate, după 20 de ani sunt hidoase, după 50 de ani devin piese vintage, mărturia unei epoci apuse când mulți din cei care le admiră nici nu se născuseră. Ei pot avea nostalgia unicatului, a timpurilor când se cultiva detaliul, pentru că era timp pentru așa ceva și, vorba lui Preda, timpul avea răbdare cu oamenii.

Romanul este scris la persoana I, ca o confesiune a Letiției Branea, un fel de ”hronic al vârstelor” pe care eroina le parcurge, începând cu copilăria, după care urmează adolescența și începutul maturizării, până la începutul anului trei de facultate (dacă am socotit eu bine). Narațiunea se bazează pe arhicunoscutele detalii de atmosferă ale epocii care conferă romanului o viziune cinematografică. Într-un veritabil slow-motion vezi orașul de provincie cu Strada Mare unde se plimbă și se pândesc reciproc grupurile de băieți și grupurile de fete de la liceu, două cinematografele, tabăra de muncă, apoi căminul studențesc din București de la fereastra căruia în timpul nopții era vizibilă reclama luminoasă de pe bulevard cu îndemnul ”Citiți Scânteia”. Și acestea sunt numai un crâmpei…

”De fapt, drumul egal al fiecărei zile purta în el semnele nereușitei.”

Aceasta pentru că Letiția Branea simte cum în orașul său de provincie viața curgea lent și monoton, purtând semnele eșecului dacă ea nu ar fi plecat de aici la facultate, în București. Un simbol al eșecului este suferința unchiului ei, Ion. El este un substitut al figurii paterne absente, ”profesorul cel mai bun și cel mai lipsit de drepturi din școală”, cel care se resemnase cu leafa cea mai mică și cu distanța cea mai mare față de casă a catedrei unde preda, conștient că este și va rămâne până la apropiata ieșire la pensie un exclus. Cu privire la unchiul Ion, mama îi spune Letiției ceva abia când o va considera suficient de confidentă pentru un astfel de secret:

”Când am întrebat-o, s-a întors, încolțită și bănuitoare, spre mine, privindu-mă de parcă mi-ar fi numărat anii. A deschis mai întâi ușa bucătăriei și s-a uitat spre culoarul pustiu, ca să fie sigură că nu se întorseseră colocatarii noștri și că nu era nici el pe aproape.
– A avut ceva la dosar, mi-a spus încet.
Vocea îi era fără chef. A pus alături, pe un scaun, ligheanul de vase, a muiat spălătorul în el și pe urmă a început să frece aragazul. Stătea așa, cocoșată deasupra lui, și nu-i vedeam fața.
– Ce să-ți fi spus mai devreme? Parcă poți să știi ce înțelege un copil din astfel de lucruri și unde te spune? (…)
Mama s-a oprit, șovăind, lângă plită.
– Dar secretarul de partid pe județ de atunci a venit la el, încă mai era Ion director de liceu, și i-a cerut să-i dea diploma de liceu fără să meargă la cursuri. N-avea decât patru clase, până atunci fusese un nenorocit, un nimeni… de mult e acum la București, mare… Ion n-ar fi vrut să-l supere, îl știi doar cum e, dar nici să facă ceva ilegal nu era în stare, așa că l-a sfătuit să se înscrie la seral. Tocmai se înființaseră cursurile. I-a promis c-au să țină seama că e foarte ocupat și au să-l ajute… Dar Baciu, pentru că Baciu îl chema pe secretarul de la județ, n-avea nevoie de cursuri, lui îi trebuia pe loc diploma… Și-a luat-o, după ce a pus alt director, dar înainte de asta i-a răscolit dosarul și i-a montat ședința de excludere din partid.”

Din copilărie, Letiția a învățat să tacă deși avea multe întrebări fără răspuns, unchiul și mama alături de care ea crește nu îi spun de ce familia ei are o tinichea atârnată de coadă. Acest lucru îl deduce mai mult din discuțiile încifrate ale adulților despre tatăl ei aflat în închisoare din cauză că ai lui făcuseră politică. Purtarea evazivă a adulților o va face pe Letiția să nu o intereseze trecutul familiei, dintr-un individualism și o preocupare exclusivă pentru propria soartă, devenită cu timpul atitudine autistă în ce privește interesul față de alții. Drept dovadă, colegii de grupă și de cămin – Marilena, Nana, Marta, Clara, Didi, Predescu, Clara – travesează oarecum superficial istoria Letiției, tratați de eroină cu indiferență și lipsă de atașamente, identificarea lor o face cel mult prin prisma lucrurilor care prezenta interes: relațiile avute de fete cu băieții (relații în care nu se știa cine vânează și cine este vânat, ca o soluție convenabilă pentru evitarea repartițiilor prin diverse cătune, la terminarea studiilor) sau apartenența la politic, cum ar fi colega de cameră Domnica care era membră de utece din anul I și cea a-toate-știutoare privind viața intimă fetelor, alături de Bebe, secretarul de la utece, studentul cu un număr recor de dezacorduri gramaticale, în ciuda cărora primea numai note de 9 și de 10! (Precizez că în carte apare termenul ”utece”, adică cu literă mică și legat, fără inițiale, ca semn al disprețului față de reprezentanții din an ai organizației de tineret.)

Abaterile față de drumul egal al fiecărei zile din perioada facultății sunt prezentate în numai trei episoade, fără a dramatiza aspectele politice: chemarea Letiției la Cadre, pentru revizuirea dosarului după revenirea tatălui ei acasă; ședința uteciștilor care dezbat dacă să-l excludă sau nu din facultate pe un coleg căruia Letiția îi ia apărarea (atitudine ale cărei mecanisme interne țin de vechea lupta ei cu teama și tăcerea învățate de acasă, din copilărie) și spre final, ”procesul maimuțelor” ținut de organizația de tineret, în lipsa celor 20 de căministe care fuseseră exmatriculate pe motiv de prostituție.

Creșterea și descreșterea vegetației din copacii Bucureștiului, din primăvară până în toamnă, acompaniază imagistic creșterea și pierderea exaltării Letiției în relația sa cu Petru Arcan (el era cercetator la Institut și avea ore la facultate, fiind partenerul mult visat al eroinei). În fața golului care se cască odată cu iluzia iubirii se voalează în fața evidenței, Lucreția se întreabă: ”Nu putem oare trăi decât așa, ucigând iubirea?”. Lucru care îl acceptă ca un dat cu care se va obișnui voit, cu o detașare reflexivă.

Relația dintre ea și Petru Arcan nu este una de iubire, ci una de putere și supunere pentru folosire reciprocă, iar Letiția intră în tăcere în schema jocului, fiind condusă de un instinctiv simț pragmatic propriu umiliților care urmăresc să se ridice:

”Cândva iubirea mea sugrumată avea să se transforme la loc, în simple lucruri, în niște pantofi scâlciați, într-o bluză uzată. Dar până atunci, viața lui continua în mine ca și când lumea întreagă prin care treceam era numai o privire imensă a lui, care mă urmărea fără s-o știe. (…) Dar reproșul meu avea să aibă rezonanța neconvinsă și automată pe care mi-o dorisem. Și-aveam să tac în continuare pentru că, oricum, de la început alesesem tăcerea. Drumul meu spre el trecea atât de adânc prin mine, încât aveam să-mi trag spre perete ochii, contraziși de orice gest al lui care putea să urmeze. Învățasem să mă tem, repede, de glasul lui prea grăbit sau prea politicos, de fiecare vorbă în care i-aș fi bănuit nepăsarea. (…) Mă pregăteam să fiu alta și nici nu-mi dădeam seama de fapt, credeam că-l aștept cu supunere pe Petru, dar fiecare mișcare i-o calculasem la fel de exact cum le calculasem și pe ale mele. Dacă avea să se întoarcă la mine, avea să găsească pe altcineva, dar lucrul acesta n-o să-l știe, mult timp, și nici eu nu-l știam bine încă.”

Așa cum nota critica în anul 1975, la apariția cărții (este primul roman al Gabrielei Adameșteanu, înainte de ”O dimineață pierdută” care-l va eclipsa definitiv și nedrept pe primul), acest romanul este un unicat în literatura română deoarece tratează devenirea feminină, sau flaubertian spus, ”educația sentimentală” a personajului principal feminin, Letiția Branea. În același sens, Gabriela Adameșteanu a avut-o ca predecesoare pe Hortensia Papadat-Bengescu de al cărei stil se apropie prin realismul universului feminin și lipsa de afecțiune devalorizată în manipularea din relația între sexe. Aceasta din urmă îmi amintește totodată și de „Valsul de adio” al lui Milan Kundera.

Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile
Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile

Anchee Min – Împărăteasa Orhidee

A guvernat ca ultima împărăteasă, asigurând de două ori regența în cadrul dinastiei Ch’ing, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cam în aceeași epocă cu Regina Victoria a Marii Britanii. Nu a fost la fel de celebră și gloriosă ca Regina Victoria, nici la fel de suverană. Asta pentru că după cinci mii de ani de civilizație, imperiul chinez era în declin, în timp ce Marea Britanie devenea o putere mondială în plină ascensiune, cu un teritoriu atât de întins de la o margine la alta încât soarele nu apunea niciodată. Aflate pe poziții opuse, având în vedere că principalul adversar al Chinei era Marea Britaniei, începând cu Războiul opiului, cele două femei nu s-au cunoscut niciodată, din cauza nobililor manciurieni conservatori care aveau prejudecăți față de străini și vedeau în orice negociere o formă de trădare.

Având ca subiect istoria unei femei prinse, de voie dar uneori și de nevoie, în mecanismele puterii, subiectul are, la modul general, ceva în comun cu romane lecturate mai demult – ”Poarta coliviei” de Katie Hickman și ”Amante și regine” de Benedetta Craveri. Mă refer îndeosebi la atmosfera de intrigă și concurență pentru afecțiunea unui singur bărbat (în ”Orașul Înterzis” trăiau nu mai puțin de 3000 de concubine, toate dorindu-și statutul de favorită a Fiului Cerului).

Romanul lui Anchee Min este o relatare vie și plină de culoare a parcursului Orhideei de la statutul de concubină la cel de împărăteasă, acesta din urmă în calitate de regentă a fiului ei. Povestea este spusă la persoana întâi, ca o confesiune plină de franchețe a eroinei cunoscute în istoria oficială a Chinei sub numele de Tzu Hsi (se citește CiXi). Încă din prolog, scrierea m-a cucerit din prima clipă cu destăinuirea atribuită Orhideei, după cinci decenii la Curte, așadar o voi cita:

”Adevărul este că nu am fost niciodată maestră la nimic. Râd când îi aud pe oameni spunând că a fost dorința mea să conduc China de la o vârstă fragedă. Viața mea a fost trasată de forțe care au acționat încă dinainte de a mă naște. Conspirațiile dinastiei erau vechi, iar oamenii, bărbați și femei deopotrivă, erau prinși în rivalități pe viață și pe moarte cu mult înainte ca eu să intru în Orașul Interzis și să devin concubină. Ch’ing, dinastia mea, nu mai avea cum să fie salvată, încă de când am pierdut războaiele opiului în fața Marii Britanii și a aliaților săi. Lumea mea a fost un loc exaperant al ritualului, unde singura intimitate posibilă era numai în mintea mea, nu a trecut o zi în care să nu mă simt ca un șoarece care scapă din încă o capcană. Timp de jumătate de secol am participat la eticheta complicată a Curții, cu toate detaliile ei meticuloase. Sunt precum un tablou din galeria de portrete imperiale. Când stau așezată pe tron, înfățișarea mea e grațioasă, plăcută și calmă.”

A fost un personaj istoric controversat, asupra căruia există percepții diferite. Conform unui manual chinez tipărit între 1949-1991, Împărăteasa ar fi fost ”o maestră a răului pur și al intrigii” în timp ce Charles Denby, ambasadorul american în China, contemporan cu împărăteasa, spunea despre aceasta, pe la 1898, că: ”Tsu Hsi s-a arătat binevoitoare și chibzuită. Caracterul său a fost fără cusur.”

Manualul chinez citat are indubitabil legătură cu China regimului lui Mao Zedong și cu Revoluția Culturală care era menită să șteargă din memoria colectivă orice amintire, bună sau rea, despre personalitățile epocii Chinei imperiale. Oricum, Anchee Min, scriitoarea emigrată din China încă din anul 1984 și stabilită în SUA, la San Francisco, a încercat o reabilitare a acestui personaj istoric, începând cu negația din fraza de început a romanului: ”Adevărul este că nu am fost niciodată maestră la nimic.” În comparație cu subiectivismul manualului de istorie, este oare părerea ambasadorului mai aproape de realitatea istorică?!

Traseul real, străbătut de tânăra manciuriană, a început de la premise destul de modeste: era fată de la țară, dar nu ignorantă pentru că știa să scrie și să citească, fiica unui defunct guveranator de rang inferior al celei mai sărace provincii a Chinei, dar tatăl ei moștenise din generație în generație titlul de stegar de rang albastru, ”titlu care îi oferea puțin în afară de onoare”. Tatăl ei lăsase familia cu datorii, presată de sărăcie și la cheremul unei rude îndepărtate – unchiul al 11-lea care plănuia casătoria fiului său retardat cu Orhideea. Dar ea era frumoasă (după canoanele epocii, mie imaginea de pe copertă îmi evocă aspectul unei bunicuțe!), pragmatică ca orice persoană care se confruntă cu greutăți și, mai mult de atât, avea dorința de cunoaștere, știa să asculte, așa a aflat detalii din culisele Curții imperiale de la Fann Sora cea Mare – patrona atelierului de pantofi pentru doamnele manciuriene de la Curte. Aceasta fusese soția (simbolică) a unui eunuc și slujitoarea mamei tânărului prinț ales ca moștenitor al tronului. Iar când Curtea anunță prin decret public că organizează Selecția de Concubine Imperiale destinate prințului moștenitor, Orhideea participă, cu curaj, deși avea o șansă la un milion. Cel puțin, se gândea ea, pentru a scăpa de căsătoria aranjată cu vărul său dependent de opiu și pentru ca, intrând în Orașul Interzis, să vadă o dată măcar splendoarea celor 4.307 de dragoni care decorau Sala Armoniei Cerești, despre care îi povestise Fann Sora cea Mare:

”I-a luat o lună să termine cu descrierea Sălii Armoniei Cerești. Nu reușesc să o urmăresc pe Fann Sora cea Mare și să țin șirul dragonilor, dar ea mă face să înțeleg puterea pe care ei o simbolizează. Peste ani, când m-am aflat pe tron și am fost dragonul, mi-a fost teamă că oamenii vor descoperi că nimic nu era real. Ca toți predecesorii mei, îmi ascundeam chipul în spatele sculpturilor splendide ale dragonilor și mă rugam ca gătelile și costumele mele să ma ajute să-mi joc bine rolul.”

Aleasă una din cele șapte soții ale împăratului Hsien Feng, Orhideea ajunge să locuiască într-un palat din ”Orașul Înterzis”, slujită de o ceată de eunuci și slujnice, cu bucătari personali care pregăteau 99 de feluri de mâncare la fiecare masă – ca într-o reeditare a basmului Cenușăresei, precum fata săracă și necăjită, devenită prințesă. Asta dacă treci cu vederea că tot acolo, în condiții de izolare perfect supravegheată față de famiile din care veniseră, trăiau nu mai puțin de 3000 de concubine, toate râvnind statutul de favorită a Fiului Cerului.

Orhideea înțelege presiunea concurenței, deasupra căreia se situa, cel puțin oficial, numai tânăra împărăteasă Nuharoo, consoarta oficială. Cartea ar putea fi ecranizată cu succes, dacă nu s-a ecranizat deja și eu nu știu. Argumentez cu numai două scene memorabile:

  • procesiunea aducerii mireselor în Orașul Interzis, cu alaiuri de mii de persoane, Nuharoo pe poarta pricipală, celelalte 7 concubine pe porțile lăturalnice;
  • Orhideea, îmbrăcată și machiată de servitori în cadrul unui ceremonial zilnic, pentru a aștepta vizita împăratului care nu vine, luni în șir (motivul l-am aflat pe parcurs: Hsien Feng era un bărbat slab, la figurat, blazat și copleșit de rezulatele dezastruoase ale guvernării predecesorilor săi, iritat de umilirea Chinei prin obligarea la despăgubiri de război, de veștile rele despre răscoale tărănești, dezastre de la inundații la lăcuste, etc.)

Dacă aș povesti cum a ajuns Orhideea favorită și intimă a împăratului, apoi confidenta lui în ale guvernării și, mai mult de atât, singura care îi naște un fiu … plus evenimentele istorice ce au avut loc în acele timpuri agitate și nefaste pentru imperiul chinez, aș spulbera toată intriga și tot farmecul lecturii ! …Vă rămâne să vă imaginați sau să citiți cartea. I remain silent.

Recomandare: pentru cei pasionați de istorie, care rezistă mai ușor la avalanșa de detalii ale decorurilor și costumelor (rodul vizitelor de documentare ale scriitoarei la muzeele de profil – Muzeul de Istorie Chineză, Muzeul din Shanghai și, bineînțeles, Muzeul Orașului Interzis din Peking). A se viziona și filmul ”Ultimul împărat al Chinei”, oscarizat din belșug, în regia lui Bertolucci (pentru atmosfera epocii și pentru că are legătură: acela a fost un nepot al Împărătesei Orhideea, înfiat de ea ca succesor al fiului ei decedat la vîrsta de 19 ani).

Anchee Min – Împărăteasa Orhidee
Anchee Min – Împărăteasa Orhidee

F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat

După titlu, părea a fi un roman de dragoste, dar nu este numai atât. Este ultima carte scrisă de F. Scott Fitzgerald și, în starea aceasta preliminară și incompletă, a fost publicată postum de editorii săi.

Chiar dacă nu abundă în acțiune, este una din cele mai fidele evocări ale lumii cinematografiei americane de după apariția filmului sonor, a gloriei Hollywood-ului și a lucrurilor din spatele gloriei, deoarece a fost realizată de un martor ocular (scriitorul a lucrat o perioadă ca scenarist pentru studiourile Metro-Goldwyn-Mayer).

Se petrec totuși câteva lucruri în carte, dar la Fitzgerald, ca și la Truman Capote, cheia succesului scrierilor lor nu vine neapărat din acțiune, mai degrabă din amestecul inspirat în care sunt redate gândurile personajelor, părerea lor despre alte personaje, replicile, unele marcante printr-un umor neașteptat, imagini ale locurilor unde se petrec faptele, fără a aluneca într-un descriptiv plicitisitor, ci surprinse printr-o metaforă scurtă.

Evocarea se face prin amintirile Ceceliei, fiica unui producător de la Hollywod pe nume Brady, cu auto-prezentarea ei începe romanul: ”Deși nu am apărut niciodată pe ecran, am crescut în lumea filmelor. La cea de-a cincea aniversare a zilei mele de naștere a venit Rudoph Valentino –sau cel puțin așa mi s-a spus. Scriu despre lucrul acesta doar ca să arăt că, încă dinaintea vîrstei rațiunii, eram în poziția de a privi cum merg lucrurile.”

Amintirile Ceceliei, din poziția sa privilegiată – în mijlocul lumii care populează studiourile de la Hollywood, sunt ca piesele dintr-un puzzle pe care le asamblezi pe măsură ce parcurgi cartea. Călătoria sa cu avionul, dinspre coasta de est a Americii, unde ea era trimisă la studii, spre coasta de vest, înapoi acasă, cu ocazia vacanței, este un prilej cu care întâlnește în avion cunoștințe ale tatălui său. Din cauza vremii nefavorabile, avionul face o escală la Nashville, în mijocul continentului. La reîmbarcare, unul din pasageri lipsea, era unul din mahării de la Hollywood care acum era nimic și care, așa cum se va afla ulterior, profitase de mica escală ca să-și zboare creierii.

Încă din avion facem cunoștință indirect, prin reacțiile celorlalți pasageri, inclusiv a celui care urma să se sinucidă, cu marea putere financiară a lui Stahr, producător și important acționar la un mare studio de film. El este ”cel mai ocupat om din California”, care nu apare pe generic dar care dirijează din biroul său viețile oamenilor din cinematografia de la Hollywood, cel care după nenumărate ședințe cu regizori și scenariști și după interminabile vizionări, decide ce ar putea să placă publicului și cum ar trebui să fie un film, nu pentru că știe acest lucru, ci pentru că are curajul să ia decizii de acest fel.

În roman, puterea lui Stahr este privită de scriitor cu umor și ironie: ”Oracolul vorbise. Nu mai era nimic de pus la îndoială sau de contestat. Stahr trebuia să aibă dreptate întotdeauna, nu de cele mai multe ori, ci întotdeauna – altfel structura s-a fi topit încet, ca untul.” (pag. 117). Tot el este regele care poate ridica un simplu figurant sau figurantă la rang de vedetă, poate detrona o vedetă, aducând-o la rangul de fostă glorie.

Dar puterea are prețul ei: Stahr doarme deseori numai patru ore pe noapte, sau toarnă un film în câteva zile și nopți la rând, muncind până la epuizare, în ciuda recomandărilor medicilor și cu perspectiva sigură a morții în scurt timp, de inimă (ca o premoniție pentru sine, deoarece în realitate, Scott Fitzgerald, ca scenarist șomer de 44 de ani, a murit de infarct la 21 decembrie 1940, pe North Hayworth Avenue nr.1443, lângă Sunset Boulevard din Hollywood).

Din carte nu aflăm că Stahr moare în cele din urmă, dar este de așteptat .. și cu toate acestea el nu se oprește, pentru că iubește cinematografia, îi place ce face și de el depinde lumea studioului. În afară de cinematografie, Sthar a mai iubit o persoană, pe soția sa – Minna, care a murit. Rămas singur, cu amintirea ei în inimă, Stahr se îndrăgostește de o tânără din afara lumii sale, datorită asemănării fizice cu fosta lui soție.

Aici este un dram de acțiune, și nu spun mai mult ca să mai rămână și ceva de citit. Relația lui cu Kathleen și amintirile legate de Minna ne demonstrează că Sthar nu este numai un oracol fără inimă: ”Nu vreau să te pierd acum, a spus el. Nu știu ce părere ai despre mine sau dacă ai cumva vreo părere despre mine. După cum probabil ai ghicit, inima mea este în mormânt…(…) dar tu ești cea mai atrăgătoare femeie pe care am cunoscut-o de nu mai știu când încoace. Nu mă pot opri să te privesc. ”

Alte scene memorabile sunt legate de:

  • chinurile scenariștilor care, în criză de inspirație, ajung să arunce cu monede în bolul suspendat al unei lustre de deasupra mesei lor;
  • cantina actorilor unde îl puteai vedea pe Abraham Lincoln luând masa (în pauză, actorii rămâneau în costumele de epocă);
  • ascunderea unei secretare goale, în dulapul din biroul unui co-producător, la venirea intempestivă a fiicei acestuia (vă imaginați ce făceau tatăl Ceceliei cu secretara, cu puțin timp înainte).

În prezentarea acestor lucruri și a altora din cartea sa neterminată, stilul și replicile sunt uneori abrupte, deoarece este vorba totuși de un material brut, mai puțin cizelat decât cel pe care mi-l amintesc din ”Marele Gatzby”. Cu toate aceste minusuri, cartea a fost publicată pentru admiratorii scriitorului și merită citită dacă vă numărați printre aceștia.

F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat
F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat

Ian McEwan – Ispășire

Nu aș da niciodată cartea pentru film, chiar pentru ecranizarea, considerată de excepție, în regia lui Joe Wright, cu Keira Knightley, James McAvoy și Vanessa Redgrave în rolurile principale. Recunosc că am văzut și filmul, pentru că eram curioasă mai ales în privința eroilor principali, cum ar putea arăta. Filmul, oricât de strălucită e regia, rămâne o abordare subiectivă a romanului, departe de a capta romanul în toate nuanțele lui, caracterizat de o scriere foarte densă în informație și referiri subtile care apoi se leagă în mod neașteptat. Aceasta pentru că Ian McEwan intră în mintea fiecărui personaj, cu gândurile, trăirile și impresiile lor, țesându-se un gherghef de relații și interacțiuni mult diferite în realitatea lor interioară de ceea ce vede la suprafață un ochi neexperimentat. În treacăt fie spus, avem de-a face cu unul dintre cei mai mari scriitori britanici contemporani, licențiat în literatură engleză în țara de origine, unde a fost premiat ca unul dintre cei mai originali scriitori ai momentului.

În romanul de față, ca timp și loc avem perioada interbelică, începând cu anul 1935 și continuând cu al doilea Război Mondial, în Anglia, la reședința familiei Tallis și ulterior în Londra supusă raidurilor aeriene germane.

Dar totul începe într-o atmosferă de relativ calm, în timpul valului de căldură din vara anului 1935, la reședința familiei Tallis. Capul familiei este un înalt funcționar guvernamental care stă mai mult la Londra, datorită serviciului, iar la reședința sa facem cunoștință cu familia sa: soția Emily, cele două fiice, Cecilia și Briony, toate trei în așteptarea lui Leon, fiului cel mai mare al familiei Tallis. Tot acolo apare și Robbie Turner, fiul menajerei și prietenul din copilărie al primilor doi copii Tallis, restul personalului casnic, nu foarte numeros. Înaintea sosirii lui Leon, vor fi primiți, ca refugiați din războiul casnic al divorțului părinților lor, ”verișorii din nord”, mai precis copii lui Hermione, sora lui Emily Tallis, respectiv Lola, de 14 ani și gemenii Jackson și Pierrot.

Primul capitol insistă asupra personalității lui Briony, mezina de 12 ani a familiei –înzestrată cu o minte deosebită și cu o mare ușurință în mânuirea cuvintelor, pasionată de ordine și miniaturi, pasiuni pe care le transpune în povestiri care, ca gen literar, le descoperă superioritatea asupra pieselor de teatru:

”O povestire ar fi fost directă și simplă și n-ar fi permis nimănui să se interpună între ea și cititor, n-ar fi existat nici un intermediar al ambiției și incompetenței sale personale, nici un fel de presiune a timpului, nici o limitare a resurselor. Într-o povestire nu trebuia decât să-ți dorești, nu trebuia decât să scrii pe hârtie și aveai o lume a ta; într-o piesă erai silită să te mulțumești cu ceea ce aveai la îndemână – nu aveai nici cai, nici ulițe de sat, nici litoral.(…) o povestire era o formă de telepatie. Înșirând simboluri pe pagină cu penița, puteai transmite gânduri și sentimente din mintea ei în mintea cititorului. Era un proces magic, dar atât de banalizat că nimeni nu se mai minuna.”

Reflecțiile lui Briony erau în ton cu necazul ei cauzat de jocul inept al verișorilor din nord în rolurile repartizate lor în ”Suferințele Arabellei”, piesă pe care ea o scrisese într-o după-amiază special pentru venirea fratelui său Leon, pentru a-i face acestuia aluzii moralizatoare în ce privește alegerea unei partenere potrivite de căsătorie.

Oricum, Briony renunță la a mai pune în scenă ”Suferințele Arabellei”, descurajată de purtarea gemenilor care vedeau în piesa de teatru a lui Briony un mijloc al acesteia de a-și da aere, și de atitudinea Lolei care o privea cu superioritate de adult.

După abandonarea repetitiilor pentru piesă, Briony vede, în lumina miezului de zi, de la fereastra camerei sale, o scenă pe care nu o înțelege, avîndu-i ca protagoniști pe Cecilia, sora sa și pe Robert Turner, amândoi față în față lângă bazinul fântânii arteziene decorate cu Triton din parcul domeniului. În fapt, între cei doi tineri se acumulase o tensiune: pe el îl intimida prezența și farmecul ei fizic, iar pe Cecilia o enervau reacțiile lui deoarece le punea pe seama lipsei de respect datorate superiorității intelectuale a lui Robbie. Cecilia dorea să umple o vază de flori cu apă din bazin, Robbie a încercat să o ajute și dorind să-i ia vaza fetei care se împotrivea, amândoi trag de vază până se ciobește, cioburile ajungând pe fundul bazinului adânc plin cu apă.

Vaza respectivă avea povestea ei: era amintire de la un unchi care murise în primul Război Mondial, fusese primită de acesta ca semn de recunoștință din muzeul unei localități franceze din partea localnicilor care fuseseră evacuați de el, înainte de declanșarea ostilităților.
Într-o încercare înduioșătoare de a fi excentrică, Cecilia se dezbracă până la lenjeria intimă și se scufundă în bazin după cioburile vazei, apoi iese afară udă cu cioburile recuperate pentru refacerea vazei, lăsându-l perplex pe Robbie !

Martoră acestei scene, la începutul căreia o crezuse în imaginația sa romantică a fi o cerere în căsătorie a Ceciliei din partea lui Robbie, Briony ”avu pentru prima data revelația vagă că de acum înainte nu vor mai exista pentru ea basme cu prințese și castele, ci doar ciudățenia lui ”aici” și ”acum”, ciudățenia lucrurilor care se întâmplă între oameni, între oameni obișnuiți, cunoscuți de ea, și a puterii pe care o aveau ei unii asupra altora și a ușurinței cu care puteai să interpretezi totul greșit, dar complet greșit!”

În inocența ei, Briony va ajunge să interpreteze în mod greșit și alte lucruri din lumea adulților, petrecute în noaptea acelei zile. Astfel, ea a ajuns să o separe pe sora sa de Robert Turner, după ce devenise clar pentru amândoi că erau îndrăgostiți unul de altul !

Dar mai deplin i-a separat războiul care va fi izbucnit și care i-a aruncat pe Robbie în tragica retragere de la Dunkerque iar pe Cecilia în Londra bombardată de germani.

Devenită scriitoare de succes, după decenii de la vara călduroasă din anul 1935, Briony va fi marcată de regretul adânc al despărțirii celor doi, în care avusese partea ei de vină. Mai târziu, va afla adevărul…și ca un gest de îndreptare a greșelii (unul din sensurile cuvântului atonement, titlul în original al romanului) va scrie despre întâlnirea în ficțiune a celor doi iubiți – ”ca un ultim act de dăruire, o luare de poziție împotriva uitării și disperării.

Romanul este o lecție despre condiția umană, despre faptul că oamenii sunt atât de fragili, de efemeri și de limitați în gândire și în judecarea semenilor lor. Se mai remarcă prin tragismul relatării retragerii trupelor britanice pe plaja îngustă de la Dunkerque, în scopul evacuării lor pe vase, înapoi în Anglia.

Asemenea lui Grace Bradley din ”Casa de la Riverton” de Kate Morton, și Briony Tallis va fi o supraviețuitoare care, la bătrânețe, va reveni la reședința familiei sale. În aceeași casă, devenită hotel, într-o perfectă simetrie cu începutul romanului, Briony, asistă, cu ocazia aniversării sale, la o surpriză pusă la cale de verii săi gemeni: punerea în scenă de copii de acum ai familiei Tallis a singurei sale piese – ”Suferințele Arabellei”, scrisă în versuri, cu multe decenii în urmă, al cărei manuscris fusese recuperat.

Ian McEwan – Ispășire
Ian McEwan – Ispășire

Katie Hickman – Poarta coliviei

Dacă din ”Amante și regine” de Benedetta Craveri am aflat că Ludovic al XIV-lea a fost criticat de contemporanii săi că se purta ca un sultan, dat fiind apetitul sexual și multele sale amante, după ce am citit ”Poarta coliviei” de Katie Hickman am descoperit care era atmosfera din haremul unui adevărat sultan, la finele secolului al XVI-lea, într-o perioadă care devansează cu aproape jumătate de secol nașterea și domnia Regelui Soare.

Narațiunea se ține destul de aproape de izvoare istorice, are personaje care au existat în realitate dar și câteva care țin de ficțiune, pentru a reda atmosfera epocii și a completa povestea Celiei Lamprey – fiica unui căpitan de corabie și logodnica negustorului Paul Pindar, ajunsă în haremul sultanului Murad III din Constantinopol. Autoarea nu a alunecat în romanțarea poveștii, dimpotrivă e remarcabil realismul relatării, inclusiv finalul care nu pare a face excepție de la contextul istoric al vremii.

Povestea începe cu descoperirile bibliofile ale lui Elizabeth Stavely, o cercetătoare de la Oxford: un fragment dintr-o veche scrisoare, găsită într-o carte provenită din donația de cărți și manuscrise oferită de Paul Pindar negustor și cărturar englez, pentru Biblioteca Bodleiană, la întemeierea acesteia.

Scrisoarea evocă, prin condeiul unui martor ocular, o întâmplare tragică petrecută cu 400 de ani în urmă: naufragiul vasului comercial britanic pe care Celia era îmbarcată pentru a ajunge la mirele ei, devenit secretarul ambasadorului britanic la Constantinopol. Naufragiul s-a produs datorită unei furtuni violente, în largul coastelor dalmate, pirații l-au ucis pe căpitan și le-au luat captive pe femeile tinere, pentru a le vinde ca sclave. Fiind blondă, cu ochi albaștrii și cu pielea albă ( o apariție exotică în contrast cu brunetele cadâne, majoritatea provenite din națiunile Balcanilor), Celia a ajuns în cele din urmă în Constantinopol, dar ca sclavă în haremul din Casa Fericirii – zona strict păzită, destinată femeilor, din palatul sultanului Murad.

La Constantinopol, din Palatul sultanului se putea privi, peste apele Bosforului, cartierul Galata, cu reședințele ambasadorilor străini și cu portul în care erau ancorate vasele venețiene, franceze și engleze, cele trei forțe navale și comerciale care își disputau întâietatea și privilegiile în relația cu Înalta Poartă Otomană. Iar privilegiile se câștigau prin daruri, cele din partea reginei Elizabeta I au cele mai apreciate de sultan care era pasionat de mecanisme. Instalarea ceasului cu orgă într-una din grădinile Palatului a constituit o șansă pentru Paul Pindar să afle, prin oamenii săi, că mireasa sa nu pierise în naufragiu, ci era sclavă în haremul sultanului.

Punctul forte al romanului este, în opinia mea, modul în care este redată atmosfera din Casa Fericirii, inclusive detaliile de arhitectură, organizarea, ierarhia femeilor și regulile, mai ales atmosfera de permanentă supraveghere și pândă dintre femei, conflictul surd dintre mama sultanului (valide sultan) și favorita acestuia (haseki sultan). Cauza acestei stări de lucruri rămâne a fi un fapt istoric, acela că successorul la conducerea Imperiului Otoman devenea fiul ultimei favorite, adică a celei care avea statut de haseki sultan la moartea acestuia. Atunci, favorita devenea valide sultan și o alunga pe mama sultanului defunct – precedenta valide sultan, împreună cu toate concubinele din harem, în Esky Saray (Palatul Vechi sau Palatul Lacrimilor), un fel de fortăreață, după ce erau uciși toți prinții rivali, fii sultanului cu celelalte concubine, pentru ca poziția succesorului de drept să nu fie amenințată !

Prin prisma acestei reguli dure, era lesne de înțeles de ce fiecare femeie din harem râvnea la poziția de haseki sultan. În spatele zâmbetelor, etichetei și a aerului de fericire și nepăsare afișat, relațiile din harem erau tensionate iar intrigile erau în floare, de o parte și de alta: favorita dorea să o compromită pe valide sultan, iar aceasta îi trimitea sultanului în dar noi sclave, mai tinere, mai frumoase, care să o arunce pe favorită în dizgrație. Tânăra englezoaică ajunge să fie un astfel de dar pentru sultan, menită de valide sultan să o înlocuiască pe Gulay, favorita sultanului. Manipulată când de una, când de cealaltă, Celiei îi va lua timp să înțeleagă intrigile din harem. Lipsită de ambiția de a ajunge favorită, chiar dacă datorită pielii sale albe avea șanse destule, Celia s-a lăsat folosită numai pentru a face un târg cu Hanza, servitoarea favoritei. De la aceasta a obținut cheia de la Poarta Coliviei, una din ieșirile din harem care ducea într-o curte interioară din Palatul Sultanului, unde era montat de englezi darul ambasadorului lor.

Într-o noapte, Celia și-a adunat curajul și folosind cheia de la Poarta Coliviei a lăsat un bilet cu un mesaj criptat, un simbol știut numai de ea și iubitul ei, între clapele orgii. Ajuns la destinatar, biletul era o confirmare pentru Paul Pindar că logodnica sa era în viață, în haremul din Casa Fericirii. Pare suficient și simplu pentru un happy-end, dar … istoria nu e lipsită niciodată de rațiuni politice și diplomatice !!! Poate veți avea răbdarea de a desluși finalul, mai degrabă sugerat de autoare.

Punctul slab al romanului îl constituie construcția încâlcită a intrigii (în încercarea de a păstra suspansul până la final), și dialogurile groaznic de artificiale, care fac parte din intrigă, pentru care nu știu dacă vina este a autoarei sau a traducerii, aceasta din urmă destul de deficitară, mă refer aici la frecventele greșeli de punctuație care fac textul cam incert pe alocuri și scad din plăcerea lecturii.

În rest, lăsând la o parte aspectele compromise de o virgulă care contează, cartea asigură transpunerea celui care o citește, deschizând o poartă în timp, într-o epocă apusă, în haremul din palatul care încă există în Istanbul, cu gresia albastră-verzuie, cu coridoare umbrite și răcoroase, cu băile comune și grădinile interioare, cu cabinele sclavelor cariye, cu stolurile de porumbei pe acoperișuri, cu singurele încăperi care aveau ferestre spre exterior, cele din apartamentul în care ședea valide sultan și servitoarele ei de încredere. Și nu în ultimul rând, cu ”Poarta Coliviei”, dincolo de care Celia a așteptat să-și reîntâlnească dragostea.

La capătul acelui coridor era un uriaș vestibul boltit, din care porneau în unghiuri diferite alte trei coridoare. (…) Primul conducea la camerele sultanului, era marcat pe harta ei cu numele ”Drumul de Aur”. Era coridorul pe care erau duse concubinele ca să-și vadă stăpânul. Al doilea, care ajungea în inima haremului, era marcat prozaic drept ”Coridorul proviziilor”, în timp ce al treilea, care ducea afară din harem, în curtea interioară și spre odăile bărbaților, era marcată drept ”Poarta Coliviei”.

Katie Hickman – Poarta coliviei
Katie Hickman – Poarta coliviei