Tag Archives Evgheni Vodolazkin

Nici sfinții nu sunt perfecți, cel puțin cu ceva timp înainte de a fi considerați așa de alții.

Inițial au fost păcătoși în sensul doctrinar al cuvântului, devenind sfinți prin căință, autodisciplină și penitență. Aceasta din urmă este excesivă și în curat stil bizantin-ortodox în cazul eroului literar care poartă, în raport cu devenirea sa spirituală, numele de Arseni, poreclinit Rukinețul sau Vraciul (în etapa cunoașterii, a renunțării și a drumului) apoi Ambrozie și respectiv Laur (în etapa liniștii care cuprinde perioada sa monastică și apoi sihăstria).

O carte, un subiect (de fapt un buchet de teme privind condiția umană: relația cu divinitatea, refuzul de accepta moartea și apoi întrebarea ce este dincolo de ea, puterea și rostul sacrificiului de sine și al dragostei de semeni, păcatul și izbăvirea), la pachet cu un scriitor și un stil care m-au uimit (iar la câtă literatură am consumat nu mă uimesc cu una cu două). Cu ceva timp în urmă, după ce l-am citit pe copleșitorul, controversatul și recent nobelizatul Mo Yan (vezi Sorgul Roșu), nu speram că voi mai descoperi pe plan literar ceva care să mă miște. O doză de uimire mi-a rămas și acum când scriu despre această carte a lui Evgheni Vodolazki (de care trebuie să mă despart pentru a o restitui la biblioteca publică).

Ferindu-mă de a povesti ceva despre subiect (spre dezamăgirea unora și bucuria altora care detestă spoilerele), aș pune accent numai pe plusurile ale aceastei lecturi și care cred că au declanșat sentimentul unei revelații nesperate (despre care am vorbit mai devreme).

Unul ar fi viziunea asupra noțiunii de timp, ca timp istoric căci, în raport cu profețiile, trecutul și viitorul se leagă într-un mod inedit și plin de farmec de a spune povestea. Timpul este necesar numai lumii materiale, îl citez din memorie, fără ghilimele, pe Arseni (dacă ar fi să copiez câteva citate, cred că aș reda 90% din carte!).

Totuși, pentru a avea un reper acțiunea începe pe la 1492, într-un Ev Mediu când oamenii erau mai atenți la semnele și soroacele timpurilor, iar preoții și laicii deopotrivă se gândeau cu seriozitate la Sfârșitul lumii, în preajma împlinirii a 7000 de ani de la Facerea ei. Și deși așteptatul sfârșit nu s-a produs, chiar în acel an Cristofor Columb, în chip neașteptat pentru sine și pentru ceilalți, a descoperit America (atunci nu s-a dat atenție acestui lucru).

Al doilea aspect este modul în care sunt redate conflictul interior, stările, gândurile, frământările și atitudinea eroului în raport cu evenimentele și vârstele parcurse. Se pare că sfinții medievali erau niște oameni cu spirit de observație și multă inițiativă. Așa este Arseni care se îngrijea de ciumați, dincolo de frica de a se contamina, căutând iertarea și izbăvirea într-un târg stabilit numai de el cu divinitatea. Practicile excesive sunt delicat puse de autor în contrast cu o nedumerire a unui reprezentant al ereticilor (curentul religios protestant):

Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.

Anyway, acest Arseni, alias Ambrozie și apoi alias Laur este același erou care își va croi calea spre iertarea divină mai degrabă în raport cu ceea ce el consideră că este prețul corect al păcatelor sale, într-o negare a sinelui aproape echivalentă cu autodistrugerea (vezi faza de nebun al lui Dumnezeu în care te și miri că i-a supraviețuit, asta în condițiile în care eroul, fugind de mulțumiri, de recunoștință, de orice stare de bine și chiar de propria identitate, nu mai pune deloc preț pe viața sa). Legat de modul aparte de redarea a stărilor eroului, care m-a impresionat constant pe tot parcursul lecturii, dau un singur citat, găsit la o deschidere aleatoare (asta pentru că filonul sensibilității străbate constant cartea de la un capăt la altul), sugestiv însă pentru dimensiunea iubirii și tragismului condiției umane:

La început au fost lacrimi de durere. Ambrozie îi plângea pe Ustina și pe prunc, dar după ei – pe toți cei pe care îi iubise în viață. Îi plângea și pe cei pe care îl iubiseră pe ei. Căci credea că viața lui nu le dăduse bucurie. Ambrozie îi plângea și pe cei care nu îl iubiseră și îl chinuiseră, fiindcă așa se exprimase dragostea lor. Se plângea și pe sine și viața sa, și nu știa cu precizie despre ce putea fi vorba aici. Sperând că viața Ustinei, pentru a fi socotită propria ei viață, Ambrozie nu mai înțelegea unde este viața lui, de vreme ce el nu murise totuși. În sfârșit, îi plângea amar pe cei care nu reușise să îi salveze de la moarte, și nu erau puțini.

În subsidiar, tot ca particularitate a stilului, alături de sensibilitate este împletit umorul subtil cu exprimarea modernă a personajelor în contextul epocii pentru care te-ai aștepta la cine știe ce limbaj cronicăresc (o surpriză, având în vedere timpul acțiunii, dar poate tocmai pentru a sublinia relativitatea lui). Spre pigmentare, limbajul este presărat și cu termeni arhaici, un uz fără abuz, cum ar fi: posadnic, izbă, gramotă, slobozia, lucina ș.a. al căror sens se dezleagă din context dar și din notele de subsol, alături de numeroase denumiri populare ale plantelor medicinale legat de care aflăm ce necazuri avea omul Evului Mediu (nu mult diferite de cele ale omului modern), în folosirea lor de către vraci pentru a tămădui: tusea, negii, probleme ale patului, obținerea reușitei în negoț (acordată cu sfatul de a se feri de mândrie, căci mândria este rădăcina tuturor păcatelor), depistarea ereticilor, gelozia, insomnia, hemoroizii, ispitele și visele rătăcite, mușcătura de motan, combaterea celor care joacă măscărici.

O carte care merită citită și recitită!