No any image found. Please check it again or try with another instagram account.

Tag Archives Locul în care a fost paradisul

Cititorul de cărți – leapșa pe blog

Am primit de la Zinaida leapșa având ca subiect pasiunea pe care o împărtășim, lectura. Așadar, îi mulțumesc și subscriu la această leapșă cu răspunsurile mele:

  1. Prima mea amintire citind: aveam 7 ani și citeam orice carte din colecția ”Povești nemuritoare” și ”Biblioteca pentru toți copii”, pe sub masă, printre o pădure de picioare curbate ale scaunelor de la masa din sufragerie. Stăteam pe burtă, pe un covor albastru (îmi imaginam că era un nor), până mă dureau coatele. Sufrageria aceea, cu mobila din lemn de nuc, o mai visez și acum, a fost primul meu ”acasă”, universul lecturii. Timpul era măsurat, tacticos, de o pendulă rusească, care bătea la ore fixe și la jumătăți.
  2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o: Povești cu Păcală și Tândală. Încă îmi amintesc de cât m-am amuzat de poznele lor și de replica ”Saltă părințele sacul, că se ud Scripturile!”
  3. O carte pe care cred că fiecare copil ar trebui să o citească: ”Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu, adică niște basme updatate pentru copiii moderni de acum!
  4. Locul meu preferat de citit: un loc liniștit și cu o sursă bună de lumină.
  5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii: un semn de carte și post-it.
  6. Numărul de cărți de pe lista mea de lecturi viitoare: ce am déjà cumpărat și nu am citit încă, adică 7 cărți, după care urmează 3 cărți din cele recomandate de comentatorii la postarea mea despre ”Locul unde a fost paradisul”. Atunci când declar că nu am fost prea încântată de vreo carte, recomandările altor cititori pentru lecturi mai recompensatoare vin în compensație!
  7. Ultima carte pe care am primit-o sau cumpărat-o: Lisa See – ”Visul lui Joy”.
  8. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel: Biblia.
  9. O carte care îmi place dar pare să nu placă mai nimănui: sunt din genuri diferite așa că amintesc două exemple în acest sens: ”Palatul de cleștar” de Amitav Ghosh (care oferă o interesantă perspectivă asupra istoriei și culturii birmane și a zonei asiatice adiacente – India și Malaiezia, în timpul și după cel de-al doilea Război Mondial, un adevărat roman istoric de largă respirație; și ”Momente definitorii din istorie : peste un secol de oameni, descoperiri, dezastre, precum și evenimente politice și culturale care au zguduit lumea” – o enciclopedie cu cele mai semnificative 1000 ale secolului XX.
  10. O carte care nu-mi place dar pe care toată lumea pare să o iubească: orice e scris de Virginia Woolf. Un stil complicat, prea încărcat și obsedant. Unii o adoră, pur și simplu. La fel și Dostoievski. Tenebros, morbid, sumbru.
  11. O carte care mă intimidează : standardele de audit INTOSAI. Sunt atât de voluminoase că te doare mâna când le ridici și au o limbaj propriu, iar fără glosarul de termeni ești pierdut, în sens literar se înțelege altceva/nimic. Din fericire, le-am prins sensul cu ajutorul lectorilor de la KPMG și am trecut și testul aferent.
  12. Trei dintre scriitori mei preferați: Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, F. Scott Fitzgerald.
Cititorul de cărți – leapșa pe blog
Cititorul de cărți – leapșa pe blog

Carlos Franz – Locul în care a fost paradisul

… acum este infernul! Pe cursul fluviului Amazon, la 3200 km de coastă, la întâlnirea granițelor a trei state – Peru, Columbia și Brazilia. Așa cum își amintește Anna, fiica consulului din Iquitos, acolo ”viața înmugurea doar pentru a putrezi imediat după aceea, strivită de propria ei exuberanță. Urmau să vină ploile și, odată cu ele, puhoaiele. Râul urma să se umfle în matcă. Betleem, orașul plutitor, urma să se ridice vreo zece metri, după care să coboare. Aceasta ar fi fost totul. Căldura, și mirosurile, și verdele calm al junglei ar fi fost întotdeauna la fel. Puteai cu ușurință să împărtășești iluzia că timpul se oprise în loc. Poate de aceea Consulul visase toată viața la acele locuri din fâșia caldă a lumii. Poate că în aceste locuri fără anotimpuri era mai ușor să te convingi că ești într-adevăr imun. Imun în fața schimbării, a decreptitudinii, a morții. Singurul lucru la care se poate aștepta după căldură e ploaia, iar după ea, căldura, din nou.”

Mă feresc să alunec într-un rezumat pentru a nu spulbera acțiunea și suspansul, cam fragile, fără de care nu ar mai avea rost să citiți cartea. Sau să nu o citiți. Deși recomandările din postfață îl așează pe autor în prima linie a noii generații de scriitori latino-americani, nu-mi dau seama de ce cartea lui nu m-a atins. Atunci când aud de scriitori latino-americani, automat mă gândesc la clasicii lor și am mari așteptări. Poate prea mari. În cazul de față, am remarcat că intriga este deficitară și tempo-ul cam lent din cauza repetării obsesive a detaliilor de atmosferă (clima, ulii, descompunerea, jungla, apele murdare ale fluviul etc. care sunt reluate până devin obositoare).

Nu m-a atins și pentru că, după atmosfera apăsătoare din ”Mersul egal al fiecărei zile”, am sperat la o gură de aer proaspăt, dar n-a fost să fie… În ”Locul în care a fost paradisul”, atmosfera este mai apăsătoare, dar din motive diferite: jungla și clima. Jungla este o prezență mereu amenințătoare, la limita provizorie cu terenurile defrișate haotic pentru culturi sau locuire. Cât despre climă, aș cita vorbele unui personaj din carte, prefectul Goncalves: ”E vina umezelii. Căldura ne umezește pe toți, pe unii mai mult, pe alții mai puțin. Aceasta nu e o țară, domnule Consul, e o climă…”, și încă una atât de umedă încât am avut senzația că paginile cărții devin și ele umede.

Spre deosebire de ”Mersul egal al fiecărei zile” în care autoarea ”despică” în zeci de detalii mintea unei tinere fete, defilându-ne toate gândurile și trăirile ei din perioada trecerii de la adolescență la prima tinerețe, ambele aflate sub semnul unei mari monotonii, aici narațiunea are o abordare mai clasică, a rememorării întâmplărilor trăite de Anna, din perspectiva ei.

La maturitate, după moartea Consulului, tatăl său, Anna își așterne în scris amintirile pentru a elibera o mare durere. Și, în parte, o mare vină. Pornind de o idee superb exprimată, și anume că: ”Amintirea e de mii de ori mai de preferat decât consolarea umană.

Poate de aceea m-am apucat de scris, pentru a privi durerea în față. Atâta timp cât o vom putea privi în față, ea va putea fi dusă. Cel mai rău mai rău e atunci când ne permitem să uităm pentru o clipă și imediat după aceea să ne trezim și să ne dăm seama că era adevărat…”

După divorțul de mama Annei, Consulul, instalat într-o comodă exterioritate grație statutului diplomatic, este vizitat, de regulă, de fiica sa, în timpul vacanțelor. Ajunsă la Iquitos după ce avionul traversează o cumplită furtună, Anna descoperă motivul pentru care tatăl său nu mai locuia la hotel, ca în alte repartiții diplomatice, ba mai mult, chiar cumpărase o casă. Acest motiv era prezența Juliei, o amantă diferită de femeile pe care le mai văzuse alături de tatăl său, o femeie tânără, puțin mai mare în ani decât Anna dar care reușise să-l smulgă pe Consul din patima beției. Când Consulul o va cere de soție pe Julia, aceasta va stârni gelozia fiicei care își dorea în exclusivitate atenția tatăl său:

”Mă durea acea privire de amant de cincizeci de ani care se topea după ea. Asemeni unui demodat regizor de cinema în scaunul său de pânză, bătrânul diplomat filma o peliculă imaginară în care amanta era singura protagonistă. Mă întrebam care va fi fiind subiectul. Am încercat să îmi imaginez ce ar spune colegii mei de liceu despre acel corp brunet și rotund. Dar era mai bine să nu îmi amintesc cuvintele. Aș fi putut ajunge să am sentimente contradictorii: poate că mă mândream pentru Consul, poate că uram admirația pe care mi-o stârnea soția lui…”

Cu scopul de a-și prelungi șederea în locul în care, în amurgul vieții, întâlnise dragostea, Consulul trimite în țara de origine rapoarte exagerate despre Enrico, un refugiat politic. Asta îi va fi adus pe cap pe Rubiroza, un coleg de la Ministerul de Externe, venit în calitate de consilier extraordinar pentru a gestiona problema refugiatului politic. Așa cum observa Anna, Rubiroza este un coleg invidios și un perfid vânător de capete, una din scenele de efect ale romanului fiind cea în care el apare la reședința Consulului cu un dar neobișnuit pentru Anna:

”- Uite ce ți-am adus, spuse într-un sfârșit, în timp ce așeza un mic pachet pe masa de sticlă.
Nu mi-am putut stăpâni țipătul. Un cap de mărime redusă pe un cuib din propriul păr. Avea ochii, nasul și buzele cusute. Părea că se concentrează, că visează la ce vor fi fiind micile lui vise. Gurița cu buzele groase îmi trimiteau un sărut.
Rubiroza râse. M-am urât pentru că a trebuit să țip.”

Recuperat de Consul de la autoritățile locale, Enrico este adăpostit de acesta în reședința sa, ca și cum alăturarea fizică a fiicei cu amanta, în aceeași casă, nu ar fi făcut situația (destul de) explozivă. Prezența lui Enrico, ”unul dintre acei bărbați violenți care întotdeauna se așteaptă la compasiune din partea femeilor”, aduce, figurativ vorbind, furtuna mai aproape. Va fi declanșată de Anna și va transforma iubirea în tragedie, având efectul contrar celui scontat de ea: îl va îndepărta definitiv pe tatăl său de ea. O singură replică mai personală îi va mai fi adresată de Consul Annei, ca reacție la vestea căsătoriei ei, la câțiva ani după despărțire:

”Poate vei spune că nu sunt în măsură să dau sfaturi. Și totuși, distanța e poziția cea mai bună, cea care îți oferă vederea panoramică. Mă întreb dacă părinții mei au încercat să îmi dea sfaturi când m-am însurat. Nu îmi amintesc. Nu e ușor să fii părinte. Singurul lucru despre care pot să te învăț e tocmai cel care mi se pare important. Dar, în fine, să ne străduim: încearcă să nu fii exigentă. Dragostea nu e același lucru cu fericirea …”

Plusurile romanului, pentru că de minusuri am pomenit deja, sunt replicile expresive, acide pe alocuri, personajele rapid dar bine conturate din perspectiva povestirii spuse cu sentiment, ca o formă de descărcare a trăirilor refulate.

Carlos Franz – Locul în care a fost paradisul
Carlos Franz – Locul în care a fost paradisul