Nici sfinții nu sunt perfecți, cel puțin cu ceva timp înainte de a fi considerați așa de alții.
Inițial au fost păcătoși în sensul doctrinar al cuvântului, devenind sfinți prin căință, autodisciplină și penitență. Aceasta din urmă este excesivă și în curat stil bizantin-ortodox în cazul eroului literar care poartă, în raport cu devenirea sa spirituală, numele de Arseni, poreclinit Rukinețul sau Vraciul (în etapa cunoașterii, a renunțării și a drumului) apoi Ambrozie și respectiv Laur (în etapa liniștii care cuprinde perioada sa monastică și apoi sihăstria).
O carte, un subiect (de fapt un buchet de teme privind condiția umană: relația cu divinitatea, refuzul de accepta moartea și apoi întrebarea ce este dincolo de ea, puterea și rostul sacrificiului de sine și al dragostei de semeni, păcatul și izbăvirea), la pachet cu un scriitor și un stil care m-au uimit (iar la câtă literatură am consumat nu mă uimesc cu una cu două). Cu ceva timp în urmă, după ce l-am citit pe copleșitorul, controversatul și recent nobelizatul Mo Yan (vezi Sorgul Roșu), nu speram că voi mai descoperi pe plan literar ceva care să mă miște. O doză de uimire mi-a rămas și acum când scriu despre această carte a lui Evgheni Vodolazki (de care trebuie să mă despart pentru a o restitui la biblioteca publică).
Ferindu-mă de a povesti ceva despre subiect (spre dezamăgirea unora și bucuria altora care detestă spoilerele), aș pune accent numai pe plusurile ale aceastei lecturi și care cred că au declanșat sentimentul unei revelații nesperate (despre care am vorbit mai devreme).
Unul ar fi viziunea asupra noțiunii de timp, ca timp istoric căci, în raport cu profețiile, trecutul și viitorul se leagă într-un mod inedit și plin de farmec de a spune povestea. Timpul este necesar numai lumii materiale, îl citez din memorie, fără ghilimele, pe Arseni (dacă ar fi să copiez câteva citate, cred că aș reda 90% din carte!).
Totuși, pentru a avea un reper acțiunea începe pe la 1492, într-un Ev Mediu când oamenii erau mai atenți la semnele și soroacele timpurilor, iar preoții și laicii deopotrivă se gândeau cu seriozitate la Sfârșitul lumii, în preajma împlinirii a 7000 de ani de la Facerea ei. Și deși așteptatul sfârșit nu s-a produs, chiar în acel an Cristofor Columb, în chip neașteptat pentru sine și pentru ceilalți, a descoperit America (atunci nu s-a dat atenție acestui lucru).
Al doilea aspect este modul în care sunt redate conflictul interior, stările, gândurile, frământările și atitudinea eroului în raport cu evenimentele și vârstele parcurse. Se pare că sfinții medievali erau niște oameni cu spirit de observație și multă inițiativă. Așa este Arseni care se îngrijea de ciumați, dincolo de frica de a se contamina, căutând iertarea și izbăvirea într-un târg stabilit numai de el cu divinitatea. Practicile excesive sunt delicat puse de autor în contrast cu o nedumerire a unui reprezentant al ereticilor (curentul religios protestant):
Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.
Anyway, acest Arseni, alias Ambrozie și apoi alias Laur este același erou care își va croi calea spre iertarea divină mai degrabă în raport cu ceea ce el consideră că este prețul corect al păcatelor sale, într-o negare a sinelui aproape echivalentă cu autodistrugerea (vezi faza de nebun al lui Dumnezeu în care te și miri că i-a supraviețuit, asta în condițiile în care eroul, fugind de mulțumiri, de recunoștință, de orice stare de bine și chiar de propria identitate, nu mai pune deloc preț pe viața sa). Legat de modul aparte de redarea a stărilor eroului, care m-a impresionat constant pe tot parcursul lecturii, dau un singur citat, găsit la o deschidere aleatoare (asta pentru că filonul sensibilității străbate constant cartea de la un capăt la altul), sugestiv însă pentru dimensiunea iubirii și tragismului condiției umane:
La început au fost lacrimi de durere. Ambrozie îi plângea pe Ustina și pe prunc, dar după ei – pe toți cei pe care îi iubise în viață. Îi plângea și pe cei pe care îl iubiseră pe ei. Căci credea că viața lui nu le dăduse bucurie. Ambrozie îi plângea și pe cei care nu îl iubiseră și îl chinuiseră, fiindcă așa se exprimase dragostea lor. Se plângea și pe sine și viața sa, și nu știa cu precizie despre ce putea fi vorba aici. Sperând că viața Ustinei, pentru a fi socotită propria ei viață, Ambrozie nu mai înțelegea unde este viața lui, de vreme ce el nu murise totuși. În sfârșit, îi plângea amar pe cei care nu reușise să îi salveze de la moarte, și nu erau puțini.
În subsidiar, tot ca particularitate a stilului, alături de sensibilitate este împletit umorul subtil cu exprimarea modernă a personajelor în contextul epocii pentru care te-ai aștepta la cine știe ce limbaj cronicăresc (o surpriză, având în vedere timpul acțiunii, dar poate tocmai pentru a sublinia relativitatea lui). Spre pigmentare, limbajul este presărat și cu termeni arhaici, un uz fără abuz, cum ar fi: posadnic, izbă, gramotă, slobozia, lucina ș.a. al căror sens se dezleagă din context dar și din notele de subsol, alături de numeroase denumiri populare ale plantelor medicinale legat de care aflăm ce necazuri avea omul Evului Mediu (nu mult diferite de cele ale omului modern), în folosirea lor de către vraci pentru a tămădui: tusea, negii, probleme ale patului, obținerea reușitei în negoț (acordată cu sfatul de a se feri de mândrie, căci mândria este rădăcina tuturor păcatelor), depistarea ereticilor, gelozia, insomnia, hemoroizii, ispitele și visele rătăcite, mușcătura de motan, combaterea celor care joacă măscărici.
”Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aș fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reușesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori (…)” mărturisea Ana Blandiana într-unul din eseurile care alcătuiesc al său ”Fals tratat de manipulare”.
Cu mult timp înainte, Nikos Kazantzakis și-a fixat același standard (care, probabil, a inspirat-o și pe poetă). Oricum, admirația lui pentru conaționalul său pictor este motivul pentru care Kazantzakis i s-a adresat (postum) într-o carte pe care a scris-o cu siguranță mai întâi pentru sine, pentru a salva din neant unele amintiri și întâmplări din viața sa (mai ales cele din copilărie, teribile pentru formarea sa, fără a tinde neapărat spre o autobiografie) dar mai ales pentru a reconstitui traseul căutării patetice de Dumnezeu și aflării unor răspunsuri la întrebările existențiale: De unde venim? Încotro ne îndreptăm? De ce mor oamenii? Ce se întâmplă după moarte? Ce soluție de guvernare ar putea aduce dreptate pentru toți? Întrebări care l-au mistuit timp de o viață și pentru rezolvarea cărora scriitorul a dedicat timp și a făcut multe călătorii pentru a cerceta ”la sursă” religiile fundamentale (creștin ortodoxă – la Muntele Athos, iudaismul – la Muntele Sinai și Mănăstirea Ecaterina, budismul – în India). Religii care, pe rând, l-au atras și pe care apoi le-a abandonat de îndată ce răspunsurile primite l-au dezamăgit, trecând apoi, în virtutea proverbialei curiozități grecești, la filozofii, de la ceea ateistă (odată ce a cunoscut opera lui Friedrich Nietzsche) la cea bolșevică, de îndată ce a auzit de mirajul teoriilor socialist-leniniste.
Dacă cartea lui Stefan Zweig ”Lumea de ieri. Amintirile unui european” mi s-a părut oarecum patetică (pe fondul dramaticelor schimbări istorice parcurse și a suferințelor îndurate), în cartea de față tonul lui Kazantzakis atinge o notă mai înaltă și ești nevoit să o suporți și ajungi să o înțelegi odată cu importanța întrebărilor pe care le ridică. Este o carte a întrebărilor în fața cărora se ridică un zid al tăcerii și al unei aparente indiferențe a divinității. Un zid învăluit într-o ceață a incertitudinilor și a experimentelor repetate reprezentate de fiecare religie sau idee nouă de la care autorul speră să afle adevărul, sau cel puțin o doză de confort în fața morții. El caută febril perfecțiunea, frumosul și adevărul, știind că are puțin timp, că viața trece repede, trăind-o cu luciditatea celui care nu-și permite să uite că are nevoie de toate acestea ca antidot la inutilitate, risipire și minciună. Pentru că altfel, viața și lumea aceasta, ce rost ar mai avea?!
Din ce ai citit până aici ți-ar părea că am citit o carte tristă, densă și dificilă, cu un patetism la care greu cuplezi dacă nu ești sau ai fost vreodată mistuit de aceleași căutări spirituale.
În parte e adevărat, scrierea tristă, densă și dificilă, dar este cu măiestrie balansată: pe de-o parte surprinde atât de bine sufletul omenesc cu toate angoasele sale, iar pe de alta excelează în latura anecdotică, în pitorescul locurilor și al personajelor pe care le surprinde cu un ochi proaspăt, precis și pătrunzător.
Căci sunt anecdotice, unele de-a dreptul antologice, întâmplările petrecute în copilărie, cu școala primară, dascălii săi și enigma dreptului de primogenitură, dar și cu evenimentele trăite, legate de istoria frământată a insulei (cu represiunile sângeroase din partea autorităților turce și apoi obținerea independenței Cretei), urmate de secvențele care surprind viața monahală de la Athos la Sinai, cu atitudinile călugărilor în nenaturalul izolării și al misoginismului, dar și cele privind legăturile lui Kazantzakis cu literați ai epocii, de la prietenul său, poetul grec contemporan Anghelos Sikelianos*(1884-1951), la Maxim Gorki și Panait Istrati.
Cred că acestea ar fi argumentele pentru care ultima carte scrisă în 1956 și apărută postum în 1961 deține un record de traduceri: în peste 100 de țări. Încă din anul apariției, ”Raport către El Greco” a fost tradus în 15 limbi, versiunile germană și franceză atingând un record de reeditări de 13 și, respectiv 9.
Adunând două contraste: firea blândă și răbdătoare a mamei care se trăgea din neamul unor țărani din Creta, și cea aprigă a tatălui, coborâtor dintr-un neam arab cu un străbunic care fusese pirat, micul Nikos și-a dorit să devină sfânt sau erou. Ce a ajuns să fie până la urmă a constituit o deziluzie în raport cu așteptările paterne, pe care le surprinde cu umor într-un pasaj din scrierea sa:
”Uneori, sus la munte, în Creta, se întâmplă să se nască un slăbănog într-o familie de căpcăuni, tatăl, bătrân, se uită la el, cântărindu-l din privire, și nu înțelege cum naiba a putut să iasă din măruntaiele sale un astfel de molâu. Se sfătuiește cu ceilalți fii cărora le-a dat viață, s vadă ce să facă cu el: E o rușine pentru neamul nostru, spune bătrânul, ce să facem cu el, băieți? Păstor nu poate fi, n-ar fi în stare să prade turmele altora! Luptător nu poate fi, i-ar fi frică să ucidă. E o rușine pentru spița noastră, să-l facem dascăl!”
Departe de a-și dori să fie dascăl, la început dorința copilului a fost de a deveni sfânt, alegere aflată în strânsă legătură cu faptul că ”pe atunci, fiecare suflet din Megalo Kastro avea rădăcinile adânc înfipte, deopotrivă, în pământ și în cer”. Și micuțul nu întârzie să treacă la fapte, după ce a plâns în hohote când a aflat că mama sa i-a dat să sugă lapte și în zilele de post (miercurea și vinerea, adică):
Și astfel după ce am învățat să silabisesc și să leg cuvintele, prima carte pe care mi-a cumpărat-o mama a fost un sinaxar#, «Epistolerul» (…).
Mi-am vândut toate jucăriile ca să-mi cumpăr sinaxare în broșuri populare. În fiecare seară, mă așezam pe un scăunel în curte, între ghivecele de busuioc și crăițe și citeam cu voce tare despre chinurile îndurate de sfinți, întru salvarea sufletului lor. Vecinele făceau roată în jurul meu, fiecare cu lucrul său: brodau sau împleteau ciorapi, măcinau cafea, curățau crenguțe de muștar și ascultau. Chinurile și suferințele îndurate de sfinți făceau să răsune curtea de vaiete. Canarul, agățat de o ramură, asculta istoriile și lamentațiile, cu ciocul înălțat în văzduh, se punea pe cântat, ca un apucat. Astfel, grădinița închisă, caldă și înmiresmată, părea să fie sfântul giulgiu acoperit de flori și de lamentațiile femeilor.
Trecătorii se opreau și își ziceau: «A murit careva». Și se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea din cap și zicea: «N-a murit nimeni. E băiatul meu care le propovăduiește vecinelor.»”
Lucrurile citite din sinaxare, ca și cele auzite din poveștile populare, micul Nikos le dă deplină crezare și le amestecă cu cele auzite din discuțiile celor mari, deformând totul în uluitoare minciuni. Printr-o astfel de metamorfoză, el ajunge să le spună copiilor tovarăși de joacă, că în icoana din biserică în care era zugrăvit Hristos ieșind din mormânt iar paznicii mormântului căzuți pe spate, înspăimântați, îl înfățișează de fapt pe bunicul său (cunoscut pe plan local ca erou al revoltelor cretane), atunci când i-a biruit pe turci. Și Nikos chiar credea în versiunea lui (deși la vremea acelei plăsmuiri copilărești obținerea independeței Cretei era încă de domeniul viitorului!). Privind retrospectiv episodul, scriitorul adaugă, cu autoironie:
”Mult mai târziu, când am început să scriu poeme și istorii, am ajuns să înțeleg că această tainică elaborare se numește creație.”
Pe fondul acestor intense trăiri religioase, scriitorul mărturisește prima lovitură sufletească primită (și o rană care nu s-a vindecat niciodată):
”Să fi avut vreo șase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetății, ca să vedem, zicea el, o vecină.
Era primăvară: în cimitir înflorise mușețelul, o tufă de măceș într-un colț era încărcată cu trandafiri mărunți de aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiazî, soarele încălzise pământul și se simțea mirosul de iarbă. Ușa bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniță, apoi și-a pus patrafirul, a trecut peste prag și s-a îndreptat spre morminte.(…)
Era o mireasmă caldă, care îmi făcea un pic rău, amintindu-mi de baia turcească unde mama mă dusese cu o sâmbătă înainte.
– Ce face cu cădelnița? l-am întrebat iar pe unchiul meu care trecea tăcut printre morminte.
– Taci, o să vezi acuși, ține-te după mine.
Ne-am apropiat și am rămas lângă groapa deschisă.
– Ce face acolo? L-am întrebat eu.
– Dezgroapă oasele.
– Care oase?
– O să vezi numaidecât.
(…) ”Oase? Care oase?” Mă întrebam eu, și așteptam.
Deodată, omul care săpa aplecat s-a ridicat în picioare, arătându-și pieptul deasupra gropii, în mână ținea un craniu. Îl curăța de țărână, îi băga degetele în orbitele ochilor ca să scoată lutul, apoi l-a pus pe marginea gropii, s-a aplecat iar și a continuat să sape.
-Ce-i asta? L-am întrebat pe unchiul meu, tremurând de frică.
-Tu nu vezi? Un cap de mort, o hârcă.
– A cui e?
– A vecinei noastre, Anica, îți mai aduci aminte de ea?
– A Anicăi? Am izbucnit în plâns, am început să urlu… A Anicăi! țipam eu.
M-am aruncat la pământ și am strâns toate pietrele pe care le-am găsit și am început să le arunc după gropar. Jeleam, strigam – ce frumoasă era, ce frumos mirosea! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cârlionții cu un pieptene pe care îl scotea din părul ei; mă gîdila la subsuoară și eu chicoteam ca o păsărică … Unchiul m-a luat în brațe, m-a tras la o parte și mi-a spus mânios:
– De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toții o să murim.
Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii mari, la buzele ei roșii care mă sărutau. Și acum …
– Și părul ei? am țipat eu. Și buzele? Și ochii? …
– S-au dus, toate s-au dus … le-a mâncat pământul.
– De ce? De ce? Eu nu vreau să moară!
Unchiul a ridicat din umeri:
– Când o să fi mare, o să afli de ce.
N-am aflat niciodată. Am crescut, am îmbătrânit și niciodată n-am aflat de ce.”
Fiecare dintre noi se poate regăsi în personajul care pune întrebări, asemeni lui Kazantzakis.
Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco
#sinaxar – carte care cuprinde pe scurt viețile sfinților.
* unul dintre marii poeți ai Greciei moderne.
Un roman copleșitor, scris ca-n transă, pe care ajungi să-l citești ca-n transă, fără a te putea opri să te minunezi, curios să afli ce are să-ți mai dezvăluie, și mai ales cum.
Înainte de a fi un roman de proporții epice, ”Obosit de viață, obosit de moarte” este o satiră acidă care găsește întotdeauna, de la o epocă la alta, tonul potrivit prin vocile polifonice ale narațiunii impregnate, fără rețineri, de subiectivismul și ironia fiecărui povestitor. Cu naturalețe, scriitorul ajunge la performanța unei complexități aproape desăvârșite care (re)creează cu maximă autenticitate filmul evenimentelor într-o viziune cinematografică retrospectivă.
Pe tonul vocilor diferite, narațiunea e extrem de bogată pentru că excelează în acțiune, în atmosferă, în pasaje descriptive de un lirism profund, cu personaje foarte bine conturate, care au replici de duh, alte vorbe de duh în comentariile naratorilor la situațiile sau întâmplările petrecute, filon istoric cât se poate de realist și bine pus în valoare, conflicte cât cuprinde care decurg din cadrul istoric.
De dimensiuni epopeice, parcă ceva mai mare decât ”Sorgul roșu”, pe care l-am citit mai demult, romanul acesta rezervă suficient spațiu pentru combinarea tuturor ingredientelor stilistice care m-au ținut lipită de carte chiar dacă, la propriu, cartea nu s-a ținut prea bine lipită (la o scriere de peste 250.000 de cuvinte – căci așa le ”măsoară” chiar Mo Yan, ar fi fost mai ușor de citit și răsfoit un format de două volume, nu-mi dau seama de ce Humanitas a preferat formatul acesta, măcar dacă tipografia asigura o legătorie mai solidă, de calitate).
Dacă trecutul nu-l poți schimba, cel puțin poți învăța ceva din el. Ideea pe care am dedus-o dintr-un alt mare roman – ”Atlasul norilor” de George Mitchael.
Aceeași pare a fi, dar în alte circumstanțe, morala lui Mo Yan: abuzurile comise de cei dinaintea noastră, vor influența, prin amplificare, istoria viitorului. Mai abitir când avem ca precedent o epocă complet imorală. Atunci, istoria va curge distorsionată, asemeni unui râu căruia i s-a deviat albia firească… modelând oamenii pe măsură.
Ca de fiecare dată, Mo Yan a reușit să mă surprindă, deși eram oarecum familiară cu stilul lui. Deși spațiul unde evoluează narațiunea sa este același ținut Gaomi din nord-estul Chinei, locul natal al scriitorului, cel în care s-a petrecut și acțiunea din ”Sorgul roșu” și ”Broaște”, pe axa timpului povestea cuprinde alt interval, începe în anul 1950, când evenimentele din ”Sorgul roșu” sunt deja numai în amintirea bătrânilor locului, căpătând dimensiuni de legendă în memoria colectivă. În parte, se suprapune temporal cu perioada evocată în ”Broaște” cu care are în comun acele judecăți colective din timpul Revoluției Culturale, ce amintesc de vânătoarea de vrăjitoare a Inchiziției europene, cu umilirile publice ale acelora vinovați de înclinații capitaliste. Dar nici în treacăt nu amintește de conflictuala aplicare la sate a politicii demografice care rămâne exclusiv tema romanului ”Broaște”.
Tema romanului de față sunt nedeptatea istorică și manifestările ei în raportul dintre proprietatea individuală și cea comună (sau ”de grup” cum îi mai spuneau teoreticienii la orele de economie politică socialistă care m-au terorizat în liceu). Căci teoria era sublimă – ca orice teorie – dar practica s-a dovedit a fi un experiment nereușit! Iar dacă aveți îndoieli, faptele vorbesc în povestea personajului principal Ximen și a urmașilor săi, derulată pe parcursul unei jumătăți de secol în China, care începe în anul 1950 (la scurt timp după uciderea lui Ximen în revoluția agrară).
”Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când mă duceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel și chip.”
Revoluția agrară a adus schimbarea rânduielilor: pământul, uneltele și animalele de muncă ale micilor proprietari agricoli au fost împărțite de comuniști celorlalți care nu agonisiseră nimic. În majoritatea cazurilor, foștii proprietari au fost uciși. Dintre toate aceste victime, hai să presupunem că măcar unul a fost bun și milos, cum a fost Ximen – iar faptul că el a fost deposedat de avere și ucis, rămâne o crimă. O nedreptate mare până la cer și acolo, dincolo de moarte, Ximen rămâne un bărbat neînduplecat căci nu poate uita și nici nu se împăcă cu nedreptatea suferită și cu împrejurările violente în care murise, ucigașii fiind cei cărora el le făcuse numai bine.
O jumătate de secol a istoriei chineze pare a fi o poveste cel puțin ironică, dacă nu absurdă, și acesta e punctul de pornire pentru satira lui Mo Yan. După uciderea proprietarilor de pământ, regimul proprietății face o buclă revenind, după eșecul administrării în comun și schimbarea adusă de moartea președintelui Mao Zedong, la proprietatea individuală în toată China.
Dacă pământul s-a întors la ferma individuală (din păcate, destul de târziu, după distrugerea mentalității necesare pentru administrarea ei cu succes) atunci ce despăgubire poate fi dată pentru viețile fermierilor curmate de revoluția agrară?! Poate o reîncarnare… și Mo Yan nu ezită a folosi mitul budist ca artificiu literar, pentru a anula moartea lui Ximen dar și pentru a evoca din pesrpectiva asta un calup de istorie de jumătate de secol, printr-o doză de realism magic care îmbină evenimente politice și sociale cât se poate de tragice, pe alocuri de un naturalism feroce, cu elementele de folclor și mitologie care nu fac altceva decât de a le pune pe primele ”în ramă” într-un mod mai fabulos, teribil, copleșitor.
Așa cum spuneam, vocile narațiunii se împletesc și ele în mod neașteptat: de la personajele umane, uneori implicate într-un plan secundar, la cele ale personajelor animale, naratorii fiind pe rând Ximen-măgarul în anii 50, Ximen-taurul în anii 60, Ximen-porcul în anii 70, Ximen-câinele în anii 80 (în anii 90, când moșierului parcurge ultumul ciclu budist ca maimuță, povestea este spusă în parte chiar de Mo Yan, integrat ca personaj al romanului, dar prezentat dintr-un unghi nu tocmai favorabil).
Animalele acestea sunt care mai de care mai năzdrăvane, cu o personalitate dârză ce aduce cu firea fostului moșier. Fiecare, la vremea ei, relatează ce se petrece în lumea oamenilor, fiind ”ochii și urechile” cu care Ximen Nao – moșierul din satul Ximen, persistă ca observator în fosta sa gospodărie bine întocmită, în propriul sat și în preajma propriei familii, adică a urmașilor săi.
Cei străini de naturalismul traiului la țară vor fi șocați cu asupra de măsură de detalii zoomorfe ca împerecherea, ”dotarea” masculului de prăsilă, agresivitatea înlăturării rivalului, rele tratamente care ar înfuria la culme orice societate de protecția animalelor, etc.
Dar nici oamenii n-au parte de tratamente mai blânde, cum ar fi cazul lui Lan Lian (Față Albastră) – fostul argat al lui Ximen, singurul sătean care refuză să intre în comuna populară, în ciuda amenințărilor, presiunilor și separării de el a soției și copiilor; sau, în timpul Revoluției Culturale, când scăparea accindentală în latrină a decorației oferite de regimul Mao atrage eliminarea vinovatului de neglijență din cursa pentru conducerea satului și trecerea la munca cea mai grea, rezervată contrarevoluționarilor.
Cartea surprinde cadru cu cadru imaginea transformării dramatice a unei societăți. Câte contradicții, schimbări și întâmplări care lasă cititorul perplex cel puțin pentru moment, ce drumuri diferite aleg urmașii lui Ximen și ai argatului său Lan Lian, ce legături complicate# se țes între ei, în primul rând din pricina politicii sistemului, pe cât de acută, pe atât de absurdă … toate acestea se revarsă din scrisul abundent și concentrat al scriitorului Mo Yan, care scapără și luminează prin vorbe de duh, cum este aceasta, care pune un diagnostic concis fiecărei decade istorice parcurse:
”Oamenii din anii ’50 au fost în mare parte neprihăniți, cei din anii ’60 deosebit de fanatici, cei din anii ’70 cam lași, cei din anii ’80 puși să-i măsoare pe alții și să le cântărească vorbele, iar cei din anii ’90 extrem de răi.”
Cu această lectură, am încheiat (până la noi apariții editoriale, dar anul acesta nu s-a anunțat niciuna!) cea de-a doua serie de autor din planul de lectură pe acest an, cea a cărților lui Mo Yan.
Acesta a apărut în 2006, ultimul publicat fiind cel din anul 2009, intitulat ”Broaște”. În anul 2012 a fost acordat scriitorului Premiul Nobel pentru literatură, și motivația juriului a fost: ”Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria și contemporaneitatea.”
Mo Yan – Obosit de viață, obosit de moarte
# Pornind de la faptul că Ximen a avut două concubine, câte doi copii cu fiecare, inclusiv gemene cu nume asemănătoare, iar apoi una din concubine devine soția fostului său argat – Lan Lian, o întreagă încrengătură chinezească de neamuri înrudite pe jumătate testează atenția și perspicacitatea cititorului, de mare ajutor pentru orientare fiind tabloul personajelor principale de pe pagina de început.
Convinsă deja de lecturile anterioare că Ludmila Ulițkaia scrie ca nimeni alta, am curățat tot raftul de la biblioteca publică de cărțile acestei autoare. Mare bucurie că am găsit-o și pe cea de față, cu care îmi propun să închei acest ciclu de autor (cel puțin acest an). Stilul ei spumos, aproape colocvial, care te introduce într-un labirint de povestiri și amintiri, face din Ulițkaia o Isabel Allende a Estului, însă mai familiară cititorului român prin subiectele și mentalitățile evocate, comune spațiului ex-comunist, fără a-și pierde din universalitate.
”Medeea și copiii ei” este o carte a cărei lectură aduce cititorului ceva din farmecul și nostalgia minorităților, însăși eroina principală are același nume cu eroina tragediei antice, o Medee modernă, dar cu un caracter diametral opus celei prin care Euripide a personificat pasiunea dementă. Spre deosebire de cea din vechime, eroina din romanul de față nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toți cei risipiți, în vechea gospodărie din Colonia de Sus, la țărmul Mării Negre din Crimeea. Acel țărm unde civilizația elenă de navigatori a râvnit și a căutat cu orice preț să ajungă, pentru a pune mâna pe bogățiile Estului simbolizate de ”Lâna de aur”.
La începutul secolului al XX-lea, Crimeea de Sud era un mozaic cultural, unde trăiau în bună pace comunități de tătari, armeni, greci și karaiți (evrei din Crimeea, vorbitori ai unei limbi turcice). Un mozaic spulberat de Revoluția rusă, cele două războaie mondiale, și apoi definitiv, de epurările etnice staliniste. Cele din urmă, când au fost strămutați tătarii, au distrus până și frumoasele grădini și livezi de nuci, pe care ei le plantaseră aici de secole.
Și chiar în 1900 se naște Medeea – grecoaică din neamul Sinopli, cea care peste șapte decenii va fi singura rămasă în Crimeea și ultima din familie ”care vorbea o limbă greacă aproximativă, tot atât de îndepărtată de greaca nouă pe cât de îndepărtată e greaca veche de graiul pontic medieval păstrat numai în coloniile din Taurida. Nu mai avea de mult cu cine să vorbească limba sonoră și uzată care a dat o mulțime de termeni în filozofie și religie și a păstrat în mod uimitor sensul propriu al cuvintelor. Și azi în limba asta se spune la spălătorie – catharsis, la transport – metaphora și la masă – trapeza.”
Este o carte despre prietenie timp de decenii (cea dintre Medeea și cumnata ei, Elena, de origine armeană), dar mai ales saga unei familii: începând cu bunicii și părinții Medeei, apoi cum au ajuns orfani ea și frații ei, în total 12 copii din care Medeea, având atunci 16 ani, i-a crescut pe cei mai mici decât ea. Nu i-a fost să aibă copii, dar Medeea își va găzdui nepoții (copiii fraților ei mai mari și mai mici) în fiecare sezon, aceștia fiind atrași de frumusețea locului unde munții coboară spre mare, dar și de ospitalitatea și discreția Medeei. Un clan destul de original și non-conformist în care copii din flori concepuți din relații secrete, crescuți împreună cu cei legitimi, îmi amintesc, în parte, de ”Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez.
Sunt punct de pornire a narațiunii la timpul prezent al romanului, descrierea peisajului la țărm de mare (locul denumit ”Buricul Pământului”) și expediția familială în care, alături de nepoți și nepoate, Medeea merge la un loc de plajă, pe un drum folosit în urmă cu 100 de ani de contrabandiști. Aici, cu ocazia băii în micul golfuleț știut de ea și de neamurile ei mai tinere, apare ca obiect al dorinței un personaj masculin care aduce intriga ce va anima povestea până la final, narațiunea fiind împletită cu amintirea unor detalii din trecut care vin să lămurească, în parte, natura caracterelor implicate și a deciziilor luate (nu am de gând să dezvălui mai mult!).
Personajul bătrânei vaduve Medeea rămâne un simbol al statorniciei însușite ca mentalitate (deși istoria ei personală are în comun cu Medeea antică nu numai domiciliul în Taurida ci și o trădare suferită demult, a cărei dovadă a descoperit-o întâmplător în arhiva familiei din ”cufărul mic de piele, ferecat cu cercuri de lemn, tapisat înăuntru cu stambă în dungi albe și roz, împărțit într-o mulțime de compartimente îmbucate complicat unele într-altele, formând un rând de mici rafturi și sertărașe”).
Statornicia Medeei devine mai evidentă în comparație cu purtarea surorii sale mai tinere, Aleksandra, ”care toată viața n-a făcut decât să-și schimbe rapid nu numai soții, ci și profesiile”, fire impetuoasă moștenită de la Aleksandra de fiica sa, Nika și nepoata Mașa – niște zănatice, iresponsabile însă în mod diferit: Nika – cuceritoare și veselă, Mașa – visătoare și sensibilă. Amândouă, la fel ca femeile din romanul precedent (”Al dumneavoastră sincer, Șurik”) sunt pline de inițiativă în a-și asedia prada masculină. Atât Mașa cât și mătușa ei, Nika, se lasă cu slavă voluptate pradă impulsurilor trezite de aerul marin și de prezența lui Botunov animal frumos, fost sportiv și acrobat, actual maseur de succes, găzduit de vecinii Medeei (asta se întâmpla pe vremea când vecinii se cunoșteau între ei și se băgau în seamă).
Pentru Nika, mai matură, este un amuzament (același din care fac parte facerea și desfacerea căsătoriile ei periodice); mai tânăra și naiva Mașa își justifică legătura adulteră printr-o ”mână a destinului”, deși alegerile îi aparțin.
Autoarea redă cu fină ironie felul în care Mașa îndrăgostită se ambalează liric într-o relație cu un bărbat mai indisponibil afectiv decât un stâlp de telegraf, lucru care este și trist, și amuzant până la un punct (asemeni amorului zânei Titania pentru un cap de măgar, din comedia fantastică ”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).
Personajele romanului sunt credibile, cu calități și defecte, iar relațiile pe care scriitoarea le creează între ele sunt mult mai subtile și nuanțate decât am lăsat eu să se înțeleagă, toate aceste elemente orchestrate cu măiestrie și naturalețe într-un crescendo bine strunit conduc la consumarea unor întâmplări ciudate și excesive care conferă romanului culoare, dramatism, autenticitate și un caracter profund uman.
În decembrie anul trecut am descoperit-o pe Ludmila Ulițkaia și spuneam în finalul recenziei mele la ”Daniel Stein, traducător” că aș mai dori să citesc ceva de această autoare, uite că am reușit acest lucru. Odată cu bifarea unui capitol din planul de lectură pe acest an – cel puțin două cărți de această teribilă autoare, am isprăvit lectura romanului de față și a încă unuia, ”Medeea și copii ei” (despre aceasta din urmă, data viitoare). Și pot spune că deși mă las greu, aproape am făcut o pasiune pentru scriitoarea rusă, așa cum prin anii 2010-2012 o descopeream cu încântare pe Isabel Allende. Au în comun faptul că scrierile lor dau dependență: le citești cu uimire, curiozitate și încântare; au un stil lipsit de vulgaritate, deși unele dintre personajele lor pitorești nu sunt nici pe departe cele mai bune și virtuoase.
Mai degrabă mult umor și ironie am regăsit în paginile romanului ”Al dumneavoastră sincer, Șurik” împreună cu o retrospectivă a anilor `70 a societății moscovite, întrezărind asemănări cu situații și mentalități din ”Valsul de adio” de Milan Kundera, dar și cu cele reale pe care mi le amintesc de pe meleagurile mioritice, dinainte de `90.
Dacă ar fi să rezum întregul roman printr-o caricatură (deși nu mă pricep să desenez) îmi vine în minte cea înfățisând un bărbat alergat de o lungă coadă de femei. Bărbatul este acest Șurik – un diminutiv de la numele oficial de Aleksandr Aleksandrovici, care s-ar traduce la noi prin Sandu, mai degrabă Săndel sau Sănducu. Este alintat așa în primul rând pentru că băiatul, copil din flori, a fost crescut de două femei: mama și bunica sa maternă. Tatăl lui Șurik era un pianist vârstnic și căsătorit, care a murit accidental încât nu a mai apucat să ducă la capăt decizia de a divorța și a se căsători cu Vera Aleksandrovici, mama băiatului, o actriță ratată devenită contabilă, cu care avusese timp de 20 de ani o relație clandestină și la distanță (ea, la Moscova, el la Petersburg) marcată de întâlniri rare și pătimașe cu ocazia turneelor lui, din care s-a născut micuțul, la scurt timp după Război.
Diminutivul mai are legătură cu teribila atracție pe care o trezește personajul nostru în rândul rusoaicelor de toate felurile, mici și mari: colege de facultate, șefa mamei sale și apoi șefa lui atunci când lucra ca bibliotecar la Biblioteca Lenin din Moscova, o sculptoriță divorțată excentrică care locuiește cu trei pisici, o tânără pe care o ajută să care un colet de la poștă acasă (și care-l și înhață de cum îl aduce pe terenul propriu), soția divorțată a unui prieten, verișoara miresei… și lista nu-i completă. Cu excepția zilelor de sâmbată și duminică pe care le petrece cu mama sa, zilele lucrătoare sunt repartizate pentru a vizita, a le mulțumi și le rezolva diverse comisioane prin care femeile încercă să-l lege fiecare, să pună mâna pe el și să și-l adjudece definitiv ca la o licitație.
Femeile din URSS-ul anilor `70 sunt total dezinhibate (cele mai vârstnice, mai mult), amorale și chitite pe regula ”scopul scuză mijloacele”, iar sexul este folosit ca momeală pe ideea că știu ele ce-și doresc bărbații (psihologie ce se dovedește a fi defectuoasă și incompletă, similară cu a pune căruța în fața boilor). Cele care vin din alte republici sovietice la Moscova, la studii, sunt dornice de măritiș pentru stabilirea în capitală – cum era înainte și la noi, cu buletinul de București; toate au ca scop comun dobândirea unui partener care, spre deosebire de majoritatea copleșitoare a bărbaților ruși, să nu umble toată ziua beat.
Nu pentru că eroul nostru ar fi fost vreun abstinent, Doamne ferește! Îi place votca ca oricăui rus autentic, dar viciul nu se lipește de el și pace. În consecință, încearcă să se lipească de el orice femeie disponibilă și din acestea sunt la tot pasul, marele atu al lui Șurik fiind nu numai frumusețea – chipeș și roz ca un vițeluș – plus educația primită din familie în sensul de a fi băiat bun, dar și disponibilitatea fizică al cărui mecanism este mila.
Surik nu știe și nu poate să refuze. Lui i se face milă de exemplare la care vede feminitatea în vulnerabilitatea dată de handicapul fizic (Valeria, strașnic de chipeșă, dar șchioapă), de cel psihic (depresiva și posesiva Sveltana, singurul personaj care chiar mi-a fost antipatic prin închipuirile prostești și faptul că-l urmărea pe bietul tânăr), și orice alte defecte fizice vizibile de care alți bărbați ar fugi la prima vedere ca din pușcă, cum ar fi urechile clăpăuge, picioarele crăcănate și boticul ca de maimuță al evreicei Lilia.
Asta ar fi și o posibilă explicație pentru cazurile reale când un bărbat extrem de chipeș are o soție teribil de urâtă.
Numai una dintre ele va lua cu sine departe dragostea lui Șurik, în rest, inima lui aparține mamei, fiind un mămos incurabil: are grijă să-i telefoneze dacă întârzie noaptea (locuiau în aceeași casă, vă dați seama!), sau dispăre într-o fugă după ce mama lui adorme, revenind dimineața pentru ca ea să nu știe nimic. Și chiar s-a ferit până la un moment dat, pentru ca mama sa să nu-l considere un cinic.
Este oare Șurik un cinic, prin neimplicarea lui afectivă în multitudinea lui de legături?! De fapt, el nici nu apucă să aleagă, că și este ales. Îl ia valul și-l bagă în orice poveste care are morala ”cherchez la femme”, trecând și prin incidente mai puțin plăcute: odată maxilarul și nasul ajung să fie sparte de un bătăuș gelos, dintr-o confuzie; accidental, degetul mare de la picior strivit de căderea unui dinte de mamut la pachet; altă dată se taie la mână într-un geam spart. În ce împrejurări?! Numai nebunia și absurdul din jurul personajului titular pot explica. Dar și din cauză că el, Șurik, este cel mai dezirabil. Un trofeu care poate decora orice singurătate feminină.
Șurik este un băiat bun la toate: bun de soț fictiv pentru a salva aparențele într-o familie de nomenclaturiști, bun de făcut copii cu o femeie trecută de prima tinerețe și care are nostalgia maternității neîmplinite, bun să facă piața, bun de trimis după medicamente, bun de a ține locul defunctei bunici în toate aspectele practice ale gospodăriei, protejându-și mama, refugiată la pensie pe tărâmul artelor.
Amabilitatea lui înăscută este mană cerească pentru femei, chiar el le visează într-un coșmar:
”Și i s-a năzărit că ele toate se adunau în jurul lui recunoscătoare, dar cu figurile puțin deformate ca într-o oglindă ușor strâmbă: Alia Togusova, cu un smoc de păr unsuros atârnându-i într-o parte, Matilda, îndurerată, cu motanul mort în brațe, Valeria, cu picioarele schiloade și curajul ei admirabil, plăpânda Sveltana, cu florile ei artificiale, fărâmița de Janna, cu pălăriuța de păpușă, Stovba, cu chipul sever, și draga lui Maria care trebuie să mai crească, dar care are locul ei rezervat în rândul celor care așteaptă… și în spatele tuturor se zărește leoaica Faina Ivanovna în chip de animal sălbatic autentic, dar miorlăind și tânguindu-se ofensată. Pe Șurik l-a apucat o asemenea milă, încât pur și simplu s-a înecat în ea. Departe în zare se foiau și altele în vârtejuri învolburate, niște necunoscute cu ochii scăldați în lacrimi, nefericite, poate chiar nenorocite, toate niște nenorocite… fiecare cu sărmana ei scoică micuță, nemângâiată, neconsolată… sărmanele femei… sărmanele de ele… și l-a podidit plânsul.”
Situațiile sunt redate cu umor de Ulițkaia, potrivind atât de bine metafora la locul ei încât povestea merge în crescendo, dar nu derapează în vulgaritate; la asaltul feminin Șurik este consumat, dar rezistă cu răbdare și fără pic de răutate, neînțelegând ce se vrea mai mult de la el.
Personajele feminine sunt redate perfect în imperfecțiunea lor, în modul de gândire meschin pe alocuri și strategiile ocolite pe care le pun la cale, asemeni păianjenilor care țes pânza concentrică în jurul unei nevinovate muște.
Mai ușurică ca tematică decât ”Daniel Stein, traducător”, romanul ”Al dumneavoastră sincer, Șurik” evocă confluența nefericită dintre generația de modă veche, educată și dispusă să ajute în mod dezinteresat, și cei străini de astfel de principii, din timpurile mai noi, discrepanța dintre vânat și vânător în condițiile căreia se demonstrează (uimitor!) că o virtute ca bunătatea poate lucra împotriva celor care o posedă și în beneficiul celor care profită de ea.
Când am citit romanul ”Cutia neagră” de Amos Oz, mă gândeam că în urzeala ficțiunii se află inevitabil și ceva din viața reală a autorului, așa că am apelat la atotștiutorul internet pentru a afla detalii biografice. Orice sursă de acest gen pălește însă în raport cu romanul de față, plasat în zona memorialisticii și aubiografiei, zonă pe care o apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme. Pentru că povestea spusă cu har de Șeherezadă de către scriitorul israelian ne introduce într-o lume care a existat, cu prelungiri și în prezent, ne arată cu un fin simț analitic cum devin lucrurile, evenimentele, familiile, relațiile interumane. Povestea este parte din sine, din devenirea sa ca intelectual și scriitor, cu toate fazele metamorfozei începând cu un timid copil introvertit care se juca singur cu nasturi, chibrite și scobitori pe covor, inventând strategii și războaie, cărora le dădea alt deznodământ decât cel povestit de către adulți, din cărțile de istorie.
Cea mai bună sursă sunt amintirile sale consemnate în detaliul pe care îl poate furniza impresionanta sa memorie – amintiri în care, privindu-le retrospectiv, prin prisma maturității, autorul vede nota lor dominantă: o poveste despre ”dragoste și întuneric”. Pare o poveste, este o autobiografie, reconstituită din trecut, realizând un arc în timp de peste o jumătate de veac, care conține în mod sistematic evenimente, pierderi, figuri ale unor personaje politice și literare ale acelei perioade, idealuri și neîmpliniri, toate în maniera în care un arheolog reconstituie un vas antic din câteva cioburi. Autorul se mai ajută și de informații adunate mai târziu de la rude, cunoscuți, prieteni ai părinților săi, după câteva decenii, din discuții sau scrisori. Punctul de plecare rămâne însă vârsta de aur, copilăria din care își amintește dragostea cu care l-au învăluit pe micuțul Amos cei doi părinți ai săi și dorința lor comună (deși ei erau diferiți ca personalitate și concepții) de a-l proteja și instrui într-un mediu în care nici ei, ca intelectuali, nu se simțeau prea utili, doriți sau potriviți în contextul istoric. Celălalt pol al poveștii și subiectul investigației sale mature îl constituie ”întunericul”, adică acel con de umbră în care copilul de atunci nu pătrunde, disimulat de adulți în discuții încordate purtate într-o limbă pe care el nu o putea pricepe (rusa, cel mic fiind învățat numai limba ebraică, limba noului stat Israel cu granițe care atunci prindeau contur).
Nu este o carte pe care să o recomand cititorilor care caută multă acțiune în lecturile lor, dar nu este nici pe departe plictisitoate. Este o carte scrisă într-o manieră analitică, cu dorința de a pătrunde semnificația celor petrecute demult, o istorie personală care este parte din ceva mai mare – istoria Israelului modern, stat al cărui premise au fost puse de Mișcarea Sionistă inițiată de evreii europeni îngrijorați de discriminarea evidentă odată cu Afacerea Dreyfus. Această mișcarea a fost motorul salvării prin fuga din Europa a evreilor vorbitori de idiș, tocmai la timp, adică înainte de a deveni victime ale naziștilor (cazul fericit al familiilor Klausner și Mussman, din care proveneau părinții scriitorului) continuată după al doilea Război Mondial de supraviețuitorii Holocaustului, cu relocarea în provincia din timpurile biblice, ocupată între timp de arabi.
Autorul ne face cunoștință cu comunitatea evreiască unde s-a născut, cu o majoritate de origine rusă, cu personaje tolstoiene într-o atmosferă cehoviană, din cartierul Keret Avraham – o suburbie aflată de o distanța de 6-7 kilometri de centrul Ierusalimului. Încă nu se încheiase perioada protectoratului britanic asupra ierusalimului, dar conflictul dintre noii veniți și arabii locali mocnea. Și a izbucnit oricum, cu sau fără medierea englezilor, ducând la Războiul de Independență care a delimitat teritoriile israeliene de cele arabe. Amintirile despre război, când el avea opt ani, i-au rămas autorului nespus de vii, mai ales cele ale asediului Ierusalimului – înfometat și bombardat sistematic de palestinieni și aliații săi arabi în timpul Războiului din 1947. Un război pricinuit de o nație refuzată, expulzată din Europa, care fusese pentru mulți adevărata Țară a Făgăduinței, de unde au fugit fiecare cu o bocceluță, găsindu-și rostul și locul cu greu, prin invazie și forță, alegându-se prin negocieri și tratate și cu unele porțiuni de deșert nerâvnite de nimeni până atunci. Cum este cea pe care a fost ridicat orașul Arad, lângă Marea Moartă, unde locuiește Amos Oz și unde în anul 2001, scria această carte, bucurându-se de tăcerea deșertului din capătul străzii.
Este o carte de introspecție și o istorie de familie, despre rudele din partea ambilor părinți, care mai de care mai pitorești, o carte despre cunoaștere și instruire așa cum începe ea pentru un copil introvertit, care ajunge să citească de la 5 ani și să scrie poezii de la 8. O carte pe care o recomand mai ales părinților, fiind scrisă din prisma unui copil precoce, sau mai degrabă pe care adulții îl doreau precoce, care iubea cărțile ca și tatăl său, poveștile misterioase ca și mama sa, și găsea o plăcere infinită în jocurile imaginate de el, pe vremea când exista un singur aparat de radio pe toată strada sa. Aparat la care toată suflarea cartierului evreiesc Keret Avraham ascultă rezultatele votării Adunării ONU din decembrie 1946, când statele membre au decis soarta tânărului stat Israel.
Amos a fost învățat de mic că a plânge este o rușine pentru un băiat, viitor bărbat. Motiv pentru care scriitorul nu a vorbit nici cu tatăl său, iar mai târziu nici cu soția sa, de fapt cu nimeni, despre sinuciderea mamei sale. Sub acest aspect, scrierea cărții este un catharsis* emoțional, bine ponderat însă de trecerea timpului care permite acum, după decenii, dezvăluirea unor evenimente personale, dar și sociale și politice adunate într-o frescă literară de o frumusețe și complexitate uluitoare, străbătută pe alocuri de un lirism autentic, punctată de anecdotic și o undă de umor și auto-ironie (vezi episodul conferinței lui Menachem Begin, unde Amos și-a compromis bunicul, izbucnind într-un râs sincer, chiar în primele rânduri ale sălii; sau întâlnirea sa ca tânăr soldat cu Ben Gurion).
Lectura te poate face să plângi cu un ochi și să râzi cu celălalt, ca împăratul din basme. Și sunt puține cărți pe care, după prima lectură, le poți deschide oriunde și să găsești încă ceva interesant, care te prinde și-l poți citi din nou independent de restul, ca aceasta.
Sunt descrieri detaliate vizual, auditiv și olfactiv, ale lucrurilor, personajelor și întâmplărilor care l-au impresionat pe copil; apoi ca adult scriitorul realizează unirea firelor trecutului cu cele ale prezentului, acolo unde a descoperit continuitate. Unde trecutul nu mai are corespondent în prezent, pierderile se transformă în recuperări din abisul uitării, din recunoștință pentru acel trecut. Acesta este sentimentul din care s-a născut acest roman fabulos:
”Trebuie să găsesc o cale să le mulțumesc tuturor, așa cum un băiat la bar mitzvah le mulțumește în public tuturor care l-au ajutat să ajungă acolo: mătușii Sonia, bunicului Aleksandr, Gretei Gat, domnișoarei învățătoare Zelda, arabului cu pungi sub ochi care m-a salvat din celula întunecoasă în care am fost prins în capcană în magazinul acela de îmbrăcăminte, părinților mei, domnului Zarchi, Lembergilor de alături, prizonierilor de război italieni, bunicii Shalomit, cu războiul ei împotriva germenilor, doamnei învățătoare Isabella și pisicilor ei, domnului Agnon, Rudnickilor, bunicului Papa, căruțașul din Kiriat Motskin, lui Saul Cernikovschi, lui tanti Lilenka Bar-Samkha, soției mele, copiilor mei, nepoților mei, constructorilor și electricienilor care au făcut această casă, tâmplarului, băiatului cu ziarele, bărbatului din dubița roșie, muzicianului care cânta la vioară în colțul pieței, care mi-a amintit de Einstein și de Bergman, femeii beduine și celor trei capre pe care le-am văzut azi-dimineață înainte de răsărit sau doar mi le-am închipuit, unchiului Joseph, care a scris «Iudaism și umanitate», vecinului meu Shmuelevici, care se teme de un alt holocaust, nepoatei sale Daniella, care a cântat ieri «Sonata Lunii», ministrului Shimon Perez, care ieri s-a dus din nou să vorbească cu Arafat, în nădejdea că vor găsi totuși o formă de compromis, și păsării turcoaz care îmi vizitează uneori lămâiul. Și lămâiului însuși. Și mai ales tăcerii deșertului chiar înainte de răsăritul soarelui, care are mai multe și mai multe tăceri înfășurate înăuntrul ei. Asta a fost a treia cafea a dimineții. Gata. Pun cana goală pe marginea mesei, având mare grijă să nu fac nici cel mai mic zgomot care ar putea vătăma tăcerea care încă n-a dispărut. Acum o să mă așez și o să scriu.”
Romanul nu se poate povesti și ar fi păcat să-l povestesc. Cel mai bine o face Amos Oz, când își deapănă povestea și amintirile într-o carte pe care am găsit-o foarte emoționantă și care m-a urmărit un timp după, cu o senzație de durere. Pentru frumusețea imaginii interioare care o creează cititorului, vă propun în schimb să vizionați traillerul cărții realizat de Cărturești-tube, dar și traillerul filmului regizat de Natalie Portman (debut regizoral, ea joacă și rolul mamei), film al cărui scenariu se bazează pe romanul de față, admis în selecția Festivalului de la Cannes din 2015 (precizez că frazele ilustrate în ambele clipuri sunt citate din carte).
* CÁTHARSIS s. n. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate. [ Scris și: catarsis.] – Din fr. catharsis. Sursa: DEX ’09 (2009) |
Roata istoriei unei națiuni este împinsă de oameni (știu că este un truism). Dar în ce direcție și cu ce forță, asta depinde în mare măsură de câți. Pentru a împinge roata istoriei mai departe este nevoie mereu de alți oameni, care să-i înlocuiască pe cei care mor. Numărul nașterilor îl echilibrează pe cel al deceselor, dacă rata minimă de înlocuire este de 2/1. Adică un cuplu face doi copii, pentru a-i lăsa în locul lor după ce ei, părinții, pier.
Prin anii ’60, autoritățile din România sesizau în statistici un proces de scădere graduală a fertilității: femeile făceau din ce în ce mai puțin copii, atingându-se punctul critic când, pentru prima dată în istoria noastră de după al doilea Război Mondial, fertilitatea scădea sub rata minimă de înlocuire. Era numai o fază de tranziție demografică, care însă a alarmat autoritățile comuniste, motiv pentru care a și fost întreruptă de Decretul din 1967. Acest act normativ a dus la un spor ridicat de populație prin generația numită ”decrețeii”. Decretul împotriva avorturilor a săltat brusc fertilitatea la un maxim al ratei de înlocuire de 3,7 copii/femeie în acel an.
Eu m-am născut în anul următor, iar primele locuri unde am auzit pentru prima dată că aș fi un ”decrețel” (în afară de gura rudelor mai ironice) au fost instituțiile care s-au confruntat primele cu creșterea accentuată a natalității: dispensarul unde mă întâlneam cu numeroșii mei colegi de generație cu ocazia virozelor sezoniere (fapt care le făcea pe asistentele medicale să-și dea ochii peste cap, suspinând ”Of, decrețeii!”) și școala, începând cu școala generală din cartier, unde pentru nominalizarea claselor de boboci s-au folosit literele de la ”A” până la litera ”I” (de la ”inteligenți”, cum spunea învățătorul meu când era în toane bune, sau de la ”idioți” când aceeași persoană era în celelalte toane). Adică 9 clase a câte 25-27 copii, față de maxim 4, câte erau la copiii un pic mai mari, din clasele a II-a și a III-a. Nu mai pomenesc de aglomerația pe un loc la admiterea la liceu și facultate, care ducea la o concurență acerbă la învățătură (dacă ținteai la un profil spre care se îndreptau majoritatea opțiunilor).
Ca să spun așa, m-am născut într-o mare aglomerație, dorită și dirijată politic, care se pare că a marcat generația mea. Noi nu ne-am mai dorit să fim mulți, mereu să dăm din coate să ocupăm un loc, fie el pe scara autobuzului (așa ajungeam la liceu, tocmai în Piața Romană, veșnic în întârziere). De fapt, lucrurile astea demografice se reglează natural, prin compensație. Citeam în Revista Psychologies Romania că Institutul Național de Statistică anunța în 2014 un număr de 33 de copii născuți la 1.000 de femei de vârstă fertilă.
Este o digresiune cam largă, recunosc, care pune în lumină o asemănare (dar în oglindă) în ce privește intervenția forțată a statului în planificarea familială, comună țărilor care au trecut prin comunism. În timp ce la noi statul se chinuia să oprească efectele de scădere a populației prin decretul din 1967, care interzicea avorturile (valabil și cu efecte vizibile până în 1990), măsurile luate de autoritățile chineze începând cu anul 1979 urmăresc stoparea creșterii nesustenabile a populației, prin restricționarea numărului de nașteri, la un copil, maxim doi pe familie. Cu toate aceste opreliști oficiale, populația Chinei este încă pe primul loc cu 1,38 miliarde în 2015, din cele 7 miliarde ale planetei.
Chinezii au valori tradiționale confucianiste legate de pietatea filială, de transmiterea averii și numelui peste generații, de rostul femeii ca matrice a perpetuării neamului. Ei sunt de-a dreptul fermecați de bebeluși! Din romanul de față am aflat cum devine toată treaba aceasta cu natalitatea de-a lungul a trei generații de chinezi din ținutul Gaomi (ținutul de origine a scriitorului Mo Yan): cea care a supraviețuit Marii Foamete de la cumpăna dintre anii ‘50 și ’60, apoi generația ”copiilor cartofilor dulci” (baby-boomul legat evident de o recoltă bogată), urmată de generația supusă restricțiilor planificării familiale, formată din nou-născuții legali și cei ilegali (cei din urmă provenind din nașteri nedeclarate, strecurate printre rigorile legii, copii fiind identificați târziu, abia la primul lor recensământ).
Ceea ce oferă Mo Yan aici este un roman interesant ca mărturie sociologică dincolo de răceala și nota impersonală a statisticilor, un adevărat ”studiu de caz” literar care se restrânge la cercul de cunoștințe și prieteni dintr-o clasă de școală primară din satul Dongbei, unul din cele 48 de sate (!) dintr-o comună populară din ținutul Gaomi. Suficient și elocvent pentru a cunoște personaje și întâmplări reprezentative privind aplicarea unei politici de control demografic, cu toate instrumentele medicale (distribuirea gratuită de pilule contraceptive, prezervative, operații de vasectomie, sterilete, întreruperi de sarcină în ultimă instanță), ”uneltele” umane și victimele ei colaterale, dat fiind modul în care se aduce atingere libertății individului, precum și subterfugiile din perioada mai recentă la care poate apela numai chinezul cu bani ca să-și poată înmulți progenitura peste norma fixată de guvern.
După ce am citit ”Sorgul roșu”, observ că autorul continuă povestea într-un spațiu geografic deja familiar și sunt uimită de schimbări. În ținutul Gaomi pe locul podului peste râul Jiao unde prin anii ’30 sătenii atacau convoaiele japoneze, în anii 2000 chinezii au ridicat un pod modern pentru a susține traficul, pe malurile râului se înalță cartiere rezidențiale cu clădiri cu turnulețe și balconașe în stil european și cu terenuri de golf, spitalul privat denumit ”Comoara familiei pentru mame și bebeluși”, o fermă de creștere a broaștelor-bou și Templul Zeiței-Mamă Dătătoare de Copii care fusese ras de pe fața pământului la începutul Revoluției Culturale și apoi reconstruit după ce trecuse febra revoluției respective, ca obiectiv turistic și loc de pelerinaj pentru cei care se rugau pentru a avea urmași – ”locul acesta se unea cu capitala districtului, situat fiind la cel mult 40 de minute cu mașina de aeroportul din Qingdao”.
Cu câteva decade în urmă, tot aici, pe râul Jiao se edificase o ecluză folosită ca tribună în procesele populare din timpul Revoluției Culturale, în care erau judecați cei bănuiți că s-au rătăcit pe căile capitalismului. Amintirile și întâmplările sunt evocate din prisma unuia din personajele narațiunii – Wan-Picior, alintat Fuguță, fost ofițer și scriitor debutant sub pseudonimul Mormoloc. Mo Yan folosește masca narativă a acestui personaj, fără a face economie la cuvinte, imagini și implicare (lucru care face ca abordarea să fie parcă mai personală decât în ”Baladele usturoiului din județul Paradis”).
Explicația numelui povestitorului se face în două fraze, cu care el își începe povestirea, una din cele mai frumoase introduceri scrisă (din multele cărți citite în ultima vreme), cu o trimitere sensibilă la legătura universală dintre mamă și copii ei:
”Domnule, prin locurile noastre era un vechi obicei după care, atunci când se năștea un copil, i se punea numele unei părți a corpului sau al unui anumit organ. Ca de exemplu, Chen-Nas, Zhao-Ochi, Wu-Maț gros, Sun-Umăr… N-am cercetat de unde provine acest obicei, dar probabil că din credința că «acel care are nume modest trăiește mult»; sau poate că reprezintă stadiul psihologiei mamelor care consideră că un copil este carne din carnea lor.”
Evocarea este foarte colorată, treptat am ajuns să mă descurc cu numele destul de comune și asemănătoare ale personajelor, începând cu imaginea copiilor, colegii de clasă ai lui Fuguță, care împreună cu acesta descopereau ce bun este și mâncau în extaz cărbunele adus pentru bucătăria școlii, sub privirile uimite ale bucătarului Wang care ”o luă spre noi în fugă cu mâinile pline de făină. Cerule, pe mâini avea făină adevărată! Zilele acelea, în afară de director și de responsabilul cu învățământul, mai mâncau în cantina școlii doi activiști care veniseră în deplasare în sat pentru o anchetă.”
Te prinde descrierea familiei și a legăturilor dintre membrii ei, în rândul cărora un loc aparte îl deține mătușa Wan-Inimă, protagonista episodului hilar în care, fiind o fetișcană de numai 17 ani și proaspătă absolventă a școlii sanitare, înlătură cu determinare și câteva șuturi bine plasate concurența ”hoaștelor de moașe”, dobândind ca atuuri decisive primele două nașteri dificile pe care le-a asistat cu succes și o promptitudine care au făcut-o celebră pe plan local.
”Problemele femeiești” și toate cercurile concentrice iscate narativ în jurul lor dau savoare relatării și fac din povestire una fabuloasă, printată cu imaginile-simbol ale prigoanei gravidelor ilegale: asedierea, sub amenințarea demolării, a unei gospodării unde se ascunsese o femeie gravidă; șarpele de plute cu piersici, înșirate pe cursul umflat de ploi al fluviului Jiao, pe una dintre ele o familie încercând să ducă o gravidă departe de autoritățile care o căutau, pentru a pune capăt sarcinii cu care depășea numărul admis de copii.
Cine sunt aceste mame curajoase, care sunt relațiile care se țes în jurul lor și al celorlalte personaje din roman, dar mai ales în cazul confruntării lor cu doctorița Wan-Inimă – un adevărat vameș la izvoarele vieții, asta numai din carte puteți afla (deși mă tem să nu fi spus prea multe!). Oricum, Mătușa a condus bătălia aceasta ca un adevărat general, curajoasă și în stare să răstoarne Cerul, fidelă din convingeri politice sincere directivelor primite de la Partidul Comunist (în spiritul cărora un fost logodnic o poreclise ”Lemn Roșu”).
Și la noi se spune, în jargon, despre un bebeluș că orăcăie. Culmea este că și în limba chineză cuvântul pentru bebeluș și broască este același – ”wa”, și chiar au aceeași pronunție! Citind romanul puteți descoperi, pe lângă un stil narativ cuceritor și copleștor – marca inconfundabilă a lui Mo Yan, și legătura subtilă realizată cu ingeniozitate între titlul ”Broaște” și revanșa numeroaselor victime infantile nenăscute asupra Mătușii, dimensiunea remușcărilor și calea ispășirii vinovăției sale.
În ”Sorgul roșu”, Mo Yan evoca dimensiunile tragice ale Marii foamete din China de la sfârșitul anilor ‘50 și începutul anilor ’60 printr-o trimitere în viitor față de timpul prezent al narațiunii. Mai precis, prin povestea unui bărbat care, plecând dis-de-dimineață la vânătoare de vulpi, devine a doua persoană scăpată cu viață dintr-un întreg sat masacrat de soldații japonezi. Același personaj ajunge la bătrânețe să moară de foame și frig, în timpul iernii, pentru că autoritățile comunale chineze, după ce confiscaseră țăranilor toată recolta și așa destul de redusă cantitativ, păzeau cu strășnicie depozitele conform ordinelor primite de la centru, indiferente la pierderile de vieți omenești.
Dacă atunci problema era administrarea deficitară a unei recolte slabe, iată că în ”Baladele usturoiului din Paradis” ironia face că tragedia are legătură cu administrarea abundenței!
Abundența este singurul argument care ar justifica denumirea județului Paradis, rodnicia pământului și bogăția câmpului alimentează speranțele de fericire ale țăranilor care trudesc din greu, cu gândul la răsplata recoltei. Aceasta urmează a fi cumpărată la centrele de achiziție organizate de aceleași autorități care stabiliseră să se cultive usturoi pe terenurile care le fuseseră distribuite țăranilor. Confruntate cu producția record adusă în cozi interminabile de căruțe încărcate cu usturoi, autoritățile din județul Paradis par a fi depășite de situație (ca ale noastre, când se confruntă cu cod galben de ninsoare și viscol, normale într-o țară cu climat temperat continental excesiv). După ce depozitele au fost ticsite (și asta prin achiziții pe pile și relații), autoritățile nu se preocupă deloc și de micii producători rămași cu recolta nevândută ba, mai mult, interzic posibiltatea vânzării de către țărani pe cont propriu, la cumpărătorii veniți din alte județe. Asta pentru că așa țăranii ar fi putut menține prețul la un nivel acceptabil, preț pe care însă statul dorea să-l coboare în condițiile supra-ofertei locale (iată-mă ajunsă prin literatură la raportul cerere-ofertă din cursurile de economie din facultate, având dovada că legile economice nu sunt neapărat și morale).
”Să cultiv usturoi îmi cereți și eu mă supun.
De ce oare acum de cumpărat nu vă mai este bun?”
Disperați, cu usturoiul transportat la oraș de la mari distanțe și ajuns a fi numai bun de aruncat la gunoi, țăranii se duc cu problema lor la Comitetul Județean, unde funcționarii de stat responsabilii n-au nicio treabă cu situația, nepăsători conform zicalei noastre ”nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase” (chinezii nu o cunosc, dar în acest caz chiar s-a potrivit). Văzând însă furia micilor producători de usturoi care încep să devasteze sediul ridicat tot din taxele plătite de ei, prefectul fuge la timp, pe ușa din spate.
Cronica evenimentelor din ”Incidentul usturoiului” petrecute în realitate în anii ‘80 în județul Paradis aflat în N-V Chinei i-au parvenit autorului prin lectura ziarului local (este redat un extras de presă, scrisă într-o limbă de lemn de esență tare). Din aceeași sursă aflăm că adevărații vinovați pentru proastă administrare – secretarul de partid și prefectul din județul Paradis, după ce ”și-au analizat gândirea în profunzime, și-au recunoscut greșelile și au hotărât ca de acum încolo să-și corecteze greșelile în muncă, să compenseze lipsurile”, au fost transferați de guvernul Provinciei, pe aceleași funcții administrative, în alte județe.
Oare țăranilor implicați în incident li s-a administrat justiția cu aceeași clemență, a fost suficient că și-au recunoscut greșeala de a-și fi pierdut cumpătul în fața nepăsării oficialilor?!
Cine sunt ei, cum au ajuns să fie prinși în vâltoarea evenimentului și ce s-a ales de viața lor după aceste evenimente – asta nu mai relatează ziarul oficial al județului, însă acesta este subiectul romanului. Care încearcă o reparație morală cuvenită celor mărunți și nedreptățiți: aceea de a nu fi dați uitării, de a avea parte de compasiune și de pledoaria apărării într-un proces literar. Ei sunt reprezentați de țăranii lui Mo Yan: blajinul Gao Yang, fiul unui fost moșier și client aproape constant al milițienilor, care nici nu mai știe la un moment dat de ce plânge, de la iuțimea supei de usturoi, sau pentru că așa simte; harnicul Gao Mo care se gândește cum să o prindă de mână pe tânara și frumoasa Jinju, ca ea să înțeleagă că o iubește, în timp ce asistența era atentă la menestrelul Zhang Kou care cântă ”Baladele usturoiului din Paradis”, părinții ei – Unchiul al Patrulea și Mătușa a Patra, frații ei, primarul, deputatul și alte personaje bine creionate. Prin relațiile interpersonale, reacții și cutume, ei par a trăi încă în feudalism, dacă autorul nu ar scăpa pe ici pe colo câteva detalii ce țin de modernitate: micul casetofon portabil cu căști al lui Gao Mo la care ascultă muzică în timp ce prășește la porumb, mașina secretarului de partid care îl calcă pe Unchiul al Patrulea sub privirea îngrozită a consăteanului Gao Yang, milițienii, nașterea asistată.
Am apreciat și de această dată scriitura fără cusur a lui Mo Yan: arhitectura originală a romanului, vocile narative diferite (treceri de la persoana a III la persoana I în momentele de maximă tensiune), flash-back-urile în trecutul narativ pe seama amintirilor personajelor, pasajele de un lirism debordat și elemente ale realismului magic create prin implicarea elementelor naturale (lanul de iută, papagalii și mânzul roșcat) și prin dialogurile imaginare cu un copil nenăscut sau cu cei pierduți în moarte.
Anumite scene, incomode dar realiste, îi poate pune în dificultate pe cei sensibili: două sinucideri, bătăi până la sânge, umilirea lui Gao Yang la vârste diferite dar în aceeași manieră de către copii din clasă, milițienii din sat și colegii de celulă (nu este vorba de molestare sexuală).
Dacă ”Sorgul roșu” abundă în rafale de gloanțe care fac prăpăd pe timp de război (încât sorgul e roșu ca sângele, iar sângele roșu ca sorgul), ”Baladele usturoiului din Paradis” este romanul brutalității bastonului electric aplicat pe timp de pace, într-un iz copleșitor de usturoi.
O alegere inspirată din aceeași bibliotecă publică (mulțumiri Filialei ”George Coșbuc” din Berceni, că este aproape de casă și are multe cărți bune și noi!) și iată că prin intermediul romanului ”Daniel Stein, traducător” am ajuns să cunosc un nume important al literaturii ruse contemporane – Ludmila Ulițkaia.
Iar când citești multe cărți este ca atunci când ai un dulap plin de haine și constați că, la un moment dat, orice ți-ai cumpăra se asortează cu cel puțin trei piese vestimentare, care le aveai deja. În același sens se conturează asemănarea, întâmplătoare, cu autorul precedent – Amos Oz, prin faptul că Ludmila Ulițkaia are origini evreiești, iar primele ei preocupări literare au avut legătură cu angajarea sa, la finele anilor 70, în calitate de consultant literar la Teatrul Evreiesc din Moscova.
Satisfacția lecturii este condiționată însă de răbdare*, atenție distributivă și antrenament. După un roman-vortex ca ”Atlasul norilor” compus din șase povestiri diferite intercalate pe jumătate și o morală subtilă, trecând prin romanul epistolar al lui Amos Oz, ”Cutia neagră”, descopăr în romanul ”Daniel Stein, traducător” un fel de ”next level” în ce privește complexitatea construcției și temele abordate. Este ca și cum ai citi o arhivă: între documentele-mărturii sunt create legături de tip rețea. Dar nu sunt numai scrisori și telegrame, la acestea Ulițkaia adaugă alte elemente care depășesc cadrul epistolar: de la un pliant turistic, la copii xerox făcute în 1956 ale unor documente ale anului 1939 din arhiva NKVD din orașul polonez Lvov, fragmente de jurnal, alte fragmente din prelegeri publice, transcrierea unei înregistrări pe bandă de magnetofon a unei convorbiri ce se dorea păstrată ca mărturie pentru o istorie/investigație de familie, o notă informativă din 1966 ce se dorea a fi un denunț, un dosar datând din 1976 din arhiva secției raionale a KGB din Vilnius, materiale din ziarele israeline din ianuarie 1964, interogatorii la Comisariatul Poliției etc.
Prin toate aceste elemente, dar și prin numărul impresionant de personaje puse în mișcare și accentele bine puse pe evenimentele tensionate din istoria modernă a Israelului, scriitoarea își asumă realizarea unui colaj impresionant, atât de eterogen încât chiar îi iese o frescă a unei societăți care a eșuat religios în privința căutărilor de natură spirituală:
”Săracul creștinism! El nu poate fi decât sărac: Biserica triumfătoare, oricare ar fi ea, fie cea apuseană, fie cea răsăriteană, îl respinge complet pe Cristos. Și n-ai ce să faci, oriunde te duci, tot peste asta dai. Crezi oare că Fiul Omului, în încălțări rupte și straie ponosite, ar primi să stea aproape de clica asta bizantină de curteni lacomi și cinici care reprezintă astăzi establisment-ul Bisericii? El ar avea rezerve chiar de-ar fi vorba despre un fariseu onest! (…)
În Rusia, în timpul puterii sovietice, Biserica s-a desvățat să fie triumfătoare. I se potrivește mai bine să fie prigonită și înjosită. Doar că uite, odată cu schimbarea puterii, Biserica noastră face temenele statului și se pisicește: iubiți-ne, c-o să vă iubim și noi. O să furăm, o să împărțim… și poporul credincios a înghițit bucuros și pe asta. Eu însă sunt dezgustată.”
Care este sensul vieții? Care este religia adevărată, dacă aplicăm regula logic enunțată de Isus, aceea că ”după roadele lor îi veți cunoaște” – acestea sunt întrebările autoarei, iar ampla documentare istorică și scrierea romanului are ca singură justificare ”dorința sinceră și gândul nebunesc de a spune adevărul așa cum îl înțeleg eu”.
Impresionanta arhivă a romanului provoacă cititorul la alcătuirea conexiunilor dintre personaje, în condițiile oscilării în plan temporal de la trecut – anii întunecați ai Holocaustului și ai purificărilor etnice staliniste de după război – la prezent, în anii `90 ai Israelului modern. Cele mai recente scrisori, din 2004-2006, aparțin chiar scriitoarei, adresate editorului său, în care explică demersul și geneza acestui roman.
Este un fapt istoric că împărțirea Europei Centrale conform Pactul Ribbentrop-Molotov (aplicat odată cu invadarea Poloniei care a marcat, la 1 septembrie 1939, începutul celui de-al doilea Război Mondial) a dus la reconfigurarea granițelor din zonă. Un alt efect a fost dispariția unei țări care nu a figurat niciodată pe harta Europei – Idișland. E țara oamenilor care vorbeau idiș, dialect care a dispărut odată cu vorbitorii lui, deoarece comunitățile de evrei au fost exterminate de pe teritoriul Idișlandului – în Polonia, Ucraina, Lituania, Letonia, Basarabia. Limba pe care o vorbesc, în prezent, evreii din Israel este ivrit.
Fiecare personaj are povestea lui, care se întrepătrunde cu povestea celorlalte personaje cu care a interacționat. Mai mult sau mai puțin, mai demult sau mai recent, toți s-au intersectat cu faptele lui Daniel Stein, traducătorul. Acesta se declară a fi polonez cu tată german și ajunge printr-un complex de împrejurări să lucreze ca traducător atât pentru Gestapo cât și pentru NVKD. Astfel, el are acces la informații pe care apoi le transmite evreilor din ghetou, lucru care a făcut posibilă salvarea vieții a sute de oameni. Cum a fost posibil?! Daniel (alias Dieter, după numele german) vorbea idiș cu accent polonez și de mic studiase într-o școală din Polonia cu predare în limba germană. Asta a contribuit la salvarea lui de la Holocaust, dar și salvarea altora prin el. Pe lângă aptitudinile lingvistice deosebite ale lui Daniel, situația lui specială a avut legătură cu deciziile familiei privind educația dar mai ales cu tatăl său, Elias Stein. Acesta ”era evreu cu armata făcută, așa ceva era posibil numai în Austro-Ungaria. Profesa iudaismul, mergea la sinagogă și era în relații cu coreligionarii lui, punea preț pe învățământul și educația laice, deși el nu avusese parte de ele, vorbea curent germana și spunea despre cultură că aceasta înseamnă cultura germană.(…) Îl citea pe Goethe și îl adora pe Mozart.”
Scrisorile dovedesc cum o faptă bună poate fi o mutare favorabilă (ca în șah) care modifică drumul în viață a persoanelor salvate, dându-le o altă turnură și o nouă șansă. Ar trebui să precizez că eroul principal i-a fost inspirat lui Ulițkaia de un personaj real, pe numele său Oswald Rufeisen, născut în Polonia în 1922 și decedat în Israel, în 1998. Așadar romanul are la bază o poveste adevărată, o istorie a devenirii în timp atât a eroului principal, grație alegerilor sale, cât și a persoanelor salvate de el sau a celor care au legături de familie cu cei salvați.
Tema romanului este nevoia de toleranță religioasă și etnică.
Poate fi privit și ca un roman despre evreitate, asumată sau nu, despre condiția evreului în lume, dată fiind (ne)găsirea locului său nici în Europa (de unde a fost alungat de război și persecuțiile creștinătății), nici în Israel (unde se simte inundat de lumea arabă înconjurătoare), nici în America unde, deși îi merge la suflet cantitatea ei de libertate pe metru pătrat, știe că se află oricum pe un teritoriu furat, de unde au fost alungați indienii nativi americani.
Din altă perspectivă, este un roman despre familie și legăturile de familie. Începe cu povestea Ewei Manukian, o evreică poloneză de 43 ani care, în decembrie 1985, la Boston, nu-și cunoaște tatăl. Mama sa, Rita Kowacz, fostă comunistă poloneză și victimă a persecuțiilor staliniste, refuză să-i dea detalii (singura ei dragoste adevărată fusese Partidul comunist din Polonia din care fusese exclusă pe motive etnice). Ewa o cunoaște pe Esther Hantman de la care află că mama sa reușise să fugă din ghetou (cei care rămăseseră fuseseră uciși câteva zile mai târziu) și să ajungă la o mică așezare a partizanilor, ascunsă în pădure, unde o născuse o fată cu ajutorul doctorului Isaac Hantman, soțul lui Esther. Aceea fată era Ewa, iar fuga din ghetou a mamei însărcinate și legătura cu partizanii fuseseră organizate de Daniel Stein – asta Ewa află de la Esther, ca și faptul că traducătorului îi datorează viața, mai mult decât tatălui ei natural. Așa că Ewa pornește în căutarea lui Daniel Stein.
În niște însemnări din anii 1959 ale doctorului Hantman apare amintirea sa despre Daniel Stein:
”Îmi amintesc de Dieter Stein, tânărul acela extrordinar care organizase evadarea din ghetou. A început să lucreze la Gestapo pentru că era devotat unei idei: să salveze oamenii din ghearele diavolului. Pe urmă s-a creștinat ca să-i mai salveze o dată din ghearele diavolului. M-am întâlnit ultima oară cu el în trenul devastat, care ne ducea la Cracovia. Am stat cu el noaptea pe platforma vagonului și mi-a spus că se duce acolo să intre la o mânăstire.”
Tot doctorul Hantman recunoaște că naționalitatea sa, faptul că nu a putut să înceteze să fie evreu, i-a îngrădit libertatea individuală. Acest obstacol ar fi depășit numai printr-o religie care să treacă peste orice diferență națională sau rasială. Cu acest crez și în semn de recunoștință pentru că a scăpat de moarte ca prin miracol, Daniel Stein a trecut la catolicism, devenind călugăr din ordinul carmeliților, chiar dacă era evreu prin naștere. Alege acest ordin pentru că acestuia îi aparțineau călugărițele care l-au ținut ascuns în mânăstirea lor timp de 18 luni, în ciuda riscurilor, după ce el evadase, fiind descoperit ca trădător de către nemți.
Schimbarea asta l-a pus într-o relație dificilă cu conaționalii săi – autoritățile israeliene refuzau să-i recunoască naționalitatea, în ciuda dovezilor, în momentul când ajunge la Haifa, pentru a sluji la mânăstirea Stella Maris de pe muntele Carmel.
Bazate pe istoria creștinismului dinainte de schisme, ideile sale originale priveau reactivarea comunității evreilor creștini de pe pământul Israelului (Biserica lui Iacov, fratele Domnului). Evident, acestea îl pun în conflict cu superiorii săi din ierarhia bisericească, este chemat să dea explicații la Vatican. Un alt episod interesant a fost cel din anul 1964, legat de vizita Papei Paul VI în Israel, când călugărul Daniel are opinii diferite de poziția oficială a Bisericii Catolice, motiv pentru care este pârât superiorilor de un alt călugăr, Ilie:
”Și-a permis să facă o serie de declarații în care îl condamna pe Papa Pius XII pentru poziția pe care a avut-o în anii nazismului și arunca vina asupra lui, pentru că, în timpul războiului, nu s-a împotrivit exterminării evreilor. În privința Vaticanului a mai afirmat că se ocupă cu intrigi politice în folosul arabilor, pentru că se teme de lumea arabă. (…)
Opiniile lui nu corespund întru totul cu recomandările ordinului nostru.”
Avigdor, fratele mai mic al lui Daniel și ateu, era de părere că Daniel își complicase singur viața cu biserica, ar fi putut tot atât de bine să le slujească semenilor ca medic sau asistent social.
În jurul personajului central evoluează într-o polifonie amplă celelalte personaje și poveștile lor de viață: Ewa Manukian de care am amintit deja, Hilda Engel și iubirea ei clandestină pentru Moussa, un catolic de naționaliate arabă și cetățenie israeliană; cuplul Grazyana, poloneză și soțul ei evreu, Mietek pe care, în timpul războiului, l-a ascuns un an și jumătate într-o pivniță; evreii de origine rusă migranți în Țara Sfântă (vezi episodul incendierii bisericii de către Fiodor, convingerea soților Teresa și Efim că fiul lor cu sindromul Down este un nou Mântuitor, sau amestecul în atentatele împotriva arabilor a lui Ghershon Shimes, locuitor în Hebron).
Singurul blog unde am găsit o recenzie despre această carte este bookaholic.ro sub titlul ”Daniel Stein, creștinul perfect”. Este departe de a fi perfect, chiar el recunoaște că are pe conștiință două execuții (pădurarul trădător și prostănacul satului) comise din pricină că, în calitate de interpret, a denaturat cu intenție traducerea din bielorusă în germană. Sau că romanul este o pledoarie pentru catolicism – nu prea, din moment ce autoarea arată cu obiectivitate spre importurile dogmatice elenistice sau păgâne (trinitatea, focul iadului, cultul Fecioarei) și critică deschis compromisurile politice ale religiei căreia (culmea!), îi aparține, și o face cu un curaj și argumente pe care nu le-am mai întâlnit, până acum, la nivel livresc. Mi-ar place să mai citesc ceva de Ludmila Ulișkaia, mai sunt cărțile de-ale ei apărute tot la editura Humanitas.
*
* *
Îmi amintesc că în urmă cu vreo șapte ani am încercat să citesc dar în cele din urmă am lăsat baltă un roman a lui Nicole Krauss, ”Istoria iubirii”, tot cu o construcție intercalată. Deci am mai căpătat răbdare și dexteritate în lectură, se pare…
Cred că nu sunt nici prima, nici ultima care spune acest lucru după o lectură care constituie o provocare intelectuală, în a reface un puzzle de întâmplări… Sunt șase povestiri, dintre care cinci sunt rupte în două, iar jumătățile așezate simetric de o parte și de alta celei de-a șasea. Această tehnică compozițională inedită plasează fine conexiuni care există între întâmplări din epoci diferite și, în același timp, induce imaginea de vortex, mai altfel spus un vârtej care, asemeni celui din lumea apelor, te atrage în spirală spre adânc. În adâncul timpului viitor, spre care te conduce pe cale de consecință firul epic comun al celor cinci povești diferite se găsește ultima, cea despre o lume primitivă și fragilă, de după distrugerea globală pe care omenirea a înfăptuit-o cu propria mână (a se citi prin lăcomie, nedreptate, ură și exploatare irațională a orice de fel de resurse).
Subiectele sunt diferite, dar istoria se repetă mereu și mereu, dar la scară și mai mare, cu efecte mai distrugătoare. Este un roman de anvergură (ca și ”Sorgul roșu” de Mo Yan) care se impune a fi așa pentru că lecția se repetă, până va fi fost învățată. Este vorba de lungul drum, plin de peripeții, al condiției umane pe care scriitorul alege să o ilustreze la modul universal, folosind mai multe verigi și mai multe stiluri.
Începutul îl constituie jurnalul de bord al lui Adam Ewing, un notar american din a doua jumătate a secolului XIX, publicat într-un volum de fiul acestuia. În călătoria sa pe mare, de întoarcere din Australia în America, corabia face o escală într-o insulă din Pacific, pentru reparații. Iată ce nota el în jurnal despre băștinașii de aici – populația Moriori din Rekohu (denumirea dinaintea colonizării britanice când a căpătat numele de Insulele Chatham):
”Pretenția de unicitate a vechii populații din Rekohu stătea însă, orice s-ar zice, în crezul lor pacifist singular. Din vremuri imemoriale, casta preoțească a Moriorilor a decretat că oricine vărsa sângele vreunui om își ucidea propria mana – onoarea lui, valoarea lui, statutul lui, sufletul lui. Niciun Moriori nu l-ar fi adăpostit, hrănit, ascultat sau privit măcar pe cel devenit persona non grata. Presupunând că ucigașul ostracizat supraviețuia celei dintâi ierni, disperarea singurătății îl mâna, de regulă, până la un puț de aerisire de la Capul Young, unde-și punea capăt zilelor.
Două mii de sălbatici consfințesc porunca ”Să nu ucizi” în vorbă, dar și în faptă, și formulează o Magna Charta orală care definește o armonie necunoscută nicăieri altundeva în toate cele șaizeci de secole de când Adam a gustat din rodul Pomului Cunoașterii. Războiul este pentru Moriori o noțiune la fel de străină precum telescopul pentru Pigmei. Pacea – dar nu un hiat între un război și altul, ci milenii de Pace atotstăpânitoare – domnește peste insulele acestea aruncate la capătul Pământului. (…)
Sticla și pacea deopotrivă își trădează fragilitatea sub lovituri repetate. Prima lovitură a primit-o populația Moriori de la Drapelul Britanic plantat pe țărmul de la Golful Ambuscadei, în numele Regelui George, de Locotenentul Broughton de pe HMS Chathman, numai acum cincizeci de ani.”
Adam Ewing este luat drept naiv, dar îl salvează chiar bunătatea lui.
Jurnalul lui este descoperit și citit în anii 30 ai secolului XX în biblioteca unui castel din Belgia de către un muzician britanic, autorul sextetului ”Atlasul norilor” (de unde și titlul romanului). În scrisorile sale, Robert Frobisher se dezvăluie ca fiind cartofor, renegat de familie, bisexual, ironic și amuzant în remarcile sale legate de muzică. Pentru casă și masă, se oferă a servi drept ochii și condeiul unui muzician evreu în vârstă, celebru și capricios. Acesta va intui talentul și originalitatea lui Frobisher și, profitând de situația lui deloc comodă, este tentat să-l plagieze pe tânărul asistent, spre furia acestuia.
Robert Frobisher trimite jurnalul lui Ewing împreună cu scrisorile sale unui prieten, Sixsmith care era cercetător în domeniul fizicii, la Cambridge.
Pe acest Sixsmith îl regăsim mai târziu, prin anii 70, în timpul administrației președintelui Gerald Ford, ca personaj al celei de-a treia povești – un roman cu iz polițist despre descoperirile unei ziariste de investigație pe nume Luisa Rey privind matrapazlâcurile corporațiilor americane din domeniul energiei nucleare.
A patra poveste, scrisă sub forma unor memorii și intitulată ”Cumplitele încercări ale lui Timothy Cavendish”, pare a fi ancorată în prezent din moment ce personajul principal declară că trăiește în ”era limitei de credit”. Cavendish este un editor britanic peste care a dat un succes financiar neașteptat dar și un necaz pe măsură, încât este nevoit să se dea la fund, ascuns într-un azil de bătrâni din Scoția. Legătura lui cu povestea anterioară este dată de faptul că manuscrisul romanului despre investigațiile Luisei Rey ajunge prin poștă la mica editură a lui Cavendish, spre a fi publicat.
De aici viitorul este zugrăvit de două povestiri SF:
– a cincea poveste este relatată sub forma unui interviu înregistat audio-video, dat de o clonă umană pe nume Sonmi-451, întâmplările prin care trece ea au loc undeva în Coreea, într-o epocă a ingineriei genetice avansate, folosite pentru a delimita oamenii pur-sânge de clonele umane create anume cu caracteristici corespunzătoare pentru a presta munca de jos. Religiile convenționale fuseseră demult desființate, singura religie unanim acceptată și practicată fiind consumul, încurajat de Corporații (veți descoperi singuri ce consumau, din cauza lipsei de resurse!).
– ultima poveste, sub forma povestirii bătrânului păstor Zachery spusă fiilor și nepoților săi, la ceas de seară în jurul focului din vatră, pe o insulă din arhipelagul Hawaii, se petrece într-o orânduire primitivă și violentă în care oamenii au redevenit păstori, vânători, culegători, iar vestigiile civilizației avansate de odinioară sunt privite ca niște enigme sau minuni. Legătura cu epoca anterioară constă într-o astfel de relicvă ajunsă din întâmplare în posesia populației din comunitatea din cele Nouă Văi Întretăiate – un aparat care, încălzit în palme, capătă energie pentru a reda înregistrarea interviului lui Sonmi-451, fără ca nimeni să mai înțeleagă limbajul ei, imaginea fetei devenind baza unei noi religii.
Scriitorul se joacă glisând de la o poveste la alta, de la un stil la altul, SF-urile beneficiază chiar de o joacă cu limbajul în sine alcătuit fie din cuvinte derivat-inventate pentru a reda noile rânduieli ale omenirii genomizate, fie din cuvintele stâlcite, cu silabe înghițite ale poveștii spuse de bătrânul Zachery, ceea ce o face mai greu de parcurs (și de înțeles).
Un film bun te provoacă sa citești o carte cel puțin la fel de bună. Așa am ajuns eu să citesc romanul, după ce am văzut filmul realizat după el. Filmul a fost cu adevărat interesant, dar a pus mai mult accent pe acțiune, în schimb personajele interpretate de actori m-au ajutat să le văd mai bine pe cele din carte! Cartea m-a ajutat să pătrund mesajul filozofic, îndeosebi în replicile clonei din distopie și în opiniile lui Adam Ewing, din final. Distopia poate fi sau nu o profeție despre viitor, în funcție de alegerile pe care le facem acum, în special aceea de a fi sau nu nepăsători la suferință și asuprire, de fapt de a fi mai puțin egoiști. Depinde de noi dacă vom alimenta sau nu un ciclu, fără a învăța nimic, într-o perpetuu conflict dintre bine și rău, dintre civilizație și violență, dintre libertate și sclavie. Un semnal de alarmă pe care nu l-am sesizat în film, acesta a bătut mai mult moneda pe ideea de reîncarnare… care este mai facilă și mai comercială.
Mai profundă este ideea că, întotdeauna au fost oameni, puțini ce-i drept, care s-au ridicat împotriva ordinii „naturale” (adică cea considerată naturală în societatea lor) tocmai pentru că nu au fost indiferenți la modul în care unii au dobândit Puterea și ce fac aceștia cu ea. Ei n-au fost egoiști pentru că, în primul rând, nu și-au pierdut simțul dreptății. Faptul că, în epoci diferite, acești indivizi curajoși – bărbați sau femei, aveau același semn din naștere, ca o stea cu coadă, este pentru că au fost diferiți de semenii lor și rari precum cometele. Asemeni acestora, ei au lăsat o dâră luminoasă, prin încercarea lor izolată de a schimba sistemul.
Iar dacă asta depinde de oameni și dacă mai mulți vor face așa, civilizația umană nu ar ajunge să se autodistrugă, prin canibalism mai mult sau mai puțin indirect. Astfel, vortexul istoriei se va opri, fără a ajunge în spirală, la fund, în lumea precară a lui Zachery. Cred că acesta este mesajul cărții și motivul pentru care autorul a fost inclus de Time Magazine în topul celor mai influente o sută de personalități din lume.
David Mitchell – Atlasul norilor
The Tomb of the Unknown Soldier, inaugurated in 1923 in memory of Romanian soldiers fallen in World War I, was dism… twitter.com/i/web/status/1… 1 an ago
Design and implementation of a Web Search Engine using Text Mining techniques. codeproject.com/Articles/53196…" target="_blank" title="https://www.codeproject.com/Articles/5319612/Web-Search-Engine" class="twitter-user">codeproject.com/Articles/53196… codeproject.com/Articles/53196…" target="_blank" title="https://www.codeproject.com/Articles/5319612/Web-Search-Engine" class="twitter-user">codeproject.com/Articles/53196… 1 an ago
By 
