No any image found. Please check it again or try with another instagram account.

Tag Archives vacanta

Ferma Dacilor

Ferma Dacilor este un loc minunat administrat de o familie extinsă împreună cu o mică dar harnică echipă de angajați. Pe parcursul șederii aici (7 nopți, inclusiv Crăciunul) am apreciat amabilitatea gazdelor și interesul personal manifestat față de noi, pentru a ne simți bine. Am fost în multe locuri în ultimii 15 ani, și pot să spun că e primul loc în care am întâlnit o astfel de abordare personalizată în industria ospitalității deoarece aici ești oaspete, nu turist. Munca celor care administrează Ferma Dacilor este susținută de multă pasiune și rezultatele se văd pentru un ochi avizat, pentru că nu se face rabat la calitate. În acest sens argumentez cu punctele forte pe care le-am bifat aici:

  • mâncarea, ah mâncarea, punctul nevralgic și lipsit de imaginație al multor popasuri în Romania! Dar am găsit aici locul cu mâncare bună, gătită după rețete tradiționale românești și în porții generoase! Felurile de mâncare gătite, plus atmosfera în care este servită, m-au dus cu gândul la un han de pe vremuri. Soțul meu s-a delectat cu o pastramă de berbecuț care i se topea în gură, iar eu încântată de borșul de cocoș și cârnații de Mangalița serviți cu cartofi copți în coajă și murături din cele puse local, în gospodărie. La fel și dulcețurile, și zacusca. Micul dejun a fost divers și bogat, în regim de bufet suedez. Restul meselor, în regim a la carte, cu consultarea disponibilității zilnice (cel puțin trei opțiuni din fiecare fel). Masa de Crăciun, tot în regim suedez, a fost un festin, cu sumedenie de aperitive reci și calde, apoi sarmale, caltaboș, friptură… gustoase, proaspete, bine pregătite și prezentate! Sunt vrednici de laudă toți cei care depun eforturi în bucătărie (cred că acolo focul plitei nu se stinge niciodată, doar li s-a dus vestea și oaspeții vin mereu, nu doar în zile de sărbătoare), iar și tinerii (fete și băieți) care servesc sunt amabili, atenți, oameni calmi și primitori;
Căsuță în pom -Ferma Dacilor
Căsuță în pom -Ferma Dacilor
  • despre vinuri nu aș putea să mă pronunț dar este un flux de oaspeți cel puțin în trecere care vin aici special pentru oferta de vinuri locale. Ferma se află pe Drumul vinului, adică într-un loc unde vinul este legat de istorie încă din antichitate;
Căsuță în pădure - se rezervă separat
Căsuță în pădure – se rezervă separat
  • paturile sunt noi, saltelele de calitate asigură un somn de calitate, așternuturile curate, prosoapele imaculate, curățenie. Confortul termic este asigurat de un adevărat univers al instalațiilor bine puse la punct și supravegheat de personal dedicat. Interioarele camerelor au un design unitar, finisajele atent executate, cu grijă pentru durabilitate și detaliu. Felicitări celor care au gândit arhitectura locului și au pus-o în operă, cu diferite opțiuni de cazare. Noi am avut plăcuta ocazie de a sta într-una din cele șase cabane de lemn de pe culmea dealului. Prin peretele-cortină de sticlă am avut sub ochi priveliștea amplă asupra văii și a unui spațiu deschis până la orizont, cu dealuri domoale.

Pentru toate aceste lucruri mulțumim gazdelor generoase, adevărați gospodari, dar și la personalului local bine ales, prietenos și discret care își face treaba cu hărnicie, fiecare pe sectorul său, de la recepție, sală de mese, bucătărie, curățenie, la instalații și anexele gospodărești, astfel încât ne-am bucurat de o ședere plăcută, sperând să mai revenim aici, cu bine!

Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

”E lung pământul! / Ba e lat!” spunea de la început o foarte cunoscută  poezie a copilăriei mele. Noi am adăuga ”Ba e’nalt!” după ultima escapadă la munte care a avut ca țintă cucerirea celui mai înalt vârf de aici, din Bucegiul megieș al bucureșteanului dornic de drumeții. Ne tot gândeam noi la vârful acesta de peste doi ani, cred că mai mult de cât s-a gândit Andreea Marin înainte de a se avânta în sus pe Kilimanjaro… și ne-a mai stârnit și Alex Florescu cu replica lui de muntean plicitisit că a dat ”o fugă până la Omu”. Ne-am pregătit și noi cum am putut pe acasă, ba cu plimbări în parc pe jos sau cu bicla, ba cu două pelerine de ploaie luate din oraș (că în august, cu o lună dinainte de a ne încumeta, ne-au demobilizat niște ploi torențiale cu fulgere și trăsnete, apropate zilnice, pe care, nu vă speriați, le-am urmărit de la adăpost, privind de la fereastra pensiunii).

Ei, și în dimineața zilei de 5 septembrie iată-ne deciși, după un mic-dejun luat în hopuri pe terasa hotelului ”Pârâul Rece” de unde Caraimanul și Coștila se vedeau tare fain, chiar provocator în lumina clară a dimineții. Am spus ”în hopuri” pentru că dimineața eu intru treptat în parametrii spre deosebire de Mihai care este matinal, el mă tot grăbea că trece timpul, să începem mai repede. Aș spune că am început repede, dar prost, pentru că mi-am uitat bățul de walking cu lanternă inclusă în cameră  iar soțul, în elanul lui de nestăvilit, nu a mai dorit să ne întorcem din drum să îl luăm, deși eram încă în oraș, în drum spre Hotel Silva. De la Hotel Silva nu am luat telecabina, și nu o spun pentru a arăta cât de sportivi și mișcători suntem, ci pentru că dacă am fi vrut nu am fi avut cum din moment ce încă la ora deschiderii, 9.00 dimineața,  stația de pornire era asediată de o coadă  de cca 100 doritori ai ascensiunii motorizate pe cablu (la ce oră s-or fi trezit oamenii aceia?!). Pe lângă coadă mișunau ca de obicei cei care oferă alternativa auto a ajungerii sus, pe platou, ocazie cu care l-am reîntâlnit pe vajnicul Bogdan, cel care ne dusese data trecută, pe patru roți cu tracțiune integrală până sus la Podul cu Flori (unde am dat cu fruntea-n nori) și la stână. La fel de vioi, s-a bucurat că l-am recunoscut, dar mai ales că a completat cu noi doi numărul de pasageri al SUV-ului  care tocmai pleca cu destinația Piatra Arsă. Pe drum a fost frumos, mult verde, și mai mult verde mai sus unde gazonul pășunilor alpine era metodic tuns de numeroase turme de oi decise să profite cât mai pot de hrană proaspătă până la apropiatul final de sezon (la 15 septembrie stânele alpine sunt părăsite până în mai anul următor). În mașină cu noi mai erau o pereche de tineri cu copii, două fetițe care au vorbit câte ceva după care s-a făcut brusc liniște, când mă uit amândouă adormiseră de la aerul tare, fiecare în brațe la un părinte, chiar m-am amuzat cu ei cu privire la ”dispariția timpurie a sonorului”. Oricum, sonorul a revenit la destinație unde una din fetițe, cea mică, și-a amintit că ea are rău de mașină dar era deja prea târziu, ajunsesem la Piatra Arsă la punctul unde începe rezervația și se termină asfaltul. Aceeași fetiță, Raisa o chema, a fost haioasă în continuare când, pe bucata de drum unde a ținut pasul cu noi, a cules un gușter mic și l-a pus într-un coșuleț care îl avea pentru a culege fructe de pădure și l-a declarat animalul ei de companie spre hazul părinților și al altor drumeți. Să precizez că poteca dintre Piatra Arsă și Babele era populată de turiști, lume multă ca în parc, mulți, ca și perechea care a fost cu noi în mașină, cu copiii, toți dornici să se bucure de munte, de priveliște, de aerul rarefiat al Platoului. Vremea era perfectă, cred că din 365 cât are anul asta a fost cea mai bună pentru drumeții montane, senin, atmosfera calmă, nici cald nici rece, destul de uscat căci urmele secetei erau vizibile și aici: am întânit doar un firicel de apă între Sfinxul și Omu, pământul de pe potecă uscat, apoi albia secată unde numai stâncile albe și nisipul ne aminteau că pe Valea Cerbului cobora odinioară vijelios un pârâu de munte.

Dar să nu anticipez cu valea Cerbului. Până la coborârea aceea de coșmar,  am urcat ceva până la Babele și cam la același nivel, în scurt timp, m-am întâlnit first time în my life cu Sfinxul pe care l-am salutat după ce ne-am informat cu privire la dânsul din textul aflat pe un panou de acolo.

first time în my life cu Sfinxul
first time în my life cu Sfinxul

Oricum, stă bietul Sfinx permanent în curent, dacă nu-l doare capul sigur din pricina asta a și fost modelat – punctul unde este amplasat coincide cu o răscruce a vânturilor, asta mi-a amintit de denumirea romanului lui Emily Bronte tocmai pentru că în acest punct vântul bătea mai tare în comparație cu restul traseului străbătut până la Babele și în continuare, de la Sfinx spre vf. Omu. Pe această bucată am primit cadou un băț de lemn de la niște călători care veneau dinspre Omu și pe care Mihai i-a întrebat cât timp mai avem până acolo.

Foarte frumos traseu, îți dă un sentiment unic de pace și putere când vezi atâta deschidere a perspectivei de jur împreur, cerul albastru deasupra, din când în când un norișor își trecea umbra de pe o creastă pe o vale și din nou pe o creastă, după cum îl mânau curenții. Din când în când trebuie să te oprești să admiri atâta dumnezeire câtă descoperi în măreția care te înconjoară! La un moment înainte de a merge pe poteca de lângă un brâu stâncos, drumul este la același nivel cu ”Colții Morarului”. Magnific!

Colții Morarului
Colții Morarului

Porțiunea de drum care urmează are un brâu stâncos în stânga și, în dreapta, o vale destul de abruptă în fundul căreia se vedea un petic mov, mic cât palma. Mai târziu, pe traseul de coborâre de la Omu am trecut pe acolo și am descoperit că acel petic mov pe care îl crezusem a fi ceva gunoaie adunate (spre mirarea mea, căci în general rezervația este destul de curată!) era de fapt acoperișul unei stâne!

Doar o porțiune din drum, aproape de cabana Omu, este mai pieptișă, motiv pentru care o și pierzi din ochi la un moment dat pentru a te pomeni cu ea brusc în față atunci când ai ajuns!  Acolo, la cabană, m-a auzit Mihai al meu scâncind ”Mi-e foame!”,  lucru pe care el îl aude destul de rar de la mine.

Cabana este joasă, cât mai lipită de pământ și de stânca de care se sprijină  (ca să nu o ia vijeliile!), din lemn cu acoperiș de șiță (adică tot din lemn), cu un aer retro, doar a fost construită în 1926 și extinsă în 1936-37. În interior, la bufet, pereții sunt decorați cu  vechi fotografii alb-negru, imagini de-ale cabanei de-a lungul timpului. Am stat aici pe o bancă de lemn la o masă lungă  unde am mâncat cel mai bun cârnat cabanos cu piure de cartofi din viața mea! Era destul de aglomerat la cabană, lume ca la han, dar spre deosebire de Babele toți călătorii erau îmbrăcați și echipați corespunzător de munte, plus foarte mulți străini!  Și noi, ca toată lumea de acolo, am stat la rând pentru a face poze cu panoul care indică denumirea și altitudinea acestui superlativ al României – Cabana Omu – micuță și gri, dintre toate cabanele montane din țară fiind situată la cea mai mare altitudine (2505 m), conform enciclopediei despre care am scris aici.

Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”
Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

Am întrebat cabanierul cum se aduc proviziile și mi-a spus că plătesc oameni să le aducă cu rucsacul în spate până la cabană! Asta explică de ce acolo, Mihai a băut cea mai scumpă sticlă de Coca Cola la 0,5 litri, de 10 lei! Nu comentez, bine că oferă spre vânzare ceva de mâncare, mai ales dacă nu ți-ai luat ceva de-ale gurii în rucsac, așa cum am făcut noi (altă greșeală!).

Chiar și în poză (la care mă uit acum și încă nu-mi vine să cred că suntem noi!) am fălcile pline cu ciocolată cu lapte ”Poiana”, singura ciocolată pe care, de când mă știu, am înfulecat-o odată, ca o completare la cabanosul acela la care, în condiții normale, acasă, nici nu m-aș fi uitat (prea gras, prea prăjit, prea… etc.) dar cum se știe, foamea este cel mai bun bucătar! Iar ciocolata am mâncat-o cu conștiința împăcată, convinsă că voi consuma caloriile cu coborârea pe jos, pentru că evident că nu mai era timp să ne întorcem la Babele și să mai prindem deschis la stația de telecabină de acolo.

Era ora 16 la Cabana Omu și aveam de luat o decizie: ori coboram pe un traseu de două ore până la Hotel Peștera și de acolo cu o mașină ne întorceam din Sinaia la Bușteni, ori coboram pe traseul de 4 ore pe ”Valea Cerbului” și ajungeam mai aproape de Bușteni (pe drumul spre Cabana Gura Diham). Pe indicator scria 4 ore, iar noi ne găseam sub efectul ”vraja muntelui” de care aminteam în titlu, care te farmecă cu peisajul și te face să-ti dorești să vezi mai mult, să mergi mai mult… așa că ne-a făcut cu ochiul a doua variantă.  Chiar credeam că vom face față la încă patru ore de mers, dar nu aveam idee ce presupune drumul. Era numai o coborâre, ne spusese în august Georgiana (soția celui cu ”o fugă până la Omu”) dar de atunci ne-am învățat minte să nu-i mai luăm ca repere privind dificultatea pe oamenii de la munte!

Cum vă spuneam, optimiști și senini precum cerul de început de toamnă, începurăm coborârea. Primele două ore am străbătut numai gol alpin, mai întâi pajiște după care traseul, al cărui marcaj îl zăream destul de rar, mai ales când credeam că l-am pierdut, continuă în lungul albiei stâncoase a torentului secat de pe Valea Cerbului. Nu ai cum să te rătăcești, nici să te duci în dreapta sau în stânga, urmezi pur și simplu albia torentului. Bine că era secat dar, oricum, stabilitatea grohotișului nu era întotdeauna forte sigură, chiar în cazul bolovanilor mari. Iar în unele porțiuni picioarele mele nu erau suficient de lungi pentru a atinge treapta următoare, reușeam numai dacă mă așezam în fund, ca bază de sprijin, și apoi întindeam picioarele pâna la următoarea piatră, în jos. Iar de mâini și de băț (să-i dea Dumnezeu sănătate celui care mi l-a dat!) m-am folosit mereu ca să mă sprijin sau să mă echilibrez pe poteca de bolovani, practicând vrând-nevrând acel scrambling despre care povestește Ioana aici. Diferența este că în maniera asta ea a urcat (Jos pălăria, Ioana! Mai trebuie să ne antrenăm, nu ne comparăm cu tine!)

Nu aveam cum să dăm înapoi, singura soluție fiind înainte! Porțiunea de grohotiș ne-a cam ținut în loc, așa că am ajuns în zona împădurită a văii după asfințit, în lumina pală de crepuscul. Crepuscul care, toamna, se știe, nu ține prea mult. Eu iuțeam pasul cât puteam, pădurea fiind destul de deasă, marcajul destul de rar (sau așa mi s-a părut mie!), înclinația terenului mai mică din fericire dar Mihai, din ce în ce mai obosit, mă certa că merg prea repede. Nu voiam să-i spun, ca să nu-l sperii, că mă tem să nu ne prindă noaptea în pădure, că ne vom rătăci, pentru că nu mai vom vedea marcajul. Tocmai făceam un popas pe care el îl ceruse că, hop, ne prinde din urmă un grup de trei persoane dintre care o doamnă îl vede pe Mihai că este epuizat și se îngrijorează pentru noi. Draga de ea, a făcut schimb de numere de telefon cu Mihai și i-a împrumutat  un băț de walking din cele două ale ei și o lanternă frontală, ”pentru când vă va prinde întunericul în pădure” (exact așa cum mă gândeam și eu!). Mihai le-a luat și am reluat tura, deși pădurea părea să nu se mai sfârșească… iar lumina era din ce în ce mai puțină.

După un timp am ajuns în Poiana Coștilei unde am auzit lătrat de câine, ceea ce era de bine (adică erau și oameni pe acolo, la o stână) dar și de rău (câinii ciobănești nu prea se împacă cu turiștii). Din fericire nu am avut nici o treabă cu câinii și, mai mult, ca un alt ajutor divin, acolo ne-am întâlnit cu doi băieți care știau forte bine drumul pe care veniseră acolo din zona de campare de la Gura Diham. Erau foarte relaxați, ne-au dat apă din sticla lor (a noastră se consumase demult) și aflând de unde pornisem pe jos, ne-au ajutat mergând la pas cu noi, fiind călăuze cu frontalele lor, plus a lui Mihai,  pe drumul forestier învăluit de-acum în întuneric. Au avut multă răbdare căci pe noi nu ne mai ascultau picioarele, care păreau a se ghida după o logică proprie, ca la oamenii  în stare de ebrietate. Fiecare pas era o durere în plus dar nu aveam decât un singur dor: să ajungem la drumul care leagă cabana Gura Diham de Bușteni, căci pe acolo circulă mașini (sfântă civilizație!) cu care să ajungem direct la hotel. Ajunși la acel drum, ne-am despărțit cu mulțumiri de cei doi tineri care s-au dus mai departe, spre cortul lor. Acolo, la marginea pădurii, ne-am prăbușit în iarba prăfuită de la marginea drumului pentru a ne odihni, fericiți asemeni navigatorilor ajunși la un liman cunoscut.

Cum stăteam acolo, jos, am privit cerul și am observat că era plin de stele.

Peste drum, la cca 50 de metri, un grup cânta lângă un foc de tabără, la corturi. De acolo a pornit o mașină cu farurile aprinse pentru a se urca pe carosabil, măturând drumul și marginea pădurii cu lumina farurilor, îndreptându-se pe sensul spre oraș. În acel moment, în raza farurilor, am văzut un urs care alerga, speriat de lumină, intrând în pădurea din care tocmai ieșisem cu câteva minute înainte (probabil venise să se hrănească din gunoaiele de la camping).
Deci nu sunt o glumă panourile care anunță că zona este frecventată de urși. Vă spun eu: chiar este frecventată! Cât de mult au contat câteva minute! Dacă întârziam și ieșeam cu cca 10 metri mai lateral din pădure, ne-am fi întâlnit fix cu ursul și nu știu, zău, cum am fi reacționat! Asta așa, ca să ne învățăm minte și să nu ne mai lăcomim la parcurs trasee în premieră! Pentru că eram atât de obosită încât nu mai aveam puterea să mă mir i-am spus lui Mihai, cu o voce moale, ca și cum era ceva banal: ”Uite și ursul! Bine că nu folosește poteca marcată!”

La mai puțin de un minut, a trecut pe drum spre Cabana Gura Diham un taxi căruia Mihai i-a făcut semn. Șoferul, mai cumsecade decât oricare coleg al lui din București, s-a îndurat de noi, a amânat comanda, a întors și ne-a dus mai întâi pe noi la hotel, în oraș.

Am avut trei premiere într-o singură zi, o zi pe care nu o voi uita niciodată, 5 septembrie: un Sfinx, un superlativ al României și un urs carpatin în libertate!

Cu fruntea în nori, la Podul cu flori…

Într-o zi frumoasă din această vară capricioasă, am hotărât să mergem, eu şi soţul meu, din nou, la Bușteni, unde fiecare venire pentru noi reprezintă o bombă energetică.

Cum ne stă în obicei de aproape 10 ani, ne-am cazat la pensiunea ”Casa Florescu”(prilej de a o revedea pe buna și ospitaliera noastră gazdă și prietenă, doamna Jeni).

De cum s-a trezit, Mihai, soțul meu, a pus mâna pe aparatul foto pentru a valorifica poziția de belvedere a pensiunii, cu perspectiva deschisă spre vârful Caraiman pe care l-am văzut în toate anotimpurile. Iată-l aici, într-o zi de vară, scăldat în lumină și înconjurat la poale de o mare de verdeață, în toată măreția de stâncă a Abruptului Prahovean.

DSCN1122
DSCN1122

Pentru că ziua se anunța senină, Mihai a hotărât să mergem la ”Podul cu flori” – un loc pe care l-am văzut de departe, dinspre Cabana Dichiu, cu ocazia precedentei noastre excursii offroad la Lacul Scropoasa și Cascada ”Șapte izvoare” (pe 17 mai a.c.) Ne-am propus să-l vedem de aproape, așa că ne-am îndreptat spre ”stația” de pornire a excursiilor offroad, de pe lângă Hotel Silva și mai noul punctul de informare cu privire la Parcul Național Bucegi înființat de Romsilva (intrarea este liberă și aici poate fi văzută, printre alte exponate, o machetă 3D a masivului Bucegi cu principalele trasee).

Am așteptat un sfert de oră pentru a se completa numărul de pasageri din jeep-ul cu care urma să mergem, prilej de descoperi și admira în părculețul punctului de informare un mac înflorit, floarea care dă ora exactă a toiului verii.

DSCN1131
DSCN1131

Abordarea traseului este prin Sinaia, de unde se urcă spre Moroieni, ajungând pe drumul județean denumit TransBucegi, la punctul de belvedere de la granița județelor Prahova și Dâmbovița. Dovadă stau marcajele din imagine.

DSCN1135
DSCN1135

Aici am întâlnit-o pe Scufița Roșie.

DSCN1132
DSCN1132

Glumesc, dar nu-i așa că seamănă?! De la fetița aceea am împrumutat ca recuzită pentru o poză coșulețul cu zmeură culeasă din pădurile din preajmă.

DSCN1134
DSCN1134

Pe drumul spre Lacul Bolboci, prima imagine impresionantă, care ne-a ieșit în cale, este cea barajului cu același nume, cu o înălțime de 55 m, construit din stâncă calcaroasă albă, extrasă din munte.

DSCN1144
DSCN1144

Uitați-vă bine la el pentru că deține un record: este barajul situat la cea mai mare altitudine din țară (1438m)! La realizarea barajului s-a muncit 29 ani, fiind inaugurat în anul 1988. Pus de-a latul apelor râurilor Ialomița și Bolboci, barajul acesta ține în spate un lac artificial cu volum util de 13 milioane de m3!

DSCN1145
DSCN1145

Următoarea stație a fost Peștera Ialomiței spre care am urcat pe jos cărarea în trepte, urmând indicatorul.

DSCN1151
DSCN1151

Pe platoul din fața peșterii, m-am bucurat mult de priveliștea văzută de sus, spre micul defileu croit în stâncă de apele Ialomiței în stadiul copilăriei sale de pârâu montan.

DSCN1160
DSCN1160
DSCN1161
DSCN1161

La coborâre, am zăbovit un pic pe un covoraș de flori unde nu am rupt nimic și la o mică cascadă.

DSCN1164
DSCN1164
DSCN1168
DSCN1168

Revenind la Bolboci, ne-am oprit chiar la cabană unde bucătăria era asaltată de comenzi, din când în când de acolo ieșea o fată cu o tavă cu mâncare în mâini și striga un număr (ne-am dat seama că era bonul de ordine al comenzii). Erau mulți flămânzi și mai soseau și alții, cu mașinile. O alternativă la masa la cabană, propusă de Bogdan, șoferul nostru, și pe care am acceptat-o imediat, a fost servirea unui bulz la stână (stâna fiind în drumul spre Podul cu flori). Drumul care urcă de la Bolboci spre Podul cu flori este exclusiv pentru vehicule 4X4, înaintea noastră am văzut urcând încă două astfel de mașini, tot cu turiști.

DSCN1177
DSCN1177

Dar noi am făcut mai întâi dreapta și am ajuns la stână – o construcție din lemn locuită de păstori, de la jumătatea lunii mai până în septembrie.

DSCN1194
DSCN1194

Aici, nenea Romică din Voineasa modela bulzurile, după ce pusese în mijlocul lor cașul din cămara cu brânzeturi.

DSCN1189
DSCN1189
DSCN1190
DSCN1190

Cât timp bulzurile au fost perpelite pe foc, am admirat fermecată priveliștea care se deschidea de la stână asupra culmii de care o separă numai o vale, ”Podul cu flori”.

DSCN1183
DSCN1183
DSCN1185
DSCN1185

Nici cea mai luxoasă vilă de pe Valea Prahovei nu se bucură de așa o priveliște ca modesta stână a lui nea Romică (probabil ca o compensație!). Numai dacă oierii ar avea timp pentru a admira peisajul! Cât am stat acolo și am mâncat, au trebăluit întruna, unul dintre ei s-a și răsucit pe călcâie spre orătăniile din ogradă, vărsând în troacă mâncare pentru ele.

DSCN1187
DSCN1187

După ce s-au hrănit, purceii s-au întins sătui la soare, înșirați pe-o parte ca niște sărmăluțe (ceea ce vor și deveni până la urmă unii dintre ei, dacă nu-i va mânca ursul).

DSCN1193
DSCN1193

Ne-am luat rămas bun de la oieri, pe care i-am lăudat pentru curajul lor. În scurt timp am ajuns la stația finală: Podul cu flori. Acesta este un pisc de unde s-a extras în carieră de suprafață piatra necesară pentru ridicarea barajului Bolboci care se vede de acolo, de sus, ca o bordură de piatră albă care mărginește pe o latură lacul verde-albătrui.

DSCN1196
DSCN1196

Piscul nu a fost complet ras, deși o mare parte din loc este neted (de unde și denumirea de ”pod”). Au mai rămas bolovani mari, răzleți, iar pe o margine, un pinten care se avântă spre înălțimi și pe care s-au cățărat toți turiștii ajunși aici, nici eu nu l-am ratat!

DSCN1206
DSCN1206
DSCN1207
DSCN1207

Step into the summer, get the glow…

Spre sud, la o distanta de 1 ½ h de mers cu avionul în linie dreptă, vara nu se mai ascunde timidă sub perdele de ploi.

Spre deosebire de alți ani când tânjeam după mare până în luna august, anul acesta am avut plăcerea și bucuria să o vedem mai devreme și am găsit-o în locul unde i-am promis că revenim – un ținut minunat care miroase a mare și a munte (de la rășina pinilor al cărui miros se încinge în căldura soarelui, la amiază). Și unde grădina cu palmierii, spațiile largi cu iarba deasă ca peria și mulțimea de flori te duc cu gândul la o imagine mai tânără a Pământului, din Paradis…

Am ajuns la Kusadasi în a doua săptămână a lunii iunie, într-un sejur cumpărat de la agenția cu același nume. Doamna de la Agenția Kusadasi-Bălcescu din București a fost foarte amabilă, prin aceeași agenție am luat și transportul cu avionul. Este inclus și transferul de la aeroport la hotel și retur, ocazie cu care ne-am reîntâlnit cu Adrian, ghidul roman de la Logic Tours, la fel de amabil și atent cum îl știam din anii trecuți.

Vacanța care a fost aș numi-o ”zile liniștite … la Richmond Ephesus Resort”, pentru că aproape o săptămână ne-am bucurat de concediu. Zile liniștite în care am citit sau am stat la soare, fără să fac nimic… doar să ascult mare, vântul… să filtrez cu privirea printre gene linia albastră a orizontului. Hotelul și întregul său perimetru alcătuiesc o mică așezare de vacanță bine organizată în așa fel încât cei care muncesc pentru turiști sunt prezenți, dar discreți. Spațiile sunt așa de mari încât diversele activități ale oaspeților, unele mai zgomotoase, altele nu, nu se incomodează unele cu altele. Vrei muzică și animație?! Sunt din plin la piscină! Vrei topogane cu apă și zonă de joacă pentru copii? Au și ei spațiile lor speciale! Vrei să lenevești? Stai într-unul din hamace în grădină sau pe pe plajă: pe un șezlong cu salteluță, sub umbrela sau sub unul din cele trei mari umbrare comune sau direct la soare, dacă te ține pielea și crema de protecție solară…

Am fost la hamam a doua zi după-masă – un ritual de curățare și relaxare tipic oriental tocmai bun pentru a păși în lumina verii… înainte de a primi sărutarea caldă a razelor de soare.

Pe plajă, unul din băieții de la animation-team mă întreba într-o dimineață de unde sunt. Nu i-am spus, doar l-am lăsat să presupună. Prima dată a spus ”Russian”, (probabil pentru că aici sunt mulți turiști din Rusia dar și din fostele republici sovietice), apoi a spus ”Iranian” (e-adevărat, și de aceștia sunt destui datorită religiei comune, islamice). I-am răspuns, râzând: ”Are you crazzy?! So undress?! (asta pentru că iraniencele stau la plajă bine îmbrăcate, chiar și cu un batic pe cap, iar eu eram în costum de baie, două piese). În final spune: “Turkish”, iar aici am râs din nou, pentru că de data aceasta, cu o diferență de cca. 100 de ani în trecut, era pe aproape… genetic aparțin de acest loc.

Ca în fiecare an, mă las surprinsă de cât este de nestânjenită aici viața animală de către oameni. Marea este curată și sunt relativ puțin turiști (abia am intrat în vară, dar aici vara și-a intrat în drepturi, BTW urăsc plajele aglomerate, acolo marea își pierde toată poezia!) Intru în mare și nu fac doi pași că și văd zvâcnind, când în stânga, când în dreapta, bancurile de pești. La un moment dat, m-am oprit și am stat liniștită pentru a nu-i deranja și a-i vedea mai bine cum arată… sunt în formații perfect sincronizate în mișcări, iar valurile îi ridică ușor, dându-i de gol în transparența apei de pe creastă, atunci când nu este înspumată. Sunt atât de dense bancurile încât mă așteptam din clipă în clipă ca înotătorii care ieșeau din mare să ia din întâmplare pe umeri și câțiva peștișori mici, ca pe niște epoleți argintii, sclipitori.

Când am facut o plimbare pe jos pe țărm, am întâlnit pescari pe un ponton aflat la cca 2 km de hotel, și acum înțeleg că nu se așteaptă chiar degeaba… din cât de mulți pești sunt, câțiva tot se pot agăța, măcar accidental, într-un cârlig…

Step into the summer, get the glow...

Step into the summer, get the glow…

Jurnal de vacanță – Hoinari pe Valea Prahovei

Hoinăream când eram mici, așa că vacanța aceasta pare a fi un fel de întoarcere în spiritul acelui timp fericit: liberi și iscoditori precum cercetașii. Și-am pornit la drum, într-o zi cu soare și vânt puternic, de am pus și glugă, și ochelari (imaginile 1-2). Drumul nostru ducea spre Cumpătu, lângă Sinaia, la Casa Memorială ”George Enescu” (zisă și Vila ”Luminiș”). Panotarea foarte bună, indicatoarele te duc de mână aproape pas cu pas, începând cu zona Gării. Am mai văzut un indicator și în zona aleii spre Peleș, dovadă că nu numai Castelul este demn de văzut în zonă. Noi am căutat locuri istorice și culturale inedite; am considerat că un astfel de obiectiv este casa în care Enescu a locuit și a compus timp de 20 de ani (imaginile exterioare 3-5). Compozitorul a construit-o cu banii câștigați din concertele susținute în America unde a ajuns întotdeauna cu vaporul, niciodată cu avionul. Multe lucruri interesante se pot afla ascultând audioghidul despre muzician și despre marea lui iubire, soția sa Maruca, fostă Cantacuziono. Despre ea știam câte ceva din Enciclopedia personalităților feminine din România, litera C. Coincidența este că numele acestei doamne este legat și de o altă locație aflată pe Valea Prahovei – Palatul Cantacuzinilor de la Bușteni. Acesta a fost construit în anul 1911 de primul soț al Marucăi, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), fost ministru al României între 1899-1900, 1904-1907, după moartea căruia ea s-a căsătorit cu Enescu.

Foarte plăcut modul în care ne-au primit cei de la Casa Memorială, am fost încântată de valurile muzicii care se revărsau dintr-o combină muzicală (invizibilă, adică ascunsă undeva pentru a nu crea un contrast nepotrivit cu interiorul de epocă). Am recunoscut acordurile din ”Rapsodia Română” iar pe pian, în sufragerie, am văzut manuscrisul operei ”Oedip” la care maestrul a lucrat 20 de ani și pe care l-a dedicat soție sale, Maruca. Foarte plăcute și interioarele, fiecare colț, chiar și din mansardă, are o istorie a lui, despre elevii lui Enescu, despre Regina Maria care îi vizita, plus obiectele decorative alese de proprietari cu simplitatea bunului gust. De fapt orice casă spune ceva despre cei care au locuit-o și vă las pe voi, dacă veți ajunge acolo, să trageți propriile concluzii.

Ieșind pe poarta Vilei Luminiș (imaginea 6) după ce le-am mulțumit muzeografilor bucuroși că le mai calcă cineva pragul, ne-am îndreptat spre Posada, pe urmele Marthei Bibescu. După atâtea lecturi ale sale, despre care v-am povestit deja (vezi ”Destinul lordului Thomson of Cardington”), știam că în septembrie 1915 Castelul de la Posada a ars ”ca o torță vie”. Cauza spre care indică biografii ei este probabilitatea ca Prințesa să fi fost prinsă în mișcările serviciilor de spionaj aliate în România iar Thomson, cu acordul soților Bibescu, a depozitat la reședința din Posada câteva lăzi cu documente ale Legației Marii Britanii la București. Oricum, când am citit partea a doua a cărții intitulată ”Smaranda”, adică memoriile lui Thomson despre Martha, mi-a plăcut cum a evocat el imaginea Castelului de la Posada, ca loc de odihnă, inspirație și creație artistică al Marthei Bibescu. Motiv pentru care am decis să vedem cum îi păstrează locul acela amintirea. Ei bine, am găsit doar niște clădiri care au fost anexe ale Castelului (imaginile 7-12), iar pe un perete însorit, surpriza căutătorului romantic și tenace: am descoperit o placă comemorativă (imaginea nr.11)! Lucrătorii de la Regia Pădurilor Romsilva, în administrarea căreia se află acum clădirile acelea, știau că se află pe fostul domeniu Bibescu, dar bani pentru restaurare nu sunt, ele au devenit anexe ale Muzeului Cinegetic a cărui clădire nouă, ca de școală cu două etaje, a fost inaugurată în anul 1996. Așa că am vizitat și Muzeul Cinegetic.

După aceste excursii tematice, ne-am întors la baza nostră de la Bușteni, de unde am plănuit o drumeție de munte 100%, asta după ce au mai încetat ploile și s-au mai zbicit cărările. Pentru răbdare, am primit drept recompensă o zi de toamnă însorită, ca de vară, în care am pornit voinicește spre Cabana Izvoarele. O parte din traseu este pe Valea Cerbului (imaginile 13-15) care oferă o perspectivă nouă asupra culmilor vizibile din oraș. Mi-a plăcut că porțiunea care continuă prin pădure, după ce treci de Gura Diham, era traversată de pâraie, mai mari sau mai mici. Noi le-am numărat, sunt 22, deci numele atribuit cabanei nu este întâmplător! Întâmplător a fost faptul că nu am găsit pe nimeni la cabană, cabanierii lăsaseră un bilet în ușă, că sunt plecați după marfă. Acasă erau doar câinii, două bucăți, pașnici din fericire și plini de speranțe că am avea ceva de mâncare și pentru ei. Noi nu aveam nici pentru noi, așa că foamea și coborâșul ne-am făcut mult mai rapidă întoarcerea la Cabana Gura Diham unde întradevăr se mănâncă bine…

Antoaneta Moga
Antoaneta Moga

Jurnal de vacanță – Kusadasi, Turcia

Mai demult, Zinnaida lansa ideea unui jurnal pe blogul său, lucru care recunosc că m-a inspirat acum pentru o abordare de acest gen pe durata vacanței. Este un mic jurnal, pentru că și vacanța a fost scurtă. De fapt, vacanța nu mai este mare de când era una școlară iar noi, copii… Scurtimea se compensează cu faptul că perioada aceasta a fost densă în trăiri, emoții pozitive și senzații. Toate acestea nu le voi consemna pe zile pentru că în concediu eu pierd în mod voit noțiunea timpului, nu mai vreau să aud nici măcar de contorizarea aceea dată de clasica enumerare a zilelor săptămânii, vacanța fiind un week-end cât mai lung. Soțul meu știe când trebuie să plecăm, așa că am cu mine un prețios reminder care îmi comunică inevitabila întoarcere la vatră.

*

Am ales Asia Mică pentru că locul acesta geografic este încărcat cu o istorie fabuloasă. Nu mă refer numai la cea antică pentru care este atât de vizitată, având în vedere vestigiile stratificate a cel puțin patru civilizații: hitită, greacă, romană și otomană, ci chiar la istoria mai recentă, cu evenimentele din ultimului secol. Mă refer îndeosebi la cele cunoscute sub numele de „Catastrofa din Asia Mică” care au condus la schimburile de populație având ca subiecte cetățenii ortodocși greci ai Turciei, respectiv cetățenii musulmani ai Greciei. A fost primul schimb forțat de populație pe scară mare a secolului al XX-lea, prima expulzare în masă reciprocă a secolului. De câte ori am revenit aici, a fost ca o întoarcere la rădăcini deoarece iubirea pentru soare și lumină este înscrisă în ADN. Pentru că descind din cineva care a trăit aici. Este vorba de străbunica mea pe linie maternă care era grecoaică – un destin mărunt ca un fir de nisip dintr-o plajă, unul din cei aproximativ 2 milioane de refugiații proveniți din populația ortodoxă elenă antebelică din regiunea egeeană a Turciei, purtată de vântul aprig al evacuării de către turci, unde a văzut cu ochii și unde a găsit un tărâm mai liniștit. Nu s-a dus în Grecia deja sfâșiată de conflicte și inundată de imigrația nedorită, ajungând în România unde s-a căsătorit cu un român și au avut împreună patru copii, cel mai mic fiind tatăl mamei mele, bunicul meu.

*

Dunga de un albastru intens a mării, la orizontul flancat în stânga și dreapta de câte un țărm stâncos, parte dintr-un podiș înalt, pe alocuri înverzit. Mai aproape, spre mal, marea este tivită cu falduri din valuri mici și ciucuri albi, de spumă, la limita cu dunga galben-aurie a nisipului plajei. Nisip auriu care reflectă lumina puternică a soarelui. Lumină multă și vânt, azi, pe plajă. Cu degete fine și nevăzute, vântul crează mereu un nou model de mini-dune. O perdea de leandri și un mic zid de cărămidă protejează teritoriul peluzei de vecinătatea stearpă a nisipului. De fapt, nu atât de stearpă dacă mă gândesc că, din loc în loc, micile dune de nisip sunt împodobite cu pâlcuri de crini de nisip, albi și gingași, o specie endemică.

Peluza îmi aduce aminte de iarba verde de acasă. Dar oricât m-aș strădui, a mea nu va arăta așa de bine ca aici, cel puțin din motivul că nu pot aduce acasă un sezon cald atât de lung și blând ca aici, nici sofisticatul sistem nocturn de irigații care funcționează automat și uniform. Și peluza aceasta – de un verde egal și tunsă milimetric – nu este decât o parte din grădina de care sunt fermecată. Așa sunt eu, ador grădinile! Cea de aici este cea mai frumoasă grădină în care am fost pentru că este lângă Mare! O văd ca o reproducere a imaginii Raiului originar, cu o mică deosebire: în loc să fie scăldată de Eufrat și cei trei afluenți ai săi, raiul acesta are la marginea lui o mare, Egee pe numele ei, care foșnește acolo, cuminte. Se mai adaugă florile, arbuști înfloriți de leandru și bougainvillea, alți copaci și palmierii. Iar între palmieri sunt legate, din loc în loc, hamacele. Ah, simple hamace marinărești, de sfoară, dar cel mai plăcut loc în care poți citi o carte! Sau să stai cu o carte în mână și să privești cerul, marea, orizontul, grădina din jur ….

*

Soare și liniște, o combinație ideală pentru o plajă!… din când în când, se aud frânturi din conversația relaxată a vecinilor de șezlong, olandeza lor îmi pare un soi de germană cântată. Olandezii sunt cei mai joviali turiști de aici, dar și cei mai în vârstă, care nu se dau bătuți în a intra în mare cu cârja… în schimb, rușii sunt tăcuți, vorbesc rar între ei, se pare că sunt reguli prestabilite când și cine are grijă de copii, fără ca cel care este la rând să aibă figură de victimă. Sunt cei mai tineri părinți, mami și tati abia au trecut de 20 de ani dar au câte un bebe blond și cu ochi albaștri, atât de frumos că pare coborât dintr-o reclamă de produse pentru bebeluși. Pe lângă bebe, părinții mai iau de acasă, de regulă, una pereche bunici. Când este rândul tinerilor să stea cu copilul, ei îi dau drumul să meargă de-a bușilea pe plajă, pe nisip, privindu-l amuzați și curioși să vadă cum va face când va întâlni apa. Cea mică (bebele de față era fetiță) pare a avea un GPS propriu care o ajută să evite zona prea umedă. În patru labe alături de părinții ei detașați, de la depărtare, pare a fi un curios, mic și alb-sidefiu animal de companie. În altă zi, bebelușa nu mai mergea de-a bușilea prin nisip pentru că avea de grijă de ea tânăra bunică (mama mamei nu are mai mult de 50 ani!) care se joacă cu ea la marginea apei, la o distanță respectabilă de tânăra pereche. La vreo 200 m, tăticul își face meticulos genoflexiunile iar mămica, blondă și suplă, se dă cu cremă de protecție solară, dar oricâtă cremă ar folosi tot îți inspiră îngrijorare la cât de albă este!

*

Campionatul mondial de fotbal a adus o pancartă cu programul meciurilor afișată la piscina principală și prosoape imprimate cu steagul național afișate la balcoane și pe plajă. Așa că, pe lângă limbaj, este ușor să recunoști și să studiezi, dacă ești curosi, grupurile naționale:

  • Rușii, tatuați și afectați.
  • Francezi, discreți și amuzați atunci când în grup, joacă petanque. Se pare că terenul amenajat le este exclusiv dedicat lor, numai ei joacă așa ceva!
  • Ai noștri, în grupuri de familii ai căror copii fac imediat o frăție și se joacă împreună, la grămadă, sub supravegherea unei mămici. Sau a unui tătic. Atunci se aud strigătele puternice ale bărbatului, depășit, se pare, de situație și de aria mare de răspândire. Dacă nu strigă la copii, pe ai noștri tot îi distingi pentru că vorbesc cel mai tare, la restaurant așa mi-am amintit de numele unui compatriot, Ponta… Pentru că, dacă nu se discuta fotbal, se discuta politică, nu cumva să aibă loc în țară ceva esențial și să ne scape…

*

Ce-mi place foarte mult aici, când intru în apa mării, sunt bancurile de pești: formațiuni în formă de romb alcătuite din pești de aceeași mărime (de la dimensiunea unei unghii până la dimensiunea unei palme), care se mișcă perfect sincronizați. Mereu reușesc să sperii câteva pâlcuri din acestea când mă simt în apropiere. Și când soarele apune în apă, am urmărit și am văzut ceva foarte frumos. Sunt valurile care ridică bancurile de pești și așa îi poți vedea, în transparența valului, pentru că soarele este jos și în spatele crestei de apă care devine translucidă, ca un acvariu, preț de câteva secunde. Încerc să păstrez amintirea aceasta, nealterată, pe retina ochiului și sufletului, ca o imagine a verii perfecte.

Kusadasi, Turcia 2014
Kusadasi, Turcia 2014

Praga, Republica Cehă: 5-9 august 2011

Două păsări de pradă, în Grădinile Regale
Două păsări de pradă, în Grădinile Regale

Preț de câteva secunde, ne-am privit în ochi: El ochi căprui, eu ochi caprui. I-am susținut privirea rece, până când el a întors capul… dar a continuat să stea liniștit pe mănușă și i-am mângâiat ușor penele de pe gușă…”El” este un prădător, un șoim din Grădinile regale ale Hrad-ului din Praga, un exemplar frumos, dresat să facă poze cu turiștii, iar întâlnirea noastră a costat 4 euro. Dar a meritat, pentru că m-am transpus câteva clipe în atmosfera veacurilor trecute, când aceste frumoase păsări erau dresate și folosite la vânătoare de regii și nobilii acestor locuri… aceștia au lăsat în urmă nu numai istoria faptelor lor de arme și vânătoare (îndeletinicirile curente ale celor de vază), ci și obstacole materiale în calea uitării: castele și palate, biserici și mânăstiri (unele devenite apoi școli și universități), turnuri cu ceas și fără, clădiri laice și religioase, grădini și parcuri, fântâni, străzi, poduri peste Vlatava, piețe și piațete. Cu așa o densitate impresionantă de trecut glorios pe metru pătrat, care se regăsește pretutindeni, dar mai ales în districtele sale istorice –  Hrad-ul, Orașul Vechi, Orașul Nou, Josefov sau Cartierul Evreiesc, Podul Carol,  Praga este foarte fotogenică, drept dovadă sunt  hoardele de turiști din toate colțurile lumii care se înghesuie să o fotografieze în timp ce află de la ghizii locali, istoria sa, bogată în evenimente și anecdote. Fotogenia orașului are legătură directă cu cel puțin două aspecte. În primul rând faptul că putem spune ”Praga imperială”  pentru că, pe parcursul lungii sale istorii, orașul a fost capitala unui imperiu, în două epoci diferite. În al doilea rând, ar fi  respectul cehilor pentru trecutul lor, pentru că municipalitatea întreține monumentele, indiferent de stil sau epocă, cu atâta scrupulozitate și grijă pentru detalii  încât deseori m-am întrebat: ”Oare este real ceea ce văd, oare nu visez ?!”

Așadar, am urmat și noi obiceiul turiștilor ajunși în partea locului și cu ajutorul prietenilor noștri stabiliți de ceva timp aici (Mulțumim, Alex! Multumim, Andreea! Am apreciat disponibilitatea voastră !), a ghidului local (Mulțumim, Michael ! Am apreciat engleza vorbită de tine, prezentarea istorică și umorul…) și a ghidului și hărților tipărite, am reușit să vedem o parte din atracțiile Orașului cu 100 de turle

În prima zi, cum am ajuns, am luat harta în engleză primită de la hotel și ghidul în română pregătit de acasă și ne-am orientat singuri. Așa am ajuns la Podul Carol  – Karluv Most, pe care l-am parcurs pe direcția dinspre capătul din Orașul Vechi (unde era o biserică pe treptele căreia m-am așezat să consult harta și lista cu top 10 atracții din ghid) spre capătul care se continuă cu drumul spre Hrad (în cehă, Castel).  Podul are  un traseu ușor curbat în formă de S, care oferă o panoramă superbă a orașului. Din cauza aglomerației este greu să admiri statuile aliniate simetric pe acest pod, turnurile din ambele capete, dotate inclusiv cu străjeri în costume de epocă, care fac poze cu turiștii. Dintre statuile de pe pod, mi-a atras atenția cea care înfățișează Răstignirea (din păcate nu o am în poze). Aceasta este o surpriză pentru cei care știu limba ebraică, deoarece ghirlanda aurită adăugată la 1696 conține tetragrama  compusă din cele 4 litere – YHWH, numele lui Dumnezeu, cunoscut în mod public la vremea aceea. De pe pod am localizat jos, pe malul din stânga, Muzeul Kafka unde nu am ajuns deoarece am ținut drumul înainte ca pionerii și de la Podul Carol am mers pe strada istorică denumită ”Mala Strana”  (mare noroc cu indicatoarele de orientare care sunt pe 2 stâlpi din 3), am trecut printr-o piațetă cu o fântână pătrată cu 4 amorași la colțuri și 4 lei, căte unul pe fiecare latură. Din gurile leilor curgea apă rece cu care ne-am răcorit mâinile (deși mai mult am fi dorit să ne răcorim  picioarele!). Apoi am trecut pe lângă Ambasada României care are o locație pe cinste pe Mala Strana și undeva mai spate se vedea o enormă cupolă verde a bisericii Sf. Gheoghe … Ne-am așezat pe o bordură, am ținut un mic consiliu de familie și am căzut de acord să ne folosim puterea rămasă pentru a reuși să ne întorcem la hotel.

Ah, era să uit! Tot în prima zi, în ciuda oboselii, nu am putut să remarc indicatoarele suporților cu pungi de hârtie pentru excrementele câinilor de companie, pe care am ținut să-l fotografiem (desenul acela sugestiv cu cățelul care face .k.k.). Și pungile acelea sunt folosite pentru că pe jos era foarte curat. Nu am văzut pe stradă nimic din ceea ce era prevăzut a se aduna cu pungile respective de stăpânii câinilor de companie. Iar altfel de câini, adică fără stăpâni, nu am întâlnit la Praga, deși am fost și în zona semicentrală, și în suburbii, și în zona rurală !!!

A doua zi, ajunși în Piața Orașului Vechi (Staromestske Namesti), la fântâna aceea mică cu doi pești încolăciți a începutul ghidajul lui Michael, cu primul lui speach, despre obiectivele din piață și povestea evenimentelor legate de acestea. Este vorba despre:

  • Biserica Tyn, în stil gotic, cu cele două turnuri, la care construcția a început la 1365 și s-a terminat la 1511. Explicația ghidului nostru, nu lipsită de umor, era că atunci când lucrează, cehii fac treabă încet dar bine, fără a sări pauzele de masă cu ”pâine lichidă” (adică bere).  Mai trebuie ținut cont că nu au lucrat tot intervalul acela, din pricina conflictelor religioase dintre catolici și protestanți cunoscute  sub denumirea generică de Războiul de 30 de ani.
  • Memorialul lui Ian Hus, rector al Universității din Praga și personalitate marcantă care a inițiat mișcarea protestantă.  Pentru reforma radicală propusă Bisericii Catolice, Ian Hus a fost ars pe rug la 1415. Resentimentele cehilor s-au transformat într-un război civil, în care rebelii husiți au înfruntat puterea Romei, degenerând în Războiul de 30 de ani și în care s-au implicat mare parte din puterile Europei de religie catolică, din acea vreme.
  • Vechea Primărie (chiar veche, fondată la mijlocul secolului 13), în Turnul său având Ceasul astronomic care a început să funcționeze la 1572. La fiecare oră fixă, clopotele sună, cocoșul cântă, cele 12 figuri din lemn din secolul 15 se rotesc, mișcându-se ca niște marionete, iar turiștii nu contenesc să le filmeze/fotografieze. Toate magazinele de suveniruri din oraș au replici ale acestui ceas medieval. De Primăria Veche este lipită o capelă gotică din secolul 14, de unde, fiind sâmbătă, ieșea alaiul unei nunți care fusese oficiată aici.
  • multele clădiri cu fațade care mai de care mai frumos ornamentate, am reținut în fotografiile noastre imaginea Palatului Golz-Kinsky, de balconul căruia este legată istoria mai recentă a instaurării regimului comunist.

Cam atât am văzut în Piața Orașului Vechi, mai sunt obiective aici, dar nu le-am epuizat, în mare parte din cauza aglomerației, piața fiind înțesată de grupuri de turiști care merg pe jos sau stau pur și simplu pe pavaj (de oboseală, presupun, dar și pentru a admira frumusețile locului) și traversată de toate mijloacele de locomoției terestră folosite de ceilalți turiști, respectiv trăsuri cu cai, biciclete, mopede electrice, un gen de camionete mici cu platformă descoperită pentru ca pasagerii să aibă vederea liberă (city sight). BTW, aș mai adăuga mijloacele care o feră imagini panoramice pe calea aerului – baloane cu aer cald (pentru curajoși) iar pe Vlatava vaporașele cu care poți face croaziere.

Am părăsit Piața Orașului Vechi și am urmat ghidul, care ne-a condus la Opera din Praga, unde Mozart a scris și a avut premiera cu opera ”Don Giovanni”. Pentru a marca acest lucru  aici este monumentul cu mantia lui Don Giovanni, lângă clădirea Operei, ambele apar și în pozele noastre. Pentru că  cehii se mândresc cu cultura lor,  la Praga au loc tot timpul anului evenimente culturale.  Am ajuns la Turnul Pulberăriei de unde începea drumul regilor spre Catedrala Vitus, la încoronare. Am  localizat și clădirea cu Madona Neagră (în dreapta sus, pe colțul clădirii) – statuetele de acest gen și emblemele care decorau casele târgoveților înstăriți fiind un  mod de  identificare (inclusiv de către cei care nu știau carte) înainte de a se folosi numele de străzi și numerele poștale.

Mergând dinspre Piața Republicii pe Na Prikpe (bulevard monden, croit pe fostul șanț de apărare al porții estice al cetății orașului medieval) am ajuns la Mustek – zona inferioară a  Piaței Wenceslas, toate acestea fiind parte din districtul Orașului Nou (Nove Mesto), care nu este, de fapt, atât de nou. Denumirea de  ”nou” vine  de la întemeirea acestuia de către Carol IV, după un plan de dezvoltare urbană stabilit de rege, în afara districtului Orașului Vechi și care se deosebește de acesta din urmă prin faptul că regele carol IV a impus străzile drepte. Istoria Orașului Nou ajunge până în timpurile moderne, piața Wenceslas fiind martora Revoluției de Catifea – bine cunoscută și contemporană nouă.

Am ajuns și în districtul  Josefov sau Cartierul Evreiesc, din momentul în care eram în fața statuii dedicate lui Franz Kafka (cel mai cunoscut ceh care a fost evreu și scriitor în limba germană, cum spunea ghidul nostru) amplasată lângă Sinagoga Maisel. Ele apar în imaginile noastre, la fel ca și Sinagoga Veche-Nouă  – cea mai veche sinagogă europeană, care servește și acum ca centru religios pentru mica comunitatea evreiască din Praga. De această sinagogă este legată legenda Golem-ului (un fel de Frankestein de origine semită) iar în vecinătatea acestui edificiu religios ghidul ne-a arătat de la distanță Vechiul Cimitir Evreiesc unde, timp de 500 de ani, datorită spațiului fizic atât de limitat alocat acestei comunități izolate,  morții au trebuit să fie îngroapați unul peste altul, ajungându-se până la 12 straturi. Deși nu le-am mai făcut poze, în Josefov am mai văzut din exterior Primăria Evreiască (o superbă clădire în stil rococo de la sfâșitul secolului 16, care are în turnul său, ca o curiozitate, un ceas ale cărui ace se învârt în sens invers, deoarece literele ebraice de pe fața acestuia se citesc de la dreapta la stânga !)  și Sinagoga Pinkas (clădire din secolul 15 care a devenit un monument pentru cele aproximativ 80.000 de victime ale Holocaustului din Cehia și Moravia).

Ne-am despărțit de ghidul nostru la Rudolfinum, clădirea care găzduiește Filamornica Cehă, ridicată în vremea Habsburgilor, pentru ca locuitorii orașului să nu uite cine îi guverna la vremea respectivă. După un tur (walking) de cca. 5 ore, am picat în fund pe peluza din fața Rudolfinum-ului, pentru a-mi odihni picioarele, la fel ca o mulțime de alți turiști (doborâți, presupun, din motive asemănătoare sau poate numai pentru a admira apusul de soare pe Vlatava).

A treia zi, mizând (în mod eronat) pe o vreme constantă, adică frumoasă ca în ziua precedentă, am purces la drum de la hotel îmbracată în haine subțiri, pentru a nu transpira. Nu am transpirat chiar deloc, din contră, m-a pătrus o ploaie rece până la piele, destul de tenace (ploaia, nu pielea). Așa că ne-am întors la hotel pentru a schimba echipamentul cu unul adecvat pentru ploaie și pentru temperatura care coborâse până la 17 grade C (de la 27, în ziua precedentă). Am remarcat că la Praga vremea se poate schimba și de 3 ori pe zi, ca o cochetă burgheză de pe timpuri, sau chiar mai des. Seamănă cu vremea de pe litoralul nostru, cu deosebirea că, dacă nu poți face plajă, aici ai ce vedea. Așadar, a treia zi am schimbat odată cu hainele și direcția inițială, îndreptându-ne cu mașina, cu Andreea și Alex, spre castelul Karlstein, la cca. 30 km sud-est de Praga. Acest castel a servit drept reședință de vară regelui, începând cu fondatorul acestuia – Carol IV, același care a inițiat construirea podului care-i poartă numele, de peste Vlatava.

Înainte de a urca dealul unde este cocoțat castelul, am luat prânzul la restaurantul U Adama (este una din denumirile pe care le-am reținut, fiind ușor de pronunțat, spre deosebire de altele în limba cehă). aici m-am delectat cu un eșation din bucătăria  tradițională cehă (nu știu cum se cheamă, pentru detalii  a se vedea rața prăjită din imagine, garnitura de găluști și varză călită, totul cu un sos minunat). Au fost atât de gustoase încât drept mulțumire, pe lângă bacșiș, am mângăiat mascota restaurantului, pisica tigrată. Având drept combustibil caloriile nu puține ale bucătăriei cehe, ne-am avântat spre castel care, așa cum spune și numele, este așezat pe o stâncă (stein). Pe aceea stâncă (partea liberă păstrată drept dovadă) m-am așezat pentru a admira curtea interioară în care intri de îndată ce treci prin poartă, în timp ce Mihai și Alex fotografiau de zor zidurile, crenelurile și perspectiva asupra văii.  Turul interioarelor (unde nu era permisă fotografierea :(()  a debutat în sunet de trompete,  întâmpinați ca niște oaspeți de seamă, pentru a intra în atmosfera de epocă. Fiind în vizită la el acasă, câteva cuvinte despre  Carol  IV (1316 -1378), care a fost ”din dinastia de Luxemburg, rege al Boemiei din 1347 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu.În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din spațiul de limbă germană. Universitatea se numește și astăzi „Universitatea Carolină”, în amintirea sa. Domnia sa a fost caracterizată de o transformare profundă a imperiului și este considerată perioada de aur a Boemiei. A organizat statele imperiului sub forma unor confederații pacifiste, în care orașele imperiale aveau un rol important. A reușit să obțină dominația imperială asupra frontierelor estice printr-o succesiune de tratate cu Habsburgii, prin cumpărarea Brandenburgului și prin asigurarea vasalității statelor cruciate din Prusia și Livonia. În timpul domniei sale a fost adoptată Bula de Aur, textul constituțional fundamental al Sfântului Imperiu Roman.” (sursă: Wikipedia)

Un monarh luminat, Carol IV a studiat și călătorit în Italia, el însuși cultivându-și talente artistice, deoarece  la Karlstein am putut vedea un auportret realizat într-o manieră realistă și o Madonă, în lemn, realizată tot de el.

Scopul construirii acestui castel nu a fost numai aerul de munte, în principal a servit ca loc de păstrare în siguranță a bijuteriilor coroanei imperiale, a sceptrului și armelor regelui, a relicvelor sfinte și altor obiecte de preț.  Înaintea asediului din timpul războielor husite, toate bunurile de preț au fost evacuate din castel și duse temporar prin Ungaria la Nuremberg. După terminarea războaielor husite, bijuteriile au fost readuse la Karstein și păstrate aici timp de două secole.  După cucerirea sa de suedezi la 1648, castelul nu a mai fost îngrijit, degradându-se. În secolul  19, mai precis între 1887 și 1899, castelul a fost reconstituit în cea mai mare parte, completându-se părțile care se mai păstraseră (sunt originale părți din pardoseală, vechi lambriuri de lemn, ceva mobilier, bucăți din fresce). Ce s-a întâmplat cu bijuteriile coroanei ?! Coroana lui Carol al IV-lea, cea autentică, poate fi văzută într-un muzeu din Vienna, numai cea care a aparținut lui Wenceslas mai este în Cehia, dar este păstrată în condiții de mare securitate în Muzeul Național din Praga, unde poate fi văzută de public doar o dată la 6 ani. În concluzie, la Karlstein noi am văzut, ca să ne facem o idee, niște copii ale celor două bijuterii originale, care sunt  pline de pietre prețioase și perle.

Ne-am întors la Praga pe seară și pentru că începuseră să se aprindă luminile în oraș, Alex și cu Andreea ne-au dus să vedem panorama ce se deschide vederii din Hrad. Însă până să ajungem la zidul exterior de apărare, am trecut prin mai multe curți interioare și am văzut dantelăria de piatră a Catedralei Sf. Vitus sub care, într-o singură criptă, odihnesc cei mai importanți regi ai Boemiei: Carol IV,  Wenceslas IV și Rudolf II. Porțile metalice, imense, ale catedralei erau închise, fețele lor exterioare fiind ornamentate cu figuri în relief.  Tot între zidurile Hrad-ului se găsește Aleea de Aur cu mici case colorate. Denumirea se explică prin faptul că, în evul mediu, aici, în apropierea palatul regal, au locuit alchimiștii  ”sponsorizați”  de regi pentru încercările  lor de a obține aur din alte elemente (plumb sau cupru, de pildă).  Așezarea alchimiștilor aici se mai explică și prin faptul că așa evitau impozitele breslei din oraș. Pe măsură ce stăpânitorii castelului au realizat că alchimiștii erau în mare parte niște șarlatani (vezi cazul Edward Kelley și John Dee, în timpul lui Rudolph II), Aleea de Aur a rămas numai cu numele iar casele sale au avut alți locatari. Unul din ei a fost scriitorul Franz Kafka (1883-1924), lângă căsuța lui de culoare albastră ne-am oprit și am făcut fotografii. Oare e albastră pentru a sugera depresia de care a suferit scriitorul în timpul vieții?!

În a 4-a zi am vizitat  Muzeul Mucha (str. Panska 7), apoi  Universitatea Tehnică Cehă din Praga, la invitația pritenului nostru Alex care predă la Facultatea de Electrotehnică. El ne-a arătat clădirea în care a experimentat Nicolae Tesla în timpul bursei sale la Praga, laboratoarele și cel mai vechi pavilion care a fost la origine o mânăstire din evul mediu.

În ce privește muzeul Mucha, noi l-am ales în detrimentul muzeului Kafka din cauză că operele pictorului și graficianului ceh, care se încadrează în curentul Art Nouveau, transmit bucuria de a trăi, au un mesaj optimist. Cel puțin așa l-am perceput eu, când am privit  ”Princess Hyacinth” (Prințesa Zambilă), sau seria de 4 personificări ale florilor:  ”Garoafa”, ”Trandafirul”,  ”Crinul” și ”Irisul”. Mucha a folosit ca modele ale căror trăsături slave le mai regăsești la cehoaicele tinere din ziua de azi, în patria ochilor albaștri, cosițelor blonde autentice și ale tenului de porțelan.

Restul timpului din ultima zi la Praga am alocat-o din nou Hrad-ului, pentru a face poze la lumina zilei. În plus față de ziua precedentă am văzut Grădinile Regale ale Hrad-ului unde gazonul, întreținut de umiditatea permanentă, are prospețimea celui englezesc. Tot aici am avut un coup-de-foudre cu șoimul, ne-am plimbat printre arborii seculari și pe lângă Orangerie, am admirat florile, fântânile și Reședința de vară. Am parcurs din nou curțile interioare, am văzut din nou complexul de clădiri care alcătuiesc Hrad-ul, respectiv palatele din epoci diferite: ale regilor Boemiei dar și corpurile construite pe vremea Habsburgilor, mai precis a Mariei Tereza, am trecut pe lângă Catedrala Vitus și alte clădiri religioase din complex. Am oprit un pic la ferestrele Cancelariei Boemiei unde, în secolul 15, a avut loc prima Defenestrare, pentru a aprecia de la ce înălțime au fost aruncați pe fereastre catolicii de către protestanți. Noroc cu grămada de bălegar de dedesubt … catolicii susțin că amortizarea căderii se datorează unui înger (depinde pe cine întrebi !). După ce am privit din nou panorama orașului de pe zidul de apărare, am coborât colina Hrad-ului pe aleea cu pantă lină unde am întâlnit statuia Menestrelului (sau Muzicantului). Jos, la capătul scărilor, puțin mai în dreapta, lângă stația de metrou, am găsit Grădina Wallenstein ca fiind cea mai bună opțiune pentru fotografii la sfârșitul ultimei zile turistice în Praga, înainte de a ne duce la hotel pentru a ne pregăti bagajele de plecare.

Soțul meu a făcut fotografii și avioanelor din aeroport, pentru că știe cât sunt de importante ! La cursa București – Praga am nimerit chiar  aeronava Airbus cea mai recent  achiziționată de compania cehească (CSA)  prevăzută cu  ecrane la fiecare 3 rânduri de scaune, pe care pasagerii pot vedea afișate altitudinea, viteza de zbor, temperatura exterioră, poziționarea prin GPS. La cursa Praga- București, când  am zburat peste Budapesta, vremea bună a permis vederea orașului de la cca. 8000 m, cu zona centrală îmbrățișată de cele două brațe ale Dunării, și cu Lacul Balaton aproape de linia orizontului.  Cine știe, ne mai gândim, poate fi o viitoare destinație de vacanță!

Praga - panoramă de pe zidurile de apărare
Praga – panoramă de pe zidurile de apărare

Cabana Moţilor

By Posted on 6min read223 views

Consultând o listă cu obiectivele turistice ale României, de această dată am ales judeţul Cluj şi un ţinut istoric din nord-vestul acestuia – Ţara Moţilor, o „ţară de sus” deoarece se întinde pe crestele Munţilor Apuseni. Cu o altitudine mai redusă în comparaţie cu culmile abrupte ale Meridionalilor, Apusenii au permis prezenţa umană cu o locuire permanentă din cele mai vechi timpuri. Satele au gospodării răsfirate pe culmi, unele sunt ascunse discret printre pâlcuri de brazi. Terenurile neîmpădurite alcătuiesc un mozaic foarte zen, din parcele de culori diferite, unele sunt patrulatere galbene, cu fâneţe cosite, cu căpiţe, altele sunt încă verzi, unde pasc cai sau văcuţe.

Privind de aici, de sus, de la Cabana Moţilor, priveliştea văii şi a versanţilor Munţilor Gilăului e minunată, dar mai expresive decât cuvintele mele sunt imaginile surprinse de soţul meu. De aici de sus, de deasupra lumii, chiar dacă priveşti în aceeaşi direcţie, priveliştea nu este de două ori la fel, în funcţie de lumină, de soare şi de nori. De fapt, aici poţi fi cu capul literalmente în nori, fără să superi pe cineva…

Fiind aşa sus, am studiat norii şi, după descrierile date de dicţionarul de meteorologie, am recunoscut în prima zi, cu vreme senină, norii cirrus (în latină – coada iepii), nori de vreme bună, deoarece sunt foarte sus, în straturile cele mai înalte ale atmosferei. Au fost înlocuiţi, odată cu schimbarea vremii, de norii cumulonimbus, în formă de nicovală, cu baza plată şi multe etajele, pufoase şi pline de apă, povară pe care au revărsat-o într-o noapte când a plouat torenţial. După ploaie, dimineaţa, soarele a fost când vizibil, când nu, din pricina norilor cumulus, ca nişte bucăţi de vată, purtaţi de vânt… care au modelat lumina şi au dat diversitatea priveliştii, de care vorbeam mai devreme. Iar într-una din zile, priveliştea a fost îmbogăţită cu un curcubeu, deasupra munţilor. Pentru că ne găsim deasupra lumii, suntem implicit mai aproape de cer. Şi în noapţile senine, observând bolta înstelată, pot să spun că am avut Carul Mare la fereastră, atât de clar şi aparent atât de aproape încât aveam impresia că-l pot apuca cu mâna de oiştea sa, orientată în jos.

Când vremea a fost prielnică plimbării, am mers împreună la limita comunei Mărişel, la 6 km de cabană, prin Parcul Naţional Apuseni, declarat rezervaţie a biodiversităţii, până la crucea lui Avram Iancu, un monument ridicat în memoria unei bătălii purtate acolo de moţi împotriva trupelor austro-ungare. Crucea e simplă, din piatră, văruită alb şi poartă un scurt citat din discursul lui Avram Iancu, omul pe care moţii, oameni dârji şi semeţi ca şi munţii unde ei trăiesc, l-au recunoscut drept Crăişorul munţilor. Citatul este însufleţitor de memorabil, pot spune că merită o deplasare de 12 km (dus-întors) pentru o constatare. Aceea privind puterea cuvântului bine ales, mai ales dacă are audienţă largă. Fraza acea a fost, se pare, scânteia care a aprins focul revoltei. În altă ordine de idei, sunt puţin contrariată cu privire la regulile parcului, şi mai mult ale rezervaţiei. În Parcul Naţional Bucegi, unde am fost când am stat în Buşteni, deşi nu am făcut nimic interzis, am întâlnit un ranger (termen mai modern pentru pădurar) care ne-a făcut pe loc instructajul. În comparaţie cu ce am văzut aici, mai ales în ce priveşte vandalizarea pădurii şi prezenţa gunoaielor, nu pot decât să-i laud pe administratorii parcului din Bucegi pentru promptitudine, mai ales că ei se confruntă cu un aflux mai mare de turişti de week-end din Bucureşti, din care puţini au comportament eco.

Ce am văzut aici, în Apuseni, cel puţin în perimetrul comunei Mărişel, ar face pe cei de la Greenpeace sau alte organizaţii ecologiste mai radicale să facă lanţ uman în jurul copacilor. Pădurea arată bine ciopârţită, cu tăieri haotice chiar din margina drumului, sunt indicii care dovedesc că nu au fost tăieri planificate sau justificate de curăţarea pădurii de uscături. Pe marginea drumului, la tot pasul, sunt şi bucăţi de lemn abandonate, ca nişte resturi căzute din gura unei fiare enorme care a ales din pradă numai bucăţile mai bune, şi a mai lăsat resturi, pentru că oricum pradă este din belşug. Toate acestea aduc atingere cel puţin peisajului.

Cât despre gunoaie, parcă toată lumea care a trecut pe acolo a dorit să demonstreze că a avut bani de un croassant, de ceva la pet, pentru că ambalajele au rămas mărturie, poate pentru secole, dacă avem în vedere durata de degradare şi absenţa cuiva care să le adune până atunci, când vor dispărea pe cale naturală.

Se pare că numai vremea neprielnică mai protejează aici pădurea, pentru că în restul timpului, cât drumul este practicabil, chiar dacă nu eşti atent observi frenezia cu care se transportă pe şosea buşteni imenşi, cu orice mijloace posibile, de la atelaje cu un cal până la camioane de mare tonaj. Pădurea pleacă la fabrica de cherestea, şi în urma acestui trafic intens cu cherestea în zonă au apărut vilele cu termopane, imense şi colorate ţipător, pe fundalul versanţilor cu pădurea ciuruită de defrişări. Beneficiarii traficului cu cherestea nu vor fi scutiţi şi de alte consecinţe, deoarece „Masacrul pădurii din deal se va răzbuna pe gospodarul din vale”, aşa cum se arăta într-un articol din Jurnalul Naţional cu titlul „Viituri pe muchie de topor”.

În acelaşi sat cu vilele descrise mai sus am văzut şi case tradiţionale, acoperite cu şiţă, părăsite şi degradate. Abandonate, ca nişte carcase fară viaţă ale unor fiinţe odinioară frumoase şi mândre. Asta mi-a amintit de iniţiativa unor oameni de suflet din Bucovina care salvau case tradiţionale abandonate din zona aceea, multe din ele având peste 100 de ani. Acestea au fost recondiţionate fără a le schimba aspectul original (prin înlocuirea părţilor degradate de către meşteşugarii locali care mai cunosc tehnica construirii acestor case), dar nu pentru a fi donate Muzeului Satului Dimitrie Gusti. Odată refăcute, au fost amenajate în interior cât mai specific şi confortabil şi au fost introduse în circuitul turistic, cu succes mai ales la turiştii străini, mari „consumatori” tradiţii şi aspecte etno.

Revenind la ţinutul în care ne aflăm acum, aş povesti un pic despre gazdele noastre, respectiv locaţia sugestiv denumită Cabana Moţilor. Judecând la fel de imparţial ca şi cei care evaluează pentru Ghidul Michelin (mi-ar place mult jobul asta!), nu am reuşit să găsesc vreun cusur afacerii pe care ei o conduc cu hărnicie şi dăruire, de la bucătărie, adică mâncare, până la camere, adică cazare, generic vorbind. S-a dat mare atenţie detaliilor, pentru ca ambele aspecte să iasă foarte bine, şi chiar le-a ieşit pentru că fac cu drag ceea ce fac. Economic vorbind, nu pot să trec cu vederea că se pun în valoare resursele locale, inclusiv cele de hrană, pentru că i-am găsit în plină campanie a conservelor de iarnă – se lucra în schimbul de noapte la dulceţurile de afine şi merişor, fructele de sezon ale momentului. Nu în ultimul rând, sunt de apreciat pentru că sunt gazde discrete şi atente, aşa că, oricât de mofturos ai fi, tot ţi se va pune la dispoziţie ceea ce ţi se potriveşte.

Antoaneta Moga la Cabana Moţilor
Antoaneta Moga la Cabana Moţilor

La Neptun

By Posted on 3min read156 views

Este o deschidere a orizontului pe care numai marea ţi-o poate da… odată cu senzaţia acută de libertate, care mă face să fiu invidioasă pe pescăruşi, că nu pot zbura ca ei, cuprinzând cu aripile întinderile albastre… albastru cerul, albastră marea… De fapt, marea are mai multe chipuri şi culori, o manifestare cameleonică în funcţie de prezenţa sau absenţa soarelui, de intensitatea vântului care poate aduce norii de ploaie, şi atunci marea devine plumburie, ca şi cerul, încât pare oricând posibil ca stropii de ploaie să pornească şi de jos în sus, pentru că marea oglindeşte cerul posomorât. Apoi a trecut vântul, şi a luat norii cu el, departe… sub razele soarelui vesel marea aceasta poate deveni verde turcoaz, imitând suratele sale din zone mult mai exotice şi mai calde… Hotelul în care am stat are toate ferestrele spre mare, şi Marea, vedeta concediului se află la cea mai mică distanţă la care am locuit vreodată, temporar, de când merg pe litoral, sunt cam 20 m, inclusiv digul care îl apără de furiile ei hibernale. Dar acum marea e calmă, seara, la fel de calmă ca un lac imens, cu fâşii strălucitoare de la apusul de soare… Soarele, altă capricioasă vedetă, acum în extrasezonul lunii iunie, de şi-a făcu apariţia, poleind cu aur crestele valurilor uşoare… răsturnând val după val, cu coroniţele de spumă imaculată, marea pare că respiră ca un animal uriaş, lichid, translucid… Din cameră îi ascult respiraţia, zgomotul ei monoton şi aerul tare, sărat, îţi induce o stare de linişte, de somn… uneori, faptul că anumite lucruri nu se schimbă mă linişteşte, mă bucură… În majoritatea lucrurilor, staţiunea Neptun este cam aceeaşi cu cea din copilăria mea, când părinţii ne aduceau aici… a fost şi râmâne pentru mine staţiunea dintr-un crâng, sau mai bine zis, după prezenţa masivă care s-a păstrat, a arboretului printre hoteluri şi vile, crângul dintr-o staţiune… Administratorii de acum chiar au semnalizat rezervaţia de stejari brumării dinspre plaja La steaguri. Ar mai fi şi o pădure de mesteceni de la Comorova, dar pe aceasta încă nu am găsit-o… Oricum, iubesc omniprezenţa arboretului şi a vegetaţiei care acum este luxuriantă, ca o compensare pentru vremea mai răcoroasă şi soarele mai zgârcit… sunt realmente pâlcuri compacte de pini marini, cu tulpini înalte şi roşcate, mesteceni cu tulpini albe, graţioase, stejari  şi fagi rămuroşi şi ah, nu în ultimul rând teii care aici sunt încă în floare şi fac aerul dulce şi îmbălsămat ca un ceai aburind… Apoi florile sunt peste tot, la fel ca demult când veneam aici cu părinţii: aleile cu trandafiri, rondurile cu petunii, şi încadrând perfect toate florile, gazonul mai verde ca oricând… Hotelierii de acum, chiar dacă nu au menţinut şi însufleţit toate hotelurile, în care odinioară se muta pe perioada verii toată protipendada capitalei şi o parte din Germania, pentru valută, mai fac cel puţin două lucruri bune: au grijă de grădinile Neptunului şi de plajele sale… private sau nu, sunt curate şi pieptănate ca o fată de măritat, aspect cu care va avea un avans real şi de neînlăturat faţă de oraşele de vacanţă pe care le-am văzut anul trecut, cele două Eforii, de Nord şi de Sud… Foarte curate sunt şi digurile din Neptun, dar şi mult mai bine conservate ca în alte părţi, amintite deja, asttfel încât golfurile dantelate în ţărm sunt la fel de line şi primitoare ca altădată… Din balconul hotelului, îi fac semn soţului meu care stă pe dig, savurând pacea locului, doar din când în când liniştea e spartă de chiotele vreunui copil mai mic, adus de părinţii lui la aerosoli… Îi fac semn pentru că sunt gata, am consemnat impresiile acestei minivacanţe timpurii la mare… nu am rezistat, dorul de ea era prea mare, şi iarna a fost prea lungă… Ca dovadă că a fost timpurie, pot spune că am mâncat cireşe la mare, eu, Mihai şi Ana… şi am fost foarte mulţumiţi de noi şi de timpul petrecut aici, acum…

Eu cu Mihai la Neptun
Eu cu Mihai la Neptun

La Sinaia

By Posted on 5min read155 views

Am ajuns la Sinaia, pentru a admira primăvara care se consumă mai lent decât la câmpie… şi aş adăuga eu, mai spectaculos, pentru că se desfăşoară în toate tonurile de verde crud, o adevărată delectare pentru ochi şi suflet… am prins un „replay” al înfloririi pomilor fructiferi, deoarece chiar în curtea vilei, în vale, este un cireş înflorit, cu ramurile pline de flori, pe un mal al pârăului care trece prin gradină, coborând gălăgios din munte, de sus unde se alimentează din ploile care cad pe vârfuri… acestea au fost un timp ascunse vederii de nebulozităţi care s-au plimbat de pe o culme pe alta… din când în când am putut vedea Cota 1400, şi linia de telecabină … norii s-au păstrat numai la înălţime, aşa încât în vale vremea a fost destul de stabilă, primăvăratică…

În prima zi, am explorat împrejurimile vilei şi ne-am aventurat si mai departe, pentru că ai ce vedea… Orasul, şi nu numai pe axa drumului naţional ce îl traversează, ci şi în cartierele cocoţate pe versanţi, până spre cota 1400, pastrează un aer retro, plin de farmec… bineînţeles, în Centru, este parcul cu Hotelul Caraiman, Cazinoul şi alte hoteluri şi vile de epocă, bine întreţinute şi conservate… dar oraşul nu se dezice de aerul său retro, nici  în rest, unde căsuţele vechi dar şi vilele şi hotelurile noi, construite evident după 1990, au ceva din arhitectura de burg germanic, cu grinzile de lemn in „x”, vizibile în zidăria faţadelor, balcoanele şi mansardele din lemn negru… pare a fi o amprentă germanică a castelului care s-a extins şi în arhitectura orăşelului, ceea ce-l face unic si plin de farmec… nu numai in vechiul cartier Furnica, şi in zona Mânăstirii… relieful accidentat a stimulat găsirea unor soluţii constructive ingenioase, casele sunt construite în rânduri, aceste rânduri sunt ca nişte trepte, cu străduţe şerpuite şi scări care ajută localnicii şi drumeţii să ajungă pe scurtături… oriunde ne-am oprit şi am întrebat localnicii de o destinaţie, în majoritatea cazurilor ne-au mai arătat o astfel de scurtătură, pe scări… ocazie cu care am admirat locuinţele, vechi şi noi, şi nu în ultimul rând grădinile… oraşul este plin de verdeaţă, şi sus spre cota 1400 verdele crud al foioaselor iese în evidenţă pe verdele întunecat al molizilor, ieşind în evidenţă prospeţimea vegetaţiei… nu am ajuns la cota 1400, am făcut un popas la Taverna Sârbului, unde ne-am odihnit şi ne-am potolit setea cu o apă plată. Patronul (o fi sârb, după denumirea locaţiei ?!) tocmai cobora din maşină, sosirea sa fiind un semnal pentru angajaţii care curăţau cu sârg terasa unde ne aşezasem doar noi… cred că a interpretat ca un semn bun apariţia noastră (aici toată lumea recunoaşte un turist de la cel puţin 100 m), şi ne-a spus că primii turişti consumă gratis… au crezut că este o glumă, dar când chelnerul a refuzat plata, ne-am conformat obiceiului locului… pentru a păstra o amintire, am făcut o poză la faţa locului…

Nu mă rezum a aminti în treacăt despre Castelul Peleş, care este de departe bijuteria localităţii şi emblema Văii Prahovei (dacă am face clasamentul pe „embleme” ale eforturilor umane din zonă)… Castelul este de departe clădirea cea mai fotogenică, care apare în majoritatea ilustratelor de pe Valea Prahovei  şi în fotografiile turiştilor care trec pe aici… nici noi nu am făcut excepţie, pentru că ne-a cucerit încă de când am intrat pe aleea străjuită de brazi şi bordată de un curs de apă, cu mici cascade din loc în loc… pajiştea care încojoară castelul, gardul viu, vegetaţia parcului, munţii cu crestele în fundal, toate acestea întregesc imaginea unui loc binecuvântat, un paradis terestru…sau „un mic rai îngropat între brazi”, cum spunea regina Elisabeta. Ea şi regele Carol I, prima pereche regală a României, au fost impresionaţi de frumuseţea sălbatică a Poienii Peleşului (după numele cursului de apă care trece pe aici), la vizita lor în august 1866. Piatra de temelie a reşedinţei regale a fost pusă în august 1875, şantierul a stagnat pe perioada Războiului de independenţă, lucrările au fost reluate în 1879 şi în cele din urmă inaugurarea castelului  a avut loc în toamna anului 1883. Între timp, a fost asigurată şi legătura noului orăşel care se forma în jurul castelului, prin construirea liniei de cale ferată Ploieşti – Predeal, la 10 iunie 1979 primul tren de plăcere îşi făcea apariţia în Sinaia.

Revenind la castel, acesta este în stilul neo-Renaşterii germane, lucru explicabil prin originea germanică a tinerei monarhii instaurate atunci la cârma României, cu o scurtă dinastie de numai trei generaţii, marcată de o istorie frământată, inclusiv de cele două războaie modiale… având în vedere contextul istoric al apariţiei sale, castelul Peleş reprezintă o emblemă a unei epoci de relativă stabilitate, ordine, armonie şi dragoste de frumos, de artă, dacă ne gândim că însuşi regina scria poezii, sub pseudonimul Carmen Sylva, cucerită şi inspirată fiind de frumuseţea pădurii, a muntelui …

Epocă care s-a terminat în anul 1914, când a venit la tron un succesor al lui Carol I şi a început primul război mondial. Acesta a schimbat faţa lumii şi societatea umană, aşa cum afirmă istoricii: „În 1914, lumea şi-a pierdut coeziunea, şi de atunci nu a mai reuşit să şi-o regăsească… Am intrat într-o perioadă de dezordine şi violenţă fără egal atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.” — The Economist.

Eu la Castelul Peles
Eu la Castelul Peles